Publicat în istorie

Puterea și ipostazele cuvântului

În 2009, am propus Senatului UMF Grigore T. Popa Iași acordarea titlului de Doctor Honoris Causa mitropolitului Clujului, Vadului și Feleacului IPS Bartolomeu (Anania). Chiar dacă această propunere a trezit unele reacții în afara Universității, de la tot felul de „progresiști” – viitori demolatori de statui și profeți ai apocalipsei COVID – ea a fost acceptată în unanimitate. La festivitatea legată de acest eveniment, mi-am încheiat Laudatio cu următoarele cuvinte „IPS Bartolomeu este un reper pentru cultura și civilizația românească. Înalt Preasfinția Sa este și un promotor al bioeticii în România. Prezența IPS Bartolomeu în universitatea noastră înseamnă un adaos de spiritualitate, de binecuvântare a unui spațiu închinat sănătății și care ne confirmă faptul că Biserica și Universitatea se află în aceeași misiune de ajutorare a omului și de preamărire a divinității. IPS Bartolomeu a fost unul dintre susținătorii dialogului între Medicină și Religie, readucând în cadrul profesiei medicale încărcătura de spiritualitate. Acordarea titlului de Doctor Honoris Causa, pe deplin meritată, s-a constituit astăzi într-o mare sărbătoare pentru întreaga comunitate academică ieșeană.“

Apoi, IPS Bartolomeu a vorbit despre puterea și ipostazele cuvântului. Cu permisiunea sa, discursul a fost postat pe site-ul UMF. Acum câteva zile, prietenul meu, Profesorul Gelu Buta m-a rugat să-i trimit discursul, deoarece nu îl poate accesa. Într-adevăr, discursul nu mai este postat. Noroc că l-am salvat în arhiva mea. Recitindu-l, am luat decizia de a-l posta aici. Pentru cei care au răbdare să citească 6 pagini îi asigur că nu vor regreta.

Puterea cuvântului

IPS Bartolomeu

Dacă în general există o artă a cuvântului, în teologie există și o pluridimensionalitate a cuvântului, mai mult decât în artă și literatură.

Aș începe cu ipostaza cuvântului creator. În limbajul teologic – dar nu numai – el este determinat prin termenul logos. În greaca veche, logos înseamnă cuvânt, dar, pe lângă multe alte sensuri și nuanțe, el înseamnă și rațiune divină sau rațiunea de a exista a fiecărui lucru. În spiritualitatea creștină îl cunoaștem în trei ipostazelógos proforikóslógos endiáthetoslógos spermatikósLógos proforikós este Logosul primordial, născut din Tatăl mai înainte de veci ca a doua Persoană a Sfintei Treimi, întrupat „la plinirea vremii” în Persoana lui Iisus Hristos. Așa ni-L prezintă Sfântul Evanghelist Ioan în prologul Evangheliei sale: „Întru`nceput a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul Dumnezeu era„. Este ceea ce mărturisim noi în Simbolul Credinței, anume că Fiul este deoființă cu Tatăl, născut din El „mai înainte de toți vecii”, adică dincolo de nașterea timpului, în eternitate. Acesta este, așadar, Logosul de dinainte de creație.

Logosul endiáthetos este cel care a participat la creație împreună cu Tatăl, așa cum aflăm tot în prologul Evangheliei după Ioan: „Toate printr`Însul (adică prin Logos) s`au făcut și fără de El nimic nu s`a făcut din ceea ce s`a făcut. Voi stărui puțin asupra acestui episod, pentru că pentru că ne interesează pe toți, așa cum m-a interesat și pe mine încă din tinerețe, la vremea când aveam o seamă de întrebări la care foarte târziu am găsit răspunsuri – dacă putem găsi vreodată un răspuns suficient. Este vorba de teoria cosmogonică, de crearea lumii. Ce știm noi prin revelația divină? Din Cartea Facerii știm că în ziua întâi a creației, când încă nu exista nimic, a zis Dumnezeu„Să fie lumină! Și a fost lumină”. Mai mult nu știm. Să reținem însă verbul. Nu se spune: să se facă lumină, așa cum zicem „să se facă ziuă” ori „s-a făcut noapte„, ceea ce exprimă o trecere dintr-o condiție în altă condiție. Aici este vorba de creațiesă fie lumină! Și a fost lumină, adică a început să fie, să existe lumina. Prin ce? Prin simplul cuvânt al lui Dumnezeu, cu participarea Logosului. Este vorba de crearea din nimic – dar, încă o dată, numai prin cuvânt. Notez și faptul că aceasta nu putea fi lumina soarelui, deoarece corpurile cerești vor fi create doar în ziua a patra (și tot în paranteză spun că cele șase zile biblice ale facerii lumii trebuie citite simbolic, fiecare însumând o durată echivalentă, rotund, cu o jumătate de miliard de ani).

În neliniștile mele, am căutat și prin cărțile de știință, am stat de vorbă cu oameni învățați, interesându-mă dacă și în ce măsură Sfântul Vasile cel Mare – un mare cărturar, care, înainte de a fi teolog, a studiat filozofia și matematicile, fizica și astronomia – are dreptate în afirmația că Dumnezeu, înainte de a fi creat lumea, i-a creat mai întâi legile de funcționare. Or, noțiunea de lege o implică, neapărat, pe aceea de raționalitate, de unde concluzia că autorul unei lumi raționale nu putea fi decât o ființă rațională.

În ultima vreme, m-am oprit asupra unei teorii cosmogonice care, datând de pe la mijlocul secolului trecut, a întrunit deja adeziunea celor mai mulți oameni de știință în domeniu. E vorba de teoria Big BangBig Bang este o expresie inventată de un astronom englez, care s-ar traduce „Marea Explozie„, un fenomen extrem de rapid și de dimensiuni incomensurabile: începutul universului. E vorba de enorma energie răspândită în spațiu, care la un moment dat se condensează într-un grăunte de materie nu mai voluminos decât nucleul unui atom. La rândul său, grăuntele explodează în particule de materie care, prin expansiune în spațiu, vor deveni corpurile universului astral.

După calculele savanților, acest fenomen s-ar fi petrecut acum vreo 15 miliarde de ani (cam atât se apreciază de către astronomi că ar fi vârsta universului). Față de această uriașă durată, fenomenul Big Bang s-a petrecut într-o unitate de timp infinitesimală. Dacă a milioana parte dintr-o secundă se exprimă cifric prin 10-7, durata exploziei Big Bang a fost calculată cifric la 10-43, ceea ce înseamnă o mică fracțiune dintr-o milionime de secundă.

Concluziile științifice se opresc aici. Savanții nu pot pătrunde în ceea ce a fost înainte de Big Bang, cu alte cuvinte, dacă energia primordială și acel minuscul grăunte din care s-a născut și a crescut universul au fost create de cineva. Această tăcere (numită și „peretele lui Plank”) lasă loc neantului. Or, neantul este însăși negația existenței, tăgada a ceea ce poate fi. Ceea ce însă nu au cutezat astronomii, a intuit poetul nostru național, Eminescu, în scrisoarea I, la vremea când încă nu se știa nimic despre teoria fenomenului Big Bang:„Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l/Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl./Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,/E stăpânul fără margini peste marginile lumii…”

Iată puterea cuvântului eminescian mărturisind literar ceea ce fizicienii și astronomii au evitat să mărturisească (deși nu puteau gândi altfel), anume puterea cuvântului creator al lui Dumnezeu! Și pentru că știm, științific, că fenomenul Big Bang implică și enorme explozii ale temperaturilor înalte și că aceste explozii au azvârlit în spațiu corpuri incandescente (care, în timp, aveau să se răcească treptat), accesul rațiunii noastre la înțelegerea lapidarului text biblic devine mult mai ușor. Prin cuvintele Creatorului: „Să fie lumină!„, lumina necreată care zăcea latent în ființa lui Dumnezeu s-a activat în mai puțin de o milionime de secundă și a inundat spațiul infinit al universului finit.

Vorbind acum de raționalitatea universului, aceasta poate fi constatată ușor în zilele noastre. Trăim în epoca în care aproape în fiecare lună se lansează în cosmos o sondă spațială, înzestrată cu aparatură sofisticată, având menirea de explora spațiile cosmice. Ei bine, totul se construiește pe fixitatea legilor universului (de care vorbea Sfântul Vasile cel Mare), adică pe relațiile strict matematice în care se mișcă corpurile cerești. Numai așa se explică faptul că de pe pământ pleacă o sondă spațială cu menirea de a cerceta un anumit spațiu (să zicem, cel dintre două inele ale lui Saturn). Ei bine, în virtutea calculelor foarte precise ale omului, sonda pleacă de pe pământ, să zicem, astăzi la ora 17, 45` 12„ și va trece printre cele două inele ale lui Saturn peste exact trei ani, două luni, cinci săptămâni, patruzeci și cinci de minute și zece secunde. În această secundă se declanșează aparatele de filmat și transmit imagini pe pământ. Fără această fixitate a legilor care guvernează mișcările astrelor, fără această matematică a relațiilor dintre corpurile cerești, fără această raționalitate a universului, toate demersurile umane de acest gen ar fi imposibile.

treia ipostază a puterii cuvântului se cheamă lógos spermatikós, de care s-a ocupat în special Sfântul Justin Filosoful și Martirul, unul din cei mai însemnați Părinți ai Bisericii din secolul II. El s-a întrebat de ce la unii filosofi din Grecia antică, precum Platon sau sau Aristotel, se găsesc elemente care vor fi spuse mai târziu de creștinism, ca și cum în ei ar fi gândit un fel de Hristos precreștin. Răspunsul l-a găsit în întâlnirea dintre logosul personal al gânditorului păgân și Logosul seminal întrupat în Iisus Hristos. Acesta din urmă se diseminează fragmentar în anumiți oameni, pe care El îi alege, înzestrându-i cu puterea de a gândi anticipativ adevăruri care vor fi cunoscute în viitor prin revelație.

Nu voi stărui asupra acestui capitol, dar trebuie să vă vorbesc despre o altă ipostază a Logosului, și anume despre cuvântul revelator, cel care descoperă, prin fenomenul inspirației divine, adevăruri ascunse. Spre deosebire de inspirația naturală, cea supranaturală este descoperirea operată de Duhul Sfânt în mintea și prin pana unui scriitor. Fenomenul e evident în scrierile profeților din Vechiul și Noul Testament, ale evangheliștilor și apostolilor. Să nu credeți însă că inspirația divină este un dicteu automat, că Duhul se apleacă la urechea profetului și-i înșiră cuvintele pe ață. Nu, el îi inspiră doar viziunea, conținutul, întrariparea verbului; în rest, textul ține de individualitatea fiecărui scriitor în parte, care-și păstrează personalitatea, gradul de cultură, talentul literar, și așa mai departe. Așa se face că într-un fel scrie Marcu – concis, expeditiv, ușor nervos, în altul scrie Luca – atent, elaborat, științific, și în altul scrie Pavel – pe cât de cerebral, pe atât de afectiv. În ultimă instanță, puterea logosului revelator este tot creatoare.

Există și o ipostază a a logosului proniator. O găsim mai ales în Noul Testament. Vă voi arăta doar câteva cazuri de cum operează cuvântul prin puterea lui de a face minuni. Dar e bine să știți mai întâi că o minune, etichetată ca act supranatural, nu este altceva decât o restaurare a naturalului. Omul a fost creat sănătos; boala este o stare anormală. Omul a fost creat nemuritor; moartea este o stare anormală (de aceea ne și temem de ea!). Minunile pe care le-a făcut Mântuitorul Hristos au fost făcute prin puterea cuvântului. Întâlnește un orb: „Ce vrei de la Mine?” „Doamne, să văd!” „Vezi!” Și orbul vede. Atât. Îl întâmpină un olog, „Tu ce vrei de la Mine?” „Doamne, vreau să merg pe picioare!” „Bine, ridică-te și mergi!”. Se întâlnește pe drum cu un alai care duce un mort la groapă. Mama mortului plânge, El ia mortul de mână și-i poruncește scurt: „Tinere, ție-ți zic: Scoală-te!”. Și mortul se ridică, Iisus îl dă mamei sale. Prin puterea cuvântului înviază o fetiță de 12 ani, prin aceeași putere îl scoate din mormânt pe prietenul său Lazăr.

Cuvântul în sine are o putere duală; el poate fi bun sau rău, dar e neutru din punct de vedere moral. Omul este cel care-i dă dimensiunea morală, așa cum i-o dă unui briceag: îl folosește să curețe de coajă un măr pe care să-l mănânce, sau să-l împlânte, mânios, în spatele cuiva.

În legătură cu dualitatea cuvântului există un text în Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, care pune față în față cuvântul așa cum este și cum ar trebui să fie ca rostire ideală. Subiectul însă e limba, organul prin care lucrează cuvântul:

Uitați-vă la corăbii: Cât sunt ele de mari și mânate de vânturi puternice, purtate sunt de o cârmă foarte mică ori încotro le îndreaptă vrerea cârmaciului. Așa și limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește. Iată, puțin foc, și câtă pădure aprinde! Foc este și limba: lume a fărădelegii, limba își are locul ei între mădularele noastre, cea care spurcă trupul întreg și pune foc pe roata lumilor, ea însăși fiind aprinsă de gheenă. Că orice soi de fiare și de păsări, de târâtoare și de vietăți din mare e domolit, și a fost îmblânzit de soiul omenesc, dar limba, nimeni dintre oameni n-o poate domoli: rău fără odihnă, plină de venin aducător de moarte. Cu ea Îl binecuvântăm pe Domnul și Dumnezeul nostru, cu ea îi blestemăm pe oamenii care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeași gură ies binecuvântarea și blestemul. Frații mei, asta nu trebuie să fie așa. Oare izvorul, el din aceeași gură varsă apă și dulce și amară? …(…) Tot așa, izvorul sărat nu poate da apă dulce.

Prin urmare, cuvântul ar trebui să fie ideal, făcut numai spre bine, dar în realitate el este dual, menit fie să binecuvinteze, fie să blesteme. Spre exemplificare am ales două fragmente din literatura biblică, și anume din Cartea Deuteronomului, scrisă de Moise în perspectiva intrării evreilor în Canaan, printre popoarele păgâne, politeiste, închinătoare la idoli, o lume care reprezenta un real pericol pentru puritatea monoteismului iudaic și, în consecință, a identității poporului ales. Cel care nu se va lepăda de credința lui și nu va adopta credința în mai mulți zei, respectând întru totul, fără nicio abatere, comandamentele divine, acela se va bucura de adumbrirea următoarelor binecuvântări:

Dacă`ntru auz vei auzi glasul Domnului Dumnezeului tău, asupra ta vor veni toate binecuvântările acestea și te vor afla: Binecuvântat să fii în cetate și binecuvântat să fii în țarină! Binecuvântate fie roadele pântecelui tău și roadele pământului tău și cirezile tale și turmele tale. Binecuvântate fie hambarele tale și prisosurile tale. Binecuvântat să fii când intri și binecuvântat să fii când ieși. Pe vrăjmașii tăi ce stau împotrivă-ți să ți-i dea Domnul Dumnezeul tău înfrânți la picioare; pe o cale să vină asupră-ți, pe șapte să fugă de tine. Să-ți trimită Domnul binecuvântare în hambarele tale și întru tot ce lucrează mâinile tale, asupra țării pe care ți-o dă ție Domnul Dumnezeul tău. Domnul Dumnezeul tău să facă Sieși popor sfânt, așa cum li s-a jurat părinților tăi, dacă vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău și vei umbla în căile lui. Toate neamurile pământului vor vedea că tu ești numit cu numele Domnului Dumnezeului tău și se vor teme de tine. Să-ți deschidă Domnul vistieria Sa cea bună, cerul ca să-i dea pământului tău ploaie la vreme, să binecuvinteze tot lucrul mâinilor tale; tu vei împrumuta neamuri multe, dar tu nu te vei împrumuta; și peste multe neamuri vei fi stăpân, dar ele pe tine nu te vor stăpâni.

Ați observat, desigur, că toate binecuvântările – ca și blestemele, de altfel – sunt condiționate de atitudinea omului față de poruncile divine.

Iată acum și blestemele, tot deuteronomice (și aici trebuie să precizez că le citez în traducerea mea; sunt atât de puternice în expresie literară, încât din ele s-a inspirat și Tudor Arghezi, fostul călugăr din mânăstirea Cernica, unde a cunoscut vechile cărți bisericești):

M`ai părăsit?: Moartea să o lipească Domnul de tine până te va topi din țara`n care intri s`o moștenești. Bată-te Domnul cu sfârșeală și cu lingoare și cu friguri și cu fierbințeli și cu omor și cu vătămare de vânt rău și cu tăciune, iar ele să te fugărească până ce vei pieri. Cerul de deasupră-ți să fie aramă, pământul de sub tine să fie fier. Praf să-i dea Domnul pământului tău în loc de ploaie, pulbere din cer să cadă peste tine până ce degrab te va nimici. Dea Domnul să fii sfârtecat în fața dușmanilor tăi, pe o cale să le ieși înainte, pe șapte căi să fugi de ei, și`mprăștiat să fii prin toate împărățiile pământului. Morții voștri să fie hrană păsărilor cerului și fiarelor pământului, de care nimeni nu va fi să-i apere. Bată-te Domnul cu bubă egipteană`n șezut și cu mâncărimi pe care să nu le poți vindeca. Bată-te Domnul cu minte bezmetică și cu orbire și cu ieșirea din minți! Ziua`n amiază să pipăi cum pipăie orbul în întuneric; să n`ai noroc în drumurile tale. Boul tău să fie`njunghiat sub ochii tăi, dar din el să nu mănânci; asinul cu de-a sila să-ți fie luat, dar înapoi să nu-ți fie adus; oile tale să fie date vrăjmașilor tăi, și nimeni să-ți fie într-ajutor. Fiii tăi și fiicele tale să fie dați altui neam, ochii tăi să sece uitându-se la ei, dar brațul tău să nu aibă nici o putere. Roadele pământului tău și toate ostenelile tale să le mănânce un neam pe care tu nu-l cunoști; năpăstuit și asuprit să fii în toate zilele tale! (…) Și te va întoarce Domnul în Egipt… Și acolo vă veți vinde vrăjmașilor voștri, să le fiți robi și roabe; și nu va fi cine să vă cumpere.

N-aș vrea să închei cu blestemele, ci subliniind puterea duală a cuvântului printr-o binecuvântare pe care o găsim în cartea Facerii. După ce Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva, i-a binecuvântat, și le-a zis: „Creșteți și înmulțiți-vă și umpleți pământul și stăpâniți-l!”. Această binecuvântare nu este altceva decât dinamica proniei lui Dumnezeu în viața omenirii.

Pe de altă parte, Dumnezeu l-a creat pe om liber și, în același timp, i-a dat putința de a folosi libertatea cum vrea. La început a folosit-o prost, și prost a ieșit. Și dacă veni vorba, și noi înșine, urmașii lui Adam, am recăpătat libertatea ca neam, ca națiune, ca popor, în decembrie 1989, dar prost o înțelegem și prost o folosim, și de aceea merg lucrurile atât de prost în țara noastră. E evident că încă nu ne-am deprins să cântărim cum se cuvine acest dar al lui Dumnezeu, care este libertatea.

Aș încheia cu o altă dimensiune a cuvântuluimagia. Există o magie a cuvântului, iar aceasta se reflectă mai ales în literatură. Mai mult, amintiți-vă de vorba lui Dostoievski, cum că frumusețea va mântui lumea, și veți descoperi chiar o funcțiune soteriologică a esteticului prin cuvânt.

În acest sens, eu păstrez o amintire din vremea când aveam optsprezece ani. Scrisesem a treia mea piesă de teatru, care se monta la Teatrul Național Studio din București. Mă aflam, ca autor, la repetiția generală. O repetiție generală este prefigurarea exactă a premierei de a doua zi, un spectacol care se joacă în decoruri, costume, lumini, machiaje, cu grija de a corecta tot ce e de corectat, de împlinit tot ce e de împlinit. Pe scenă, înainte de ridicarea cortinei, un vacarm de necrezut: regizorul de spectacol strigă și urlă dintr`o parte, regizorul de culise strigă și urlă din alta, maestrul de lumini țipă răgușit spre cei din spatele proiectoarelor, mașiniștii împing și fixează ultimele elemente de decor, ciocanele scrâșnesc, fierăstraiele râgâie, costumierele aleargă de la un actor la altul, de la o actriță la alta, cu acul în mână și ața după gât, peruchierul încă mai pudrează tâmplele cuiva… În acest timp se apropie de mine o tânără care avea în piesă un rol de zână (de fapt, era încă elevă de liceu și se pregătea pentru scenă), îmbrăcată într`o rochie lungă, albă, diafană, și-mi spune:

– Ce fericit trebuie să fii dumneata, domnule Anania!

– Ce trebuie să înțeleg prin asta, domnișoară? am întrebat eu, nedumerit.

– Când te gândești că toată această lume se mișcă numai pentru că dumneata ai scris!

Atunci mi-am dat seama de puterea magică a cuvântului. Stai liniștit în cămăruța ta, scrii o piesă de teatru și provoci vacarme și fericiri, aplauze sau huiduieli, succese sau eșecuri pe care nu ți le-ai imaginat. Scrii un scenariu de film și însuflețești cartoane, scrii un libret de operă și miști o pădure de instrumente muzicale. Atunci am priceput cum a rostit Dumnezeu doar două cuvinte și a urnit universul.

În perimetrul acestei magii a cuvântului se manifestă și se manifestă și puterea lui terapeutică. Doctorii știu mai bine că o vorbă bună, de prietenie și încurajare, spusă la căpătâiul bolnavului, prețuiește uneori mai mult decât un vârf de bisturiu, un ac de seringă sau un lichid medicamentos.

Și acum, în încheiere, am să citez una din poeziile mele, din ciclul Anamneze:

Puterile cuvântului le știu/și nu de-acum și nici de prin aproape,/ci de pe când mi se purtau pe ape/în oglindirea cerului sălciu,/precum în deltă duhul dimineții/închipuie icoane din nimic,/în pelican se`ncuibă și`n chitic/și`ngreunează cimbrii și scaieții.

Rostesc, și totul se preface`n rost;/ologul zburdă, ciungul vă mângâie,/vă-mbrățișați cu cel mâncat de râie,/lunaticul surâde`n adăpost,/aude surdul, orbul vede, sfinte/vi-s târfele cetății, prin ce spun/se`ntoarnă osândiții din surghiun,/cuvântul meu răzbate și`n morminte./Uimiți, voi credeți că scornesc minuni/ca să-mi arăt puteri nepământene.

Minunea, vai!, e numai pentru lene./La spaime sacre, când veți fi imuni?/Sunt om ca voi, dar om încuvântat./Miracolul e fapta mea cea bună./De-acum nici o durere n`o să spună/că mi-a cerut un leac și nu i-am dat.

sursa foto: basilica.ro

Publicat în etică medicală, SARS-CoV-2

Etica medicală… în pandemie

Pe când eram student, prin anii ’70, am citit două cărți, care m-au determinat să mă aplec asupra eticii medicale: Medicii imposibilului și Medicii diavolului. În prima carte, erau descriși acei medici din lagărele de concentrare naziste, care, sfidând legea și punându-și viața în pericol acordau asistență medicală deținuților. În cea de a doua carte, era vorba de acordau asistență medicală deținuților. În cea de a doua carte, era vorba de medicii naziști, care au aderat și au susținut legile naziste și care au fost judecați mai târziu la Nürenberg. La acea vreme, activitatea medicală se desfășura ținând cont și de Legea din 14 iulie 1933 (Lege pentru prevenirea răspândirii bolilor ereditare) și de Legea din 18 octombrie 1935 (Lege pentru protecţia sănătății ereditare a poporului german). Principiul nazist viața nedemnă de viață a fost cel care a dat curs unui program de sănătate publică. Aceast program are cinci pași: 1. Sterilizarea forțată 2.Uciderea copiilor „cu deficiențe” 3. Uciderea adulților „cu deficiențe” 4. Uciderea prizonierilor „cu deficiențe” din lagărele de concentrare 5. Exterminarea în masa a unor grupuri entice ”inferioare” – mai ales a evreilor.

Medicii naziști nu sunt singurii medici, care au ales să ucidă în loc să salveze vieți. Medicii japonezi din timpul celui De-al Doilea Război Mondial au făcut vivisecții și experimente medicale, psihiatrii sovietici au diagnosticat disidenții drept bolnavi mintal și i-au închis în sanatorii, medicii din Chile au jucat activ rolul de torționari, doctorii sud-africani albi au falsificat rapoarte medicale ale negrilor care au fost uciși sau torturați, psihologii și medicii din cadrul CIA, recent, au făcut experimente medicale și psihologice pe prizonieri în afara eticii. Concluzia tristă este că medicina poate să fie o armă extrem de fiabilă într-un sistem fără respect față de condiția umană. Mulți medicii sunt dispuși să-și încalce jurămintele pentru o serie de privilegii, de dragul experimentelor, care în condiții normale nu ar fi acceptate, pentru a-și testa teorii pe care altfel le-ar ignora din fașă, pentru “binele colectiv” sau din obiediență. Lucruri greu de înțeles. Să vezi cum medicii renunță la jurământul lui Hippocrate și încep să încalce drepturile pacienților pe considerente de conformitate cu normele legale, depășește orice capacitatea de înțelegere.

Din acest motiv, chiar în situații deosebite, cum ar fi pandemiile, se impune ca legea să fie în concordanță cu etica medicală. Luările mele de poziție au fost legate de derapajele autorităților în combaterea pandemiei. Au existat reacții pro și contra. Am fost criticat mai ales de unii jurnaliști, ingineri, fizicieni, dar și de foarte puțini medici (mai ales cei care au funcție în sistem sau vor să fie apreciați de autorități). Pentru aceștia fac câteva precizări.

În primul rând o definire a termenilor.

MORÁLĂ, morale, s. f. Ansamblul convingerilor, atitudinilor, deprinderilor reflectate și fixate în principii, norme, reguli, determinate istoric și social, care reglementează comportarea și raporturile indivizilor între ei, precum și dintre aceștia și colectivitate și a căror respectare se întemeiază pe conștiință și pe opinia publică. Este puternic influenţată de unii factori culturali, cum ar fi: istoria, tradiţiile, educaţia, credinţele religioase etc. Provine din latină (mos, mores) şi se foloseşte în prezent într-un sens strict – normele comportamentului umansi se referă la standardele după care oamenii sunt judecaţi, în mod particular în relaţiile cu ceilalţi. si se referă la standardele după care oamenii sunt judecaţi, în mod particular în relaţiile cu ceilalţi. Experiența morală este universală, dar unele percepte și judecăți morale variază. Există elemente universale care nu se schimbă în moralitatea umană, reflectând limitele logice a ceea ce contează ca parte a discursului moral; de exemplu – a nu face rău celorlalți sau a spune adevărul dar există si elemente condiționate istoric și particulare.

ÉTIC, -Ă, s. f. Știință care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare; morală. Provine din greaca veche (ethos = obișnuință, moravuri, caracter)

Termenul de „etică” are un dublu sens: a.o disciplină științifică având ca obiect de studiu normele de comportament, care reglementează relațiile dintre oameni, altfel spus, știința despre morală, despre bine și rău; b.ansamblul normelor care reglementează comportamentul oamenilor în societate – regulile ce trebuie aplicate în viaţă pentru a practica binele în opoziţie cu răul. Scopul eticii este: să exploreze natura experienţei morale, universalitatea și diversitatea sa. Etica nu creează moralitate și comportament moral. Etica este știința binelui și a răului.

În timp ce morala este considerată un fenomen real, care ține de comportamentul cotidian, de viața practico-spirituală reală a indivizilor și colectivităților umane, etica desemnează teoria care are ca obiect de studiu acest fenomen real.

Apoi, trebuie precizat că Etica medicală este o etică aplicată în medicină, care se bazează pe devoțiune față de bolnav.

Științele biologice au cunoscut o creștere a cunoștințelor și puterii tehnice în mod continuu, dar nu s-a progresat în același ritm și în ce privește păstrarea valorilor. Rezolvarea aspectelor medicale de ordin moral se face prin recurs la un set de principii de bază: „a respecta autonomia”, „a nu face rău”, „a face bine” (principiul beneficiului), a urma „dreptatea”. Acestea nu trebuie privite ca reguli sau norme de rigurozitate etică, ci doar un cadru care să faciliteze analiza unor situații, care presupun combinarea valorilor diferite și să ajute la decantarea a ceea ce este corect și acceptat (sau acceptabil) în raport cu ceea ce este incorect sau nedrept. Cu riscul de a mă repeta, afirm că valorile eticii medicale au fost dominate de influența Jurământului lui Hipocrate și de legăminte similare, cum ar fi Rugăciunea lui Maimonide. Jurământul lui Hipocrate reprezintă o promisiune solemnă de solidarizare și un legământ de a îngriji pacienții evitând vătămarea lor. Conține, de asemenea, și o promisiune de a păstra confidențialitatea. Aceste concepte sunt reflectate în forme diverse în Hotărârea adoptată de către Asociația Medicală Mondială în 1949.

Subiectul central al eticii medicale rămâne datoria fundamentală de a acționa întotdeauna în interesul pacientului indiferent de constrângeri, presiuni sau obligații contractuale.

Respectarea autonomiei pacientului este o obligație profesională. Pacienții sunt scopuri în sine și nu mijloace pentru scopurile altora. „Indivizii au valoare intrinsecă – este datoria celorlalți să respecte această valoare și să evite a-i trata ca și cum ar fi simple părți ale lumii ce pot fi manipulate după dorința altora“ – I. Kant “Principii fundamentale ale metafizicii moralei”.

Principiul non-vătămarii a apărut ca o reacție la situațiile în care „a face bine” nu este întotdeauna în interesul pacientului. Este vorba de cazurile în care forma de bine acceptată sau dorită de pacient nu se suprapune peste interesul medical, dar, în viziunea profesionstului din domeniul medical, se transforma în „a face rău”.

Considerațiile trebui să se extindă și dincolo de îngrijirile acordate și să considere pacientul ca un întreg. Un furnizor de servicii de sănătate este un expert în îngrijirile de sănătatepacientul este un expert în ce privește propriile sale preferințe, credințe și valori.

Izolarea, internarea non-voluntară, obligarea la tratament sunt limitări ale drepturilor pacienților în dezacord cu etica medicală și, prin urmare, ele nu pot fi lăsate la latitudinea autorităților sau a medicilor, ci trebuie reglementate prin lege.

Rolul Colegiului Medicilor este de a veghea și solicita ca legea sa fie în concordanță cu etica medicală și să se asigure ca independența profesională a medicilor este garantată. În niciun caz nu are rolul de a fi obiedient față de autorități sau de a încerca să introducă cenzura.

În concluzie, starea de pandemie nu poate fi un argument pentru ca legea să încalce principiile eticii medicale. Influența mediului politic și social nu diminuează în niciun fel responsabilitatea pentru acțiunile, care încalcă drepturile pacienților. Conștientizarea acestui lucru ne poate ajuta în mare masură în eforturile permanente de a combate abuzurile.

P.S.1 Într-o carte extraordinară, “Medicii naziști. Exterminarea medicala și psihologia genocidului “, Robert Jay Lifton scrie că 85% dintre medicii germani au susținut politicele oficiale naziste, iar organismul profesional (echivalentul CMR) i-a sancționat sever pe cei care se împotriveau. O recomand Biroului Executiv al CMR. Se citește ușor. Nu e Kant, Aristotel, Spinoza, Rawls.

P.S.2 Recomand prietenului meu, Gheorghe Borcean, în timp ce trăiește etica, să acorde mai multă atenție gramaticii limbii române. Dezacordurile, care apar în declarațiile CMR, sunt o ocazie pentru unii de a duce în derizoriu eforturile de susținere a politicii partidului și guvernului.

sursa foto: hippocraticpost.com

Publicat în SARS-CoV-2

Testare, teste și autopsii în COVID-19

Un interviu, care merită citit, cu Dr. Ligia Barbarii, medic primar de medicină legală, șef al Laboratorului de Genetică din cadrul Institutului Național de Medicină Legală „Mina Minovici” din București.

“-S-au cumpărat la hei-rup niște echipamente, s-au primit și donații din domeniul privat. Dar principala problemă a rămas cea a personalului calificat într-un domeniu specializat de vârf. Pentru că nu poți să formezi un specialist în genetică peste noapte. Și degeaba cumperi și ai donații, dacă nu ai oameni calificați pe măsură care să lucreze.

Rezultate îndoielnice. Nu-i exclus. Orice se poate. Pentru că aceste laboratoare nu au fost validate. Nu au experiență. Și, evident, că apar niște semne de întrebare.

Ar trebui să iasă măcar o dată pe săptămână vreun funcționar al Ministerului Sănătății sau al Institutului de Sănătate Publică și să ne spună: ce tipuri de teste s-au achiziționat, dacă le folosesc și alte țări, ce rezultate au avut, câte din kiturile cumpărate au fost de bună calitate, câte au fost nefericite?

De la OMS au venit niște protocoale de prelevare a eșantioanelor biologice pentru analiza COVID. Conform lor, țesuturile se pun într-un mediu, în engleză scria „salt solution” și Ministerul Sănătății a transmis o traducere greșită, comunicând în teritoriu că țesuturile se transportă în „ser fiziologic”.

Iar în privința testărilor în această pandemie, poate că ar trebui să gândească decidenții noștri din Ministerul Sănătății la un sistem de evaluare al laboratoarelor implicate.

Citiți tot interviul aici:

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/interviuri/despre-lipsa-autopsiilor-asa-zisele-laboratoare-ale-dsp-si-alte-balbe-in-vreme-de-pandemie-849765.html

sursa foto: recordnepal.com