Publicat în drepturile omului, etică medicală, SARS-CoV-2

Criza sănătății publice (II)

Criza sănătății publice s-a manifestat mai ales în modul în care s-a gestionat pandemia COVID-19.

Încă de la publicare, în 1958, cartea lui George RosenA History of Public Health” (Istoria sănătății publice) a fost considerată drept o contribuție esențială în domeniu și a devenit un punct de referință. Rosen, scriind în anii 1950, avea o viziune optimistă și considera că bolile infecțioase vor fi în curând învinse. De altfel, toți experții în sănătate publică clamau la acea vreme că „secolul XX va fi secolul sfârșitului pandemiilor”. Din păcate, realitatea este cu totul alta. În ultimii 20 de ani, am fost martori la patru pandemii, iar bolile infecțioase rămân în continuare o amenințare gravă. Globalizarea, rezistența la antibiotice, apariția de noi agenți patogeni și reapariția celor vechi au arătat incapacitatea științei și, în special, a sănătății publice de a răspunde la noile provocări.

Epidemiile fac parte din istoria omenirii și dintotdeauna au înfricoșat populația. Au fost considerate pedepse ale Divinității pentru păcatele omenirii. Mitologia egipteană are și o zeiță a ciumei – Sekhmet – o zeiță luptătoare descrisă ca având trăsături de leu (cel mai crud prădător cunoscut de către egipteni), care cu respirația ei a creat deșertul și care era ușor de stârnit, dar greu de calmat.

Hippocrate a fost cel care a început să clasifice bolile în acute, cronice, endemice și epidemice. Scrierile hipocratice arată o conștientizare clară că bolile nu afectează doar corpul uman individual, ci pot să atingă comunități (endemic) sau să lovească brusc populații întregi (epidemii). Corpusul Hipocratic conține capitole precum Despre aere, ape și locuri; Instrumente de reducere; Despre boala sacră; Epidemii. Bolile, care produc epidemii, sunt descrise în mod dramatic, în majoritatea lor urmând un curs spre moarte. Hipocraticii au clasificat bolile în nevindecabile și de moarte – kat’anánken și în susceptibile de a fi gestionate medical – katà tykhen și au plasat bolile, care determină epidemii, în prima categorie.

Hippocrate sugera că epidemiile se datorează unor factori externi. Peste secole, ideea este reluată de Thomas Sydenham (1624 – 1689). În lucrarea Methodus curandi febres (1666) și în Epistolae responsoriae (1680), el vorbește despre o „constituție epidemică” atmosferică, la a cărei origine erau emanații de pe pământ, miasmele. Teoria atmosferică – miasmatică a supraviețuit până în secolul al XIX-lea, completată de ideea unor particule auto-propagabile și transmisibile, pe care Fracastoro, în secolul al XVI-lea, le-a considerat a fi o sămânță sau seminaria și care au fost demonstrate în cele din urmă de Pasteur și Koch ca fiind microbi. Această scurtă relatare ilustrează, de fapt, interconectarea problemelor de sănătate publică cu evoluția cunoașterii.

Cum a progresat sănătatea publică?

În A Journal of the Plague Year (Jurnal din anul ciumei) publicat în martie 1722, Daniel Defoe relatează experiențele unui om în anul 1665, an în care Marea Ciumă (ciuma bubonică) a lovit orașul Londra. Sunt descrise și măsurile luate de autorități: oficiali care dictează măsuri stricte de profilaxie defensivă (în timp ce observă cu neputință cursul evenimentelor), izolare drastică (dacă boala era suspectată la un individ, întreaga gospodărie era închisă, încarcerându-i pe toți locuitorii săi, inclusiv pe cei care nu erau încă afectați), case sigilate, fuga din oraș și izolarea la țară (măsură profilactică, rezervată în cea mai mare măsură celor bogați), purtatul măștii (de către medici și ciocli) etc. Măsurile nu au avut un efect notabil și ciuma a evoluat după voința ei.

Tabloul vi se pare cunoscut? Da, e vorba de aceleași măsuri pe care le recomandă și astazi (la peste trei secole) autoritățile și experții în sănătate publică. Și, la fel ca atunci, virusul SARS-CoV-2 circulă fără să se sinchisească de apelurile propagandei oficiale. De fapt, e vorba mai degrabă de o profilaxie defensivă decât de o prevenție, ceea ce dovedește că sănătate publică s-a limitat doar la stabilirea barierelor pentru izolarea bolnavilor și, astfel, consideră că îi protejează pe cei sănătoși. Paradoxul constă în faptul că sănătatea publică, deși afirmă că există factori determinanți ai stării de sănătate (implicit de boală), a rămas blocată în teoria monocauzală a bolii (microb sau virus). Abordarea monocauzală a bolilor este inadecvată, deoarece a devenit evident faptul că sunt implicați mulți factori socioeconomici și de mediu. S-a crezut inițial că multicauzalitatea este structurată într-o secvență ordonată cauză-efect, dar, pe măsură ce a fost recunoscută relația complexă și aleatorie a factorilor menționați, oamenii de știință au fost forțați să-și modifice limbajul riguros cauză-efect și să apeleze la estimări statistice ale probabilității. Factorii de mediu naturali și sociali au devenit recunoscuți ca fiind puternic patogeni. Complexitatea subdeterminării și a incertitudinii a lipsit medicina de sugestii precise și convingătoare pentru prevenirea bolilor și promovarea unor măsuri robuste de asistență medicală, refuzând astfel sănătății publice justificarea etică pentru recrutarea resurselor și transformarea cunoștințelor incerte în intervenții eficente. Riscul este probabilitatea de a suferi un efect negativ sau dăunător. Factorii de risc socio-economici și de mediu sunt însă externi indivizilor și rezistenți la modificări, așa cum se sugerează prin numirea lor mai degrabă determinanți decât condițonali. Sănătatea publică este frustrant de neajutorată în a evalua riscurile, dincolo de confirmarea faptului că săracii sunt deosebit de vulnerabili la boli și sunt mai puțin capabili să-și îngrijească sănătatea. Prin urmare, aprecierea gravității unei pandemii trebuie făcută prin aprecierea tuturor riscurilor, nu numai a celor medicali.

Singura măsură preventivă propusă de sănătatea publică a fost imunizarea.

Imunizarea este o intervenție tipică de sănătate publică și constă în special în programe de vaccinare a indivizilor. Dar și aici au apărut probleme. Pare curios, deoarece boli grave (poliomelita, difteria) au fost diminuate prin această metodă. Fenomenul anti-vax are însă explicația mai ales în comportamentul autoritar și mărginit, caracteristic sănătății publice, dar mai ales experților aroganți. Un program de vaccinare poate avea succes doar dacă se bucură de încrederea populației. Încrederea se dobândește prin transparență, informare corectă – nu propagandă și bună organizare a sistemului de vaccinare. Vaccinarea (mai ales producerea vaccinului) are reguli tehnice și etice riguroase. De dragul retoricii, de tip „salvarea de vieți”; „siguranța populației”; „urgența intervenției” etc. ele nu pot fi eludate. În ultimul timp, reticența la vaccinare a crescut deoarece: a. s-a pierdut încrederea în onestitatea medicinei, în general, și a sănătății publice, în particular; b. mulți nu mai cred în beneficiile așteptate sau se tem de consecințele dăunătoare; c. neîncrederea în firmele producatoare – se afirmă că în goana după profit acestea renunță deseori la standardele etice.

Există și o neîncredere în informațiile oficiale – uneori justificată. De exemplu, cum poți să afirmi la un vaccin cu autorizare condiționată (faza 3 de studiu) și creat prin tehnologie nouă, genetică că nu apar reacții adverse pe termen mediu sau lung când însăși firma producătoare declară că efectele nu au fost studiate? Sau că reacțiile imediate nu sunt grave când abia a început evaluarea? Astfel de predicții de tip Nostradamus erodează încrederea publicului. La întrebări justificate și raționale, oficialii și expertii răspund în forță, impunând cenzura și obligativitatea măsurilor prin acte normative. De aici percepția unei dictaturi politico-sanitare și identificarea sănătății publice cu o Poliție Sanitară și nu cu o disciplină științifică. Acesta este un rezultat așteptat atunci când încerci să controlezi o epidemie cu dosare penale și amenzi. Punerea în aplicare a măsurilor de sănătate publică considerate esențiale prin impuneri și sancțiuni, constrâng autonomia individuală până la un punct în care mulți cetățeni s-ar putea să nu mai suporte și să reacționeze.

(va urma)

P.S.1: Există toate premizele ca pandemia să fie învinsă în România: doi adolescenți au fost amendați deoarece se sărutau în parc, bineînțeles, scoțându-și masca. Mai bine fumau, pentru că atunci puteau să scoata masca fără să fie sancționați. Bine că nu li s-a făcut dosar penal.

P.S.2: În cadrul festivalului Cântarea vaccinarii, a apărut o mică problemă – lipsa dozelor de vaccin comandate. Propun o soluție: să se vaccineze 12 persoane în loc de 5/6 dintr-o fiolă ca să ajungă la toata lumea.

sursa foto: economictimes.indiatimes.com

Publicat în drepturile omului, etică medicală, SARS-CoV-2

Criza sănătății publice (I)

Panica pandemică din 2020 a fost declanșată de incertitudini majore cu privire la potențialul de răspândire al virusului SARS-CoV-2 și de gravitate a infecției. COVID-19 a dezvăluit incapacitatea OMS și a autorităților din majoritatea țărilor de a gestiona criza, dar și faptul că sistemele de sănătate nu au fost pregătite pentru a rezolva probleme de sănătate publică. Aceste realități au condus la introducerea unor măsuri masive și excesive de precauție, care epuizează resursele din sănătate, dirijându-le într-un singur sens, stigmatizează o serie de cetățeni, discriminează bolnavii cu alte afecțiuni (mai ales cronice), extind criza medicală în domeniile economic, social, educațional, cultural, religios și aduc profituri imense pentru companiile farmaceutice (inclusiv cele producătoare de vaccinuri). Produsele farmaceutice introduse pe piață în grabă, cu o autorizare condiționată (deoarece nu au respectat etapele de cercetare), având ca justificare măsurile de precauție față de virus și interesul comunității, pot însă cauza pe termen lung vătămări grave, în pofida faptului că se dau asigurări că sunt sigure și eficiente. Ne amintim că și în alte situații au existat astfel de asigurări și consecințele au fost dezastroase – afacerea cu thalidomida fiind unul dintre cele mai dramatice cazuri: aproximativ 25000 de copii născuți cu membre atrofice sau absente (focomelie) din cauza acestui medicament anti-anxietate prescris femeilor însărcinate.

Pandemia a evidențiat și o criză reală a unei discipline: sănătatea publică. Măsurile au fost propuse și de experți în sănătate publică și s-a dovedit că aceștia nu au fost capabili să aibă o viziune de ansamblu asupra fenomenului și nici să evalueze riscurile și consecințele pentru alte domenii decât cel medical. Putem spune că ne aflăm deci în fața unei „crize de creștere” a unei științe relativ noi.

Deși preocupări au existat încă din antichitate, sănătatea publică (așa cum o cunoaștem noi astăzi) s-a definit relatv recent (în secolele XIX-XX).

Dintre mai multe definiții am ales o definiție tradiționalăStiința și arta prevenirii bolilor, prelungirea vieții și promovarea sănătății fizice prin eforturi organizate ale comunității” (Winslow, 1920), apoi o definiție concentratăSănătatea publică este ceea ce noi, ca societate, facem colectiv pentru a asigura condițiile pentru ca oamenii să fie sănătoși” (Gostin, 2002) și, în fine, definiția O.M.Sștiința care studiază problemele de sănătate ale unei populații, starea de sănătate a colectivității, serviciile de igiena mediului, serviciile generale sanitare și administrarea serviciilor de îngrijiri medicale”.

Din aceste definiții putem deduce domeniul (starea de sănătate a populației, corelată cu factorii care o influențează), scopul ambițios (de a reduce la nivel populațional disconfortul, boala, invaliditatea și handicapul, decesul prematur și a propune programe în acest sens) și obiectul de studiu – grupurile umane. Dar tot aici ni se dezvăluie și rădăcinile actualei crize:

  1. Identitate confuză (și alte discipline – igena, epidemiologia, medicina școlară etc. au același domeniu de interes). Acest fapt a stat la baza unor propuneri de schimbare a numelui în sănătate socială, comunitară, colectivă, populațională sau chiar globală.
  2. Definirea vagă a unor termeni. De exemplu, grupurile umane sunt suma indivizilor sau a interacțiunii între ei? „Public” se referă la un grup, o asociație, o comunitate, la componenții unei națiuni, la populația regională sau chiar la nivel mondial?
  3. Absența demersului bioetic. Deși sănătatea publică insistă asupra determinanților individuali, sociali și de mediu ai stării de sănătate, preferă să ignore aspectele etice (cu excepția evenimentelor academice sporadice, dar în care se preocupă în mod special de etica profesională a specialiștilor și oficialilor din domeniul). Mai mult, se delimitează de etica hipocratică și își dezvoltă o etică proprie, colectivistă. Aceasta și datorită faptului că domeniul este populat și de specialiști, care nu au pregătire medicală și pentru care etica medicală este în unele privințe de neînțeles. Deliberarea bioetică cu privire la activitățile de sănătate publică ar trebui însă să fie fidelă obiectivelor sale auto-stabilite, să abordeaze nevoile și dorințele tuturor celor implicați. În realitate, lucrurile nu stau așa. Putem deci să ne raliem la afirmația „sănătatea publică nu poate dezvolta o etică până când nu a obținut claritate despre propria sa identitate; expertiza tehnică și metodologia nu sunt înlocuitori ai coerenței conceptuale.” (Mann, 1997).

Politicile de sănătate publică și programele de asistență medicală sunt (teoretic) construite în principal pe valori și pe patru linii strategice: responsabilitate, prevenire, precauție și protecție. Dar fiecare abordare poate fi inspirată dintr-o perspectivă diferită. De aceea există un interes și o nevoie tot mai mare de a studia justificările etice și posibilele limitări ale politicilor, care au un impact considerabil asupra bunăstării comunităților și a vieții membrilor săi, pentru a le supune controlului responsabilității publice. Sănătatea publică în sine nu a fost supusă controlului etic, pentru că era de la sine înțeles că termenii săi constituenți sunt clari și univoci. Dar acest fapt este departe de a fi adevărat. Pot fi date numeroase exemple de erori și abuzuri.

Problemele etice aplicate numeroaselor aspecte ale practicilor de sănătate publică pot fi grupate în principiu în cinci direcții (Kottow, 2016):

  1. Conflictul între evaluarea binelui comun (și a cerințelor sale) față de autonomia individuală.
  2. Tendința autorităților publice de a impune politici, bazându-se adesea pe informațiile științifice incomplete sau absente.
  3. Dihotomia (eternă) a naturii / culturii – reconstituită pe măsură ce știința explorează predispozițiile și riscul biologic, în special molecular, corelat cu interes diminuat pentru factorii sociologici, culturali, religioși.
  4. Factorii determinanți socio-economici sunt prezentați și legați de sugestii teoretice de reforme, abilitare, căutarea justiției și echității în sănătate, elaborând-se în același timp politici de sănătate publică, urmărind promovarea sănătății mai ales prin influențarea/anularea stilurilor de viață traditionale – adoptate în timp de societate și în mod liber.
  5. Impactul globalizării și consecințele acesteia asupra abordării drepturilor omului în sănătatea publică.

Sănătatea publică creează probleme, care afectează societatea în ansamblu, comunități specifice sau grupuri. Măsurile de sănătate publică obligatorii pot afecta grav interese și valori individuale. „Zeloții” în acțiunea publică vor susține că binele comun ar trebui să aibă prioritate asupra preferințelor individuale, dar și „dizidenții” (adepții autonomiei personale și a respectării drepturilor omului) au argumente valide, care ar putea supraviețui controlului interogării experților.

Deși se așteaptă ca intervențiile utile să fie în beneficiul majorității membrilor, nu rezultă că indivizi specifici vor fi printre cei favorizați. Este cunoscut „paradoxul prevenției” -„O măsură preventivă care aduce mult beneficiu populației oferă puține beneficii pentru persoane individuale.” (Rose, 1985). Tensiunea dintre indivizi și societate nu este doar o chestiune de cooperare personală conflictuală sau disidență cu nevoile și obiectivele sănătății comune, ci o problemă conceptuală, deoarece pot fi afectate valorile democrației. Recomandările persuasive, manipulatorii și restricțiile legale fac parte și azi din viața politică a multor națiuni, afectând deciziile personale. „Distanța dintre societatea civilă și stat crește, în timp ce separarea dintre viața privată și cea publică dispare.” (Touraine, 1985). Acestea sunt mai mult decât simple dezbateri academice, atât timp cât multe țări, validează strict și obligatoriu politici de sănătate publică. În plus, țările prospere au acordat sprijin politic, economic și de sănătate populațiilor sărace, cerând însă țărilor beneficiare să se alinieze la anumite politici de sănătate publică.

Unul dintre motivele pentru care bioetica trebuie încorporată în sănătatea publică este de a oferi argumente etice raționale, care ar trebui să ajute la clarificarea momentului în care sănătatea publică are justificări în impunerea de politici în contrapondere cu situațiile în care autonomia individuală este invocată în mod rezonabil. Având în vedere numeroase încălcări etice în intervențiile de sănătate publică, nu este deloc surprinzător faptul că apărătorii autonomiei individuale devin suspicioși și vigilenți, conducând la o poziție fermă atunci când apare un conflict între politicile de sănătate publică și preferințele membrilor societății civile.

(va urma)

P.S. Pentru politiceni și nu numai: zelóți (ziloți) s. m. pl. Membri ai unei grupări de farisei riguroși și bigoți, apărători ai teocrației și adversari ai dominației romane. Au fost principalii animatori ai răscoalei din anul 66 d. Hr., care a dus la dărâmarea Ierusalimului în anul 70 d. Hr.

sursa foto: futurelearn.com

Publicat în etică medicală, SARS-CoV-2

Regândirea autonomiei în etica medicală

În etica medicală, autonomia a devenit, fără îndoială, „principiul principal” și a fost consolidat prin instituirea „consimțământului informat”. Acest principiu prezumă că oamenii sunt indivizi autonomi, detașați, care acționează rațional în interesul propriu. În definirea autonomiei (și implicit a consimțământului informat) s-a plecat de la opera lui Immanuel Kant, care a susținut că respectul pentru autonomie decurge din „recunoașterea faptului că toate persoanele au o valoare necondiționată și capacitatea de a-și determina propriul destin moral”. Rațiunea era criteriul care definea autonomia. De-a lungul mai multor decenii, așteptările colective au evoluat, iar autonomia este acum privită, în primul rând, ca independență individuală. În plus, s-a constatat că vulnerabilitatea, interdependența și încrederea se află la baza luării deciziilor etice în domeniul medical. Barry Hoffmaster consideră în continuare că este valabilă presupunerea că ființele umane sunt în primul rând creaturi detașate și raționale. Dar și ființele umane au corpuri și, deoarece au corpuri, sunt vulnerabile. De fapt, vulnerabilitatea este o trăsătură de bază a constituției noastre umane uneori mai puternică decât raționalitatea, deoarece, deși toate ființele umane sunt vulnerabile, nu toate sunt raționale „vulnerabilitatea noastră este cea care creează nevoia de moralitate… vulnerabilitatea marchează limitele individualismului…” (Hoffmaster). În plus, ființa umană este o ființa relațională, experiența sa este definită în principal de conexiunea socială încorporată în relații și dinamica puterii. Fiecare act „autonom” are repercusiuni dincolo de factorul de decizie imediat. De aceea, contexte și practici sociale mai largi pot sprijini sau inhibă alegerea individuală. Relația și interdependența sunt în mod incontestabil elemente cheie ale autonomiei, prin urmare recunoașterea, încorporarea și respectarea acestora trebuie să formeze o bază centrală a furnizării asistenței medicale.

Statele, organizatorii de sănătate, instituțiile de asistență medicală au respectat la nivel operațional principiul autonomiei prin procesul administrativ de obținere a „consimțământului informat” de la un pacient înainte de orice intervenție medicală. Completarea unui formular de consimțământ informat semnat sau a unei discuții documentate este oferită ca o asigurare că orice decizii sau intervenții întreprinse sau respinse sunt înțelese în conformitate cu dorințele pacientului și sunt etic solide.

Cu toate acestea, există numeroase dovezi că protocoalele de „consimțământ informat” au obținut un succes  limitat. Unii cercetători descriu în mod deschis protocoalele de consimțământ informat existente ca ritualuri birocratice al căror scop principal este de a furniza un document juridic defensiv sau o formă de poliță de asigurare împotriva proceselor de malpraxis, acordând o atenție superficială dimensiunilor morale ale îngrijirii. Atunci când motivația de a obține consimțământul devine o chestiune de îndeplinire a unei obligații legale sau de evitarea litigiilor, ciocnirea motivației între cei care solicită consimțământul și cei care îl acordă creează un conflict de interese, care lărgește și mai mult diviziunea etică existentă între pacient, practicant și instituția medicală.

Motivele pentru care procesele de consimțământ informat nu au reușit să promoveze în mod substanțial autonomia pacientului sunt multiple, și anume:

a. Concepțiile moderniste promovate de sănătatea publică prin care autonomia individuală poate fi anulată de interesul colectiv.

b. Diminuarea sau pierderea interesului pentru fiecare pacient și pentru vulnerabilitatea acestuia.

c. Supraspecializarea și minimizarea naturii interdependente a asistenței medicale.

d. Lipsa de comunicare sau comunicare defectoasă. Din cauza lipsei de timp a medicilor și a limbajului tehnic utilizat, a unei atitudini puternic paternaliste și a eludării informării (îndeosebi asupra riscurilor), majoritatea pacienților nu înțeleg în mod adecvat scopul clinic sau ramificațiile personale ale multor intervenții. Adesea, ei nu înțeleg limitele, riscurile sau implicațiile etice potențiale ale intervențiilor consimțite, prin urmare, este discutabilă presupunerea că acordul pacientului echivalează cu o alegere autonomă și informată solidă din punct de vedere etic.

e. Căile instituționale, cum ar fi rutina îngrijirii, cu rezultate predeterminate, așteptate, pot ascunde „alegerea reală”. Uneori, lipsa accesului la opțiuni alternative poate limita dreptul la alegeri. Timpul limitat pentru consultări poate împiedica formarea unor parteneriate de comunicare eficiente între pacient și familie.

f. Tendința juridică puternică a protocoalelor de consimțământ dezvoltate instituțional, poate să fi concentrat prea mult atenția asupra facilitării „obținerii” consimțământului de către practicant, în timp ce s-a acordat o atenție inadecvată sprijinirii înțelegerii depline și integrate a pacientului în „acordarea” consimțământului. Întrebări critice cu privire la cine informează, ce informează și în beneficiul căruia sunt informațiile dezvăluite apar din ce în ce mai des. Într-un cadru de înțelegeri relaționale, contextualizate social și interdependente de autonomie și consimțământ informat, apar probleme practice cu privire la modul de informare (în plus față de „ce” să informăm). Trebuie luată în considerare și întrebarea suplimentară despre cum să traducem informațiile în înțelegere care are un sens pentru persoana care ia decizia.

f. Lipsa de onestitate a pacientului, dar și a medicului etc.

Concentrarea pe aspecte formale și medico-legale poate să conducă la a echivala în mod greșit standardul minim administrativ cu standardul etic superior (de respect și înțelegere), în timp ce barierele de mediu și educaționale (cum ar fi timpul limitat pentru discuție, capacitatea de a înțelege informația) se combină și subminează consimțământul informat.

Într-un studiu amplu al practicilor de consimțământ informat, John M.Coulter a constatat eșecul generalizat de a furniza informații corecte și echilibrate de relevanță pentru pacienți. Această cercetare a concluzionat: „Materialele informative actuale pentru pacienți omit datele relevante, nu oferă o imagine echilibrată a eficacității diferitelor tratamente și ignoră incertitudinile… cea mai comună defecțiune [a materialului educațional] a fost aceea de a oferi o imagine supraoptimistă, subliniind beneficiile și analizând riscurile și efecte secundare”. Lucru valabil și în campania de vaccinare anti-COVID-19.

Se discută (mai ales în contextul actualei pandemii) despre necesitatea regândirii conceptuale a consimțământului informat. Discuția pleacă de la următoarele ipoteze:

• Persoana, care ia decizia și nu comunitatea de care aparține, este arbitrul final al integrității deciziei luate.

• Trebuie să existe un acces real la o varietate de opțiuni.

• O informare, mai ales cu privire la riscuri și într-un limbaj adecvat, este obligatorie.

• Este important în relațiile cu medicii sau cu cei care susțin pacientul (atât din punct de vedere psihologic cât și social), să nu există nicio consecință (cum ar fi abandonul sau alte represalii) pentru o anumită alegere.

În concluzie, înțelegerea decalajului dintre intenția etică și realitatea practică a consimțământului informat necesită revizuirea conceptului. Încadrarea autonomiei într-un mod care ia în considerare în mod deliberat cadrele morale, relațiile și culturile unice ale indivizilor poate oferi o bază mai sustenabilă din punct de vedere etic și mai responsabilă pentru luarea deciziilor în domeniul asistenței medicale.

P.S.1: Pentru „specialiștii” din presă și nu numai: în lucrarea An ethical framework for public health immunisation programs profesorul David Isaacs prezintă șapte principii etice unanim acceptate asociate cu implementarea programelor de imunizare. Printre acestea citez „primitorilor de vaccinuri sau părinților sau îngrijitorilor lor li se vor oferi suficiente informații pentru a respecta autonomia și a lua deciziile informate. Măsurile sau stimulentele pentru a participa la programele de imunizare nu trebuie să fie coercitive. Programele de imunizare a sănătății publice depind de încrederea reciprocă, care poate fi amenințată de circumstanțe precum publicitatea excesivă în mass-media”.

P.S.2: Paul Komesaroff ( medic, cercetător și filosof), profesor la Universitatea Monash din Melbourne, observă, că etica medicală nu este o discuție de expert tehnic, ci mai degrabă, este „ceea ce se întâmplă între fiecare pacient și fiecare medic în fiecare zi”.

sursa foto: smartconsent.es

Publicat în etică medicală

Dileme etice în medicină

Reflecția etică și gândirea etică reprezintă o dimensiune esențială a profesiei medicale. Ce trebuie să fac într-un anumit context, cum trebuie să fac “binele” constituie întrebări care au marcat practica medicală de la începuturile ei.

Etica medicală reflectă aspectul moral și valorile, care calauzesc profesia medicală. Dirijează luarea deciziilor, ghidează practică medicală, educația medicală și cercetarea. În decursul timpului, baza eticii medicale s-a concentrat pe Jurământul Hipocratic (și alte legăminte asemănătoare), care defineau comportamentul unui profesionist. Timp de două milenii, această „reglementare” a fost suficientă pentru a impune etica în medicină. Odată cu „secularizarea” medicinei, determinată de iluminismul francez, au existat tot mai multe abateri de la Jurământ, care au culminat cu abuzurile, atrocitățile și încălcarea drepturilor omului din prima jumătate a secolului XX la care unii medici au fost părtași. Era necesară deci o definire foarte clară și detaliată a obligațiilor etice ale profesioniștilor din medicină. În acest sens, în 1949, având la baza principiile hipocratice, World Medical Association (WMA) a adoptat Codul internațional de etică medicală. Ulterior, fiecare Consiliu/Colegiu Național al medicilor a aprobat un cod de conduită, care să ghideze practica medicinii în țara respectivă. Acestea sunt un set de reguli, regulamente și orientări, care guvernează medicii în îndeplinirea sarcinilor lor.

Codurile etice/deontologice se concentrează pe relațiile care există între medic și pacient, din care decurg ulterior implicațiile deontologice, administrative, juridice. Rolurile Codurilor (implicit a eticii medicale) sunt:

  1. Oferă standarde etice în relația profesională dintre medic și pacient, prin urmare oferă orientări în prevenirea litigiilor.
  2. Oferă valorile morale necesare pentru a oferi soluții la dilema etică.
  3. Promovează diligența și abilitățile adecvate de formare în rândul profesioniștilor din domeniul sănătății.
  4. Impune abnegația, empatia, compasiunea și confidențialitatea în relația medic-pacient.
  5. Promovează deciziile, care respectă demnitatea, dreptatea și responsabilitatea.
  6. Ajută la prevenirea practicilor neetice, cum ar fi neglijența și malpraxisul.
  7. Determină creșterea capitalului social în relația ce se stabilește cu membrii comunității.
  8. Reglementează relațiile dintre profesioniștii domeniului medical.

Etica medicală este implementată atât de către medic, cât și de pacient. Controversele și conflictele etice apar în practica medicinei, în special în procesul decizional. Rar, aceste conflicte apar în luarea deciziilor comune, deoarece astfel de conflicte apar atunci când deciziile medicilor și ale pacienților contravin principiilor etice medicale.

Aproape în fiecare zi un medic se confruntă cu o dilemă etică.

Diléma este definită ca un raționament cu două soluții, dintre care trebuie aleasă una, deși ambele duc la aceeași concluzie sau alternativă, care pune în dificultate persoana (DEX). Dilema etică constă într-un tip de răspuns la problemă etică. O dilemă etică este o problemă morală dificilă, care implică două variante principale de acțiune ce se exclud reciproc și care, aparent, sunt egale moral. Dilema etică a fost descrisă de Organizația Mondială a Sănătății ca o confruntare între diferite valori, care sunt văzute ca fiind necesare în special în cazuri și circumstanțe și care sunt în conflict. Dar poate să apară și atunci când toate remediile posibile pentru o îngrijire clinică vor duce la încălcări morale.

Când apare o dilema etică, aceasta poate fi rezolvată folosind abordarea individualistă, deoarece nu există principii generale în abordarea ei. Stabilirea unui cadru etic cuprinzător și a unui cadru legal va ghida lucrătorii medicali în soluționarea dilemei etice. Dilemele etice sunt legate de fapte medicale (istoricul pacientului, rezultatele diagnostice, riscurile, complicațiile și intervenția anterioară asociată bolii de care suferă pacientul), caracteristici individuale ale pacientului (valori, cultură, religie, relații și experiențe anterioare) și factori ce țin de medic (valori, cultură, religie, facilitatea logistică, interesele concurente, rivalitate interprofesională etc.).

Progresul tehnologiilor și rezultatele cercetării în medicină duc la acutizarea dilemelor etice. În medicina modernă, ele pot fi găsite în telemedicină, inteligență artificială, testarea obligatorie, internarea non-voluntară, vaccinare, gestionarea îngrijirii aproape de sfârșitul vieții, testarea prioritară, biotehnologie, educația medicală, e-sănătate etc. Un exemplu este telemedicinaă.

Telemedicina înseamnă „consult și vindecare de la distanță” și pentru unii este foarte benefică și ar constitui viitorul medicinei. Telemedicina a devinit populară în acest moment al pandemiei COVID-19 din cauza nevoii de distanțare fizică. Totuși, ea nu poate rezolva toate problemele medicale ale unui pacient. Atât Codul etic al WMA, cât și cel al Colegiului Medicilor din România consideră că practica curentă medicală are suport în contactul direct cu pacientul. Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România precizează în mod expres “Investigația ori intervenția medicală la distanță, în oricare dintre formele și modalitățile existente, este permisă numai în situația în care pacientul este asistat nemijlocit de către medicul său, iar scopul investigației și procedurilor la care este supus pacientul este acela de a ajuta medicul să determine diagnosticul, să stabilească tratamentul sau să întreprindă orice altă măsură medicală necesară finalizării actului medical sau a intervenției medicale în cazul operaților. Excepție fac situațiile de urgența”. Care este rațiunea acestei prevederi? În primul rând, faptul că actul medical are și o încărcătură psihologică și că rezultatele terapeutice sunt influențate de relația directă între medic și bolnav, care se construiește pe încredere. Limbajul non-verbal are importanță în anamneză și examinarea clinică. În timpul telemedicinei, este posibil să nu se obțină o istorie adecvată și să nu se efectueze o examinare fizică cuprinzătoare. Apoi, pentru că se pot încălca principii etice fundamentale cum ar fi confidențialitatea și dreptatea socială. Și, în sfârșit, absența contactului personal anulează empatia și transformă pacientul într-un simplu obiect. Dilema etică apare în telemedicină din cauza conflictului între eficiența consultului și confidențialitatea pacientului, care nu poate fi garantată. Acest lucru este mai grav dacă se folosește și inteligența artificială. Cu alte cuvinte, telemedicina este acceptată doar ca o a doua opinie, dialogul fiind între doi medici, și anume cel care a examinat direct bolnavul și cel aflat la distanță și nu între pacient și medicul aflat la distanță. Este normal să fie așa, deoarece pacientul nu are pregătirea de a decela semnele patognomonice ale unei boli și nu poate colecta date semnificative cu privire la funcționarea corpului său. Situațiile de urgență se referă strict la afecțiuni care pun în pericol imediat viața și sănătatea pacientului și niciun medic nu este disponibil pentru a examina direct. În timpul consultării, folosind telemedicina, aceasta trebuie făcută într-un mod sigur astfel încât informațiile medicale electronice să nu fie difuzate. Aceleași argumente sunt valabile și pentru consultațiile telefonice introduse administrativ în actuala pandemie.

Soluționarea dilemelor/conflictelor etice este, în general, individuală. Odată ce am stabilit anumite fapte, ne putem pune următoarele întrebări:

  • Ce valori sunt afectate?
  • Ce beneficii și ce vătămări va produce fiecare curs al deciziei și implicit al acțiunii?
  • Ce opțiuni vor conduce la cele mai bune consecințe pentru pacient?
  • Măsurile sunt în concordanță cu valorile pacientului, nu sunt stigmatizante, discriminatorii și autoritariste?
  • Acceptă pacientul decizia?

În răspunsurile la aceste întrebări constă rezilierea conflictului etică sau rezolvarea dilemei. Cu o condiție esențială, care trebuie respectată și care derivă din medicină hipocratică: interesele legitime ale pacientului sunt deasupra intereselor medicilor sau ale colectivității.

În concluzie, dileme/conflicte etice au existat, există și vor exista în medicină. Ele se vor înmulți odată cu progresul tehnic. Important este ca medicii și pacienții să le identifice și să găsească o soluție etică.

P.S. Există dilema etică în alocarea resurselor în sistemul de sănătate. Despre aceasta și despre etica în sănătatea publică în altă postare.

sursa foto: jax.org

Publicat în educație

Bioetică și educație în învățământul superior

Educația este termenul utilizat pentru a denumi activitatea de formare, modelare, evoluție a ființei umane pentru a dobândi autonomie și independență. A vorbi despre educație și a o defini nu este ușor, deoarece este o temă extrem de largă.

De-a lungul timpului, concepțiile asupra educației au evoluat, reflectând de fapt viziunea asupra valorii umane, încercând să surprindă esența fenomenului educațional din această perspectivă. Iată câteva concepte de educație a diverșilor autori.

Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.) – Educația constă în direcționarea sentimentelor de plăcere și durere către o ordine etică.

Jan Amos Comenius (Komensky) (1592-1670), în „Didactica magna” – educația este o activitate de stimulare a „semințelor științei, moralității și religiozității” cu care ne naștem și, implicit, de conducere a procesului de umanizare deoarece omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.

John Locke (1632-1704) – educația este forma unei relații interpersonale de supraveghere și intervenție ce se stabilește între „preceptor” (educator) și copil (viitorul „gentleman”).

Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) – educația este în același timp intervenție și neintervenție: „Educația presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea dezvoltării firești, totul trebuind lăsat să se producă de la sine fără nici o intervenție”.

Immanuel Kant (1724-1804) – educația contribuie la valorificarea naturii umane în folosul societății. ”Educatia urmărește realizarile întregii perfecțiuni de care natura omului este capabilă”.

Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827) – educația este dezvoltarea naturală, progresivă și sistematică a tututor facultăților individuale.

Emile Durkheim (1858-1917) – educația este acțiunea generațiilor adulte asupra celor tinere, cu scopul de a le forma acestora din urmă anumite stări fizice, intelectuale și mentale necesare vieții sociale.

Eduard Spranger (1882-1963) – A educa înseamnă a transfera la altul, este dorința de a dezvolta „capacitatea cuiva de a primi și de a insusi valori”.

Educația poate fi considerată ca o bază pentru dezvoltarea societăților. Persoanele, precum și națiunile beneficiază de pe urma educației. Oamenii obțin o calitate a vieții mai bună, obțin oportunități mai mari și, prin aceasta, un nivel economic – social, cultural și spiritual crescut. Pentru națiuni, beneficiile potențiale se reflectă în creșterea economică și dezvoltarea valorilor comune, care consolidează coeziunea socială.

În prezent, procesul de educare în învățământul superior se bazează pe andragogie – știința și practica educației adulților. Termenul a fost formulat pentru prima dată de către Alexander Kapp, în 1833 (andr – om, agogos – a conduce), diferențiindu-se astfel de termenul pedagogie (pais – băiat, copil).

Principalele caracteristici ale acestui model sunt următoarele: a. studentii au o motivație pentru învățare; b. posedă cunoștințe anterioare sau experiență anterioară în domeniile de interes; c. disting valori pe care le-au atins de-a lungul vieții lor personale și academice; d. sunt capabili să facă judecăți morale cu privire la mediul lor și situațiile în care trăiesc (andragogia consideră că studentul are deja un set de valori).

Evoluția învățământului în ultimele decenii (scoaterea sau diminuare ponderii unor discipline umaniste cum ar fi etica, filozofia, istoria, geografia, literatura etc în învățământul preuniversitar și Procesul Bolognia în cel universitar) afectează în mod direct aceste baze ale andragogiei. De aici necesitatea stabilirii unei relații dintre bioetică și educație. În ceea ce privește bioetica în educație, este important să precizam că deși există multe concepte, toate converg spre un punct comun: respectul pentru viață.

Unul dintre principalele obiective pe care bioetica le are este acela de a promova gândirea critică. Morala și etica fiecărei persoane depind de mediul său de viață și de copilăria pe care a trăit-o acea persoana. Cu toate acestea, conform teoriei dezvoltării morale a lui Jean Piaget, aceste valori etice se pot schimba sau dezvolta în funcție de experiențele de viață pe care le are persoana la vârstă adultă.

Bioetica în învățământul superior încearcă să contribuie la producerea de profesioniști nu numai  instruiți, dar și formați moral, care pot face față dilemelor bioetice prezente în domeniile în care își dezvoltă activitățile. Trăind într-o lume în care trebuie, în fiecare zi, să căutăm o societate mai bună, o societate în care să putem coexista cu ceilalți, să avem respect pentru ceilalți, practicarea acestor valori pare să nu fie pur și simplu întâmplătoare. Căutăm o societate educată în valori, valori pe care le învățăm. Jacques Delors (fost președintele Comisiei Europene în 1985) în raportul „Comoara din interior “ prezenta cei “patru stâlpi” ai învățării:

  1. Să știi – dobândirea cunoștințelor și elementelor de înțelegere a acestora. Prin aceste cunoștințe se evidențiază importanța raționamentului științific, simțului critic și necesitatea unei culturi generale de amploare permițând să se descifreze realitatea.
  2. Să faci – să aplici în practică cunoștințele acumulate în scopul de a putea exercita o influență asupra propriului domeniu și a-l îmbunătăți.
  3. Să trăim împreună – a participa și a coopera cu ceilalți în toate activitățile umane.
  4. Să fii – acest „stalp” cuprinde integrarea celorlalți trei. Cu alte cuvinte, să asimilezi și să încorporezi în personalitatea ta. Scopul educației este de a crea ființe umane creative și cu o gândire liberă, astfel încât să poată fi creatorii propriului destin.

Producerea gândirii critice la studenții constă în posibilitatea de le oferi, prin intermediul bioeticii, instrumentele (valori, reglementări și drepturi morale) pentru ca atunci când se confruntă cu o problemă morală sau etică, acestea sa îi ajute să aleagă cele mai bune valori și norme morale pentru a rezolva o contrarietate în domeniul social. Absolvenții universităților trebuie să considere bioetica (în fiecare dintre domeniile lor de cunoștințe) ca pe o parte esențială a profesiei. Profesionalismul ca obiectiv implicit al învățământului superior poate fi exprimat de o serie de valori, atitudini și comportamente care sunt în interesul societății. În cadrul acestui concept, este absolut necesar să se includă mediul și ființele vii, în general. Profesionalismul ar trebui să ajute la menținerea unor valori dincolo de presiunile sociale, economice și politice.

Bioetica ca disciplină independentă este importantă pentru realizarea formării integrale a profesioniștilor, iar predarea bioeticii într-un mod integral și sistematic în toate cursurile studenților, le va permite acestora din urmă să aibă o panoramă mai largă cu privire la deciziile și dilemele cu care trebuie să se confrunte, astfel încât să poată răspunde la acestea în cel mai bun mod posibil. Dintr-o perspectivă transversală, Bioetica permite studenților să se poziționeze, în cel mai bun mod în situațiile pe care le vor întâlni și să țină cont, în conformitate cu studiile lor universitare, de problemele etice pe care vor fi chemați să le rezolve. Procesul de predare și învățare a bioeticii ar trebui să fie caracterizat de transdisciplinaritate care să ducă la o reflecție integrală asupra situației propuse prin intermediul valorilor obținute prin cunoașterea bioetică.

Este ușor de acceptat că bioetica ar fi necesară în domeniul științelor biologice, în sensul că investigarea și practica acestor specialități sunt în strânsă apropiere cu sănătatea umană. Dar având în vedere rata actuală a avansului tehnologic, domeniile științelor exacte au dobândit o nevoie mai mare de intervenție a bioeticii pentru a rezolva conflictele etice pe care le generează. Prin urmare, este necesar să oferim o educație bioetică pentru a produce profesioniștii din aceste domenii, care să fie pregătiți și sa poata oferi soluții, care nu sunt întotdeauna răspunsuri binare. În problemele morale, este nevoie de capacitatea de a analiza, înțelege și oferi soluții nu numai într-o manieră individuală, ci și în beneficiul societății. Din păcate, în prezent, tema este puțin cunoscută/recunoscută și este îngrijorător că profesioniștii (mai ales din domeniul tehnic, dar nu numai ei) pot să iasă de pe bancile facultății fără o idee clară a valorilor etice și a întrebărilor morale, știind că sunt pe cale să se confrunte cu o viață profesională independentă.

În concluzie, bioetica ar trebui sa fie considerată o disciplină obligatorie în toate domeniile învățământului superior (fizică-matematică, științe inginerești, științe sociale și administrative, științe biologico-medicale și umaniste). Acest lucru se datorează faptului că Bioetica este, cel mai adecvat cadru de învățare a luarii deciziilor bazate pe etică și valori umane, care sunt necesare pentru dezvoltarea individuala, a unei țări și chiar a lumii.

P.S. În sens larg, învățarea este definită ca proces de însușire de cunoștințe sau deprinderi prin informații acumulate și/sau prin practică într-un anumit domeniu (o meserie, știință, artă etc.) DEX precizeaza Învățá, învắț, vb. I. 1. Tranz. A transmite cuiva (sistematic) cunoștințe și deprinderi dintr-un domeniu oarecare; a iniția pe cineva într-o meserie, știință, artă etc.

sursa foto: psmag.com

Publicat în etică medicală

Embrionul – colecție de celule sau ființă umană?

Unul dintre domeniile în care se evidențiază cu claritate conflicte etice determinate de progresul tehnologic este reproducerea umană asistată medical.

Anul 1978 a marcat un reper în tehnologia reproducerii, deoarece în acel an s-a născut primul copil urmare a fertilizarii in vitro (FIV). Personajele principale au fost Robert Geoffrey Edwards, (1925-2013) – Premiul Nobel pentru Medicină, Patrick Steptoe (cei care au realizat fertilizarea, au urmărit sarcina și au asistat nașterea) și copilul conceput “în eprubetă”- Louise Brown. Pentru Edwards, în acel moment, problemele etice au fost de importanță minoră, deoarece a existat un singur scop: „cel mai important lucru în viață este să ai un copil”. Apariția FIV în practica clinică a dezvaluit însă modalitățile prin care oamenii de știință și clinicienii intervin nemijlocit în dezvoltarea embrionilor umani în laborator, iar faptul că un numar tot mai mare de cercetări sunt direcționate spre embrioni, implicând frecvent distrugerea lor, a creat o problema etică.

Din acel moment, vehemența dezbaterii privind avortul a fost transferată în dezbaterea privind embrionii. Există însă deosebiri între avort și FIV. În clinicile de avort, se pune capăt unei vieți (fetale) la cererea femeilor însărcinate. Clinicile de fertilitate au rolul de a aduce o viață nouă la existență. Acest lucru este însă însoțit de pierderea altor embrioni, care se dovedesc a fi improprii implantării sau care sunt în plus față de cerințele mamei / cuplului.

Prin urmare, interesul etic s-a concentrat către fertilizarea în sine sau a concepției (așa cum este frecvent menționată în cercurile teologice). O problema în mare măsură metafizică – statutul moral al embrionului –, a devenit o problema practică, și anume: modul în care embrionii sunt tratați in vitro. Acest lucru i-a pus pe eticieni, medici, cercetători, teologi și întreaga societate în fața a două întrebări:

1. Ființele umane pot acționa vreodată ca instrumente pentru a inventa și a determina o „viața nouă” sau a modifica traiectoria unei vieți?

2.Integritatea relațiilor umane în căsătorie și viața de familie ar trebui să aibă vreo legătură cu poziția etică și teologică adoptată?

Răspunsurile la aceste întrebări au evidențiat trei curente principale.

Primul exprimă un “libertarianism” științific, centrat pe dorință obsesivă de progres științific, care conduce la un adevarat “imperialism tehnologic”. Se consideră că tehnologiile accesibile în prezent (pentru a detecta o gamă largă de afecțiuni, inclusiv tulburări genetice cu debut tardiv, selectarea sexului din motive sociale, depășirea tulburărilor mitocondriale utilizând o procedură de FIV cu trei părinți, secvențierea genomului întreg pentru a citi ADN-ul embrionilor FIV înainte de a alege pe care să-l implanteze etc.) prin beneficiile aduse justifică cercetarea pe embrioni și distrugerea acestora. Se oferă un post umanism caracterizat prin viziuni extrem de speculative despre un viitor îmbunătățit tehnologic și transformat fizic.

La polul opus, se plasează cei care susțin protecția totală a tuturor embrionilor pe motiv că aceștia au o valoare echivalentă cu cea a tuturor celorlalte ființe umane. Orice cercetare, manipulare, distrugere, utilizare în scop comercial este interzisă deoarece se afirmă categoric „viața umană începe la concepție”. Orice cercetare, care utilizează embrioni umani, este privită ca intolerabilă și este comparată „cu un fel de sacrificiu uman al copiilor în beneficiul cercetării biomedicale” (MacKellar, 2017). Prohibiția manipulării embrionilor se aplică atât embrionilor neviabili, cât și embrionilor viabili.

În sfârșit, există și un curent, care pune în centrul atenției familia, punând accent pe bunăstarea familiei, pe consecințele negative ale infertilității, pe natura vieții umane și datoria de a o respecta, pe importanța căsătoriei și a familiei, pe sprijinul acordat (inclusiv pastoral) pentru cei care suferă de infertilitate. Statutul embrionului este privit alături de aceste principii mai largi și nu predomină în luarea deciziilor etice. Rezultatul este că în practică embrionul este considerat ca având o semnificație morală considerabilă, dar nu absolută. Acest lucru permite o diversitate de puncte de vedere asupra momentului în care, în timpul gestației, valoarea morală a embrionului crește într-o asemenea măsură încât nu mai poate fi folosit în FIV sau în cercetare.

Conform Warnock Committee of Inquiry Report (UK,1984), FIV trebuie considerată o formă stabilită de tratament. Donarea de ovule și spermă, împreună cu donarea de embrioni sunt acceptate, la fel și înghețarea materialului. Se acordă un statut special, dar limitat, embrionului cu o anumită protecție în drept. Se permite cercetarea embrionilor până la 14 zile după fertilizare. În acel moment, cercetarea trebuia să se limiteze la acele „surplusuri” din programele de FIV. Ulterior, în Marea Britanie, s-au acceptat embrioni creați special în scopuri de cercetare.

Poziția oficială a tuturor bisericilor creștine cu privire la FIV și mai ales la cercetarea și distrugerea embrionilor este unitară: respectul necondiționat trebuie să fie oferit dezvoltării vieții umane din „momentul concepției”. Pe această bază, embrionul timpuriu (zigot) este inviolabil și nu trebuie distrus. Premisa fundamentală este demnitatea embrionului uman, ducând la concluzia inevitabilă că nicio formă de distrugere a embrionilor nu ar putea fi considerată licită moral.

Un exemplu în acest sens a fost oferit de o Declarație, redactată în 2001, de un Grup ad-hoc de teologi creștini din tradițiile anglicane, catolice, ortodoxe și reformate din Marea Britanie, pentru a raspunde unui Comitet al Camerei Lorzilor privind cercetarea pe celule stem și pe embrioni. Deși teologii implicați proveneau dintr-o varietate de tradiții religioase și convingeri teologice, ei au concluzionat în unanimitate privind o evaluare creștină a statutului moral al embrionului. Aceasta includea: „fiecare ființă umană este chemată și consacrată de Dumnezeu în pântece din primul moment al existenței sale, înainte ca acesta să devină conștient de aceasta. În mod tradițional, creștinii au exprimat nevoia umană de răscumpărare ca extindându-se din momentul concepției.” Declarația explică faptul că îngrijorarea față de soarta embrionilor destinați cercetării este inspirată din textele biblice (Buna Vestire, Nașterea Domnului, parabola Bunului Samaritean etc.). Se concluzionează că o poziție serioasa din punct de vedere etic–creștin „ar trebui să fie reglementarea procedurilor în tratamentul fertilității și cercetarea medicală nedistructivă asupra embrionilor umani, astfel încât acești indivizi umani să fie protejați în mod adecvat”.

O lucrare, care se referă direct la statutul embrionului uman, este cartea din 2017 a lui Calum MacKellar The Image of God, Personhood and the Embryo. MacKellar este licențiat al Universității din Strasbourg (Franța), are un doctoratul în Biochimie la Universitatea din Stuttgart (Germania), a lucrat din 1991 la Universitatea din Edinburgh din Scoția, sintetizând antivirale genetice împotriva HIV, iar în 1993, el a continuat cercetările sale într-o companie de biotehnologie din Glasgow (pentru mai mult de patru ani). În 1997, dr. MacKellar a început să predea chimie biologică și bioetică la Universitatea Queen Margaret din Edinburgh. Este membru al Comitetului de etică al cercetării-serviciului național de sănătate din Marea Britanie, dar și membru al Centrului pentru bioetică și demnitate umană (Edinburgh). Din 2010, este și profesor invitat în bioetică la Universitatea St Mary din Londra.

Pentru MacKellar embrionii sunt întotdeauna complet întregi, indiferent de stadiul lor de dezvoltare. Fiecare embrion nou este o creație a lui Dumnezeu; a fi făcut după chipul lui Dumnezeu înseamnă a fi făcut din dragostea personală a lui Dumnezeu. El scrie: „Dragostea lui Dumnezeu este întotdeauna în spatele creației unui copil uman și această dragoste continuă întotdeauna față de copil. Nu există niciodată un moment în toată existența copilului (chiar la începutul existenței sale) în care el sau ea nu este iubit de Dumnezeu .Embrionul de o zi este iubit exact în același mod ca embrionul de 14 zile sau cel de 28 de zile; Iubirea lui Dumnezeu este absolută în toate aceste etape”. Potrivit lui MacKellar, dragostea lui Dumnezeu este la fel de puternică pentru un embrion adus în existență de viol ca pentru un embrion produs prin unirea într-o familie iubitoare sau produs in vitro. MacKellar susține, de asemenea, că viabilitatea embrionilor este irelevantă. Prin urmare, inevitabil, biologia a devenit lipsită de importanță, deoarece teologic un embrion timpuriu are „un potențial complet, intrinsec și inerent”, indiferent de orice potențial biologic. Din aceste motive teologice trebuie „respectat și protejat deplin embrionul uman din momentul concepției”. Această viziune asupra biologiei este exprimată în mod explicit de MacKellar atunci când susține că: „biologia sau orice altă disciplină științifică nu va putea niciodată să demonstreze, logic, că o ființă rațională, autonomă, sensibilă are vreo valoare morală. Poate arăta doar că ființa umană este o grămadă de celule biologice din specia Homo sapiens ”

El afirmă că distrugerea embrionilor “este echivalentă cu purtarea unui război personal împotriva lui Dumnezeu ”. Producția de embrioni de rezervă în FIV este categoric respinsă, la fel ca și PGD cu selecția sa de embrioni.

Controversele continuă, neexistând încă puncte convergente.

În concluzie, rămâne de actualitate întrebarea inițială: embrionul este o simplă colecție de celule sau este o ființă umană?

P.S.1. În 1999, Edwards a stârnit controverse afirmând că părinților nu ar trebui să li se permită niciodată să aducă în lume copii afectați de boli genetice (practic-eugenie), iar în 2003, a susținut că oamenii de știință sunt mai degrabă leaderi decât Dumnezeu.

P.S.2. Poziția oficială a Bisericii romano-catolică cu privire la FIV se găsește în Donum Vitae (1987) și Dignitas Personae (2008), iar vocea protestanților în lucrările lui Paul Ramsey.

P.S.3. Pe MacKellar l-am cunoscut la Strasbourg. Am fost colegi în Comitetul director de Bioetică al Consiliului Europei (în perioada 2005-2010), apoi după plecarea lui am păstrat legătura și am publicat (împreună cu Beatrice Ioan) în revista pe care o scoate – Human Reproduction and Genetic Ethics, care a devenit în 2012 New Bioethics (fac parte din 2010 din Board-ul editorial al acesteia).

sursa foto: stackpathcdn.com