Sigur și eficient. De la talidomidă la vaccinul mARN

De peste un an, suntem bombardați cu sloganul: „vaccinul este sigur și eficient”. Dacă Consiliul Național al Audiovizualului, Colegiul Medicilor, Consiliul Național de Combatere a Discriminării etc. nu ar fi ocupați cu vânătoarea „conspiraționiștilor” și „teroriștilor”, astfel de afirmații ar fi fost sancționate – cel puțin pentru dezinformare. Până în prezent, nu există niciun medicament/vaccin, care să fie în aceeași proporție și sigur și eficient. Cu cât este mai eficient cu atât numărul de reacții adverse, accidente/incidente este mai mare și viceversa. Medicamentul/vaccinul, fiind o intervenție externă, produce (la fel ca boala) un răspuns variabil al organismului, care ține de multiplii factori între care și individualitatea biologică. Concludent în acest sens este, de exemplu chimioterapia în cancer. De aceea trebuie ca fiecare caz să fie analizat individual și să se facă o posologie a riscurilor.

Secolul XX a fost marcat de o adevarată revoluție în terapeutica medicală și în medicina preventivă.Vaccinul revoluționar anti-polio, bazat pe un poliovirus mort, dezvoltat de Jonas Salk (în 1955) a jugulat epidemiile de poliomelită. Salk a fost considerat pe bună dreptate un erou; a fost apreciat și pentru că a refuzat să breveteze vaccinul, făcându-l disponibil pentru toată lumea.

Până în anii 1960, industria farmaceutică se bucura de onorabilitate și credibilitate. Companiile farmaceutice erau printre cele mai admirate (precum și cele mai profitabile) afaceri. Ele au adus pe piață o mulțime de medicamente, care combat boli netratabile anterior (boli de inimă, artrită reumatoidă, hipertensiune arterială, anxietate, durere, infecții bacteriene, astm, contraceptive, cancer etc.) la prețuri decente. Succesul a dus la concentrarea de capital și apariția Big Pharma.

Între 1957 și 1962, un medicament a fost intens prescris femeilor gravide ca remediu pentru grețurile matinale – talidomida. În Anglia, se comercializa sub numele Distaval. Reclamele susțineau: „Distaval poate fi administrat cu deplină siguranță femeilor însărcinate și mamelor, care alăptează, fără efecte adverse asupra mamei sau copilului”. Alexander Leslie Florence, medic generalist în Scoția, este primul profesionist, care pune la îndoială această afirmatie și într-o scrisoare către BMJ (în 1960) raportează reacții adverse la patru dintre pacienții săi. În anul următor, William McBride, un medic obstetrician australian, a contactat producătorii de talidomidă pentru a-i avertiza că medicamentul a fost asociat cu malformații și decese. Insensibili, producatorii l-au ignorat și au continuat să promoveze medicamentul, lăudându-se cu „siguranța lui excepțională”. Dornic să prevină decesele și malformatiile copiilor, McBride a scris un articol pentru The Lancet, în iunie 1961, care avertiza despre pericolele talidomidei mai ales apariția focomeliei (absența unuia sau mai multor segmente ale membrelor). Articolul a fost respins. A revenit cu o scrisoare către editor (tot la The Lancet) în care descrie „multe anomalii severe” la 1 din 5, la copiii născuți de femeile, care au luat medicamentul în timpul sarcinii. Din neatenția editorilor scrisoarea a fost publicată. A urmat o avalanșă de confirmări. După o investigație federală din Germania, Chemie Grünenthal a încetat distribuția talidomidei pe 26 noiembrie 1961 – la mai bine de 5 ani după ce medicamentul a devenit disponibil. Distribuitorii din Marea Britanie au urmat exemplul pe 2 decembrie 1961. În 1962, talidomida a fost interzisă în majoritatea țărilor după ce peste 10.000 de copii s-au născut cu anomalii fizice.

Vaccinurile au avut și ele multe incidente. În 1955, peste 250 de cazuri de poliomielită au fost atribuite vaccinurilor (care trecuseră testele de siguranță) produse de compania Cutter Laboratories. Din 1955 până în 1963, se estimează că 10 – 30% dintre vaccinurile antipoliomielitei administrate în SUA au fost contaminate cu virusul simian 40 (SV40). În 1976, a existat un risc crescut de apariție a unei tulburări neurologice grave – Sindrom Guillain-Barré (GBS), în urma vaccinării cu un vaccin împotriva gripei. Când peste 40 de milioane de oameni au fost vaccinați, oficialii federali din SUA au decis oprirea imunizării până când problema ar putea fi explorată. Institute of Medicine (IOM), în 2003, a concluzionat că persoanele, care au primit vaccinul antigripal din 1976, au avut un risc crescut de a dezvolta GBS. În 1998, FDA a aprobat vaccinul RotaShield. La scurt timp, unii sugari au dezvoltat invaginație intestinală. CDC a recomandat două investigații de urgență, care au arătat că vaccinul RotaShield a provocat invaginație la unii sugari sănătoși sub vârsta de 12 luni. S-a retras recomandarea de a vaccina sugarii cu vaccin RotaShield® (în 1999). Un risc crescut de narcolepsie (o tulburare cronică de somn) a fost raportat în urma vaccinării cu Pandemrix, un vaccin monovalent antigripal H1N1, în 2009 (sursa Centres for Disease Control and Prevention).

În 2021, doar 28% dintre americani aveau o părere bună despre Big Pharma. De fapt, Big Pharma este a doua cea mai urâtă industrie din America (Drugwatch – 2021).

De unde această neîncredere? „Acesta este un adevăr trist: reputația îngrozitoare a industriei farmaceutice inhibă acum utilizarea unora dintre cele mai salvatoare produse ale sale. De ce sunt atât de mulți oameni suspicioși față de farmacie, în general, și de vaccinuri în special? Este destul de ușor să-ți dai seama. Industria se angajează într-un comportament rău de câteva decenii, iar aceste răni auto-provocate au întors o mare parte din public împotriva ei.” (Stewart Lyman, Pharma’s tarnished reputation helps fuel the anti-vaccine movement, 2019).

Big Pharma este un termen folosit pentru 14 cele mai mari companii farmaceutice din lume, cotate la bursă. Are are o istorie bogata de scandaluri, acuzații de fraudă, mită și procese. „Big Pharma este cel mai mare fraudator al Guvernului Federal American în conformitate cu Legea privind revendicările false” (sursa Public Citizen 2016). În ultimele decenii, zeci de companii farmaceutice și biotehnologice au fost trimise în instanță în SUA pentru o varietate de fapte cum ar fi: creșteri obscene ale prețurilor la medicamentele mai vechi (Turing/Marathon/AMAG Pharmaceuticals), reducerea producției de medicamente pentru cancer pentru a crește prețurile (Aspen Pharmacare), falsificarea datelor despre medicamentele pentru cancer (Acerta), utilizarea „donațiilor false” universitare pentru a stimula afacerile (NantHealth), absența anunțului de avertizare cu privire la riscurile grave ale medicamentelor pe eticheta produsului (Roche’s Actemra), studiu clinic care a dus la un deces și la mai multe boli (Bial/Biotrail), contribuția și profitarea de pe urma crizei opioidelor (Purdue Pharma), mituirea medicilor (companii multiple), mituirea oficialilor din domeniul sănătății (companii multiple), falsificarea datelor într-o lucrare academică (Amgen), nerespectarea rezultatelor studiilor clinice necesare (mai multe companii) etc. (Lyman, 2019).

În 2013, Johnson & Johnson a plătit 2,2 miliarde USD pentru amenzi civile și penale pentru că a pus „profitul deasupra sănătăți pacienților”. Compania a promovat ilegal medicamente antipsihotice puternice pentru persoanele în vârstă, exagerând beneficiile și minimizând efectele secundare periculoase – accidentul vascular cerebral. Johnson & Johnson se confruntă cu aproape 20.500 de procese federale pentru produsele cu pulbere de talc despre care se afirmă că au dus la cancer ovarian. Reclamanților li s-au acordat miliarde de dolari de către instanțe. Un juriu din St. Louis a acordat 4,69 miliarde de dolari pentru 22 de femei. Produsele au fost retrase de pe piață în Statele Unite și Canada, în mai 2020. DePuy, o companie a Johnson & Johnson, a plătit – în 2013, aproximativ 4 miliarde de dolari pentru a acoperi 8.000 de daune produse de implanturi metalice de șold necorespunzatoare.

Companie globală Merck a folosit „trucuri murdare” pentru a încerca să-și apere controversatul medicament anti-artrită Vioxx. Merck a creat un jurnal medical fals și a întocmit liste secrete de criticii din lumea științifică pentru a „neutraliza” și „discredita”. În 2007, Merck a fost de acord să plătească 4,85 miliarde de dolari pacienților și familiilor acestora. În 2011, Merck a pledat vinovat la acuzațiile penale legate de marketingul Vioxx și a plătit o amendă de 950 de milioane de dolari. Vioxx a fost scos de pe piață (provoca boală coronariană gravă). David Graham, de la FDA, a estimat că utilizarea Vioxx ar fi putut contribui la peste 27.000 de atacuri de cord sau decese, iar The Lancet (2014) sugerează că ar fi vorba despre 140.000 de cazuri.

Pfizer a stabilit un record pentru cea mai mare fraudă în domeniul sănătății și cea mai mare amendă penală cu 2,3 miliarde de dolari, în 2009. Anterior, mai stabilise un record pentru daune produse prin încălcarea normelor etice și legale în cercetarea clinică – incidentul Kano (Nigeria). Pfizer a încercat să lanseze un nou antibiotic, Trovan. Testele pe adulți au arătat unele efecte secundare grave ale medicamentului, inclusiv probleme hepatice și anomalii ale cartilajului. Profitând de o epidemie de meningită, Pfizer a selectat un eșantion de 200 de copii între 3 luni și 18 ani pentru a testa Trovan-ul. O lună mai târziu, 11 dintre copiii care participaseră erau morți, iar la mulți copii s-au raportat dizabilități.

În 2014, un juriu a dispus ca Takeda Pharmaceuticals și Eli Lilly să plătească nouă miliarde de dolari pacienților care au dezvoltat cancer de vezică urinară după Actos (Michelle Llamas, 2021).

În 2019, compania Laboratoarele Servier a apărut în fața instanței. Douăzeci și trei de inculpați (11 instituții și 12 persoane) se confruntau cu peste 2.600 de reclamanți în proces, doar câteva dintre cele 4.981 de victime ale unei pilule derivate din amfetamine comercializate ca Mediator. Introdus în 1976 pentru pacienții cu diabet de tip 2, supraponderali, medicamentul a fost prescris pe scară largă ca inhibitor al poftei de mâncare persoanelor altfel sănătoase, care doresc să slăbească. Laboratoarele Servier au fost condamnate la o amendă de 2,7 milioane de euro, în martie 2021. Pnemologul Irène Frachon, cea care a denunțat public periculozitatea medicamentului, în 2007, a afirmat că acest „medicament nu era un antidiabetic. Era o amfetamina deghizată și prezentată într-un mod fals ca antidiabetic”.

În august 2020, Bayer a fost de acord să plătească 1,6 miliarde de dolari pentru a rezolva aproximativ 90% din cele 39.000 de plângeri, privind dispozitivul Essure. Bayer a încetat să vândă dispozitivul în 2018 (Michelle Llamas, 2021).

Potrivit unei analize Public Citizen, Big Pharma a soluționat prin acorduri 373 de cazuri (între 1991 – 2012), plătind 35,7 miliarde de dolari pentru numeroase încălcări.

Problema majoră cu giganții farmaceutici este influența lor nesănătoasă asupra științei medicale. Industria domină cercetarea și există dovezi puternice că studiile sponsorizate de companie tind să aibă o părtinire, care favorizează produsul sponsorului. În plus, modul în care plățile farmaceutice influențează obiceiurile medicilor de a prescrie medicamente de marcă constitue un risc real pentru pacienți.

Cu toate aceste scandaluri profiturile nu au fost influențate, deoarece au fost acoperite prin creșterea prețului medicamentelor. În 2021, profiturile Big Pharma pentru medicamentele eliberate pe bază de rețetă sunt de așteptat să ajungă la 610 miliarde de dolari. (Drugwatch 2021)

Cum este posibil ca aceste lucruri să se întâmple?

În primul rând, concentrarea de capital a creat corporații atât de puternice încât pot influența major decizia politică. Din 1998 până în 2016, Big Pharma a cheltuit aproape 3,5 miliarde de dolari pe cheltuieli de lobby – mai mult decât orice altă industrie (sursaDrugwatch). Numeroase inițiative legislative de îngrădire a abuzurilor au fost blocate.

Apoi, producătorii de medicamente știu că oamenii le vor cumpăra produsele, indiferent cât de mult le displace o companie. Eliminarea micilor firme și politica brevetelor face ca, în general, să nu se poata cumpăra un anumit medicament de la o companie concurentă. Bolnavii se afla într-o situație de blocaj: ar dori să se ridice împotriva comportamentului ne-etic al industriei farmaceutice, dar, în același timp, sunt forțați să recunoască că nu pot trăi fără produsele sale. Big Pharma știe și se bazează pe asta. Atâta timp cât își menține profitabilitatea, va continua să vadă titlurile scandaloase din presa, amenzile și decontările ca pe un simplu cost al afacerilor.

În sfârșit, rolul organismelor de autorizare și monitorizare (de tipul Food and Drug Administration – FDA sau European Medicines Agency – EMA) este supraestimat. Spre deosebire de ceea ce crede publicul larg, ziariștii, decidenții și foarte multi medici, autorizarea unui medicament/dispozitiv medical/vaccin nu conferă o garanție absolută a siguranței și eficienței acestuia. De fapt, se examinează un dosar înaintat de firmă, în care studiile de toxicitate, eficiență și siguranță sunt efectuate de cercetători plătiți de firmă. La fel și studiile clinice. Agențiile nu pot, în mod obiectiv, să inițieze cercetări proprii pentru fiecare medicament în parte. De aceea, doar în perioada de monitorizare, pot fi făcute afirmații pertinente. În această ultimă etapă, agențiile se bazează pe consumatori și medici pentru a asigura supravegherea tuturor lucrurilor legate de droguri și dispozitive. Dacă aceștia raportează decese, iatrogenii medicamentoase etc. se declanșează o anchetă și se apelează la cercetători independenți sau organizații independente, pentru expertiză. Între timp, un public nebănuit de mare riscă expunerea la droguri/vaccinuri dăunătoare. Mecanismul greoi a făcut-o pe Diana Zuckerman, președinte la The National Center for Health Research (NCHR) să declare „FDA a scris politici care sună bine, dar realitatea este foarte diferită de politicile scrise”. De altfel, în toate cazurile prezentate mai sus există autorizarea FDA/EMA. Cât privește vaccinul mARN anti-COVID, dacă ne uităm la evoluția epidemiologică postvaccinare, se observă cât de sigur și eficient este.

În concluzie, afirmația „sigur și eficient” nu are susținere în realitate. Putem afirma că probabil un medicament/vaccin are un grad crescut de eficiență și siguranță pentru un anumit procent din populație. Adevărata artă a medicului este să îi descopere pe cei cărora medicamentul/vaccinul le face bine și pe cei cărora le face un rău mai mare decât boala.

P.S.1: La 1 septembrie 2021, Dr. Marion Gruber, directorul Biroului de Cercetare și Revizuire a Vaccinurilor al FDA, și adjunctul ei, dr. Philip Krause, au anunțat că demisionează. Gruber este o veterană cu 32 de ani de activitate în FDA, respectată în întreaga lume pentru munca sa la o serie de vaccinuri. Sursele au declarat pentru Endpoints și Politico că Gruber și Krause sunt supărați de intervenția politicului în știință și de decizia administrației Biden de a introduce doza booster de vaccin înainte de a se definitiva studiile de siguranță și eficiență.

P.S.2: Scriind aceste rânduri, mi-a venit în minte romanulThe Senator scris în 1972 de marele ziarist Drew Pearson. Acolo, el vorbește de „lacomia bine temperată” ca motor al competiției și progresului și de „lăcomia deșănțată” ca distrugătoare a umanității.

sursa foto: ft.com

Câtă încredere putem să avem în rezultatele cercetării medicale?

Istoria medicinei a fost întotdeauna o istorie a cunoașterii. Pentru Aristotel, medicina cuprinde „întreaga viață a persoanei”. Definiția sa, „Epistemē kai technē ”, adesea tradusă ca „știință și artă”, a supraviețuit până în secolul al XIX (Fabio De Sio, Heiner Fangerau, The Obvious in a Nutshell: Science, Medicine, Knowledge, and History, 2019). În fapt, „arta” definea „creativitatea”, care acoperea hazardul și individualitatea din spațiul biologic. Începând cu secolul al XIX-lea, medicina modernă a fost percepută mai ales ca medicină științifică și mai puțin ca artă, ceea ce a deplasat interesul de la bolnav la boală și la cercecetare. După al Doilea Război Mondial, dezvoltarea în anii 1960-1970 a ceea ce a ajuns să fie numită dimensiunea socială a medicinei a determinat afirmarea eticii medicale ca mijloc de reumanizare a medicinei prin reguli impuse atât pentru relația medic-pacient, cât mai ales pentru cercetarea științifică. Tot din acele vremuri, intelectuali precum Thomas Szasz, Michel Foucault și Ivan Illich au criticat relațiile dintre cunoaștere și putere, folosind cuvântul „medicalizare” pentru a indica mijloacele prin care experții oficiali au ajuns să domine modernul și conștiința de sine. Deturnarea științei de către interesele economice, afirmau ei, pot duce la daune incomensurabile aduse societății. Când știința este suprimată de complexul medico-politic, oamenirea este în pericol.

Câtă încredere putem să avem în rezultatele cercetării medicale?

În august 2005, John P. A. Ioannidis publica în PLoS Medicine o cercetare, care avea să zdruncine lumea științifică: Why Most Published Research Findings Are False. Ioannidis a analizat retrospectiv 49 dintre cele mai apreciate descoperiri ale cercetării în medicină pe o perioada de 13 ani, care îndeplineau cele două măsuri standard ale comunității științifice: lucrările au apărut în revistele cel mai larg citate în articolele de cercetare, iar cele 49 de articole în sine au fost cele mai citate articole din aceste reviste. Din cele 49 de articole, 45 au susținut că au descoperit intervenții eficiente. 34 dintre aceste afirmații au fost retestate și 14 dintre acestea s-au dovedit a fi greșite sau semnificativ exagerate. Dacă între o treime și jumătate din cele mai apreciate cercetări în medicină se dovedeau eronate, amploarea și impactul problemei erau grave.

Ioannidis afirma „Rezultatele cercetărilor publicate sunt uneori infirmate de dovezile ulterioare, cu confuzie și dezamăgire. Refutările și controversele sunt observate în gama de proiecte de cercetare, de la studii clinice și studii epidemiologice tradiționale până la cele mai moderne cercetări moleculare. Există o îngrijorare tot mai mare că în cercetarea modernă, constatările false pot fi majoritatea sau chiar marea majoritate a afirmațiilor de cercetare publicate. Cu toate acestea, acest lucru nu ar trebui să fie surprinzător. Se poate dovedi că majoritatea rezultatelor cercetării susținute sunt false. Aici voi examina factorii cheie care influențează această problemă și unele corolare ale acesteia”.

Ioannidis a descoperit că, chiar și atunci când o eroare de cercetare este scoasă în evidență, aceasta persistă, de obicei, ani sau chiar decenii. El a analizat trei studii proeminente de sănătate din anii 1980 și 1990, care au fost ulterior respinse, în mod temeinic, și a descoperit că cercetătorii au continuat să citeze rezultatele originale ca fiind corecte timp de cel puțin 12 ani după ce rezultatele au fost discreditate.

Ioannidis descrie un model cadru pentru credibilitatea cercetării bazat pe cinci corolare între care cu cât sunt mai mari interesele și prejudecățile financiare și de altă natură într-un domeniu științific, cu atât este mai puțin probabil ca rezultatele cercetării să fie adevărate. Părtinirea, ca factor de influențare a rezultatelor, este definită ca fiind o combinație a diverșilor factori de proiectare, date, analize și prezentare, care tind să producă rezultate ale cercetării atunci când acestea nu ar trebui să fie produse. Prejudecățile nu trebuie confundate cu variabilitatea întâmplătoare, care face ca unele constatări să fie false din întâmplare, chiar dacă designul studiului, datele, analiza și prezentarea sunt perfecte. Prejudecățile pot implica manipulare în analiza sau raportarea constatărilor. Raportarea selectivă sau distorsionată este o formă tipică de astfel de părtinire. „Conflictele de interese și prejudecățile pot crește părtinirea. Conflictele de interese sunt foarte frecvente în cercetarea biomedicală și, de obicei, sunt raportate inadecvat și rar. Este posibil ca prejudecățile să nu aibă neapărat rădăcini financiare. Oamenii de știință dintr-un anumit domeniu pot fi prejudiciați doar din cauza credinței lor într-o teorie științifică sau a angajamentului față de propriile descoperiri. Multe studii universitare, aparent independente, pot fi efectuate fără alt motiv decât pentru a oferi medicilor și cercetătorilor calificări pentru promovare sau titularizare. Astfel de conflicte nefinanciare pot duce, de asemenea, la rezultate și interpretări raportate distorsionate. Investigatorii de prestigiu pot suprima prin intermediul procesului de evaluare inter pares apariția și diseminarea constatărilor care le infirmă constatările, condamnând astfel domeniul lor la perpetuarea dogmelor false. Dovezile empirice privind opinia experților arată că este extrem de nesigură.”

Altfel spus, rezultatele cercetării pot fi adesea expresia părtinirii predominante.

Comentând modelul Ioannidis de verificare a cercetării științifice, David H. Freedman (în Lies, Damned Lies, and Medical Science, 2010) afirma „Modelul său a prezis, în diferite domenii ale cercetării medicale, rate de greșeală, care corespund aproximativ ratelor observate la descoperirile, care au fost ulterior respinse în mod convingător: 80% dintre studiile non-randomizate (de departe cel mai comun tip) se dovedesc a fi greșite, la fel ca 25% dintre studiile randomizate presupuse standard de aur și până la 10% dintre studiile randomizate mari, standard de platină.”

Cu alte cuvinte, o mare parte din ceea ce concluzionează cercetătorii medicali în studiile lor este înșelător, exagerat sau complet greșit. Medicii – într-o măsură izbitoare – încă se bazează pe dezinformare, în practica lor de zi cu zi.

Articolul exprimă convingerea sa că cercetătorii manipulau frecvent analizele de date, urmăreau descoperiri de avansare în carieră mai degrabă decât știința și chiar foloseau procesul de evaluare inter pares – în care revistele le cer cercetătorilor să decidă ce studii să publice – pentru a suprima punctele de vedere opuse.

„Deși oamenii de știință și jurnaliștii științifici vorbesc în mod constant despre valoarea procesului de evaluare inter pares, cercetătorii admit între ei că studiile părtinitoare, eronate și chiar flagrant frauduloase scapă cu ușurință. Nature, marea doamnă a revistelor de știință, a declarat într-un editorial din 2006: „Oamenii de știință înțeleg că evaluarea inter pares în sine oferă doar o asigurare minimă a calității și că concepția publică a evaluării inter pares ca ștampilă de autentificare este departe de adevăr.” Majoritatea editorilor de reviste nici măcar nu pretind că protejează împotriva problemelor care afectează aceste studii. „Supraveghetorii de cercetare din universități și din agentiile guvernamentale rareori intervin pentru a impune în mod direct calitatea cercetării și, atunci când o fac, comunitatea științifică trece peste interferențele exterioare. Protecția supremă împotriva erorilor de cercetare și a părtinirii ar trebui să provină din modul în care oamenii de știință își testează constant rezultatele reciproc”.

Pandemia COVID-19 a evidențiat pericolul influenței factorului politic și ideologic asupra acurateții cercetării științifice.

Kamran Abbasi, executive editor la BMJ, în Covid-19: politicisation, „corruption,” and suppression of science (BMJ 2020; 371) afirma „Politicienii și guvernele suprimă știința. (…). Știința este suprimată pentru câștig politic și financiar. Pandemia a dezvăluit modul în care complexul medico-politic poate manipula în caz de urgență – un moment în care este și mai important să protejăm știința…. Politizarea științei a fost desfășurată cu entuziasm de unii dintre cei mai răi autocrați și dictatori ai istoriei, iar acum este, din păcate, obișnuită în democrații. Complexul medico-politic tinde spre suprimarea științei pentru a mări și îmbogăți cei de la putere. Și, pe măsură ce cei puternici devin mai de succes, mai bogați și mai îmbătați de putere, adevărurile incomode ale științei sunt suprimate”.

Eshani M King în Covid-19: Science, Conflicts and the Elephant in the Room (BMJ 2020; 371) este mai categoric: „Deturnarea științei de către interesele personale a dus la daune incomensurabile aduse societății. Blocajele, menite să salveze vieți, dar împinse de narațiuni care au puțină bază în știință, au cauzat în sine pierderi de vieți, mijloace de trai, demnitate și umanitate.”

În septembrie 2021, John PA Ioannidis, Maia Salholz-Hillel, Kevin W. Boyack, Jeroen Baas publică o analiză a activității științifice în perioada pandemiei – The rapid and massive growth of COVID-19 authors in the scientific literature, având ca referință baza de date Scopus. Potrivit acesteia, la 1 august 2021 existau 210183 de publicații legate de COVID-19, având 720801 autori, dintre care 360005 autori au publicat cel puțin cinci lucrări în cariera lor. Cincizeci și trei de autori hiper-prolifici aveau deja cel puțin 60 (și până la 227!!!) de publicații despre COVID-19 fiecare. Acest aspect merită comentat. Cei care publică în reviste cotate știu că de regulă nu poți avea mai mult de 3-4 articole originale pe an. Un număr atât de mare trezește suspiciuni în ceea ce privește calitatea acestora și mai mult arată influența politicului asupra redacțiilor. Autorii analizei constată „Publicarea hiper-prolifică reflectă un fenomen complex ce poate fi generat fie de o adevărata productivitate și excelență, fie de o conduită greșită (de exemplu, cadouri și paternitate onorifică) și publicarea de banalități sau „tăierea salamului” în care o singură lucrare este tăiată în mai multe. unități.”

În ceea ce privește domeniile de expertiză ale autorilor, 20,6% sunt din Sănătate Publică, 17,7% din medicină clinică, iar restul din toate celelalte 21 de domenii majore. Cel mai mic procent a fost înregistrat în domeniul Fizică și Astronomie (1,7%). Douăzeci și opt la sută dintre autori și-au publicat cercetările despre COVID-19 într-o disciplină care nu se număra printre primele trei discipline în care au publicat anterior, în decursul carierei lor. Uneori, domeniile de expertiză ale autorilor păreau îndepărtate de COVID-19, de exemplu un expert în celule solare care publică despre epidemiologia COVID-19 la personalul medical. Chiar și experții specializați în lucrările lor anterioare pe discipline îndepărtate, cum ar fi pescuitul, ornitologia, entomologia sau arhitectura au publicat despre COVID-19.

Despre calitatea acestor lucrări constatarea consecventă este „a prevalenței ridicate a studiilor de calitate scăzută… Tipuri foarte diferite de modele de studiu sugerează că o mare o parte (poate chiar majoritatea) din literatura imensă și în creștere rapidă despre COVID-19 este de calitate scăzută”. Productivitatea extremă este îngrijorătoare dacă se sacrifică calitatea.” Am observat că multe contribuții publicate reprezintă situații de încălcare epistemică, în care oamenii de știință încearcă să abordeze întrebările legate de sănătate și medicale legate de COVID-19, deși provin din domenii neînrudite și, probabil, le lipsesc expertiza fundamentală în materie. În special, oamenii de știință care lucrează cu date de orice fel se pot simți îndreptățiți că pot manipula, analiza și interpreta datele legate de COVID-19”.

O comparație cu alte cinci boli infecțioase epidemice majore (H1N1, Zika, Ebola, HIV/SIDA și tuberculoză) a arătat că niciuna dintre ele nu s-a apropiat de natura explozivă a implicării forței de muncă științifice în activitățile legate de COVID-19. Acest lucru este valabil chiar și în cazul HIV/SIDA și tuberculozei, care au avut o mortalitate cumulativă mult mai mare. HIV/SIDA a ucis peste 45 de milioane de oameni, iar tuberculoza a ucis peste 1 miliard de oameni până în prezent. Explicația: a existat o mobilizare rapidă a finanțării pentru cercetarea COVID-19, „Potrivit unei analize, până la sfârșitul lunii iunie 2021, 21,7 trilioane de dolari au fost angajați pentru diferite activități legate de răspunsul la COVID-19. Activitățile directe de cercetare se ridică la 14 miliarde de dolari, plus că există 173 de miliarde de dolari angajați pentru vaccinuri și tratamente și 237 de miliarde de dolari pentru sistemele de sănătate. Este posibil ca această finanțare să fi funcționat ca un atractor suplimentar de oameni de știință în acest domeniu în expansiune rapidă.”

În concluzii, autorii afirmă „Pe măsură ce pandemia se maturizează, și știința COVID-19 ar trebui să se maturizeze. Pot fi ridicate întrebări importante rămase cu privire la amploarea și durata acestei „covidizări” a cercetării”.

În aceste condiții, revin la întrebarea: Câtă încredere putem să avem în rezultatele cercetării medicale?

Raspuns: Multp, dar nu absolută. Trebuie să ne „vaccinăm” împotriva imposturii, a intereselor financiare, a oportunismului, a fraudei etc. „Vaccinurile” (sigure și eficiente) sunt spiritul critic și etica cercetării științifice. „A greși în știință este bine și chiar necesar – atâta timp cât oamenii de știință recunosc că au greșit, raportează greșeala lor în mod deschis, în loc să o deghizeze ca pe un succes.” – John P.A. Ioannidis.

P.S. John P.A. Ioannidis (n. 21 august 1965) este în prezent Profesor la Universitatea Stanford. A publicat peste 900 de lucrări și este unul dintre cei mai citați oameni de știință din întreaga lume – în bazele de date pentru care sunt disponibile clasamente (Web of Science/Highly-Cited Researchers, Scopus, Microsoft Academic Search). Rata sa de citări îl plasează în top 100 dintre cei peste 27 de milioane de autori care publică în știință. În 68% dintre lucrări este autor unic/prim/senior. A publicat lucrări cu 1.328 de co-autori diferiți de la 538 de instituții din 43 de țări. Este cunoscut ca un meta-cercetător și a devenit unul dintre cei mai de seamă experți din lume în analiza credibilității cercetării medicale. În privința COVID-19, a avut o atitudine critică față de măsurile luate și deci pentru „marii experți” din România (Jurma, Imbri, Vasi Rădulescu, Pieleanu și alții ca ei) este negaționist, conspiraționist, terorist, analfabet funcțional, incult.

sursa foto: theguardian.com

Transparență și onestitate publică în pandemia COVID-19

În timpul unei pandemii, guvernele au tentația de a nu dezvălui o serie de informații pentru a nu pune în pericol acceptarea publică a măsurilor luate. Pentru a le justifica se invocă opinia specialiștilor, a experților, principiile „sănătații publice” și se evită orice referire la transparență, onestitate și la definirea cadrului etic. Este o abordare, care s-a dovedit a fi greșită, iar efectul a fost creșterea constantă a numărului scepticilor, care nu sunt convinși de eficiența acestor măsuri.

Sănătatea publică este o disciplină relativ tânără, apărută în secolul XX (elemente de sănătate publică există din antichitate). Este definită drept știința și arta prevenirii bolilor, prelungirii vieții și promovării sănătățiiprin eforturile organizate ale societății (după O.M.S.). Obiectivele sănătății publice se realizează numai cu participarea întregii populații!!!

Frecvent, specialiștii în sănătate publică au elaborat prognoze eronate. De exemplu, bazându-se pe arsenalul inovator terapeutic și pe o politică a vaccinărilor urmate de progrese evidente (variola eradicată, epidemia de poliomielită jugulată, numărul cazurilor de TBC în declin în Europa și în America de Nord etc.) s-a concluzionat că secolul XX va fi sfârşitul erei pandemiilor. Eroare. În ultimii 25 de ani, s-au înregistrat 30 maladii infecțioase noi, tuberculoza în creștere, creșterea mortalității prin boli infecțioase, 4 pandemii etc., toate constituind o amenințare reală și gravă a sănătății a sute de milioane și uneori a miliarde de oameni. Aceasta explică noua atitudine – pesimistă și panicardă. Toate măsurile anti-COVID au plecat de la o estimare a indicelui de fatalitate de 14 – 11%; ulterior, s-a constat că acesta oscilează între 1,5% și 2,5%, dar măsurile nu au fost adaptate la această realitate. Studiile privind COVID-19 (atât cele care justifică măsurile, cât și cele care evaluează rezultatele) au avut (în majoritatea cazurilor) concluzii echivoce: posibil, probabil, sugerează, există suspiciuni, credem că. În multe studii comparative, nu s-a calculat semnificația statistică a diferențelor raportate și nu sunt metaanalize serioase cu privire la eficiența și efectele negative ale vaccinurilor.

Autoritățile nu au definit cadrul etic al programelor anti-COVID. Nancy Kass (în AmJPH 2001; 91:1776-82) arată că programele de sănătate publică trebuie să fie acceptate numai dacă răspund la următoarele întrebări:

• care sunt scopurile de sănătate publică ale programului?
• cât de eficient este programul în termeni de atingere a scopurilor propuse?
• care este povara cunoscută sau potențiala a programului pentru cetățeni?
• poate fi minimizată această povară?; există abordari alternative descrise în literatură?
• este programul implementat într-un mod echitabil?

Cadrul etic este necesar a fi definit, deoarece sănătatea publică aderă la o etică utilitaristă (colectivistă), care intră în conflict cu etica hipocratică (individualistă), care domină practica medicală. În sănătate publică, lucrează, în afară de medici, mult mai multe persoane cu pregătire nemedicală (științele vieții, științele sociale, matematică etc). De aceea etica medicală a fost înlocuită cu etica sănătății publice, având patru principii: principiul priorității (gravitatea problemelor de sănătate, care amenință colectivitatea justifică limitarea drepturilor individuale), al dăunării (permite să se restrângă libertățile personale fără consimțământ), al mijloacelor cel mai puțin intrusive(minimizează impactul încălcării autonomiei) și cel al justiției sociale.

În manualele de sănătate publică, se afirmă că programul trebuie să fie realist în sensul că trebuie să existe susținerea colectivității. Într-o pandemie, o măsura, care nu este acceptată populațional, este costisitoare și inutilă (chiar dacă pe fond este corectă). De aici, importanța comunicării. Comunicarea transparentă construiește încrederea publicului (esențială pentru implementarea eficientă a unui răspuns la o urgență de sănătate publică), iar transparența și implicarea comunității sunt esențiale pentru cultivarea încrederii publicului. Organizația Mondială a Sănătății recomanda, în pandemiile anterioare, următoarele: „Principiile comunicării în pandemie sunt: încredere; transparenţă; comunicare timpurie cu publicul, dialog cu publicul și planificare. Comunicați natura și amploarea amenințării și riscurile aferente, precum și răspândirea pandemiei. (…) Comunicați măsuri solide, fezabile și ușor de înțeles din punct de vedere științific. (…) Comunicați inițiativele întreprinse pentru a permite cetățenilor sau comunităților să participe la dezvoltarea politicilor de răspuns la pandemie.” (Etica OMS în gripa pandemică).

În actuala pandemie, OMS-ul și cei care au gestionat pandemia au preferat „modelul chinezesc” caracterizat prin măsuri autoritare, informații incomplete, represiune (pentru cei care nu respectă măsurile), cenzura și eliminarea vocilor critice.

Isaac Nahon-Serfaty, profesor la Universitatea din Ottawa, în cartea Strategic Communication and Deformative Transparency Persuasion in Politics, Propaganda, and Public Health (2019), examinează transparența deformativă (grotescul transparent) și diferitele sale manifestări în comunicarea politică, propagandă și în sănătatea publică, insistând asupra efectului utilizării emoțiilor în maximizarea unor campanii. Escaladarea oribilului visual, în campanii de sănătate publică, care folosesc „imagini tulburătoare” pentru a promova „conștientizarea publicului” și pentru a determina o schimbare comportamentală, a devenit uzuală. Transparența deformativă poate avea uneori efecte contrare celor dorite de utilizatori.

P. Edward French, profesor la Mississippi State University, afirma în lucrările sale (2004, 2010, 2012) că transparența și responsabilitatea sunt esențiale în toate cele patru faze ale unui răspuns la o pandemie, adică atenuarea (evaluarea amenințării), pregătirea (planificarea și stocarea), răspunsul (reducerea consecințelor asupra sănătății, sociale și economice) și redresarea (restabilirea serviciilor comunitare).

Sintetizând, comunicarea, în pandemie, este esențială și trebuie să fie oportună, corectă, sinceră, transparentă și clară.

Strategia de comunicare în actuala pandemie, mai ales în România, a fost axată pe câteva direcții:

1. Utilizarea unor imagini puternic emoționale – de exemplu, imaginea sicrielor aliniate din Italia (care erau în realitate de la naufragiul vasului Lampedusa), reportajele la UPU și ATI, șirul de ambulanțe la morga etc. – pentru a înfricoșa populația și a obține complianța acesteia.

2. Transformarea problemei medicale într-o problemă militară. Narațiunea este următoarea: Suntem într-un război cu un dușman – un virus perfid și ucigaș; scoatem armata în stradă; avem luptătorii în linia întâi; avem eroi care își sacrifică viața pentru binele comun; avem victim, care au pierdut lupta cu boala; există zilnic buletine informative de pe front; avem comandanți,care sunt la datorie și conduc bătălia. În război, reacția trebuie să fie fermă și rapidă. Nu este timp să analizezi proporționalitatea măsurilor, să consulți comunitatea sau să te apleci asupra unor „fleacuri”, cum ar fi libertatea sau drepturile omului. Cei care nu respectă măsurile sau mai grav le critică sunt defetiști, egoiști, sabotori, agenți acoperiți ai dușmanului etc. și este deci legitim să fie pedepsiți – cu amenzi usturătoare sau dosare penale.

3. Transmiterea de informații parțiale și blocarea informațiilor, care ar contrazice teza oficiala. Sub pretextul combaterii știrilor false sau a celor care ar submina încrederea populației în eficiența măsurilor anti-pandemice se apelează la diferite metode, cum ar fi secretizarea sau cenzura (directă sau indirectă) – în spațiul public, în mediul științific și cel universitar. Orice comentariu critic este blocat, organismele de supraveghere ca de exemplu, CAN; CNCD; Colegiul Medicilor etc. reinventează „delictul de opinie”, revistele științifice au retras sau au refuzat publicarea articolelor, care contraziceau tezele „științei oficiale” sau erau scrise de autori aflați pe „lista neagră”. O astfel de abordare a fost paguboasă și a erodat încrederea. Petersen & all. afirmau în Transparent communication about negative features of COVID-19 vaccines decreases acceptance but increases trust (PNAS, July 20, 2021) „În timpul dezvoltării rapide și lansării vaccinurilor împotriva COVID-19, cercetătorii au cerut o abordare de tip „transparență radicală”, în care informațiile despre vaccin să fie dezvăluite public în mod transparent, chiar dacă informațiile negative pot scădea absorbția vaccinului. În concordanță cu teoriile despre psihologia convingerilor conspirației, aceste apeluri prevăd că o lipsă de transparență poate reduce încrederea în autoritățile sanitare și poate facilita răspândirea teoriilor conspirației, care pot limita capacitățile pe termen lung ale autorităților sanitare în timpul și după pandemie. Pe baza experimentelor preînregistrate efectuate pe eșantioane mari, reprezentative de americani și danezi (N> 13.000), studiul actual compară efectele comunicării vagi a vaccinului cu o comunicare transparentă, care dezvăluie caracteristici pozitive sau negative ale vaccinului. Dovezile demonstrează că comunicarea negativă transparentă poate dăuna într-adevăr acceptării vaccinurilor aici și acum, dar că crește încrederea în autoritățile sanitare. Mai mult decât atât, alternativa comunicării vagi și liniștitoare nu crește nici acceptarea vaccinului și duce atât la o încredere mai scăzută, cât și la o susținere mai mare a teoriilor conspirației.”

4. Propaganda a fost utilizată excesiv. În România, în locul informării exhaustive și oneste, s-au preferat mesaje simple și concise, dar fără argumente puternice. Sloganurile cele mai utilizate au fost „știința a dovedit”; „măsurile sunt fundamentate științific”; „stați în casă, salvați vieți”; „vaccinul este sigur și eficient”; „vaccinarea vă protejează pe voi și pe cei dragi”; „prin vaccinare învingem pandemia”; „vaccinații nu se infectează, nu transmit virusul, nu se îmbolnăvesc sau dacă se îmbolnavesc fac forme ușoare” etc. Cei cu o altă opinie sunt „analfabeți funcționali”; „inculți”; „idioți”; „conspiraționiști” etc., iar cariera aceastora este bagatelizată sau anulată (Luc Montagnier a primit pe nedrept Premiul Nobel și este senil, Robert Mallone este un impostor și nu are nicio cercetare pe ARNm, Sucharit Bhakdi nu este cel mai citat cercetator german, etc.). Comunicatorii acestui tip de „informații” au fost în special promteriste, analiști, ziariști, politicieni, moderatori de emisiuni TV (toți fără experiență în domeniu), „cercetători” sinecuriști, absolvenți de studii medicale, care nu au profesat (unii fiind și plagiatori) și puțini medici practicanți. O parte importantă din mass-media, susținută material de autorități, a abandonat spiritul critic și a devenit trompeta autorităților.

Rezultă că strategia de comunicare s-a fundamentat pe trierea informațiilor, pe o transparență parțială și deformativă, pe excluderea consultării comunității și pe solidarizare bazată pe frica – de boală și de autorități. O astfel de strategie a avut succes inițial, dar cu trecerea timpului a crescut opoziția la măsurile restrictive, ajungându-se până la mișcări de rezistență. Pentru a lăsa impresia de competență și fermitate s-a persistat în mesaje, care nu țineau cont de incertitudinea și variabilitatea spațiului biologic. Refuzul consultării cu întreaga societate și a dialogului au lăsat câmp liber mișcărilor radicale.

Există în drept o sintagmă res ipsa loquitur, adică „lucrul vorbește prin sine” – faptele nu mai trebuiesc probate direct, deoarece sunt dovedite de circumstanțe. Percepția unui număr tot mai mare mare de cetățeni este negativă, privind modul de combatere a pandemiei. Este tot mai greu să convingi populația că măsurile nemedicale (lockdown, masca în aer liber, restrângerea activităților sociale, culturale, religioase etc.) au fost necesare și eficiente când vede că circulația virusului nu a fost încetinită și ea trebuie să suporte consecințele (criza economică). Jonas Herby, Lars Jonung și Steve H. Hanke de la Universitatea Johns Hopkins au publicat în ianuarie 2022 o meta-analiză (A literature review and meta-analysis of the effects of lockdowns on COVID-19 mortality) în care concluzionează „Nu găsim nicio dovadă că lockdown/ blocajele, închiderile de școli, închiderea granițelor și limitarea adunărilor au avut un efect vizibil asupra mortalității cauzate de COVID-19. Măsurile nemedicale sunt nefondate și ar trebui respinse ca instrument de politică pentru pandemie. (…) Ele au contribuit la reducerea activității economice, la creșterea șomajului, la reducerea școlarizării, la provocarea tulburărilor politice, la violența domestică și la subminarea democrației liberale”. E drept că unii au contestat articolul pe motiv că autorii nu sunt medici, virusologi, epidemiologi, dar acest lucru nu a interest publicul.

Populatia nu înțelege de ce țările supervaccinate au în prezent numărul cel mai mare de infectați și bolnavi de la începutul pandemiei? Israelul, care a impus cele mai dure măsuri restrictive, are un procent mare de persoane vaccinate inclusiv cu doza booster, raportează în 2022 un număr record de infectări, spitalizări și decese.

Populația nu ințelege de ce continuă discriminarea și impunerea certificatului verde, când s-a dovedit că vaccinații se pot infecta, se pot îmbolnăvi și pot infecta pe alții? Faptul că persoane vaccinate purtatoare de virus nu au nici o restricție naște suspiciunea că de fapt scopul este de a consuma dozele de vaccin și nu de a proteja sănătatea.

Sunt întrebări legitime la care se așteaptă de la autorități un răspuns onest. S-ar putea însă să fie prea târziu. Percepția publică este că a suportat toate restricțiile inutil (vorbim de percepție, nu de realitate) și ea este greu de schimbat. Poate doar dacă se modifică strategia de comunicare și mai ales comunicatorii.

În concluzie, lucrul cel mai grav a autoritarismului pandemic este că societatea a fost scindată în grupuri care nu mai comunică între ele. Jay Winsten, profesor la Școala de Sănătate Publică de la Harvard, critic al lui Donald Trump și susținător al măsurilor antipandemice (deci nu este nici negaționist, nici conspiraționist) într-un interviu WBUR din 7 februarie 2021, declara „Primul lucru, care este crucial, este coerența mesajului. Nu poți avea mesaje conflictuale… Ai nevoie și de transparență. Trebuie să fii cu adevărat sincer cu privire la ceea ce știi și ce nu știi. Și asta este util atunci când trebuie să-ți schimbi recomandările. Va trebui să facem tot ce putem, respectând drepturile oamenilor de a asculta pe cine aleg ei să asculte și de a crede pe cine aleg ei să creadă. Asta se numește libertate. Și trebuie să învățăm să ascultăm ceea ce încearcă ei să spună. Pentru că dacă nu este o stradă cu două sensuri, atunci noi nu ne respectăm unul pe celălalt, nu ne înțelegem și nu vom reuși.”

P.S. Cristian Pîrvulescu, profesor la SNPPA (fosta școală de partid comunist Ștefan Gheorghiu) declara într-o emisiune la Silviu Mănăstire (un alt „expert” în vaccinologie) că persoanele, care se opun vaccinării, sunt „idioții utili” ai lui Putin și agenți ai Rusiei. La asemenra afirmație te întrebi cum sunt cei care susțin vaccinarea obligatorie și certificatul verde?

sursa foto: mayo.edu