Publicat în drepturile omului, etică medicală

Vremea revoluției… tehnologice

În 2005, Raymond Kurzweil afirma că ar trebui să dezvoltăm un model tehnologic pur, fără restricții etice; susținea că genetica, nanotehnologia și robotica vor crea o specie de inteligență cu memorie, durabilitate, cu o capacitate de înțelegere de neînchipuit. Oamenii, credea el, se află în pragul unei noi ere de realizări și fericire.

Raymond Kurzweil pleca de la o realitate de necontestat, și anume că tehnologia lumii de astăzi, mai mult decât orice altă activitate umană, transformă viețile, obiceiurile și stilurile de viață, modul în care ființele umane relaționează între ele, creează bogăția materială și constituie bazele progresului și civilizației noastre moderne. Ce se eludează este faptul că aceast „corn al abundenței” nu este lipsit de riscuri majore, dintre care unele pot pune în pericol aspectele fundamentale ale naturii și ale vieții umane [Astărăstoae & Stoica, 2002; Arthur, 2009; Kelly, 2010].

Istoria ne învață că fiecare rezultat bun al progresului științifico-tehnologic este întotdeauna însoțit de motive de îngrijorare. Există o contradicție internă în progres: fiecare rezultat poate fi atât benefic, cât și dăunător. În această dilemă, există un anumit grad de subiectivism, care face și mai dificilă decizia: ceea ce este bun sau rău depinde de punctul de vedere al celor care iau deciziile. Dacă luăm în considerare progrese tehnologice recente, cum ar fi ingineria genetică (manipulare genetică, clonare, reproducere asistată etc.), constatăm că tehnologia, văzută până acum ca pe unul dintre cele mai bune instrumente pe care omul le are pentru a-și îmbunătăți viața, poate fi în același timp un mijloc puternic de transformare a naturii și valorilor sale până la punctul în care apare întrebarea dacă „omul va fi capabil să supraviețuiască ingeniozității și creativității sale” (Astărăstoae, 2014). De exemplu, este posibil ca un copil să aibă până la cinci părinți. Clonarea devine doar o altă formă de reproducere asistată în care un copil ar putea avea doar un părinte. În consecință, noțiunea de familie se schimbă și chiar concepte precum „normalitate” sunt puse la îndoială. Se discută moralitatea distrugerii embrionilor în cercetare. Manipularea genetică este asociată cu speranțele noastre pentru realizarea unei vieți eliberate de boli și alte suferințe, dar deschide și posibilități de intervenție în procesele naturale de evoluție ale organismelor vii cu consecințe imprevizibile.

În demersul lor de a elimina restricțiile etice, Kurzweil și adepții săi nu țin cont de două elemente esențiale ale naturii umane: unicitatea și valorile umane.

Unicitatea

Fiecare ființă umană este un unicat în cadrul speciei. Această individualitate este consecința dublei determinări: omul creat și autocreat.

Creat – cu un material genetic unic, urmare a recombinărilor genice, cromozomiale și genomice. Este deja un postulat faptul că „nu exista doi indivizi identici din punct de vedere genetic” (nici măcar gemenii monozigoți). De aceea orice predicție bazată pe determinismul genetic este pusă la îndoială, deoarece nu există motive pentru a accepta că toate caracteristicile unui organism viu sunt determinate doar de genele lor [Mae-Wan Ho ,1998].

Autocreat – datorită evoluției ontogenetice. În această evoluție, funcție de geoda temporo-spațială în care ne plasăm, dobândim informații, experiențe, trăiri etc. pe care le asimilăm (mai mult sau mai puțin) și care ne diferențiază și crează diversitate. De exemplu, răspunsul imunologic împotriva tratamentelor sau a agenților invadatori nu este același la toate ființele umane. Acest fapt face necesară testarea vaccinurilor întâi pe o populație selectata înainte de aplicarea sa generală. Deciziile legate de aceste probleme pot fi luate numai după o analiză atentă și discuții într-un climat în care demnitatea umană, libertatea și beneficiile pot fi păstrate, fără stigmatizare sau discriminare.

Valorile umane

Valorile sunt calitățile asociate unor realități, care sunt considerate bune și apreciate; au polaritate și ierarhie. Valorile umane, cum ar fi libertatea, demnitatea, autonomia, nu pot fi cumpărate sau comercializate. Valorile morale nu sunt create de subiectul moral, ci există intrinesc. Tehnologia, care a indus schimbări în structura societății, totuși, nu poate face tabula rasa cu valorile morale, deoarece acestea sunt, probabil, tipărite în structura neuronală a speciei. [Churchland, 2011]. Fiecare avans tehnic înseamnă schimbare (inovație), dar esența valorilor umane trebuie păstrată. Din păcate, ca rezultat aproape general, noile tehnologii au contribuit la sporirea decalajului dintre cei bogați, pregătiți tehnic și informatizați, și cei săraci lipsiți de calculatoare și analfabeți tehnic.

Ce-i de făcut? Să oprim progresele tehnice? Nu ar fi fezabil. Putem însă să introducem restricții etice. Este mai bine să se inițieze o reflecție serioasă pentru a determina dacă tot ceea ce este posibil trebuie făcut sau nu, dar și pentru a stabili un echilibru „între ceea ce ar trebui făcut și ceea ce nu ar trebui făcut în cadrul a ceea ce se poate face” [Jiménez& Onofre, 2014]. Etica ar fi atunci motivul potrivit (recta ratio) în această discuție, care să propună răspunsuri. O parte a omenirii nu este interesată doar de asigurarea supraviețuirii și bunăstării sale viitoare, ci vrea să fie condusă cu norme bazate pe drepturi și justiție, păstrându-și demnitatea și evitând stăpânirea celor care au puterea. Acest lucru necesită însă stabilirea unei culturi de conviețuire. Oamenii de știință sau experții în tehnologie tind, din păcate, să ignore sau să subestimeze opiniile provenite de la persoane neprofesioniste (atunci când discuția este despre dezvoltări tehnologice complexe), dar ei uită că cercetările și experimentele sunt plătite de societate și că societatea este cea care se confruntă cu consecințele negative atunci când ceva nu merge bine. Trebuie înțeles că tehnologia stabilește limitele a ceea ce putem face, iar etica limitele a ceea ce ar trebui să facem.

Freeman John Dyson se întreabă: 1. Este posibil să separăm problemele etice asociate experimentelor de cele legate de aplicațiile sale? 2. Este posibil să se separe crearea de noi forme de plante sau microbi de crearea de noi tipuri de ființe umane? 3. Presupunând că manipularea genetică a ființelor umane este posibilă în practică, care ar fi etica predominantă: cea a fraternității umane sau etica bazată pe dreptul de a fi diferit? 4. Exploatarea comercială a ADN-ului recombinant este etic diferită de exploatarea comercială a altor tehnici? 5. Implantarea de gene de la organisme de nivel superior la inferior reprezintă o transgresiune periculoasă a barierelor dintre speciile biologice? 6. Avem dreptul să intervenim în procesele evolutive naturale fără a cunoaște posibilele rezultate? [Dyson, 1993].

Răspunsurile se caută și astăzi. Oricum un lucru este clar: concepția științifică plecată de la așa-zișii „iluminiști” potrivit căreia „tot ce este posibil din punct de vedere științific este acceptabil din punct de vedere moral” s-a dovedit a fi un veritabil pericol pentru omenire. De aceea problema nu este că dezvoltarea științifico-tehnologică de astăzi este mai avansată decât înainte, ci că stiința și tehnologia modernă doresc să-și depășească rolul de intermediari între viața umană și natură și să devină noi moduri de a trăi și de a gândi.

În concluzie, nu ne putem întoarce la perioadele anterioare ale istoriei și să blocăm progresul tehnic, dar putem și trebuie să ne luptăm pentru a avea acel tip de progres, care poate oferi cele mai mari beneficii pentru noi toți cu respectarea umanismului și fără a abandona valorile umane. Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui (Eclesiastul 3,1). O vreme a adevăratei revoluții tehnologice nu este un moment de exaltare, dar niciun moment pentru disperare. Este o vreme pentru muncă și responsabilitate.

P.S.1. Sper că, după ce vor citi acest text, „specialiștii de renume mondial și galactic”; „reputații și cunoscuții medici”; „mari ziariști” și „politicienii devotați poporului” vor înțelege că reticența față de măsurile de combatere a pandemiei și față de vaccinarea obligatorie este urmare nu a aderării la curente negaționiste și conspiraționiste, ci a unei atitudini (constante în decursul timpului) de a pune restricții etice pentru protejarea libertății persoanei. Sau poate sper prea mult?

P.S.2. Raymond (Ray) Kurzweil (n. 12 februarie 1948) – inovator și inventator american, pionier în domeniul recunoașterii caracterelor optice, al sintezei text-vorbire, al tehnologiei de recunoaștere a vocii și al keyboardurilor muzicale electronice.

Freeman John Dyson (1923 – 2020) – fizician teoretician și matematician. A adus contribuții fundamentale în teoria cuantică a câmpurilor, fizica materiei condensate, astrofizică, fizică și tehnologie nucleară, fizică matematică.

Mae-Wan Ho (1941 – 2016) geneticiană cunoscută pentru opiniile sale critice despre ingineria genetică. A publicat în cele mai apreciate reviste științifice și a scris 10 cărți, între care The Rainbow and the Worm, the Physics of Organisms (1993, 1998); Genetic Engineering: Dream or Nightmare? (1998, 1999); Living with the Fluid Genome (2003) și Living Rainbow H2O (2012).

sursa foto: bodyo.com

Publicat în drepturile omului, etică medicală, SARS-CoV-2

Criza sănătății publice (IV)

Criza sănătății publice este nu numai o criză de implementare a principiilor, dar și una privind alocarea resurselor.

Principiile valabile în sănătate sunt prevenirea, precauția și protecția colectivității.

Prevenirea se obține atunci când riscurile sunt bine definite și pot fi reduse sau eliminate prin metode dovedite a fi eficiente și durabile. Sănătatea publică se implică în mod tradițional în prevenirea primară, care vizează evitarea bolilor. Prevenirea devine secundară și terțiară, atunci când se ia în calcul diagnosticul și terapia. Medicalizarea prevenirii duce la explorări periodice și ample de diagnostic în căutarea unor trăsături predispozante ale tulburărilor incipiente, recurgând adesea la medicația profilactică de rutină a celor sănătoși. Diagnosticul rafinat și biologia moleculară pot merge până la a face ca latența și predispozițiile să relativeze ideea de boală. În același timp, limitele a ceea ce înseamnă sănătate sunt extinse prin dezvoltarea unor intervenții selective și îmbunătățite într-o căutare de excelență și performanță dincolo de normalitate. Unii autori sugerează că alături de prevenirea efectelor iatrogene, reabilitarea și restabilirea funcției ar trebui să fie scopul prevenirii cuaternare (Starfield și colab., 2008). Cu alte cuvinte, acțiunile preventive sunt menite să evite riscurile și amenințările la adresa sănătății populațiilor. Astfel de acțiuni trebuie să fie eficiente, să evite interferențele nejustificate și inutile cu viața privată a cetățenilor. Aspectele etice impun ca acțiunile preventive să fie disponibile fără discriminare pentru toți cei care au nevoie de ele.

Precauția este o regulă în luarea deciziilor, și anume: atunci când nu există certitudini științifice cu privire la consecințele potențiale ale situațiilor și proceselor riscante (Kriebel & Tickner, 2001). Esența „principiului precauției” este că o acțiune nu ar trebui  desfășurată atunci când există incertitudine științifică cu privire la impactul său potențial” (Goldstein, 2001). Politicenii, industriașii și unii oameni de știință au respins o astfel de abordare, deoarece, spun ei, ar inhiba progresul științific și ar descuraja inovațiile tehnice (Harris, 2007). Precauția înseamnă astăzi negocierea riscurilor și beneficiilor între susținătorii unei activități (care este suspectată de a fi dăunătoare) și societatea civilă (care solicită măsuri de reglementare menite să evite posibilele efecte negative). Precauția s-a dovedit a fi însă un instrument slab, incapabil să reducă introducerea culturilor și alimentelor modificate genetic, a practicilor care poluează mediul și epuizează resursele naturale sau a punerii pe piață a unor vaccinuri realizate prin tehnici de biologie moleculară insuficient analizate.

Pentru a aplica principiul precauției cu o forță suficientă pentru a se opune unor interese particulare și a unei influențe subtile sunt necesare mecanisme de control capabile să colecteze și să evalueze date, să avanseze un proces decizional bazat pe toate informațiile disponibile în cele din urmă și să recunoască problemele sociale majore implicate (Callon, Lascoumes & Barthe, 2001). Măsurile de precauție excesive pot înăbuși progresul, la fel cum respingerea pripită a măsurilor de precauție poate precipita dezastrul.

Protecția cetățenilor. Există un acord unanim (chiar și cele mai minimaliste state) că trebuie să păstreze o politică solidă de protecție a cetățenii săi și a teritoriului național (Hobbes, 1978; Nozick, 1974). Statul este responsabil de apărarea populației împotriva amenințărilor masive – epidemii, lipsa bunurilor esențiale, poluarea, dezastrele de mediu. Protecția este necesară mai ales pentru cei care nu pot obține bunurile de bază necesare pentru a supraviețui și a-și dezvolta capacitățile. Cei care dețin puterea au obligația morală de a-i proteja pe cei slabi, săraci, deteriorați și vulnerabili, în măsura în care nu se pot descurca singuri (O’Neill, 1998). Istoria arată însă că sănătatea publică nu a reușit adesea să transforme acest limbaj al drepturilor în realitate. În sănătatea publică, protecția socială a fost frecvent înțeleasă numai ca un mod de acoperire a nevoilor de asistență medicală, care ar trebui să fie furnizate insolvabililor, marginalizați și altfel incapabili să acceseze bunuri și servicii esențiale când, de fapt, și populațiile trebuie protejate prin reducerea efectelor negative ale factorilor determinanți sociali și economici care cauzează inechități și divizează societatea în săraci / bogați.

Alocarea de resurse. Există o dilemă în acest domeniu: alocarea resurselor pentru eforturile de sănătate publică sau pentru terapia medicală. Dilemă, care cu excepții rare, a fost rezolvată în mod constant în favoarea îngrijirii medicale. De exemplu, în 2016, deși toate țările clamau importanța prevenției, la nivelul Uniunii Europene pentru astfel de activități s-au alocat în medie 2% din bugetul sănătății (în România 1%). Multe națiuni permit sănătății publice insuficient finanțate să coexiste cu servicii medicale costisitoare și sofisticate. Se postulează că beneficiarii îngrijirilor medicale pot fi identificați, în timp ce intervențiile publice sunt statistice și neidentificabile. Se afirma că intervențiile curative prezintă beneficii imediate sau pe termen scurt, în timp ce măsurile publice de prevenire sunt eficiente, dacă este cazul, în viitorul îndepărtat. În ciuda numeroaselor sale critici, această abordare este susținută de faptul că un număr mare de ființe au o nevoie de servicii medicale, care nu pot fi ocolite în favoarea viitorului nedeterminat.

Schimbările majore în structura socială și distribuția resurselor sunt provocări formidabile, în funcție de puterea și vointa guvernamentală de a căuta dreptate socială și echitate în domeniul sănătății.

Dreptatea socială, echitatea (națională și internațională) în materie de sănătate includ recunoașterea și îndeplinirea obligațiilor față de toți cetățenii. Aceasta deoarece sunt binecunoscuți determinanții socioeconomici ai nedreptății și inechităților în sănătate. Responsabilități, care decurg nu numai din procesele politice istorice, ci și din prezente strategii economice precum concentrarea puterii financiare, practicile monopoliste ale companiilor farmaceutice și ale producătorilor de alimente transgenice politici importante în poluarea și exploatarea resurselor naturale. Impactul acestor determinanți și a politicilor macroeconomice s-a dovedit a avea o influență nefastă asupra stării de sănătate a populației, creând inegalități, care merg mână în mână cu disparitățile sociale și economice în creștere. Bogăția și sănătatea se dezvoltă împreună, la fel și bolile și sărăcia. Deși rămâne controversat, dacă sănătatea precară este o cauză majoră a sărăciei sau, dimpotrivă, lipsa bunurilor esențiale duce la îngrijirea medicală și la prevenirea precară a bolilor, este evident că apare un cerc vicios între sărăcie, boli endemice, lipsa resurselor pentru programe de îngrijire medicală și sănătate publică. OMS susține că „inegalitățile în materie de sănătate se consideră inechități atunci când sunt evitabile, inutile și neloiale”. O astfel de declarație nu a fost însă însoțită de strategii eficiente pentru reducerea inechităților și îmbunătățirea nivelurilor de asistență medicală și sănătate publică. Dimpotrivă: a introdus conceptul de raționalizare. Pe baza acestui concept, instituțiile internaționale (FMI, Banca Mondială) au condiționat acordarea ajutoarelor de reducerea numărului de paturi în spitalele publice, de privatizarea în sănătate, de externalizarea unor servicii și de transferul unor activități în ambulatoriu și medicină de familie fără să se intereseze dacă ultimile două pot face față acestor sarcini și fără un sprijin financiar consistent pentru a fi capabile să răspundă la noile provocari. În medicina primară, (medicina de familie ), în țările dezvoltate, a existat în ultimii 20 de ani, un fenomen de „deșertificare” a regiunilor rurale (lipsa medicilor de familie). Această lipsă a fost acoperita prin „importul de medici” fără nicio compesație. Instruiți într-o țară mai săracă, asistenții medicali și medicii au fost tentați să ocupe locuri de muncă în țările dezvoltate, bine plătite, lăsând populația de acasă fără personal și incapabilă să primeasca servicii medicale de bază (Dwyer, 2007; Daniels, 2008; Astarastoae et all, 2010, 2014).

Pandemia COVID-19 a evidențiat eșecul acestei politici de raționalizare, deoarece, din cauza reducerii numărului de pături de spitale, statele s-au trezit în imposibilitatea de a trata toate cazurile grave.

În concluzie, criza sănătății publice este evidentă și este accentuată de abandonarea principiilor bioetice și încercarea de a fundamenta o etică colectivistă și pragmatică lipsită de umanism.

P.S.: Circulă în mediul virtual tot felul de materiale care îmi sunt atribuite. Atrag atenția că sunt falsuri. Materialele, care îmi aparțin, sunt doar cele publicate în reviste științifice, pe blog, pe facebook sau cuprinse în interviuri. Pentru ultima oară precizez: sunt pro-vaccinare, dar împotriva vaccinării obligatorie. Pro-vaccinare pentru boli grave (poliomelita, difterie etc) și cu vaccinuri care au trecut prin toate cele 3 faze de testare. Susțin autonomia persoanei, consimțământul și informarea corectă a acesteia. Mă opun discriminării și stigmatizării pe bază de vaccin.

sursa foto: deepai.org

Publicat în drepturile omului, etică medicală

Criza sănătății publice (III)

Principala vulnerabilitate a sănătății publice constă în dimensiunile politice ale acesteia. George Rosen în „A History of Public Health(Istoria sănătății publice) consideră că nașterea politică a statului național a fost cel mai important impuls pentru conștientizarea provocărilor din domeniul sănătății publice, care a condus la programe de igienă și la controlul comportamentului populației. După pacea din Westfalia (1648), imperiile multinaționale au început să fie încet, încet înlocuite de state naționale, cu limite teritoriale clar delimitate (deși deseori disputate), și cu mandatul politic de a avea grijă de populația locuitoare inclusiv în ceea ce privește sănătatea. După cel de-al Doilea Război Mondial, majoritatea țărilor europene au afirmat principiul responsabilității sociale în sănătate. Paradoxul constă în faptul că acest principiu nu derivă din concepția colectivistă a lui Karl Marx (și a urmașilor săi), ci din doctrina susținută de un genial om politic ultra conservator – Otto Eduard Leopold von Bismarck (1 aprilie 1815 – 30 iulie 1898). Principiile folosite de Bismark (solidaritate, subsidearitate, autonomie, responsabilitate) au fost bine cotate și adoptate. Democrațiile din Europa au extins serviciile sociale sub conceptul de stat al bunăstării, care cuprinde inclusiv asistență medicală gratuită, universală și cuprinzătoare. Acest lucru a fost valabil până în primul deceniu al secolului XXI, când sub influenta filozofiilor neoliberare, prin limitări financiare, prin acoperire restrânsă a costurilor și co-plăți sporite pentru servicii medicale etc. statul a început să se retragă din asigurarea serviciilor medicale ale populației. S-a născut o „nouă sănătate publică”, cu vocația neoliberală de a schimba implicarea în sănătate „de la stat la membrii publicului înșiși(Petersen și Lupton, 2000). Această schimbare majoră în filozofia și strategia de sănătate are implicații importante deoarece „pe măsură ce protecția socială pălește, întreprinderea privată înflorește în toate domeniile medicinei și asistenței medicale, agravând astfel inevitabil inechitățile de acces și acoperire în materie medicala” (Pearce, 1996). Tendința generală actuală este de a reduce responsabilitatea statului în probleme de sănătate. Chiar dacă se recunosc factorii determinanți sociali și economici ai condițiilor de sănătate și de boală, accentul se pune pe responsabilitatea individuală deși individul are posibilități minime (ca să nu spunem de loc) pentru a-i influența. Viziunea actuală a sănătății publice crește vulnerabilitatea cetățenilor cu resurse limitate, care nu mai pot găsi refugiu în protecția statului – care este fie redusă, fie refuzată.

Această schimbare a fost determinată de trei factori: comercializarea medicinei, puterea corporațiilor și limitarea drepturilor omului în sănătate.

Comercializarea asistenței medicale a fost justificată prin nevoia de creștere a eficienței economice și nevoia de a realiza de profit financiar.

Există trei argumente repetate constant:

1. Unitățile medicale publice sunt adevărate „găuri negre” și oricât s-ar investi în ele nu se vor obține rezultate satisfăcătoare.

2. Calitatea actului medical și eficiența în mediul privat sunt mult deasupra celor din public.

3. Principiile bioetice au aplicabilitate limitată și sunt valabile doar pentru personalul medical și pentru organizatorii de sănătate. Funcționarea unităților medicale se supune eticii economiei de piață și anume concurență pe piața liberă și profitul obținut legal.

Aceste afirmații sunt cel puțin discutabile deoarece:

a. Pentru o unitate medicală eficiența se măsoară prin câtă sănătate produce și prin gradul de satisfacție al pacienților nu prin profitul economic.

b. Competiția în sănătate nu poate fi echivalată cu noțiunea de concurență din piața liberă.

c. Este adevărat că în multe situații se poate vorbi de management defectos, dar acesta nu ține de forma de proprietate (public sau privat), ci de criteriile de selecție a echipei de conducere.

d. Principiile bioetice se justifică mai ales în unitățile medicale dat fiind specificul acestora. Justiția, echitatea, autonomia pacientului constituie obligații valabile nu numai pentru personalul medical, dar și pentru sistem.

În materie de sănătate, propunerile etice la nivel larg includ printre altele recunoașterea și îndeplinirea obligațiilor față de cei dezavantajati – justiția socială. John Rawls scriind despre „dreptatea ca echitate” recomandă drepturi de bază egale, egalitate de șanse și promovarea intereselor celor mai puțin avantajați membrii ai societății. Argumentul lui Rawls pentru aceste principii este așa numita „poziție originală”, în care oamenii selectează în ce fel de societate trebui să alegă să trăiască un individ dacă nu ar ști ce poziție socială ar ocupa fiecare în mod personal. În lucrarea sa Political Liberalism (1993), Rawls se întreabă asupra modului în care puterea politică ar putea fi legitimată, având în vedere că există dezacorduri cu privire la natura „vieții bune”.

Atracțiile pentru comercializarea intervențiilor medicale preventive și terapeutice au crescut grav inechitățile în domeniul asistenței medicale, accentuate și de exodul  personalului medical calificat din țările sărace spre țările bogate. Creșterea exorbitantă a costurilor asistenței medicale a condus și ea la inechități .Ea a fost determinată și de activitatea corporațiilor multinaționale, care au aruncat pe piață produse tot mai scumpe, corelat cu excluderea celor ieftine (chiar dacă aveau aceeași eficiență). S-au promovat servicii medicale costisitoare și sofisticate mai ales prin publicitate excesivă și prin sponsorizari bine direcționate. A fost influențată cercetarea biomedicală, care este într-o măsură din ce în ce mai mare dominată de industria farmaceutică. Cercetările satisfac nevoile și dorințele celor bogați, dezvoltând și promovând o medicina de îmbunătățire a omului și neglijând cercetarea unor probleme majore și urgente de sănătate, cum ar fi malaria, enterocolitele, dezinteria sau alte boli endemice care devastează populațiile sărace. Termenul „boli neglijate” a fost introdus tocmai pentru a ilustra deficiențele sănătății publice, un termen care acoperă date îngrozitoare, cum ar fi moartea zilnică a 16.000 de copii din cauze legate de foamete (Illies, 2008) sau a unei jumătăți de milion de femei în timpul sarcinii și la naștere – din cauza lipsei unor măsuri preventive simple (Purdy, 2004). O problemă este și offshoring-ul – tendința în creștere de a muta studiile clinice în țările sărace, unde costurile sunt reduse, standardele de etică mai puțin stricte, iar recrutarea subiecților mai puțin problematică (Petryna, 2007). Aceste cercetari, nu țin cont de nevoile locale, iar rezultatele sunt comercializabile în țările bogate fără niciun avantaj pentru țările gazdă. Globalizarea le-a permis celor puternici să exercite presiuni asupra națiunilor mai mici, obligându-le să accepte regulile macroeconomiei inclusiv în sănătate, cu consecințele și efectele lor secundare. Este bine cunoscut, dar rar publicat, că bancile internaționale au acordat împrumuturi țărilor în curs de dezvoltare, cu condiția ca intervenția statului să fie redusă, permițând întreprinderii private să înflorească pe piața serviciilor medicale și a altor servicii sociale (Almeida, 2002).

În acestă abordare neoliberală, nu se ține cont de elemente deja constatate:

a. Majoritatea investitorilor privați sunt interesați exclusiv de profitul financiar și nu de sănătatea populației;

b. Serviciile private se orientează spre domenii profitabile (obstetrică, nutriție, stomatologie, chirurgia de înfrumusețare etc.) și se feresc de acele servicii complexe și puțin profitabile, lăsând astfel un segment important descoperit;

c. Costurile suportate de cetățeni cresc și aceste cheltuieli individuale vor influența starea economico-socială a unei părți importante din populație.

d. Se încurajează discursurile ideologice în favoarea limitării demersului bioetic și diminuarea drepturilor omului în sănătate. Există o îngrijorare frecventă cu privire la influența enormă a marilor afaceri medicale, inclusiv industria farmaceutică de a marginaliza eforturile de includere a a bioeticii în sănătatea publică. Cercetătorii și-au exprimat îngrijorarea mai ales cu privire la faptul că forțele politice și economice, care suprasolicită responsabilitatea individuală în domeniul sănătății au în realitate scopul de a reduce responsabilitățile guvernamentale și de a dilua resursele bugetelor pentru sistemul public de sănătate.

În același timp, trebuie să recunoaștem că utopia serviciilor medicale gratuite și atotcuprinzătoare depășește posibilitățile unui stat (oricât de bogat ar fi) de a o transforma în realitate. Responsabilitatea socială poate exista doar pentru acele servicii absolut necesare – fie pentru a reduce morbiditatea, fie pentru a combate o epidemie, fie pentru că serviciile ar fi (din cauza costurilor) inacesibile unui segment important din populație. Rolul bioeticii este de a furniza criterii etice de selectare a acestor servicii, profilactice, preventive sau curative. În acest context, trebuie să recunoaștem că existența unui segment privat în medicină este o necesitate și nu trebuie blamat. El ar fi complementar sistemului public, ar reduce presiunea de pe sistemul public și ar permite opțiuni alternative pentru o parte a populației. Dar el nu poate înlocui sistemul public. Există doar câteva țări care au exclusiv sistem privat și rezultatele nu sunt cele scontate. Trebuie să se înțeleaga că în sănatate, cât timp se respecta principiile etice, pentru cetățean nu contează forma de proprietate.

(va urma)

P.S.1: Nu trebuie să confundăm inegalitățile cu inechitățile. Inegalitățile ne însoțesc toată viața (ne naștem cu un material genetic diferit, ne dezvoltăm în medii familiale diferite, avem în viață oportunități diferite- pe care le fructificăm sau nu etc.). Responsabilitatea socială constă în a oferi șanse egale și a nu permite transformarea inegalităților în inechități.

P.S.2: Exista acum câtva timp, în România, un proiect de lege propus de Profesorul Cristian Vlădescu și îmbunătățit (în urma dezbaterilor publice) de Ministrul Sănătății Vasile Cepoi. Acel proiect încerca să rezolve într-o manieră echitabilă veșnicul conflict public /privat și să realizeze un echilibru între responsabilitatea socială și cea individuală. Nu am mai auzit nimic de el. După cum nu am mai auzit de legea malpraxis-ului medical la care am lucrat.

sursa foto: thejournalofmhealth.com