Publicat în etică medicală, SARS-CoV-2

Etică medicală și medicalizarea societății

Felul în care este gestionată coronacriza aduce în atenția publicului conceptul de medicalizare a societății și, mai ales, conflictele etice apărute.

Medicalizarea este, de obicei, definită ca un proces în care tot mai multe aspecte ale vieții de zi cu zi intră sub stăpânirea, influența și supravegherea medicală. Procesul de medicalizare face parte dintr-o evoluție istorică mult mai amplă, care implică înlocuirea valorilor sociale asociate cu instituțiile tradiționale (biserica, dreptul și familia) cu valorile științei. Medicalizarea este evidentă, mai ales, în crizele medicale când se manifestă sub forma unei „dictaturi politico-medicale”. Astăzi, conceptul de medicalizare este dihotomizat în două componente: medicalizarea economică (în care profitul joacă un rol central) și medicalizarea socială (preocupările sunt de control social).

Medicalizarea economică

Medicalizarea economică este legată de politica economică a industriilor din domeniul sănătății (inclusiv asociații de medici, companii de asigurări și companii de medicamente) și, mai ales, de felul prin care interesele economice modelează cunoștințele medicale și discursul medical. În final, se ajunge la „transformarea problemelor nemedicale în probleme medicale” (Sismondi 2004).

De la dezastrele din politicile publice create de medicamente (de exemplu, Sulfanilamida în 1937 sau Talidomida la începutul anilor 1960), s-a recunoscut că sănătatea este un domeniu în care există un conflict între interesele firmelor din sectorul privat (ghidate de profit) și cele ale pacienților. De fapt, este vorba de conflictul între etica medicală și etica afacerilor. Poitras și Meredith (2009) demonstrează că medicalizarea economică implică o divergență etică puternică între obiectivul de maximizare a bogăției acționarilor și normele științei și metodele științifice asociate cu etica medicală. Analiza etică a acestor evoluții este complicată deoarece firmele din sectorul privat desfășoară cea mai mare parte a cercetării și dezvoltării medicale și au impus standardele etice pieței. Corporațiile doresc să recupereze cheltuielile cât mai curând posibil și să exploateze avantajele primului venit cu medicamente sau dispozitive (necesare sau nu). În etica afacerilor, este necesar, în primul rand, să se recunoască faptul că toate corporațiile urmăresc strategii compatibile cu maximizarea averii acționarilor. Astfel, nu promovează transparența etică. Este iluzoriu să ne așteptăm la mult mai mult decât la o abordare formală „etică-legală” a deciziilor corporative. Standarde etice semnificativ mai ridicate pot avea un cost financiar, care afectează profitabilitatea corporativă, și vor fi respinse. În stabilirea cadrului legal și de reglementare pentru profesia medicală, guvernele, parlamentele sunt înclinate să adere la etica utilitaristă în care deciziile sunt luate pe baza calculelor cost-beneficiu. Metoda precisă de determinare a costurilor și beneficiilor depinde de o serie de factori politici și sociali, deoarece sursa de capital pentru corporațiile din domeniul medical sunt piețele financiare globale.

Medicalizarea economică este evidentă în campaniile de marketing realizate de companiile farmaceutice. Campaniile sunt concepute pentru a pune în aplicare o percepție publică a bolii și a sănătății în concordanță cu portofoliul de produse medicamentoase. Marketingul eficient îi face pe indivizi să-și vadă corpurile ca fiind inerent bolnave și că se pot însănătoși numai cu un tratamentul medical. Tratamentul factorilor de risc pentru îmbolnăvire și nu doar al bolii asociate a permis, de asemenea, companiilor farmaceutice să crească dramatic vânzările de medicamente și implicit profitul. De aici sintagma „Un om sănătos este un bolnav care se ignoră”. Medicalizarea economică implică o rețea complicată de interacțiune între medici și companiile farmaceutice. După Donohue și colab. (2007) cheltuielile pentru publicitate și promovare către profesioniștii din domeniul medical și consumatori au fost în 2005: 4,2 miliarde dolari pentru publicitatea directă către consumator; 18,4 miliarde de dolari pentru eșantioane gratuite acordate în special medicilor; 6,8 miliarde de dolari pentru evenimente medicale și 429 milioane dolari pentru publicitatea în mass-media.

O strategie de marketing a industriei farmaceutice se referă la:

a. influențarea liderilor de opinie. Se depune un efort considerabil ca liderii de opinie să vorbească favorabil despre produsul unei companii. În multe cazuri, liderii de opinie obțin câștiguri financiare. Liderii de opinie sunt utilizați pentru prezentări cu privire la rezultatele cercetării, prelegeri la conferințe finanțate integral sau parțial de corporații, consultanți plătiți pentru corporații, organizează simpozioane etc. Astfel de interacțiuni, care sunt fără îndoială legale și legitime, provoacă îngrijorare etică atunci când este dificil să se determine gradul de independență al liderilor de opinie. Deși este tentant să concluzionăm că liderii de opinie au o statură etică suficientă nu este întotdeauna clar dacă cercetarea publicată de un anumit lider de opinie este liberă de influența medicalizării economice sau dacă doar a semnat un material pus la dispoziție de firmă.

b.medicul prescriptor. Cea mai mare parte a cheltuielilor de publicitate și promovare este în continuare direcționată direct către medici. Gama de tehnici, prin care pot atinge acest obiectiv, include nu numai marketingul de către reprezentanții farmaceutici, ci și reclame în reviste profesionale, finanțarea conferințelor de educație medicală continuă, furnizarea de mostre gratuite etc. Sismondi (2004) descrie un studiu de cercetare din SUA realizat de o firma care a plătit o taxă de 1000 USD pentru fiecare medic, plus 150 USD pentru cheltuielile de administrare a cabinetului, pentru datele pacienților.

c.jurnalele medicale.Valorile eticii tradiționale cer obiectivitate maximă în cercetare, comunicând atât rezultatele pozitive, cât și cele negative. Firmele sunt mai preocupate de câștiguri asociate cu rezultatul „pozitiv” al cercetării și se constată o tendință de a publica numai rezultatele favorabile ale studiilor clinice ale unui medicament. Editorii de jurnale arată o predilecție pentru publicarea rezultatelor pozitive ale studiilor clinice. Dacă cercetătorul comunică rezultate negative, articolul nu este publicat. Și nu există un apetit de a publica efectele secundare ale medicamentului.

d.consumatorii. Care sunt bombardați cu reclame.

Medicalizarea socială

Conceptul de medicalizare socială a apărut în anii 1950, când Thomas Szasz, Barbara Wootton și alții au criticat extinderea psihiatriei din zona tratamentului tulburărilor mintale în zona comportamentelor disfuncționale (criminalitatea și delincvența). Parsons (1951) identifica medicina ca instituție de control social. Prin medicalizare, profesiile medicale capătă importanță și valențe politice pe măsură ce preiau controlul asupra unei probleme și, în consecință, asupra vieților și mișcărilor unui grup de obicei lipsit de putere politică. Conrad (1992) face observația că medicina a „îndepărtat” sau „a înlocuit” religia ca forță morală dominantă în controlul social al societăților moderne. Extinderea acestor noțiuni inițiale la un domeniu mai larg a fost propusă de Freidson și Zola în anii 1970, unde legătura dintre medicalizare și control social a fost stabilită mai bine. Medicalizarea socială se referă la extinderea profesiei medicale în domenii controlate în mod tradițional de alte profesii. Acest lucru duce adesea la o examinare sociologică a problemelor legate de concurența profesiilor pentru control social. Permisiunea acordată „științei medicale” să încalce alte domenii mută atenția asupra individului, mai degrabă decât asupra mediului, ca sursă a tuturor problemelor.

Alinierea politică, elaborarea unor politici publice fără o dezbatere etică îndepartează pe unii experți medicali de etica tradițională medicală. Frecvent, medicalizarea socială se întrepătrunde cu medicalizarea economică. Să nu uităm că experții OMS, care au gestionat pandemia „gripei porcine” (gripa de tip A-N1 H1), au fost sponsorizați de firme de medicamente și au uitat să le declare. Orgoliu, beția puterii, interese materiale, fac din complexul politico-medical un pericol real pentru regimurile democratice.

În concluzie, analiza etică este absolut necesară pentru a preveni medicalizarea societății.

P.S.1. Suedia este acum privită ca un miracol. Ce au de spus cei care îi blamau în aprilie?

P.S.2. Profesorul Adrian Streinu-Cercel a declarat: „De la o persoana infectată în decurs de 4 zile, alte 4 persoane vor fi infectate. După înca 4 zile, alte 9 persoane vor fi infectate. După înca 4 zile, alte 27 de persoane. Așa se face că de la o persoana infectată în decurs de 12 zile vom avea 40 de persoane infectate. Puteți să faceți un calcul simplu să vedeți cam în cât timp populația României va ajunge să treaca toată prin infecție”. Lasând la o parte faptul că ultimele evaluări științifice arată că 80-90% dintre cei infectați au luat virusul de la 10-15 % infectioși, am făcut calculul și a rezultat că în 5-6 cicluri de 12 zile toată populația României este infectată și capătă imunitate. Mai târziu, afirma „abia în 2023 România ar putea să scape de coronavirus”. Nu mai înțeleg nimic.

sursa foto: bioedge.org

Publicat în SARS-CoV-2

Steliana Huhulescu – Copiii pandemiei

Datorită Corei Muntean (căreia îi mulțumesc încă o dată) am citit înainte de publicare articolul Stelianei Huhulescu Copiii pandemiei. A fost pentru mine o surpriză: stilul, claritatea, rigoarea științifică, neutralitatea în prezentarea cercetărilor analizate m-au impresionat. Recunosc că până în acel moment nu știam mare lucru despre Steliana Huhulescu. Știam doar că e un medic român stabilit la Viena. Am căutat să aflu mai multe.

Steliana Huhulescu s-a născut în Siliștea Gumești în 1960. A absolvit Facultatea de Medicină Generală la Institutul de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București și a făcut stagiatura la spitalul Fundeni. În 1989, a evadat din iad (ca să citez titlul unui roman al ei) împreună cu soțul, și au fost internați în lagărul de refugiați din Traiskirchen, Austria. În România, au lăsat ostatic un fiu, în vârstă de 11 luni. În Austria, a luat-o de la zero cu toate: limba, echivalarea diplomei (cu examene dificile – România nu era printre țările la care recunoaștera diplomei era automată), dar mai ales integrarea într-un climat străin.

Steliana Huhulescu declara că are “trei iubiri: familia, literatura și medicina. Judecând astfel, mă pot considera răsfățată de soartă, fiindcă am avut parte de toate trei. Deși, dacă privesc în spate, drumul a fost extrem de sinuos și anevoios. Dar știu că nu sunt singura care a avut de înlăturat mulți bolovani din cale. Apoi, la urma urmei, și din aceștia se poate construi ceva frumos, nu-i așa?”

În medicină, a făcut specializări în medicina de laborator, în nutriție, în microbiologie, igienă și medicină preventivă. În ultimii 15 ani, a lucrat la Institutul de sănătate publică din Viena și conduce atât secția de microbiologie medicală, cât și mai multe centrale naționale de referință pentru boli infecțioase precum listerioza, holera, difteria, tuberculoza etc. Timp de zece ani a condus și un laborator binațional Austria/Germania pentru listerioză și a colaborat cu Institutul Robert Koch. A publicat numeroase articole științifice în reviste serioase, devenind un nume cunoscut și recunoscut în lumea cercetării. Cine este interesat poate să verifice pe Google Academic.

Literatura, o altă pasiune, i-a adus satisfacții. A trecut de la a citi cărți (declara “câte trei, patru cărți în paralel, tot mi se părea insuficient”) la scris. Prima carte, Evadare din iad, a apărut în 2009 la Editura Paralela 45. Apoi, au urmat alte cărți, scrise în sau traduse din germană: Flucht aus der Hölle 2014, Editura “Pop”; Ludwigsburg, Germania; distinsă cu premiul de debut Prima verba 2014, Brief an Adrian (Scrisoare către Adrian) 2016. Contribuție la antologia: Scrisul în exil: Dorul, îmi este atât de ușor (Exil-P.E.N.- Anthologie: Die Sehnsucht, die ist mir so leicht“. Schreiben im Exil. Editura “Pop”, Ludwigsburg, Germania; Parallelwelten. Opfer der Freiheit 2017. (Lumi paralele. Victimele libertății) Editura “Pop”, Ludwigsburg, Germania; (Ohn)Macht 2020. (Putere și neputință), Editura “Pop”, Ludwigsburg, Germania; Codul autovindecării. Neurobiologia sănătății și a satisfacției. 2020.

Sper că această scurtă prezentare vă va face curioși să citiți cele câteva pagini despre copiii pandemiei COVID-19. Nu veți regreta. Poate citesc și înțeleg și cei care gestionează pandemia în România.

Articolul poate fi citit aici: https://www.cristoiublog.ro/copiii-pandemiei/

sursa foto: theorganisedhousewife.com.au

Publicat în drepturile omului

Nu dați Cezarului ce este al lui Dumnezeu

Pe parcursul existenței sale lumești, Iisus a fost ispitit de fariseii care au încercat printr-o întrebare să-L pună în dificultate: „Să dăm sau nu tribut cezarului?”. Răspunsul lui Iisus a fost: „Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!“. Un credincios trebuie să respecte, pe lângă regulile credinței sale și regulile statului, normele și reglementările vieții sociale. Cezarul (statul) a înțeles să abuzeze adesea de puterile sale și a încercat să-și însușeasca și ce este a lui Dumnezeu. Pentru a împiedica aceste derapaje și încălcări ale drepturilor cetățenești au fost adoptate o serie de reglementări internaționale la care și România este parte. Conform art. 4(2) și 18(2) din International Covenant on Civil and Political Rights și art. 9 al European Convention on Human Rights dreptul la libertatea de credință nu este derogabil nici măcar pe timpul stării de urgență. Libertatea de religie sau credință este un drept care are mai multe dimensiuni: individual, colectiv, instituțional, educativ etc. În România, acest drept este adesea limitat. România este listată de OSCE în grupul țărilor care au luat cele mai dure măsuri de restricționare a libertății religioase încă de la începutul pandemiei.

Trăim o perioadă grea şi urâtă. Guvernul a legiferat în această perioada tot felul de legi croite pe genunchi și a fost sancționat de Curtea Constituțională. Tot felul de comiții și comitete (strategice sau mai puțin strategice) au elaborate măsuri excesive, care au fost anulate de instanțe.

Starea de pandemie nu justifică legiferarea amatoristică, dimpotrivă. Indiferent cât de drastic și rapid vrem să impunem anumite măsuri de protecție a populației împotriva bolilor, nu avem voie să uităm sau să încălcăm Constituția și celelalte angajamente internaționale pe care ni l-am luat.

Recenta decizie de a împiedica creștini din alte localități să participle la pelerinajul anual la Sfânta Parasceva la Iași este ilegală, abuzivă și stigmatizantă. Ea nu respectă nici măcar condițiile pentru izolare redactate de autorități. O adunare de persoane poate fi restricționată în funcție de riscul (potențialul) de răspândire a infecției. Ori, datele din ultimile două luni arată că focarele (clusterele) nu au avut în România punct de plecare slujbele și adunările religioase, dar găsim spitalele, așezământe de bătrâni/copii, instituții publice etc. Nu există nicio biserică sau adunare religioasă identificată. Prin urmare, este greu de înțeles ca în tot orașul Iași accesul este liber mai puțin în curtea Catedralei. Pe ce date științifice se bazează această interdicție?

S-a spus că din cauza timpului petrecut de pelerini în autocare crește riscul de infectare. Atunci de ce deplasarea cu autocarul este permisă pentru alte persoane și interzisă numai pentru pelerini? Să înțelegem că alte persoane au voie să (se) infecteze? Sau în afară de pelerini restul oamenilor au imunitate crescută. Dar la cei care se deplasează cu mașina proprie care este riscul?

S-a spus că o mulțime dezorganizată constitue un pericol pentru sănătatea publică. Este o stigmatizare și o ofensă adusă pelerinilor fără nicio dovadă. Pelerinii sunt mult mai disciplinați decât cei care au fost mobilizați la vot de guvernanți. Atunci nu a fost un pericol pentru sănătatea publică?

S-a spus că și în alte țări pelerinajele au fost interzise și se dă exemplu Arabia Saudită. Fals. Pelerinajul anual de la Mecca s-a desfășurat anul acesta, dar cu doar 10.000 de musulmani.

Ce putem face?

În primul rând, credincioșii pot ataca decizia în instanță. O asemenea acțiune privind limitarea dreptului la libera circulație și împiedicarea accesului pe baza unui criteriu discriminator (locul de reședință) este scutită de taxa de timbru. Câteva mii de astfel de acțiuni poate îi vor trezi la realitate pe cei care iau astfel de decizii. Aș fi deschis și eu o asemenea acțiune, dar din păcate (sau din fericire) am buletin de Iași.

Apoi, scrieți parlamentarilor. Găsiți adresele lor de e-mail și scrieți-le. Se apropie alegerile din 6 decembrie și vor fi mai atenți pentru că sunteți votanți.

Dacă nu luăm atitudine, atunci ne vor lua și sărbătoarea Nașterii Domnului Nostru Iisus Hristos.

În concluzie, nu putem să dăm Cezarului ce este a lui Dumnezeu.

P.S. Pe 14 octombrie, voi fi prezent la slujba de la Catedrala Metropolitană. Sper ca în acest an să nu mă întâlnesc cu acei „creștini” care au luat sau au susținut această decizie. Puțină decență. Deși la gradul de ipocrizie și nesimțire pe care îl au, e posibil să vină. Îi sfătuiesc să mă ocolească, să păstreze distanța socială.

sursa foto: planiada.ro

Publicat în SARS-CoV-2

Paiul din ochiul altuia și bârna din ochiul tău

În ultimul timp, asistăm la o creștere (reală sau nu) a numărului de pozitivi la testarea pentru Sars-CoV-2. Spun pozitivi și nu bolnavi, confuzie pe care o fac foarte mulți, deoarece cei testați pozitivi, care nu au nicio simptomatologie, nu sunt bolnavi COVID, ci pot să fie în cel mai rău caz purtători sănătoși. La această creștere, autoritățile politico-sanitare au găsit vinovații: populația, care nu respectă regulile, negaționiștii, Avocatul Poporului, Curtea Constituțională, instanțele de judecată și, poate, în curând, în acestă enumerare, vor apare și extratereștrii. Autoritățile consideră că au luat cele mai eficiente măsuri și că nu au greșit niciun moment. Să vedem dacă este chiar așa.

Un nou coronavirus a apărut în lume și a fost numit SARS-CoV-2. Majoritatea experților afirmă că a emers de la lilieci din China în decembrie 2019, dar există și opinii că ar fi o creație în laboraratoare. Chinezii, potrivit tradițiilor regimurilor dictatoriale, au încercat să mușamalizeze, dar n-au reușit deși OMS i-a sprijinit. Când virusul s-a răspândit masiv în Wuhan, povestea a devenit universal cunoscută. Apoi, virusul a ajuns în alte țări și a fost declarată pandemia. În România, experții și autoritățile au bagatelizat la început pericolul, autoritățile politice erau preocupate de declanșarea alegerilor anticipate. La jumătatea lunii martie, are loc o schimbare de optică și cei de mai sus transmit mesaje panicarde potrivit cărora ne așteapta apocalipsa. Plecând de la acest scenariu, autoritățile politico-sanitare au gândit o serie de măsuri, deoarece spuneau ele (în esență corect) exista un risc să îi pierdem mai ales pe cei cu vârsta peste 70 de ani și pe mulți dintre pacienții cu comorbidități.

Prima măsură a fost instituirea stării de urgență și închiderea tuturor activităților prin carantină și izolare. Închiderea s-a făcut rapid, dar nimeni nu a calculat eficiența și impactul asupra vieții sociale, economice, culturale și religioase. Populației nu i s-a explicat că închiderea nu va rezolva ca prin minune problemele. Închiderea temporara are drept scop pregătirea cu resurse economice și umane, cu strategii de pandemie și postpandemie, cu planurile de protecție ale celor mai vulnerabili. Ea încetinește răspândirea virusului, dar nu o întrerupe. Motivația (acceptabilă la început) a fost că spitalele vor fi sufocate de bolnavi. Dar, fapt neîntâlnit în alte țări, spitalele au fost clasificate în COVID, suport COVID și non-COVID. De aici a apărut o scădere spectaculoasă a numărului de internări și privarea de asistență medicală spitalicească a numeroși bolnavi mai ales cronici.

Predicțiile experților limitați și orgolioși au fost greșite în mare parte. Ele au fost făcute pe baza experienției din SARS și MERS. Se știe că la SARS mortalitatea a fost de 10%, iar la MERS de 32%. De aici rezidă și explicația că populația a acceptat și respectat timp de două luni aceste măsuri. Pe măsură ce pandemia s-a extins s-a văzut că patogenitatea lui SARS-CoV-2 este mult mai mică, iar numărul cazurilor grave/critice este doar de 1%, iar mortalitatea, în Romania, nu a fost influențată de pandemie. Este un lucru de mult știut că la virusurile emergente din rezervorul animal, transmisabilitatea este legată direct de patogenitate: cu cât gradul de contagiozitate este mai mare, cu atât patogenitatea este mai mică. De aceea gripa aviară cu patogenitate extremă, se transmite foarte greu (aproape deloc) la om. „Pandemia” de gripă aviară, deși a fost intens mediatizată, nu a prezentat un pericol real. Nu am auzit niciun oficial sau expert să explice aceste lucruri.

Măsurile și mesajele ulterioare au creat o atmosferă de neîncredere și nu au solidarizat populația. Dimpotrivă au dezbinat-o. Este greu de explicat de ce poți culege sparanghel în Germania sau poți să lucrezi ca îngrijitor în Austria, dar nu poți să mergi la Biserică și la slujba de Înviere. Este greu de explicat de ce poți participa (uneori nerespectând niciuna dintre măsurile impuse), la alegeri locale, dar nu poți să mergi în pelerinaj sau la un spital, care a fost declarat COVID, dacă testul este negativ. Este greu de explicat de ce ești declarat bolnav deși nu ai niciun simptom și diagnosticul a fost pus doar pe un test cu marjă mare de eroare. Este greu de expicat de ce s-au schimbat modalitățile de stabilire a cauzei morții și de ce se descurajează efectuarea de necropsii anatomo-clinice. Mai mult, este greu de explicat de ce cei care gestionează criza în România nu respectă regulile impuse de ei, iar când sunt surprinși se justifică prin faptul că au plătit amendă. Este greu de explcat și de aceea oficialitățile nici nu au încercat să ofere răspunsuri. Lipsa transparenței decizionale nu poate crea un sentiment de solidaritate.

Lumea științifică (și medicală) oficială a transmis mesaje confuze și ideologizante, care au determinat, cum e normal, reacții și confuzie la nespecialiști. Mulți din „specialiștii” intens mediatizați au rescris istoria după cum i-a aranjat sau cum o cereau interesele partinice. De multe ori au fost ignorate realități unanim recunoscute. Una dintre ele este că infecția este relativ benignă la majoritatea subiecților. Au susținut măsuri, care chiar dacă poate au o fundamentare teoretică la modul cum se prezenta, sunt aproape imposibil de respectat. Exemplu, recomandarea de a purta masca. Dacă la început nu au recomandat sau au recomandat numai pentru anumite persoane, în final, au impus purtatul măștii pentru toți inclusiv în aer liber. Pe toate posturile de televiziune finanțate de guvernul României vedem de luni de zile aceeași reclamă „poartă masca”. Ca și cum masca ar fi panaceul pentru COVID. Copiilor la școală li se impune să poarte masca, deși nimeni nu a analizat eficiența acesteia. Este foarte greu de crezut că elevii vor purta în mod corect masca și această măsură s-ar putea să aibă efectul pervers de a crește numărul de infectări. Acum câteva zile, Institutul Național de Sănătate Publică București ne informa că și prin mască se poate transmite virusul, inclusiv de la asimptomatici. De aceea recomanda ca aceștia să nu cânte și să nu vorbească tare pentru că atunci riscul de transmitere este mai mare. În susținerea efectelor benefice ale purtării măștii a mai apărut o teorie: masca permite transmiterea mai departe a virusului, deci persoanele se pot infecta chiar dacă ele poartă mască, dar fac o formă de boală mult mai ușoară. Susținătorii acestei teorii fac o analogie cu metoda de variolizare, uitând că această metodă a fost abandonată tocmai din cauza accidentelor și cazurile grave care s-au produs. Într-o abordare corectă, masca trebuie purtată doar în spații aglomerate (de regulă spații închise).

Neîncrederea și confuzia au fost întreținute de modalitățile de (dez) informare a publicului. Aplicarea cenzurii nu a făcut altceva decât să pună gaz pe foc. Discordanțele majore în raportări, numărătorile gen Ghiță Pristanda, infectări și vindecări care apar de nicăieri fără o justificare trezesc suspiciuni. Populația se întreabă tot mai des de ce trebuie să suporte consecințe majore economice, sociale, culturale etc. dacă măsurile propuse se dovedesc ineficente?

Și nu în ultimul rând, autoritățile politico-sanitare au emis numeroase acte normative neconstituționale prin care se încălcau sau limitau drepturile fundamentale ale cetățenilor. Când aceste lucruri au fost sancționate, au țipat ca din gură de șarpe că li s-au luat instrumentele de combatere a pandemiei, că Avocatul Poporului, Curtea Constituțională a României, instanțele de judecată sunt inconștiente sau politizate. Nu am auzit însă niciun cuvânt despre faptul că au greșit, că actele normative indeferent de pandemie trebuie să respecte Constituția României și că instanțele de judecată au sancționat abuzurile în baza legilor valabile în România.

În concluzie, ascultând autoritățile politico-sanitare, care gestionează pandemia, putem să ne gândim la ceea ce a spus Iisus în Predica de pe munte „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?”.

P.S.1: Solicit să se explice care este motivul pentru care se interzice pelerinajul la Iași la Sfânta Parascheva cât timp nu există o decizie de izolare totală a acestui oraș. Cu argumente clare, științifice și legale, nu cu declarații de genul „există pericol de infectare în autocare” sau că „așa a hotărât unul din grupurile “ așa-zis strategice. La alegeri nu exista pericol de infectare în autocare? Măsura este discriminatorie, impusă de tot felul de progresiști neomarxiști și stigmatizează creștinii. Oare după parlamentarele din 6 decembrie Raed Arafat & co. se va ține de cuvânt și ne va interzice sărbatoarea Nașterii Domnului Nostru Iisus?

P.S.2: Nume mari, orgolii mari. Am văzut cu tristețe că prof. dr. Șerban Bubenek Șerban (un om pe care-l respect) critică faptul că nu toți bolnavii COVID din terapie intensivă au primit Remdesevir și că vina este a profesorului Adrian Streinu Cercel. Aș vrea să informez: i) nu s-a dovedit până în prezent că Remdesevirul are efect terapeutic anti-viral în COVID (există doar indicii că ar reduce perioada de refacere); ii) potrivit competențelor profesionale medicația antivirală este prescrisă de medicii infecționiști sau interniști și nu de medicii anesteziști; iii) potrivit deontologiei profesionale era recomandabil ca înainte de a ieși în presă să se adreseze Colegiului Medicilor.

sursa foto: doxologia.ro

Publicat în SARS-CoV-2

Reflexia bioetică și terapia în COVID-19

Reflexia bioetică se bazează pe fapte, dar și pe reguli și principii. Bioetica nu impune principii abstracte asupra realității, ci dorește să adere la fapte, la realitate. Pentru aceasta are nevoie de principii și reguli de bază. Reflexia bioetică rezidă în două principii fundamentale, recunoscute unanim și complementare – unul predominant subiectiv, esențial în etică, altul predominant obiectiv, care ia în considerare absolutul: respectul vieții și respectul autodeterminării persoanei.

Respectului vieții

Respectul vieții constituie principiul cel mai des invocat ca o justificare a normelor morale, a regulilor de drept, a politicii sociale și a drepturilor omului. Acest principiu își are originile din timpuri străvechi, în religiile orientale (în special hinduse), în tradiția iudeo-creștină, precum și în jurământul lui Hipocrate. Nu și-a pierdut însă importanța atunci când morala și dreptul s-au detașat de religie.

Acest principiu exprimă faptul că viața (umană în particular) are o valoare inestimabilă, de aceea trebuie apărată și protejată, recunoscându-i-se astfel caracterul ei sacru.

Autodeterminarea persoanei

Practica medicinii și cercetării se oprește la raporturile de încredere între pacient și medic, între subiect și cercetător. Evoluția mentalităților legate de dezvoltarea tehnologiei biomedicale a atras atenția asupra autonomiei pacienţilor și subiecților, deci asupra propriei lor responsabilități. Se pune accentul asupra acestuor atribute ale persoanei: autonomie, autodeterminare, inviolabilitate. În bioetică, autonomia este principiul prioritar, fundamental.

Exista justificări diferite ale acestui principiu. Prima ține de natura demnității persoanei umane. Autonomia persoanei dă conținut principiului autodeterminării. Recunoaşterea sa este de altfel rădăcina democrației: toți cetățenii sunt egali în drepturi. A doua ține de natura raportului medic-pacient, cercetător-subiect. Există un fel de contract între medic și pacientul său. Când pacientul se încrede în medicul său, acesta nu renunță la autonomia sa.

Principiul autodeterminării se bazează pe autonomie și pe libertate. În drept, acest principiu nu este exclusiv: el este necesar, dar nu și suficient. În realitate, principiul inviolabilității persoanei admite două interpretări: pe de o parte, nimeni nu poate fi tratat/experimentat fără consimțământul propriu – ceea ce reprezintă clar aplicarea principiului autonomiei – și, pe de altă parte, poate fi interpretat ca o aplicare a principiului conservării vieții atât timp cât protejează integritatea fizică și mentală a persoanei față de actele nefaste.

Medicina secolului XX a fost influențată de două revoluții: revoluția terapeutică și revoluția biologică (cu impact în domeniul eredității, imunologiei, reproducerii, fiziologiei sistemului nervos etc). Revoluția terapeutică a început odată cu introducerea în practică a sulfamidelor (Domagh, 1937) și a penicilinei (Fleming, 1943). Ea a condus la victoria asupra unor boli considerate incurabile și a schimbat destine. Revoluția terapeutică s-a caracterizat însă și printr-o competiție economică reflectată în numărul mare de produse farmaceutice lansate pe piață. Anual apar 15.000 de medicamente noi dintre care însă doar 3% sunt cu adevărat utile. De aceea o problemă dificilă o constitue alegerea terapiei. Utilizarea medicamentelor nu este lipsită de riscuri. De exemplu, penicilina, adesea utilizată neștiințific, alergizează 6% din populație și deține locul IV în mortalitatea prin accidente medicamentoase.

Ce terapie alegem în COVID-19?

La fel ca în toate problemele legate de actuala pandemie, se observă o abandonare a principiilor eticii medicale și o confruntare comercială în vederea impunerii unor protocoale, care să includă anumite medicamente. Protocoale terapeutice obligatorii, impuse de autoritățile politico-sanitare și aplicate fără consimțământul pacientului. Se cunoaște controversa hidroxiclorochină / Remdesivir.

Dar de când există medicina ca profesie, planul terapeutic a fost stabilit de medic. Fără a constitui o limitare a autonomiei bolnavului, alegerea terapiei constituie nu numai un drept al medicului, dar şi o obligație a acestuia. Medicul are obligația de a individualiza terapia în funcție de fiecare pacient, de a cunoaște indicațiile, contraindicațiile și efectele adverse pentru fiecare mijloc terapeutic ales, de a evalua corect raportul beneficiu/risc, de a pregăti mijloacele de înlăturare a accidentelor și incidentelor, care pot apărea în activitatea terapeutică indiferent de mărimea riscului prognozat, de a informa bolnavul și de a obține consimțământul acestuia.

Altfel spus, alegerea/enunțarea planului terapeutic este “privilegiul” medicului, dar decizia de acceptare este fără excepții “privilegiul” pacientului sau al celui care îl substitue (părinte, tutore, curator etc.). Iată de ce Ghidurile, Protocoalele (construite pe criterii statistice) trebuie să fie orientative și nu obligatorii. Nu există două ființe umane identice și statistica are gradul ei de eroare. Individualizarea terapiei este o obligație, nu un favor făcut pacientului.

Afirmam că adesea protocoalele reflectă lupta între companiile farmaceutice pentru o piață cât mai extinsă. Un exemplu îl constituie prezentarea terapiei cu Remdesivir ca panaceu.

Remdesivir, vândut sub numele de marcă Veklury, este un medicament antiviral cu spectru larg dezvoltat de compania Gilead Sciences. Este un medicament antiviral din clasa analogilor de nucleotide. Remdesivirul a fost inițial dezvoltat pentru a trata hepatita C și a fost, apoi, testat împotriva bolii virusului Ebola și a virusului Marburg. Cu rezultate încă discutabile. Remdesivir a fost testat ca tratament pentru COVID-19 și a fost autorizat pentru utilizare de urgență în SUA, India, Singapore și aprobat pentru utilizare în Japonia, Uniunea Europeană, Marea Britanie și Australia pentru persoanele cu simptome severe. Poate scurta timpul necesar recuperării după infecție. Cel mai frecvent efect secundar la voluntarii sănătoși este nivelul crescut al enzimelor hepatice din sânge (un semn al afectării hepatice). Cele mai frecvente reacții adverse la persoanele COVID-19 sunt greața, senzația de rău, afectarea ficatului și o reacție legată de perfuzie cu tensiune arterială scăzută și transpirație.

În august 2020, Robin E Ferner și Jeffrey K Aronson prezintă un rewiew al studiilor la pacienții tratați cu Remdesivir și constată: Holshue și colab – studiul primului pacient (de 35 de ani) care a fost tratat pentru COVID-19 în SUA; starea sa s-a îmbunătățit până în ziua a 12-a, iar simptomele sale s-au diminuat treptat. Acest caz nu adaugă informații utile despre posibila valoare terapeutică a remdesivirului. Bhatraju și colab, într-un studiu în care au fost incluși24 de pacienți cu COVID-19 confirmat, dintre care șapte pacienți au primit remdesivir, menționeaza că „nu avem informații suficiente pentru a raporta rezultatele asociate”. Doisprezece din cei 24 de pacienți au murit. Grein și colab. au raportat rezultate pe termen scurt la 53 din 61 de pacienți, care au primit cel puțin o doză de remdesivir. 25/53 pacienți au fost externați din spital și 7 (13%) au murit. 60% dintre pacienți au suferit unul sau mai multe evenimente adverse dintre care grave la 23%. Cele mai frecvente evenimente adverse au fost funcții hepatice anormale, diaree, erupții cutanate, insuficiență renală și hipotensiune arterială. Wang și colab. într-un studiu randomizat controlat cu placebo, remdesivir + îngrijire standard versus îngrijire standard la pacienții cu infecție PCR pozitivă la SARS-CoV-2, în care 158 pacienți au fost în lotul cu remdesivir și 78 în cel placebo. Ratele tratamentelor suplimentare – interferon alfa, lopinavir-ritonavir, agenți antibacterieni și corticosteroizi – au fost similare în cele două grupuri. Rezultatul primar a fost o diferență nesemnificativă în îmbunătățirea clinică, care a scăzut de la 23 de zile în lotul placebo la 21 de zile în lotul remdesivir. Mortalitatea în ziua 28 a fost de 14% în lotul remdesivir și 13% în lotul placebo. Autorii au concluzionat că „Studiul nostru a constatat că remdesivirul intravenos nu a îmbunătățit semnificativ timpul până la ameliorarea clinică, mortalitatea sau timpul până la eliminarea virusului la pacienții cu COVID-19 grav comparativ cu placebo”.

Beigel și colab. într-un studiu cu 538 de pacienți tratați cu remdesivir și 521 pentru placebo concluzionează: Remdesivirul  a fost superior față de placebo în scurtarea timpului de recuperare la adulții spitalizați cu COVID-19.

Olender și colab. Autorul și încă 14 dintre cei 33 de autori au fost angajati la Gilead Sciences, care a oferit finanțare pentru studiu. Aceasta a fost o analiză a datelor observaționale privind rezultatele la pacienții cu COVID-19, dintre care unii au primit tratament cu remdesivir. A fost descris ca un studiu randomizat de fază III. Au fost recrutati 4891 de pacienți până la încheierea studiului la 30 iunie 2020. Toți pacienții au avut test pozitiv pentru SARS-CoV-2, au fost internați la spital și au necesitat oxigen pentru o saturație de oxigen de 94% sau mai puțin. O cohortă de pacienți italieni a fost omisă, deoarece au avut o rată a mortalității mai mare decât se aștepta. Autorii au concluzionat că „În această analiză comparativă, până în ziua 14, remdesivirul a fost asociat cu o recuperare semnificativ mai mare și cu 62% șanse reduse de deces comparativ cu tratamentul standard de îngrijire la pacienții cu COVID-19 sever.

Spinner și colab. Un studiu, cu trei loturi: remdesivir timp de 10 zile, remdesivir timp de 5 zile și îngrijire standard. Opt dtntre cei treizeci de autori ai studiului au fost angajați în Galaad, care comercializează remdesivir. Alți nouă autori au primit sprijin financiar sau nefinanciar de la companie. Autorii au concluzionat „Pacienții spitalizați cu COVID-19 moderat randomizați la un curs de 5 zile de remdesivir au avut un statut clinic semnificativ mai bun comparativ cu cei randomizați la îngrijirea standard la 11 zile după inițierea tratamentului, dar diferența a avut o importanță clinică nesigură. ”

În prezent, se desfășoară 11 studii cu remdesivir în COVID-19, numărul de pacienți care urmează să fie studiați este de 2061 din 22.437 în total (9,2%). Rezultatele utilizării a remdesivirului sugerează, dar nu demonstrează, că beneficiile pot depăși daunele pe care le-ar putea provoca. 

Ferner și Aronson se întreabă: Remdesivirul salvează viața paciențiilor cu COVID-19? Și tot ei concluzionează: Un răspuns definitiv la această întrebare va veni doar dintr-un studiu randomizat suficient de mare, cu mortalitatea ca obiectiv principal. Între timp, sugestiile de recuperare îmbunătățită sau mai rapidă au condus la utilizarea remdesivir fără informații sigure despre eficacitatea sau rentabilitatea acestuia.

În concluzie, în terapia din COVID-19 nu trebuie să fetișizăm un tratament sau altul, un medicament sau altul. Medicul este cel care elaborează planul terapeutic individualizat, informează pacientul și îl ajută să ia decizia justă. Dacă e nevoie, folosește hidoxiclorochina ori redemsivir sau pe nici una. Altfel, eforturile pentru o terapie eficentă ar putea fi încurcate de atenția exagerată acordată unei substanțe despre care nu știm încă dacă este cu adevărat utilă.

P.S.: SARS-CoV-2 este un virus care respecta recomandările autorităților: a lăsat să participe populația la alegeri. Acum când se dorește introducerea stării de urgență și-a crescut contagiozitatea. Nu a ajuns la milionul de infectați cum prognoza Raed Arafat, dar se străduiește. Și își alege victimele. De exemplu, membrii comisiei electorale de la Sectorul 1 București, care s-au îmbolnăvit la 24 de ore după alegeri și când se punea problema renumărării voturilor.

sursa foto: greenequitygroup.com