Publicat în etică medicală, SARS-CoV-2

Independența profesională a medicului

În România, circulă o vorba: tot românul se pricepe la fotbal și la medicină. Cum accesul publicului la meciurile de fotbal este în actuala pandemie restricționat, singurul domeniu în care românul a rămas expert este cel medical. Prompteriste, realizatori de emisiuni, ziariști, politicieni, autorități, ingineri, sociologi, literați etc. (sau cum se spunea în dramele clasice românești vodă, curteni, boieri, oșteni și oameni din popor) analizeaza și dau soluții medicale. Întotdeauna își încep discursul cu „nu sunt specialist, nu mă pricep, dar…”. Prima parte a discursului este adevărată și de necontestat – nu se pricep; problemele apar cu ceea ce urmează după acel „dar…”. Acest fapt a fost evidențiat, odată în plus, cu ocazia discuțiilor legate de activitatea doamnei doctor Flavia Groșan. Una dintre acuzațiile aduse, folosindu-se etichetări jignitoare și un limbaj grobian caracteristic inchizitorilor, a fost că a încălcat protocoalele și nu a folosit medicația autorizată și recomandată de acestea. Dacă acești detractori s-ar fi documentat, ar fi avut două surprize.

În primul rând, ar fi aflat că mecanismul de autorizare se referă strict la firmele producătoare și la cele care comercializează medicamentele și nu la prescriptorii de medicamente. Un producător de medicamente este obligat, înainte de punerea pe piață a unui medicament nou să îl supună unei proceduri lungi, complicate și costisitoare de autorizare de către o agenție guvernamentală/internațională de reglementare și control a medicamentului. Producătorul este strict limitat de elementele cuprinse în actul de autorizare. Atunci când producătorul medicamentului a primit o autorizație de introducere pe piață de la agenția guvernamentală, este permisă promovarea medicamentului pentru indicațiile specifice aprobate convenite în țara respectivă. Toate indicațiile aprobate legal sunt enumerate în prospectul sau „eticheta” (label) medicamentului. Producătorilor de medicamente nu li se permite legal să încurajeze utilizarea medicamentelor reglementate pentru orice alte indicații, care nu au fost aprobate oficial de guvernul țării, chiar dacă există dovezi științifice semnificative pentru acea indicație neaprobată sau chiar dacă agenția de reglementare din altă țară a aprobat această indicație (cu câteva excepții în Uniunea Europeană unde European Medicines Agency-EMA poate interveni în unele situații). Comercializarea și reclama produselor farmaceutice pentru utilizare în afara etichetei este interzisă.

În al doilea rând, ca multe dintre medicamentele utilizate în terapia infecţiei cu virusul SARS-CoV-2 (trecute în protocoalele oficiale) nu erau autorizate pentru această infecție. Hidroxiclorochina, ritornavir/lopinavir (KaletraR) sau umifenovir, favipiravir, remdesivir, ruxolitinibul, eculizumabul etc. nu au fost anterior testate și autorizate pentru infecția cu SARS-CoV-2 (de altfel, nici în prezent nu sunt autorizate toate și în toate ţările) (Nechifor, 2020).

Medicii, care le-au utilizat, trebuie chemați în fața Comisiei de etică a Colegiului medicilor sau a altei instanțe?

Nu, deoarece medicii nu sunt obligați să limiteze prescripțiile la medicamente autorizate și, de fapt, standardul de îngrijire pentru multe afecțiuni implică utilizări off-label, fie ca terapie de primă linie, fie ca o linie ulterioară.

Utilizarea off- label (în afara etichetei) înseamnă administrarea unui medicament pentru o indicație terapeutică neaprobată sau pentu o alta grupă de vârstă decât cea aprobată, într-o doză diferită de cea aprobată sau pe altă cale de administrare decât cea aprobată (Stafford, 2008). Pentru a înțelege această definiție trebuie să înțelegem noțiunea de indicație terapeutică. O indicație terapeutică este atunci când un medicament este prescris de un medic, care este convins că este adecvat din punct de vedere medical pentru o afecțiune dată; o indicație terapeutica aprobată este atunci când o agenție guvernamentală/internațională de reglementare a medicamentelor este de acord în mod oficial că medicamentul este adecvat din punct de vedere medical pentru starea menționată. Indicațiile pot depinde nu numai de starea medical, care este tratată, ci și de alți factori, cum ar fi doza, vârsta, greutatea, sexul pacientului și de alte afecțiuni medicale asociate.

Capacitatea de a prescrie medicamente pentru utilizări dincolo de indicațiile aprobate oficial este folosită în mod obișnuit de către medici. Utilizarea off- label este legală pentru medici în SUA, Uniunea Europeană și în România (cu excepția cazului rar în care implica riscuri reale și dovedite pentru sănătate). În SUA, Food and Drug Administration (FDA) nu are autoritatea legală de a reglementa practica prescrierii medicamentului, iar medicul poate prescrie un medicament care nu este etichetat. Contrar opiniei populare, este legal în Statele Unite și în multe alte țări a folosi droguri off-label, inclusiv substanțe controlate, cum ar fi opiacee. Această prescriere off-label se face cel mai frecvent cu medicamente generice mai vechi, care au găsit noi utilizări, dar nu au avut aplicațiile și studiile formale (și adesea costisitoare) cerute de FDA pentru aprobarea oficială a medicamentului pentru aceste noi indicații. Medicii din Marea Britanie pot prescrie medicamente off-label. Conform îndrumărilor General Medical Council medicul trebuie să fie convins că există suficiente dovezi sau are experiență în utilizarea medicamentului pentru a demonstra siguranța și eficacitatea. Aceleași reglementări le găsim în Germania, Franța, Suedia etc. De aceea utilizarea off- label este frecventă, iar, uneori, paradoxal, unii medici nici nu știu că au utilizat medicamente off-label. Beta-blocantele sunt un exemplu de prescriere (benefică) în afara etichetei. Aceste medicamente au fost aprobate inițial pentru tratamentul hipertensiunii arteriale, dar sunt recunoscute azi pe scară largă de cardiologi ca un standard de îngrijire pentru pacienții cu insuficiență cardiacă (chiar dacă multe nu au autorizare în acest scop). Multe medicamente sunt utilizate mai des off-label decât pentru indicațiile lor originale, aprobate (Miller, 2018). În pediatrie, între 29-34% dintre prescripții sunt off-label. Un studiu din 2009 a constatat că 62% dintre vizitele la cabinetul pediatric din SUA din 2001-2004 includeau prescrierea în afara etichetei, copiii mai mici având șanse mai mari de a primi prescripții off-label (Bazzano & all, 2009). American Academy of Pediatrics declara pentru medicii pediatri că „utilizarea off-label nu este nici incorectă, nici experimenală, dacă se bazează pe dovezi științifice solide, judecăți medicale sau literatura publicată” și că „dovezile, nu indicațiile etichetei, rămân standardul de aur din care ar trebui să se ghideze practicienii atunci când iau decizii terapeutice pentru pacienții lor.” (Frattarelli & all, 2014). În oncologie, frecvent, standardul de îngrijire pentru un anumit tip sau stadiu de cancer implică utilizarea off-label a unuia sau mai multor medicamente, de exemplu un medicament este autorizat pentru un tip de cancer, dar este utilizat (singur sau în asociere cu altele) și alte tipuri de cancer. La fel în psihiatrie. Avastinul este un medicament pentru tratarea cancerului, dar se folosește (off-label) – cu success – și pentru degenerarea maculară oculară. Sildenafil (Viagra) este autorizat pentru disfuncțiile erectile, dar este eficient și în hipertensiunea pulmonară. Și exemplele sunt nenumărate.

În esență, ne aflăm în fața unui concept unanim acceptat: independența profesională a medicului. Independența garantată legal și apărată (cel puțin teoretic) de organismele profesionale (cum ar fi de exemplu Colegiul Medicilor). Pentru a înțelege de ce utilizarea off-label este obișnuită și în majoritatea cazurilor adecvată, este necesar a înțelege că distincția între utilizarea aprobată de agenția de reglementare și utilizarea off-label nu este aceeași distincție ca între sigură versus nesigură, testat versus netestat, sau bun versus rău. Reglarea libertății terapiei necesită, așadar un tip de abordare în care este permis orice lucru care nu este interzis în mod explicit. Astfel, se acceptă faptul că medicamentele pot fi utilizate în moduri neetichetate atât timp cât un profesionist competent le prescrie. Nu vorbim însă de o independență absolută deoarece „prescrierea în afara etichetei poate expune pacienții la tratamente riscante și ineficiente” (Dresser & Frader, 2009).

Medicii pot prescrie medicamente dacă:

a.       Nu depășesc competența specialității lor (de exemplu, un chirurg nu poate prescrie un medicament off-label pentru o cardiopatie ischemică).

b.      Au experiență personală cu acel medicament sau au date din literatura despre acel medicament.

c.       Cunosc efectele adverse și iau măsuri pentru a le minimaliza. Un risc major al utilizării off-label este o incidenţă crescuta efectelor adverse în comparaţie cu utilizarea on-label a medicamentelor.

d.      Rezultatele terapiei off-label sunt egale sau superioare terapiei cu medicamente autorizate.

Prescrierea off label poate fi necesară și licită atunci când nu este disponibil un medicament licențiat corespunzător pentru a satisface nevoia pacientului (cazul COVID-19) sau când prescrierea face parte din cercetări aprobate. Prescrierea off-label este și o practică riscantă pentru medici deorece îi poate expune la acuzații de malpraxis și la procese lungi și obositoare. De aceea există recomandarea ca atunci când își negociază polița de asigurare de malpraxis să specifice și clauza privind prescripția off-label (Alexander, 2017).

Față de cele expuse vă invit la o analiză obiectivă a „dosarului” Flavia Groșan. Datele problemei: un medic primar pneumolog, cu o vastă expierență în specialitate tratează cu o schemă terapeutică afecțiuni respiratorii între care și pneumonii din cadrul COVID-19. Medicamentele din schema sa sunt medicamente autorizate în România pentru afecțiuni pulmonare, dar nu sunt recomandate în protocoalele oficiale. Tratează în ambulator cu succes cazuri ușoare sau medii (acute sau în convalescență). Cazurile grave sunt tratate în spital. Pacienții sunt mulțumiți și atenție, lucru destul de rar, nu depun nicio reclamație. Prin urmare, rezultă ca din punct de vedere profesional nu i se poate reproșa nimic.

În baza experienței dobândite, critică protocoalele oficiale și unele măsuri ale autorităților. De exemplu, ineficiența purtatului îndelungat al măștii. Nu neagă necesitatea oxigenoterapiei (cum continuă să mintă detractorii), dar contestă momentul introducerii și volumul acesteia pe oră etc. I se reproșează atitudinea, adică delictul de opinie. E bine de știut că protocoalele nu sunt texte biblice, nu vin de la Divinitate ca să nu poată fi contestate. Sunt elaborate de oameni și pot fi des modificate (lucru observat și în actuala pandemie).

În concluzie, construcția dosarului poate sugera o încercare de intimidare și de limitare a independenței profesionale. Este foarte bine că decizia solomonică a Colegiului Medicilor a închis repede dosarul chiar dacă compromisul realizat nu a mulțumit pe toată lumea. Din păcate și pe nedrept, corpul medical a ieșit cel mai șifonat.

P.S.1. Prezenta notiță se referă strict la aspectele etice și legale. Nu afirmă că o schemă terapeutică este bună și alta rea, deoarece dacă aș face acest lucru aș depăși competențele profesionale. Cu atât mai mult cu cât țelul meu în viață a fost de a deveni apărătorul medicilor și nu inchizitorul medicilor.

P.S.2. Pentru a fi onești până la capăt ar trebui să existe o analiză comparativă între rezultatele Flaviei Groșan și rezultatele obținute de spitale pe cazuri echivalente (ușoare și medii). E bine de știut, mai ales pentru perioada internărilor obligatorii a asimptomaticilor și a cazurilor ușoare. Ar fi o comparație interesantă.

sursa foto: mmsholdings.com

Publicat în film

În timp ce era război

Mientras dure la Guerra/While at War este un film din 2019 al regizorului, scenaristului și muzicianului chiliano-spaniol Alejandro Amenábar. Este o dramă despre începutul regimului Franco și despre cum a ajuns acesta să pecetluiască viitorul Spaniei, ca pe un mormânt, timp de aproape 40 de ani. Punctul culminant al filmului îl constituie confruntarea între Miguel de Unamuno și generalul José Millán-Astray. De fapt, Unamuno se confruntă cu sine și cu idealurile sale. Pentru a înțelege filmul sunt necesare câteva informații din istoria Spaniei și despre personaje.

1. Ce spune istoria.

În 1931, regele Alfonso al XIII-lea abdică și fuge din Spania, moment în care s-a instaurat a doua Republică Spaniolă (1931 – 1939). După proclamarea republicii, a fost aprobată Constituția din 1931 și ar fi trebuit să organizeze alegerile, dar radicalii și socialiștii, de frica opoziției de dreapta, au amânat alegerile pentru a rămâne la putere încă doi ani. Guvernul republican al lui Manuel Azaña a inițiat numeroase reforme, care în viziunea lor „modernizau” țara. În 1932, iezuiții, care conduceau cele mai bune școli din țară au fost interziși și li s-au confiscat propietățile. Armata a fost redusă. Proprietarii de pământ au fost expropriați. Alegerile din 1933 au fost câștigate de Confederația Dreptei Autonome Spaniole (CEDA). În fața victoriei electorale a CEDA, președintele Alcalá-Zamora a încălcat Constituția, a refuzat să-i invite să formeze guvernul și l-a numit Prim-Ministru pe Alejandro Lerroux din Partidul Radical Republican. Au urmat trei ani de instabilitate și anarhie. Conform surselor oficiale ale perioadei, 330 de oameni au fost asasinați și 1.511 au fost răniți în acte de violență pe motive politice; arhivele relevă 213 tentative eșuate de asasinat, greve generale și distrugerea (de regulă prin incendiere) a 160 de edificii religioase. Anarhia a culminat cu revoltele organizate de socialiști, anarhiști și comuniști. Revoluționarii bine înarmați au reușit să ia în stăpânire întreaga regiune Asturias, comițând numeroase omoruri asupra polițiștilor, preoților și civililor și distrugerea bisericilor și a altor clădiri, inclusiv o parte a Universității din Oviedo. În zona ocupată de rebeli, s-a declarat oficial revoluția proletară și s-au abolit banii. Alegerile legislative au avut loc în Spania la 16 februarie 1936. Au existat violențe semnificative în timpul campaniei electorale, majoritatea inițiate de stânga politică. Câștigătorii alegerilor din 1936 au fost declarați cei din Frontul Popular, o coaliție de stânga cu un avans restrâns (de 1% din votul popular) asupra opoziției de centru și de dreapta divizate. Istoricul Stanley G. Payne afirma că a fost o fraudă electorală majoră, cu încălcarea pe scară largă a legilor și a Constituției. În 2017, Manuel Álvarez Tardío și Roberto Villa García au publicat rezultatul unei cercetări în care au ajuns la concluzia că alegerile din 1936 au fost trucate. Stânga a sărbatorit victoria în stilul ei. La 36 de ore după la alegeri, 60 de oameni au fost omorâți (majoritatea ofițeri de poliție, care încercau să mențină ordinea sau interveneau în ciocnirile violente) și 39 au fost răniți grav, în timp ce 50 de biserici și 70 de centre politice conservatoare au fost atacate sau detonate.

Convinsă că stânga nu mai era dispusă să urmeze statul de drept și că viziunea sa asupra Spaniei era ignorată, dreapta a abandonat opțiunea parlamentară și a început să conspire pentru a prelua puterea. Pe 12 iulie 1936, milițiile de stânga au obținut aprobarea ministrului de interne pentru arestarea ilegală a unor membri ai Parlamentului. La primele ore ale zilei de 13 iulie 1936, liderul opoziției de dreapta, José Calvo Sotelo a fost împușcat acasă de milițiile de stânga. Această crimă cu sânge rece a avut un efect de catalizator pentru a transforma o conspirație într-o revoltă puternică. Trei zile mai târziu (17 iulie), lovitura de stat a început, cu revolta armatei în Marocul Spaniol și s-a răspândit în multe regiuni din Spania.

Realizarile” razboiului civil: teroare (roșie și albă), o jumătate de milion de morți și o dictatura de peste 40 de ani. Se estimează că „teroarea roșie”, care a beneficiat de consultanța NKVD-ului stalinist, s-a soldat cu peste 72.000 de victime civile nevinovate între care aproximativ 7.000 de clerici uciși (13 episcopi, 4184 de preoți de dioceză, 2365 de bărbați catolici, 114 iezuiți și 283 de călugărițe). „Teroarea albă” a beneficiat de consultanța Gestapo-ului german și a avut drept țintă pe oricine era împotriva politicii de extremă dreapta a Falangei Spaniole (care la alegerile din 1936 au obținut sub 1% din voturi). Persecuţiile nu s-au terminat odată cu sfârșitul războiului civil. Odată cu instalarea completă a dictaturii lui Franco, execuţiile în masă iau, oficial, sfârșit, dar regimul franchist va continua să păstreze în legalitate numeroase practici condamnabile, tipice statelor autoritare: încarcerarea și executarea opozanților politici, folosirea torturii și a taberelor de muncă silnică etc. Se estimează că în 40 de ani, între 150.000 și 400.000 de persoane au căzut victimele „Terorii Albe”.

2.Personajele confruntării

Miguel de Unamuno y Jugo (29 septembrie 1864 – 31 decembrie 1936), filozof, prozator, eseist, poet și dramaturg, a fost unul dintre cei mai mari gânditori ai Europei secolului XX. Figură renascentistă, un umanist, dar și un creator, discipol iberic al lui Marcus Aurelius, Sf.Augustin și Soeren Kierkegaard, Unamuno este socotit simbolul existențialismului spaniol. S-a născut la Bilbao, într-o familie bască, a urmat studii de literatură și filozofie la Universitatea din Madrid, iar după absolvire este numit profesor de limba și literatură greacă la Universitatea din Salamanca, unde va funcționa decenii la rând, cu întreruperi impuse de conflicte cu autoritățile politice sau de exilul la care îl obligase dictatorul Primo de Rivera (1924-1930). În 1901, Unamuno a fost ales rector al universității, dar a fost eliberat din funcție în 1914, după îmbrățișând în mod public cauza aliată în primul război mondial. După întoarcerea din exil, a fost reales rector al universității în 1931. În 1901, Unamuno a susținut binecunoscuta sa conferință despre individulitatea științifică și literară a bascilor. În anii 1910 1920, a devenit unul dintre cei mai pasionați avocați ai liberalismului spaniol și i-a denunțat pe marii proprietari pentru neglijență și ignoranță. După căderea dictaturii lui Primo de Rivera, a fost ales în Parlament, și a condus o mare manifestație în Plaza Mayor în care s-a ridicat steagul Republicii. A fost întotdeauna un moderat și a refuzat toate extremismele politice și anticlericale. Într-un discurs rostit la 28 noiembrie 1932, la Madrid, a protestat împotriva hotărârii anticlericale extremiste a lui Azaña: „Chiar și Inchiziția a fost limitată de anumite garanții legale. Dar acum avem ceva mai rău: o forță de poliție care se bazează doar pe un sentiment general de panică și pe invenția unor pericole inexistente pentru a acoperi această depășire a legii”. Guvernul republican a hotărât la 22 august 1936, ca Unamuno să fie destituit din funcția de rector al universității. A salutat inițial revolta lui Franco, necesară pentru salvarea Spaniei de excesele celei de-a doua republici și a fost repus în scaunul de rector. Tactica dură, ilegală și sângeroasă, folosită de franchiști în lupta împotriva oponenților lor republicani, l-a determinat să se opună atât Republicii, cât și lui Franco și să afirme despre revolta militară că ar fi victoria „unei mărci de catolicism care nu este creștină și a unui militarism paranoic crescut în campaniile coloniale”. Lui Nikos Kazantzakis i-a mărturisit: „Nu ține cont de ceea ce spun oamenii. Nu, nu am trădat cauza libertății. Dar, deocamdată, este absolut esențial ca ordinea să fie restabilită. Dar într-o zi mă voi ridica – în curând – și mă voi arunca singur în lupta pentru libertate. Nu, nu sunt nici fascist, nici bolșevic. Sunt singur!…”. La 21 noiembrie, el i-a scris filosofului italian Lorenzo Giusso că „Barbarismul este unanim. Este un regim de teroare de ambele părți”. Într-una dintre scrisorile sale finale, datată 13 decembrie, el a condamnat atrocitățile comise de forțele franchiste „Armata lui Franco  desfășoară o campanie împotriva liberalismului, nu împotriva bolșevismului”. A fost înlăturat (din nou) de către falangiști din rectorat (14 octombrie 1936), plasat în arest la domiciliu unde moare pe 31 decembrie de cauze neelucidate: infarct miocardic, hemoragie cerebrală sau asainat?.

José Millán-Astray y Terreros (5 iulie 1879 – 1 ianuarie 1954) a fost fondatorul și primul comandant al Legiunii spaniole. Născut în Coruña, Galicia a urmat Academia de Infanterie de Toledo și Escuela Superior de Guerra. Sublocotenent voluntar în luptele împotriva Revoluției filipineze (1896) va câștiga numeroase decorații pentru vitejia sa. Ulterior a luptat în Războiul Rif (1920 – 1927). La 26 octombrie 1924, a fost rănit în brațul stâng în timpul unei ambuscade, care a trebuit să fie amputat, iar o lună mai târziu, și-a pierdut ochiul drept când a fost lovit de un glonț. De aici porecla „mutilatul/schilodul”. El a introdus în Legiune saluturile ¡Viva la Muerte! și ¡A mí la Legión!. Pensionat de guvernul republican s-a alăturat lui Franco și a ocupat funcția de director al Biroului Presă și Propagandă.

3.Confruntarea din 12 octombrie 1936

Sărbătoarea din 12 octombrie dedicata lui Cristofor Columb a adunat o mulțime diversă la Universitatea din Salamanca, între care Enrique Pla y Deniel, Arhiepiscopul din Salamanca, Carmen Polo Martínez-Valdés, soția lui Franco, Millán-Astray etc. Istoricului Hugh Thomas, în The Spanish Civil War (1961), preia o relatare a lui Luis Gabriel Portillo (din 1941) și consemnează că adunarea a început cu un discurs pasionat al scriitorului falangist José María Pemán. După aceasta, profesorul Francisco Maldonado a condamnat Catalonia și Țara Bascilor drept „tipuri de cancer pe corpul națiunii”, adăugând că „fascismul, vindecătorul Spaniei, va ști cum să-i extermine, tăindu-se în carnea vie, ca un chirurg hotărât lipsit de fals sentimentalism”. Audiența a strigat „¡Viva la Muerte!”. După cum era obișnuit, Millán-Astray a răspuns „¡España!”; mulțimea a răspuns cu „¡Una!”. A repetat „¡España!” mulțimea a răspuns „¡Grande!”. Millán-Astray a spus „¡España!” mulțimea a răspuns „¡Libre!”. Unamuno, care conducea ședința, s-a ridicat încet și s-a adresat mulțimii: „Ascultați cuvintele mele. Mă cunoști bine și știi că nu pot rămâne tăcut mult timp. Uneori, a rămâne tăcut înseamnă a minți, deoarece tăcerea pot fi interpretate ca fiind de acord. Vreau să comentez așa-numitul discurs al profesorului Maldonado, care este cu noi aici. Voi ignora ofensa personală a bascilor și catalanilor. Eu însumi, după cum știți, m-am născut la Bilbao. Episcopul, Unamuno face semn arhiepiscopului de Salamanca: „Îți place sau nu, este catalan, născut la Barcelona. Dar acum am auzit acest jurământ insensibil și necrofil, „¡Viva la Muerte!”. Și eu, după ce mi-am petrecut viața scriind paradoxuri care au provocat mânia celor care nu înțeleg ceea ce am scris și fiind un expert în această chestiune, găsesc ridicol acest paradox respingător. Generalul Millán-Astray este invalid. Nu este nevoie să spunem asta cu tonuri șoptite. El este un invalid al războiului. La fel și Cervantes. Dar, din păcate, Spania are astăzi prea mulți invalizi. Și, dacă Dumnezeu nu ne ajută, în curând va avea mult mai mulți. Mă îngrozește gândul că generalul Millán-Astray ar putea dicta normele psihologiei maselor. Ar trebui să ne așteptem de la un mutilat căruia îi lipsește măreția spirituală a lui Cervantes să găsească o consolare oribilă și placere văzând cum numărul de mutilate se multiplică în jurul său.” Unamuno a continuat să-l laude pe disidentul filipinez executat Jose Rizal, supărându-l pe Millan-Astray, care luptase împotriva rebelilor din Filipine.

Millán-Astray ar fi spus: „¡Muera la inteligencia! ¡Viva la Muerte!” („Moarte intelectualității! Trăiască moartea!”), deși unele versiuni sugerează că a spus de fapt: „Moarte intelectualității trădătoare”. Pemán, într-un efort de a calma mulțimea, a exclamat: „¡No! ¡Viva la inteligencia! ¡Mueran los malos intelectuales!” („Nu! Trăiască inteligența! Moarte pentru intelectualii răi!”).

Unamuno a continuat: „Acesta este templul inteligenței și eu sunt marele său preot. Îi profanați domeniul sacru. Veți câștiga, pentru că aveți suficientă forță brută. Dar nu veți convinge. Pentru a convinge este necesar să va convertiți și pentru a vă converti veți avea nevoie de ceva care vă lipsește: rațiune și dreptate în luptă. Văd că este inutil să vă rog să vă gândiți la Spania. Am vorbit.” Millán-Astray, stăpânindu-se, a strigat „Ia brațul doamnei!”. Unamuno a luat-o pe Carmen Polo de braț și a plecat sub protecția ei.

4.While at War este un film complex, constant, profund, inteligent, cu o rezonanță îngrozitoare astăzi. Nu am să-l povestesc. Vă las plăcerea de a-l viziona. Nu este un film perfect. Măreția tragică a omului, care a scris Simțul Tragic al Vieții, lipsește, în timp ce, din păcate, trecutul lui Unamuno este reprezentat de secvențe repetate, scurte, cvasi de telenovelă. Se evită a se vorbi despre credința creștină profundă a celui care a scris Agonia creștinismului și care declara „Cei care cred că cred în Dumnezeu, dar fără pasiune în inimă, fără incertitudine, fără îndoială și chiar uneori fără disperare, cred doar în ideea lui Dumnezeu și nu în Dumnezeu însuși”. Franchismul, spune el, avea cu  totul de-a face cu Franco și nu prea avea de-a face cu religia creștină. Refuzul personal al lui Unamuno de a-și vinde sufletul este semnificativ și este evident pe parcursul filmului. Filmul se încheie cu un epilog, care detaliază soarta mai multor personaje din film. Similitudinea a ceea ce Amenábar pune pe ecran cu starea actuală a politicii este înfiorătoare. Mișcările „progresiste” extremiste pot declanșa reacții de respingere populist-extremiste la fel cum bolșevismul a dat naștere fascismului. Limitarea unor drepturi ale omului (indiferent de motivație) cu aprobarea majorității expun la dictaturi iminente și periculoase.

„Progresismul și Globalismul” sunt la fel de periculoase ca și fascismul și comunismul. While at War este o lecție în timp util pentru noile generații (și nu numai).

Găsiți filmul pe internet subtitrat în română sau în engleză.

P.S.1 La sfârșitul secolului al XIX-lea, Unamuno a suferit o criză religioasă și a părăsit filosofia pozitivistă. Viața a fost tragică, potrivit lui Unamuno, din cauza științei și ea trebuie dublată de credință.

P.S.2 În seria TV Star Trek: Picard, pilotul Chris Rios are o copie a cărții The Tragic Sense of Life pe tabloul de bord.


Statuia lui Unamuno din Salamanca de Pablo Serrano (1968)

sursa foto: filmfactoryentertainment.com

Publicat în etică medicală, SARS-CoV-2

Etica cercetării pe celule embrionare umane

Faptul că unele dintre vaccinurile anti-COVID au fost realizate printr-o tehnologie genetică, utilizând celule embrionare (de la embrioni avortați), a readus în lumina reflectoarelor un subiect dificil și controversat – etica cercetării pe celule embrionare umane. Au trecut aproape 30 de ani de la prima derivare a celulelor embrionare umane. Acel moment a marcat începutul unei fascinații științifice și publice legată de celulele stem, nu doar pentru proprietățile lor biologice, dar mai ales pentru utilizările lor medicale. Comunicarea rezultatelor cercetării (îndeosebi pe celulele stem) au animat de la început o serie de dezbateri bioetice referitoare la distrugerea embrionilor și derivarea celulelor stem până la crearea hibrizilor om-animal (Sipp & Munsie, 2018). Ipoteza optimistă era că celulele omnipotente embrionare ar putea fi cultivate și diferențiate in vitro pentru a produce linii celulare specifice, care să fie utilizate ca transplant de celule pentru a înlocui, de exemplu neuronii dopaminergici în tratamentul bolii Parkinson sau celulele pancreatice în tratamentul diabetului (Vogel, 2001). Aceasta era o strategie de cercetare și nu o simplă tehnologie de lucru cu atât mai mult cu cât nu era încă clar dacă implantarea de celule noi într-un organism pot sau nu pot modifica mecanismele de interacțiune celulară și circuitele metabolice. Prin urmare, orice utilizare a celulelor stem trebuia să facă obiectul unei analize științifice și etice adecvate (McLaren, 2001). Astăzi, rezultatele obținute din studii clinice finalizate sau în curs de finalizare indică un potențial terapeutic imens în tratamentul tulburărilor degenerative, autoimune și genetice și tot mai numeroase îngrijorări etice și de siguranță. Potențialul de diferențiere nelimitat, care poate fi utilizat în clonarea reproductivă umană, poate genera embrioni umani și himere umane modificate genetic, născând o problemă etică majoră, în timp ce diferențierea nedorită și transformarea malignă sunt probleme majore de siguranță (Volarevici & colab. 2019).

Există trei modalități de obținere a liniilor celulare embrionare: din gameți, din embrioni creați în acest scop și din embrioni preexistenți (avortați sau rămași de la fertilizarea in vitro). Dilemele etice se concentrază în special în două întrebări: de unde provin celulele embrionare și este moral acceptabil să cercetezi noi terapii pentru vindecarea bolilor prin distrugerea unui embrion uman? Dezbaterile au evidențiat trei curente majore privind cercetarea pe celule embrionare:

1. Cercetarea fără nicio restricție. Susținătorii acestei poziții aduc drept argumente principiile „libertății de cercetare”, al binefacerii și al progresului. În unele țări europene, „libertatea de cercetare” este o parte integrantă din Constituție. În alte țări, libertatea cercetării științifice nu este protejată în mod explicit, ci derivă indirect din protecția libertății individuale (de acțiune), libertatea opiniei, libertatea creației intelectuale și / sau libertatea academică. Dar această libertate nu este absolută. Cercetarea a fost și poate fi sursă de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului. Drept urmare, se face o distincție între cercetarea teoretică sau de bază și cercetarea experimentală sau aplicată, aceasta din urmă fiind supusă în special restricțiilor (Report of the Working Group on the Protection of the Human Embryo and Fetus, Consiliul Europei, Comitetul Director de Bioetica, 2003).

Se afirmă că embrionul / blastocistul este doar un grup de celule, care poate fi utilizat pentru cercetare fără restricții. De aceea este benefic pentru progres să fie creați în scop de cercetare sau să fie utilizați cei deja existenți (morți sau vii). Să fie utilizați și nu aruncați/distruși. Se pretinde că anumite cercetări specifice – de care va beneficia sănătatea umană – nu pot fi efectuate asupra embrionilor existenți și necesită „construirea” embrionilor în afara unui proiect parental. O astfel de argumentare a fost respinsă. „Construirea” deliberată a unui embrion în scopul unui proiect de cercetare este interzisă de Convenția privind drepturile omului și biomedicină – Convenția de la Oviedo (articolul 18, alineatul 2). Obținerea deliberată a unui embrion și utilizarea embrionului pur și simplu ca mijloc pentru un scop științific specific este considerată o instrumentalizare a embrionului și în consecință inacceptabilă din punct de vedere etic. Cu toate acestea, unele țări (de exemplu Anglia) au găsit un subterfugiu cu care să eludeze prevederea. Profitând de faptul că statutul moral și juridic al embrionului este ambiguu, oscilând între persoană și lucru (Leborne, 2020), au apelat la o manipulare semantică, și anume: au introdus noțiunea de “pre- embrion”, de fapt embrionii până în ziua 14-a (Ndzengue Amoa, 2020) și au autorizat crearea de „pre-embrioni” în scopuri de cercetare.

2. Respingerea oricărei cercetări pe celule embrionare umane. Adepții acestui curent consideră că un embrion este o persoană cu același statut moral ca un adult sau un copil născut în viață. Ca o chestiune de credință religioasă și convingere morală, ei cred că „viața umană începe de la concepție” și că un embrion este o persoană. Conform acestui punct de vedere, un embrion are interese și drepturi care trebuie respectate. Din această perspectivă, luarea unui blastocist și îndepărtarea masei celulare interne pentru a obține o linie de celule stem embrionare echivalează cu crimă (Lo & Parham, 2009). Se reclamă că o interferență cu genomul implică „jocul de-a Dumnezeu” și că transferul nuclear al celulelor este imoral atât timp cât implică crearea embrionilor numai pentru a-i distruge. A permite cercetări cu celule embrionare ar conduce la neo-eugenie, la clone „proiectate” și, eventual, la o populație „nemuritoare”, care ar putea evolua și ar putea crea noi probleme morale (Mieth, 2000; Colman și Burley, 2001). Acesastă atitudine a suportat și ea critici. De exemplu, se poate admite că un embrion capătă statutul uman deplin la fecundare. Dar femeile pierd spontan un număr mare de embrioni de-a lungul vieții lor reproductive. Acești embrioni nu sunt plânși, nu li se face înmormântare și rar se fac rugăciuni pentru ei. Dacă sunt morți de cauze naturale și nu urmare a unui avort provocat, de ce nu pot fi utilizați în cercetare în limite reglementate? Apoi, transferul nuclear nu implică fertilizarea / fecundarea și face dovada că orice celulă somatică al cărui nucleu este introdus într-un ovocit are potențialul de a da naștere unei ființe umane complete. Acest embrion se bucură sau nu de protecție? (Lachmann,2009).

3. Acceptarea cercetării cu stabilirea de restricții prin norme etice și legale. Este un curent echilibrat. Se consideră că un embrion timpuriu merită un respect special ca potențial om, dar că este acceptabil să fie folosit pentru anumite tipuri de cercetare, cu condiția să existe o justificare științifică bună, o supraveghere atentă și consimțământul informat al femeii /cuplului (pentru donarea embrionuluisau) a donatorilor de gameți. Justificarea – embrionul devine propriu-zis o persoană în sens moral doar într-un stadiu ulterior de dezvoltare. Astfel, se acceptă cercetarile folosind embrioni criogenizați, care rămân după ce o femeie sau un cuplu au finalizat tratamentul pentru infertilitate, și pe care au decis să nu-i dea altui cuplu, sau proveniți din avorturi. În 2001, președintele Bush, care avea opinii conservatoare și pro-life, ca răspuns la un apel a 40 de laureați ai Premiului Nobel, a permis finanțarea federală pentru cercetarea celulelor stem, utilizând linii de celule embrionare deja existente și interzicând finanțarea pentru derivarea sau utilizarea de linii de celule embrionare suplimentare. Motivația președintelui Bush pentru această politică a fost că embrionii fuseseră deja distruși. Inițial, s-a anunțat că peste 60 de linii ar fi acceptabile pentru finanțare, iar din ianuarie 2009, 22 de linii celulare au fost eligibile (Lo & Parham, 2009). Sub președintele Obama, au fost autorizate noi linii din embrioni congelați donați pentru cercetare, dar de la început și până astăzi nu a fost permisă finanțarea federală pentru crearea embrionilor în mod expres pentru cercetare sau pentru derivarea liniilor de celule stem folosind transferul nuclear de celule somatice. Acestă abordare a devenit standard în majoritatea statelor lumii. Astfel: a. Nu este permisă crearea de embrioni umani destinați cercetării (excepție Marea Britanie, Belgia). b. Cercetătorii trebuie să asigure și să facă public proveniența etică a biomaterialelor umane utilizate, ceea ce impune consimțământul informat al donatorilor cu privire la utilizarea propusă și refolosirea materialelor. Există și legislații mai restrictive. De exemplu, Legea germană privind celulele stem, din 1 iulie 2002, interzice, în general, atât importul, cât și producerea și utilizarea celulelor stem embrionare umane. c. Studiile trebuiesc supravegheate /monitorizate de comitete de bioetică independente. d. Cercetarea se poate efectua pe embrioni de o anumită vârstă. Regula „primelor 14 zile” (cercetarea embrionilor umani să fie limitată la primele două săptămâni după fertilizare) este conținută în legile a cel puțin 12 țări și în ghidurile emise de Societatea Internațională pentru Cercetarea Celulelor Stem (ISSCR), deși este tot mai contestată, dorindu-se mărirea perioadei (editorial Nature Cell Biology, 2017). În pofida acestor presiuni, ISSCR a anunțat (în 19 ianuarie 2020) că, în viitoarele ghiduri, regula primelor 14 zile este menținută. e. Clonarea și crearea de hibrizi om-animal este prohibită.

În concluzie, dezbaterea actuală și deciziile privind celulele embrionare arată cât de dificil este să găsești un echilibru satisfăcător între dorința de progres a cercetării în medicină și dorința de a menține o abordare etică. Cercetătorii, organismele de reglementare, finanțatorii, factorii de decizie politică, cetățenii trebuie să lucreze împreună pentru a se asigura că progresul nu este împiedicat, dar mai ales că sunt luate în considerare aspectele etice.

P.S.1. Din documentele depuse la FDA de firmele producătoare de vaccin (realizat cu utilizarea celulelor embrionare) rezultă că au fost respectate toate normele etice. Problema etică este legată de autorizarea condiționată și este a FDA-ului și politicului.

P.S.2. Înțeleg că participăm din nou la loteria carantinării (locale), deoarece a venit un nou val de COVID peste noi. Ce nu înțeleg este cum carantina omoară virusul, de ce crește numărul de infectați deși un milion de români s-au vaccinat și pe ce probe științifice s-a stabilit ștacheta la 3%o teste pozitive (teste care au indice de eroare crescut). Oricum anunț de pe acum că de Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului nostru Iisus Hristos voi merge la Biserică să iau Lumină, sfidând virusul (care atacă mai abitir după ora 22:00) și plătind amendă (dacă mă prinde poliția, jandarmeria sau gărzile patriotice ale martorilor apocalipsei COVID).

sursă foto: squarespace-cdn.com

Publicat în educație, etică medicală, SARS-CoV-2

Comunitatea științifică și decidenții politici

În decursul timpului, în probleme controversate științific, (actuala pandemie COVID-19 face parte dintre acestea), politicenii declară că deciziile sunt luate de către specialiști, iar consilierii științifici afirmă că ei emit doar opinii, dar decizia este exclusiv a factorilor politici. Care este adevărul? Adevărul este că, în realitate, există o interdependență între politiceni și anumiți oameni de știință.

Politicenii apelează la opinii științifice, deoarece caută informații pentru a-și orienta deciziile și solicită oamenilor de știință să acționeze ca intermediari, dar, în același timp, doresc să utilizeze opiniile consilierilor științifici ca instrumente de influență a opiniei publice în favoarea pozițiilor politice preferate. Nu este o surpriză faptul că factorii de decizie politică își pot împinge agendele politice înainte cu ajutorul unor oameni de știință chiar dacă aceasta înseamnă sacrificarea unor adevăruri sau tradiții culturale și religioase. În majoritatea cazurilor, factorii de decizie politică vor să fie informați, dar sunt gata să folosească numai acele opinii, care coincid cu ideologia și politica preferată. Prin urmare, apelează doar la comunitatea științifică care-i împărtășește agenda ideologică, dar resping consilierii neutri (Mandel & Tetlock, 2018).

Pe de altă parte, comunitatea științifică își prezintă membrii ca întreprinzători pasionați, neutri, onești, dedicați avansării cunoașterii și demarcării clare a locului unde se termină faptele și încep speculațiile (Gieryn, 1999). Știința este descrisă mai presus de lupta politică, iar oamenii de știință sunt căutători de adevăr și progres, care știu să-și separe judecățile de fapt de judecățile lor de valoare. În realitate, lucrurile nu stau chiar așa. Există situații când oamenii de știință sunt prinși cu date fabricate. Reacția comunității științifice sugerează că abaterea flagrantă este rară, operă a câtorva „mere putrede”; „uscături”; „personaje defecte”, care nu au interiorizat codul de conduită profesional al oamenilor de știință însă dovezile sugerează contrariul. Daniele Fanelli se întreba: Câți oameni de știință fabrică și falsifică cercetarea? Într-o primă meta-analiză a cercetărilor sociologice cu acest subiect, ajunge la concluzii îngrijorătoare: cel puțin 16% dintre cercetători au denaturat cunoștințele științifice prin  fabricarea, falsificarea, „prepararea” datelor (Fanelli, 2009). Despre comportamentul științific necorespunzător și practici metodologice eronate au scris mulți autori (Ioannidis, 2005; Simmons și colab., 2011). Se estimează că numarul lor ajunge la peste 30% (Maxwel , 2018). Și nu a fost luat în calcul fenomenul cargo cult science – termen introdus de laureatul premiului Nobel, fascinantul Richard Feynman, în timpul discursului din 1974 (la Institutul de Tehnologie din California), publicat ca un capitol final al cărții sale You’re probably kidding, Mr. Feynman!. El definește o formă de pseudostiință în care se oferă o ipoteză – imaginată după un anumit fenomen observat, iar aparițiile ulterioare ale fenomenului sunt considerate a fi dovada care transformă ipoteza în teză. Spre deosebire de metoda științifică, nu există niciun efort pentru a dovedi sau infirma ipoteza. Un exemplu este cultul măștilor în pandemia COVID19. Deși nu există studii concludente privind eficiența acestora (în actuala pandemie), faptul că au fost, probabil, eficiente în alte situații, au determinat impunerea obligativității purtării măștii în medii închise și deschise. În România, decidenții politici și sanitari afirmă (fără probe) că și măștile neconforme sunt eficiente. Feynman a avertizat cercetătorii că, pentru a evita să devină membri ai acestui cult, trebuie să evite să se păcălească pe ei înșiși, să fie dispuși să se îndoiască de propriile teorii și de propriile rezultate și să investigheze eventualele defecte ale unei teorii sau ale unui experiment. El menționează și alte tipuri de necinste, cum ar fi promovarea în mod fals a unei cercetări numai pentru a obține finanțarea. Câțiva ani mai târziu, exasperat de ce se întâmplă în cercetarea științifică Feynman declara „Cred că trăim într-o epocă neștiințifică în care aproape toate bătăliile de comunicare – cuvintele de la televiziune, din cărți și așa mai departe – sunt profund neștiințifice. Ca rezultat, există o cantitate considerabilă de tiranie intelectuală în numele științei…”.

Afirmațiile potrivit cărora toți oamenii de știință sunt obiectivi și neutri sunt vorbe goale. Nimeni nu poate fi 100% obiectiv și neutru. Oamenii de știință de astăzi au fost elevi, studenți, care au făcut alegeri de carieră printr-o serie de opțiuni fezabile, având în vedere interesele, aptitudinile și oportunitățile lor. Ca în orice profesie, membrii învață rapid structurile de stimulare ale profesiei și iau măsuri pentru a-și promova interesele materiale, reputaționale și chiar ideologice în cadrul regulilor de bază. Prin urmare, oamenii de știință sunt pregătiți să angajeze un repertoriu de tactici de avansare, inclusiv exploatarea lacunelor din profesia lor, care le permit să-și realizeze multiplele interese personale (Mandel & Tetlock, 2018). Nu mai vorbim de influența marilor corporații cu interese politico-financiare, care au ajuns în prezent să fie principalii finanțatori ai cercetării științifice.

Este imposibil să se obțină o imagine exactă a comportamentului oamenilor de știință fără a cerceta mentalitățile din știință, dar mai ales mentalitatea „teologică”. Se presupune că știința este antiteza dogmei. Cu toate acestea, comunitatea științifică este dogmatică și, printre altele, îi învață pe oamenii de știință să creadă că sunt angajați într-o activitate neutră din punct de vedere moral. Se afirmă că știința este infailibilă și singura cale a cunoașterii. Poate că una dintre cele mai importante afirmații dogmatice din „teologia seculară” a științei este dihotomia fapte – valoari morale. Majoritatea oamenilor de știință continuă să apere dogme, iar criticile și afirmațiile privind  necesitatea conștiinței și a responsabilității sunt respinse cu vehemență. Mulți oameni de știință recunosc că ar discrimina colegii, care nu împărtășesc opiniile lor științifice sau politice (Inbar & Lammers, 2012; Duarte și colab., 2015). Fapt dovedit și de modul în care au fost tratați în actuala pandemie cei care au contestat „știința oficială dogmatică” și așa-zisul „consens științific” între care Luc Montagnier (Premiul Nobel pentru Medicină – 2008) sau Sucharit Bhakdi (unul dintrecei mai citați oameni de știință germani în literatura științifică mondială). În calitate de consilieri, oamenii de știință își mențin obiectivele ideologice și subiectivismele personale mai ales atunci când factorii de decizie politică necesită și caută argumente actuale și relevante pentru a-și impune agenda politică. Astfel de oportunități pot oferi consilierilor beneficii economice extrinseci și intrinseci, cum ar fi onorariile și statutul de consultanță profitabilă. Dacă contextul de consiliere se potrivește bine cu angajamentele ideologice ale consilierului, oportunitățile de a influența punctele de vedere ale deținătorilor de putere cu privire la subiecte de importanță valorică este cu atat mai mare. În mod surprinzător, în astfel de bătălii, valorile personale ale oamenilor de știință câștigă adesea, determinându-i să adopte practici interpretative discutabile, care să favorizeze angajamentele lor ideologice (Jussim et al., 2016). Dezbaterile despre așa-zisa „încălzire globală”, în care cercetările au fost orientate doar pentru a susține această ipoteză, iar studiile, care contraziceau această afirmație, au fost cenzurate și eliminate, pot fi un bun exemplu a interacțiunii și complicității între comunitatea științifică „oficială” și factorii de decizie politică.

În concluzie, exisă în zilele noastre o interdependență organica și funcțională între comunitatea științifică și lumea politico-financiară, care conține germenii unei dictaturi politico-științifice. Știința este tot mai ideologizată și dogmatică. De aceea trebuie să fim realiști și vigilenți, să nu ne lăsăm manipulați și să încercăm să eradicăm narațiunea oamenilor de știință potrivit căreia ei sunt simpli căutători neutri de adevăr. Știința nu este singura cale a cunoașterii și nu trebuie să devină o religie în slujba intereselor politice.

P.S.1. Există specia acelor „consultanți științifici”, care își crează imaginea prin politica de marketing și nu prin opera științifică. De exemplu, în actuala pandemie, dacă consultați Google Academic cu privire la „reputatul”; „cunoscutul”; „marele specialist” etc. care ne dau sfaturi sau ne amenință la televizor sau cu privire la membrii diferitelor comitete și comiții care gestionează criza medicală și politică în România s-ar putea să aveți mari surprize și să observați că împăratul este gol.

P.S.2 .Pentru a confirma cele susținute mai sus, aflăm de pe Știri pe surse că Domnul Ministru Vlad Voiculescu (cel cu studii universitare îndelungate și contestate de unii) a numit / va numi la conducerea INSP un medic generalist, asistent de cercetare la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării de la UBB, o persoană fără studii în Sănătate Publică. Tel maitre, tel valet sau pe românește „cum e turcul și pistolul”.

sursă foto: politicalscienceview.com

Publicat în educație, etică medicală

Mitul neutralității științei

În iunie 1999, UNESCO și Consiliul Internațional pentru Știință (ICSU) au organizat Conferința mondială despre știință la Budapesta. Pentru prima dată, guvernele lumii și comunitatea științifică internațională s-au adunat sub un singur acoperiș pentru a pregăti un nou „contract social” pentru știință în secolul XXI.

Rezultatele conferinței sunt cuprinse în două documente principale: Declarație privind știința și Utilizarea cunoștințelor științifice și agenda științifică – cadru de acțiune. Ambele documente subliniază importanța respectării principiilor etice și afirmă responsabilitatea factorilor politici, a comunității științifice și a cercetătorilor privind consecințele sociale și culturale ale aplicării rezultatelor cercetării în viața societății. Citez „19... cercetarea științifică și utilizarea cunoștințelor științifice trebuie să respecte drepturile omului și demnitatea ființelor umane…; 20… unele aplicații ale științei pot fi dăunătoare persoanelor și societății, mediului și sănătății umane, posibil chiar amenințând existența continuă a speciei umane; 21… oamenii de știință și alți actori importanți au o responsabilitate specială în încercarea de a evita aplicațiile științei, care sunt greșite din punct de vedere etic sau care au un impact negativ;… 23… eforturi interdisciplinare mai mari, care implică atât științele naturale, cât și cele sociale, sunt o condiție prealabilă pentru a face față problemelor etice, sociale, culturale, de mediu, economice și de sănătate. (worldscienceforum.org)

Declarațiile consfințeau sfârșitul unui mit – neutralitatea științei și falimentul (dar nu și sfârșitul) concepției scientifiste – tot ce este posibil din punct de vedere științific este acceptabil din punct de vedere moral. Declarațiile reafirmau necesitatea implementării principiilor etice în știință.

De ce a fost nevoie de un astfel de demers?

Încă din antichitate, Aristotel, scriind despre „ethike theoria”, transfera filozofia în viața curentă și oferea criterii pentru evaluarea comportamentului uman. De atunci și până la revoluția franceză din secolul al XVIII-lea, etica a devenit unul dintre subiectele majore din filosofie – atunci când se dezbăteau valorile sociale și individuale, relația lor și ierarhia lor în societate. Iluminiștii francezi (dar mai ales urmașii lor din secolul al XIX-lea) au proclamat neutralitatea științei, afirmând că știința nu poate fi considerată bună sau rea. Știința nu este responsabilă pentru aplicațiile sale și cu atât mai puțin pentru utilizarea lor ulterioară. Pe baza acestor afirmații, știinta s-a dezvoltat fără să țină cont de valorile specific umane și a condus la atrocitățile din secolul XX, atrocități din cauza cărora, în final, s-a reafirmat necesitatea demersului etic. Secolul XX a cunoscut o schimbare mai importantă decât orice alt secol anterior. Schimbare în bine, dar și schimbare în rău; schimbare care a adus și beneficii enorme ființelor umane, dar și schimbare care amenință însăși existența speciei umane. În toată istoria omenirii, nu au existat cruzimi și atrocități (ca număr și mărime) mai dezumanizante ca cele făcute în secolul XX, toate în numele și cu ajutorul științei.

Premiza teorii neutralității științei s-a dovedit falsă din două motive: nu ține cont de dualitatea activității științifice (raportată la valorile etice) și nu ține cont de ideologizarea activității științifice (o realitate ce o constatăm și în zilele noastre). Laureatul premiului Nobel Sir Joseph (Józef) Rotblat își începea prezentarea la Conferința din 1999 cu un citat din Shakespeare „Pânza vieții noastre este dintr-un fir amestecat, bun și bolnav împreună: virtuțile noastre ar fi mândre, dacă greșelile noastre nu le-ar biciui; iar crimele noastre ar dispare, dacă nu ar fi acceptate de virtuțile noastre.” (William Shakespeare, All’s Well That Ends Well).

Pe măsură ce progresul științific devine din ce în ce mai important pentru societate, el este și o provocare constantă pentru credințele referitoare la valorile noastre morale. În viața de zi cu zi, luăm decizii bazate pe valorile fundamentale ale demnității umane încorporate în civilizația noastră și de aceea știința poate deveni un element al ideologiei. În zilele noastre, trebuie să ținem cont și de influența corporațiilor multinaționale. În acest context, relația dintre cercetarea publică și cea privată este sursa unor probleme etice suplimentare, care sunt importante nu numai pentru comunitatea cercetătorilor, ci pentru toate sectoarele societății. Universitățile și institutele publice de cercetare își încurajează oamenii de știință să solicite fonduri de la industrie și să breveteze rezultatele lor. Oamenii de știință, care lucrează în sectorul public, dețin din ce în ce mai multe brevete / acțiuni sau sunt consultanți pentru companii și corporații. Aceste activități reprezintă o sursă importantă de venit, precum și expertiză și tehnologie exclusivă pentru universități (Iaccarino, 2016). Deși acest fenomen este considerat a fi foarte util, el poate și a provocat deja conflicte de interese (Cech, 2017). Există îngrijorări că, în special în cercetarea clinică, conflictele de interese au devenit tot mai răspândite (Smaglik, 2000) și tot mai greu de dezvăluit (Holden, 2001; Knight, 2001).

O primă datorie a oamenilor de știință este de a informa publicul cu privire la potențialele pericole ale noilor tehnologii și de a implica publicul în dezbateri despre cum să-și folosească cunoștințele cu înțelepciune și în interesul public (Iaccarino, 2001). Acest lucru este necesar, dar nu suficient. Sir Joseph Rotblat merge mai departe și spune că trebuie să luăm în considerare și impunerea unor restricții asupra cercetării mai ales în științele naturii. „La început, acest lucru pare de neimaginat – o limitare a cercetării științifice este aproape o contradicție în termeni. Cum poate fi gândită botnița? Cum se pot controla ideile care ne vin în cap? Ne amintim încă regimurile politice care au încercat să facă acest lucru și nimeni nu vrea să le aducă înapoi. Mai mult, cercetarea științifică este foarte probabil să aducă noi beneficii tuturor și nu ar trebui să facem nimic care ar putea împiedica astfel de rezultate. Pe de altă parte, cercetarea nelimitată poate duce la pericole grave, așa cum am descris. În opinia mea, prevenirea acestor pericole ar trebui să aibă prioritate, chiar dacă aceasta înseamnă că, temporar, știința nu are o cursă complet liberă.” (Rotblat, 1999).

Sunt necesare dezbateri etice pentru a adapta utilizarea cunoștințelor științifice – și anume noi forme de tehnologie – la un context general, care este în acord cu principiile de bază ale civilizației noastre. E necesar să fie convinși oamenii de știință să se gândească la ceea ce fac.Cercetătorii sunt instruiți să producă cărămizi de cunoștințe specializate, dar nu să privească întreaga clădire. Creșterea îngrijorării publicului cu privire la rolul social al științei îi obligă pe cercetatorii științifici să se gândească la ceea ce învață de fapt să facă. Ce fel de cunoștințe vor produce și cum vor fi folosite? Educația științifică necesită acum o analiză serioasă a acestor întrebări filozofice și etice” (Zimm, 2011).

În concluzie, progresul științific necesită o minte critică, lipsită de prejudecăți și deschisă către noi moduri de gândire. Necesitatea unei responsabilități este deosebit de imperativă pentru oamenii de știință. A afirma neutralitatea științei nu este doar un neadevăr, dar și un lucru imoral /amoral.

P.S.1. În 1600, Giordano Bruno a fost ars pe rug deoarece a contrazis „știința oficială” și credea în gândirea liberă. Zilele autodafé-urilor nu s-au încheiat, ele există azi sub altă formă. Dacă cineva contrazice „oficialitățile științifice și politice” nu este ars pe rug, dar este etichetat „eretic”, dușman al societății, marginalizat, stigmatizat, eliminat din comunitatea științifică, cercetările nu-i sunt publicate etc. până când fie este neutralizat, fie asemenea lui Galileo Galilei ajunge la renunțarea/denunțarea publică a ideilor proprii. Acest lucru este evident în actuala pandemie.

P.S.2. „Science sans conscience est la ruine de l’âme”/ Știința fără conștiință este ruina sufletului. (François Rabelais, medic și scriitor, Gargantua et Pantagruel).

P.S.3. Moderna Inc a anunțat că se așteaptă anul acesta la vânzări în valoare de 18,4 miliarde de dolari de pe urma vaccinului anti-COVID-19. Nu ne spune și profitul estimat, profit bazat pe frica oamenilor.

sursă foto: krfoundation.org