Publicat în drepturile omului, educație, SARS-CoV-2

Etica medicală în vremuri pandemice

În pandemii/epidemii, medicii se pot întâlni cu o gamă uluitoare de scenarii, care ridică probleme etice. Multe dintre aceste probleme au puține precedente sau deloc și deci soluția vine nu din experiența personală, ci din analiza etică a fiecărei situații în parte. Analiza apelază la teorii și principii etice și pleacă de la definirea oamenilor ca agenți raționali cu valoare morală absolută (Kant) și impune ca ei să nu fie niciodată tratați ca un mijloc, ci mai degrabă ca un scop în sine – principiu fundamental în etica medicală. O cale dificilă și obositoare și, prin urmare, sunt medici care preferă să nu se complice și preferă să eludeze aspectele etice.

Scopul analizei este de a găsi soluții la dilemele etice. Pentru aceasta se apelează la cele patru principii ale bioeticii elaborate de Beauchamp și Childress și acceptate quasi-unanim în domeniul eticii medicale. Să le reamintim:

1. Beneficiența – a acționa în așa fel încât sa faci bine pacientului. Principiul rezultă dintr-o serie de tradiții (jurământul hipocratic, etica iudeo-creștină), și este acceptat de toată lumea, inclusiv de utilitarism cu al său slogan „cea mai mare cotă de fericire pentru cel mai mare număr de oameni”. Termenul sugerează acte de dragoste, milă, bunătate și caritate și acest principiu îi îndeamnă pe medici să acționeze în interesul superior al pacientului. Fiecare intervenție medicală oferită unui pacient ar trebui făcută cu credința că va aduce beneficii pacientului și din dorința de a-i face bine pacientului. Dar, uneori, intențiile bune neîngrădite, netemperate și prost analizate conduc la rezultate medicale și etice dezastruoase.

2. Non-vătămare (să nu faci rău). Principiul sintetizat în expresia primum non nocere se referă la obligația morală de a nu face rău altora. Acest principiu nu trebuie să se limiteze la interzicerea vătămării active, ci implică, de asemenea, obligația de a nu expune pacienții la un risc crescut de vătămare prin neglijență, abaterea de la standardele profesionale, orgoliu profesional, dorință de inovare etc. Non-vătămarea este o caracteristică importantă a tradițiilor etico-deontologice iudeo-creștine. Non-vătămarea acționează ca un element de ponderare a principiului Beneficienței, deoarece nicio intervenție medicală nu e lipsită de riscuri sau efecte secundare, iar luarea deciziilor medicale implică o echilibrare a beneficiilor și riscurilor. Dorința medicului de a face bine cu orice preț și luarea în considerare fără raționament critic a tratamentelor noi sau vaccinurilor ar putea expune pacienții la riscuri semnificative pentru un beneficiu redus. Un medic trebuie să ofere o intervenție medicală numai dacă are certitudinea că este în beneficiul pacientului și fără riscuri majore. Non-vătămarea susține, de fapt, o decizie rațională, deoarece riscurile sau efectele secundare asociate, care ar putea fi dăunătoare pentru un pacient, trebuie evitate, mai ales dacă nu există niciun beneficiu real.

3. Autonomia persoanei. Dacă principiul non-vătămării îi amintește medicului să nu facă rău unui pacient în dorința sa de a face bine, principiul respectului pentru autonomie limitează beneficiența prin punerea întrebării: cine decide ce este bun pentru pacient? Respectul pentru autonomie este principiul care recunoaște dreptul unui pacient de a-și susține propriile opinii și de a face alegeri, de a întreprinde acțiuni bazate pe valorile și convingerile lui particulare. Respectarea autonomiei implică o obligație a medicului de a nu controla sau constrânge pacienții, iar importanța autodeterminării autonome și a integrității corporale impune ca un consimțământ informat al pacientului să fie obținut de către medic. Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să fie voluntar și informat. Respectul pentru autonomie implică atât o atitudine de respect față de pacienți ca indivizi liberi cu propriile valori și credințe legitime, cât și acțiuni în furnizarea de informații. Beauchamp și Childress afirmau că respectul pentru autonomie este o obligație fundamentală pentru medic, nu un simplu ideal etic. Dorința medicului de a face bine unui pacient nu poate să anuleze refuzul autonom al intervenției sale. Conceptul „atu-ului autonomiei” sau „triumful autonomiei” demonstrează supremația principiului autonomiei asupra altor principii.

4. Justiția socială. Principiul Justiției sociale este cel care ar trebui să asigure echitatea și solidaritatea. Medicul și pacientul, chiar în intimitatea unei săli de consultație, nu sunt singuri în lume. Medicina se practică într-o lume cu mari nevoi și resurse limitate. Justiția apare în multe teorii etice, dar acestea o descriu în moduri foarte diferite. În utilitarism, justiția este la fel ca utilitatea – atâta timp cât o masură are cel mai bun rezultat posibil, aceasta este considerată etică, indiferent de potențialele inegalități pe care le provocă. Teoriile libertariane consideră justiția ca un proces echitabil, astfel încât o situație poate fi etică chiar dacă rezultatele sunt inegale, atâta timp cât indivizii au avut șanse egale.

În practică, nu toată lumea primește la fel deoarece nevoile diferiților indivizi variază. Așa cum ar fi spus Aristotel, „egalii ar trebui tratați în mod egal și inegalii inegal”. Principiul justiției implică și alocarea resurselor, prin urmare au fost propuse diferite criterii pentru a ghida această distribuție: ponderea egală, efortul, contribuția, meritul, schimbul liber de piață, necesitatea etc. Beauchamp și Childress sublinează rolul deciziilor politice în ceea ce privește, de exemplu, suma alocată bugetului pentru sănătate sau modul de repartiție a resurselor în bugetele de sănătate, toate acestea ajungând până la decizii privind tratamentele pacienților individuali. Utilitaristul Peter Singer propune o perspectivă globală conform căreia fiecare om are dreptul la un minim decent de asistență medicală. Este important ca medicii să rețină că fac parte dintr-un răspuns medical la o nevoie globală, dar ale cărei resurse sunt limitate.

O analiză bazată pe aceste principii, constată că măsurile luate în actuala pandemie sunt cel puțin discutabile din punct de vedere etic. Câteva exemple:

1. Stabilirea diagnosticului de infectat cu SARS CoV-2 pe baza unui test PCR cu o marjă mare de eroare și în laboratoare, care, în majoritatea cazurilor, nu au o acreditare independentă și au personal fără atestat în tehnici de biologie moleculară.

2. Internarea forțată a unor persoane pozitive la testare, dar sănătoase, botezate ad-hoc „asimptomatici”, în spitale – locuri în care concentrația de viruși este mare.

3. Clasificarea spitalelor în COVID, suport COVID și Non-COVID. S-a ajuns ca spitalele COVID să fie supra-aglomarate, personalul epuizat fizic și psihic, în timp ce în alte spitale era pustiu. O arată datele, care evidențiază o scăderea semnificativă a numărului de internări, precum și indicele de utilizare a paturilor. Această împărțire nu se practică în țările din Uniunea Europeană.

4. Limitarea accesului la asistență spitalicească a bolnavilor non-COVID, mai ales a bolnavilor cronici. Există un ordin al comandantului acțiunii care „recomanda” externarea și temporizarea intervențiilor. Medicii sunt puși să decidă într-un cadru strict administrativ și nu într-un cadru etic. De aceea unii au preferat să se conformeze acestui ordin fără să se gândească la consecințele pentru pacient și pentru ei (răspunderea profesională).

5. Alocarea resurselor aproape exclusiv pentru această boală COVID-19 și elaborarea unor protocale terapeutice uneori discutabile. De exemplu, în pandemia de gripă de tip A, N1 H1 („gripa porcina”) a fost la modă un medicament – Tamiflu. S-a dovedit că nu a avut efectele sperate, dar firma producătoare a avut un profit de peste 1 miliard de dolari. În actuala pandemie, se recomandă Remdesivir deși studiile arată că este ineficent, așa cum a fost și în Ebola. În schimb, este scump și toxic hepatic.

6. Recomandarea de a nu se face necropsii și modificarea criteriilor de stabilire a cauzei morții (orice persoană decedată cu un test pozitiv este declarată automat că a murit de COVID deși cauza morții putea să fie alta).

7. Limitarea libertății de credință prin închiderea locașurilor de cult, cimitirelor, interzicerea sau limitarea ceremoniilor religioase.

8. Afectatarea solidarității societății prin lipsa transparenței decizionale, prin mesaje autoritare și panicarde (ale celor ce gestionează coronacriza), prin stigmatizarea și etichetarea unui segment al populației, prin încurajarea cenzurii și a delațiunii.

Și exemplele pot continua. Din păcate, la aceste masuri și-au contribuit și unii medici, care au argumentat încălcarea autonomiei prin binele ce l-ar face pacientilor și societății. Nu pun la îndoială aceste afirmații, dar să ne amintim sintagma că drumul spre iad este pavat cu bune intenții.

În concluzie, chiar și atunci când prin lege drepturile cetățenești sunt abolite sau limitate, medicii au obligația, cu orice risc, să respecte regulile etice ale profesiei. Poate exista o imunitate legală, dar în niciun caz imunitate morală, deoarece, în medicină, regulile etice ale profesiei sunt deasupra oricăror altor norme.

P.S.1. Există o mare dezbatere că trei medici pozitivi „au fugit din spital”. Este o falsă problemă, deoarece este o decizie autonomă a lor și cât timp respectă izolarea nimeni nu îi poate obliga (din punct de vedere etic) să se spitalizeze sau să urmeze un anumit tratament.

P.S.2. A aparut statistica Institutului Național de Sănătate Publică privind mortalitatea în România pe primele 9 luni. Contrar știrilor apocaliptice vehiculate de oficiali și presă, mortalitatea este aproape identica cu cea din anul 2019 și ușor mai scăzută față de 2018. În schimb, când se vor publica indicatorii economico–sociali, s-ar putea să ne îngrozim.

sursa foto: wallpaperk.com

4 gânduri despre „Etica medicală în vremuri pandemice

  1. Mult respect, domnule profesor! Din pacate, din exterior, observ ca practicarea medicinei este ingradita de protocoale, dupa care multi se ascund. Asistenta medicala apare ca fiind dictata de considerentele asigurarilor de sanatate. Am crescut cu medici care se bazau pe stetoscop, experienta proprie si observarea pacientului, pentru a stabili un diagnostic si un tratament. Acum, actul medical s-a scumpit si „mecanizat”. Diagnosticul si tratamentul sunt stabilite in urma unor analize si investigatii scumpe, unele traumatice pentru pacienti, dar aducatoare de venituri. Imi aduc aminte mereu de proverbul „Decat sarac si bolnav, mai bine bogat si sanatos”.

    Apreciază

  2. Niciun medic şi niciun biolog nu contestă existenţa microorganismelor. Pot fi cultivate şi se văd la microscop. În schimb, există din ce în ce mai mulţi medici şi biologi care contestă, deschis, existenţa aşa ziselor virusuri, deoarece nici CDC-ul american, nici Institutul Pasteur din Franţa şi nici Institutul Robert Koch din Germania nu au putut furniza măcar o singură publicaţie ştiinţifică în care să se facă demonstraţia, integrală (într-o singură publicaţie), a existenţei vreunui pretins virus, conform metodologiei specifice ce este considerată a fi „standardul de aur” şi pe baza căreia se izolează, se purifică, se fotografiază şi se descriu fizic/bio-chimic şi exozomii. Doar după ce instituţiile de profil vor face dovada irefutabilă a existenţei virusurilor… se va putea trece la aplicarea postulatelor lui Henle-Koch (nicidecum în varianta convenabil modificată a lui Rivers) pentru a se pune în evidenţă existenţa sau inexistenţa contagiozităţii şi a patogenităţii.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s