Un fake news post COVID-19

La finele anului 2023, pentru o scurta perioadă, (sfârșitul lunii noiembrie și începutul lunii decembrie), dezbaterea publică a fost dominată de dosarul penal privind achizițiile așa-ziselor vaccinuri anti-COVID. Cum se întâmplă frecvent în România, acest subiect a fost tratat superficial, politizat și a fost repede abandonat în favoarea altora, care au aparut în spațial public.

Cu toate acestea avem în sfârșit dovada că afirmația potrivit căreia produsul vaccinal este „sigur și eficient” nu a avut niciun suport științific. În documentele de achiziții, producătorul/vânzătorul specifică fără echivoc că pentru aceste produse nu se cunosc efectele pe termen mediu și lung și că producătorul nu-și asumă responsabilitatea pentru reacțiile postvaccinale sau pentru eficiența acestora. Altfel spus, autoritățile cunoșteau din momentul semnării contractului riscurile vaccinării și incertitudinele ce planau asupra acestei acțiuni. Cu toate acestea au preferat să ascundă populației informații esențiale și să combată cu violență orice suspiciune cu privire la siguranța și eficiența „vaccinurilor”. Cu alte cuvinte, populația a fost mințită în mod deliberat, iar consimțământul informat la vaccinare a fost viciat prin dol.

Din punct de vedere juridic dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene cu scopul de a încheia un act juridic, un contract sau un alt act; iar potrivit Codului civil (art. 960) „este o cauză de nulitate a convenției…”. Potrivit art. 1214 C. civ. „Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.

Consimțământul la un act medical are cel puțin două componente esențiale: o componentă etică (care include informarea completă și corectă a pacientului pentru a obține acordul acestuia) și una legală (pentru a proteja autonomia pacientului). Vaccinarea este un act medical și, cât timp este voluntară și nu obligatorie, obținerea consimțământului este condiție imperativă.

Supravegherea respectării eticii medicale este, prin lege, de competența unui organism profesional autonom – Colegiul Medicilor din România (CMR). Din păcate, în pandemie, Colegiul a fost o simplă anexă a Ministerului Sănătății, o slugă umilă a celor care au gestionat această epidemie. În loc să stimuleze dezbaterea științifică, să apere independența profesională a medicilor și să se preocupe de respectarea conținutului etic al consimțământului, CMR a preferat să se transforme într-un organ represiv, care a cenzurat și pedepsit orice abatere de la narativul oficial. Nu se poate uita jihadul declanșat de CMR împotriva medicilor Răzvan Constantinescu, Flavia Grosan, Gianina Hagima, Adina Alberts, Monica Pop ș.a. blamați pentru delict de opinie. Pentru a fi drepți, această acțiune s-a desfășurat cu susținerea mass-mediei, a unor așa-ziși lideri de opinie, a unor universități, a unor „specialiști” și a unor partide politce. Unii au făcut-o din convingere, dar cei mai mulți din oportunism (îndeosebi cei care au avut avantaje materiale de la guvernanți și BigPharma).

Lipsa de eficiență a acestor „vaccinuri” a fost evidentă: vaccinații s-au infectat, s-au îmbolnăvit și au transmis virusul mai departe la fel ca cei nevaccinați.

Profeții „apocalipsei COVID”, care au propagat sintagma „sigur și eficient”, știind de la început că nu există nicio probă care să confirme acest fapt, au încălcat mai multe acte normative cum ar fi Convenția de la Oviedo, un instrument juridic obligatoriu transnațional în domeniul drepturilor omului din punct de vedere medical (art. 5), Carta Europeană a Drepturilor Pacienților (art 3 și 4), Constituția  României (art.22), Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 (art. 4-12), Legea nr. 95/2006 (art. 649 şi urm.) etc. Aceste încălcări sunt în măsură să atragă răspunderea penală și civilă a celor în cauză.

Îngrijorați de această perspectivă, ei au lansat un fake post-pandemic: vaccinurile au salvat milioane de vieți, dar, deoarece populația țării noastre nu s-a vaccinat, România are cea mai mare mortalitate prin COVID-19 din Europa.

Care este realitatea.

Afirmația că vaccinarea a salvat vieți se bazează pe simple estimări (cum ar fi cele ale Imperial College din Londra) și nu pe date concrete. Ori toate estimările acestor instituții, făcute cu privire la pandemie, s-au dovedit eronate. De exemlu, s-a estimat că indicile de mortalitate ar putea fi de 14% modificat ulterior la 4%. În final, situația a fost alta. Potrivit datelor oficiale, numărul cumulat de cazuri a fost de 701,176,420 cu un număr de decese de 6,965,146, adică un indice de 0,99 (sursa https://ourworldindata.org/coronavirus). Există însă suspiciuni rezonabile și studii care susțin că, în realitate, prin efectele pe termen scurt și mediu, vaccinarea ar fi produs un număr foarte mare de decese. Vom vedea dacă această supoziție va fi confirmată.

Este adevărat că România a avut o rată de vaccinare mică. Trecând printr-o perioadă lungă de dictatură comunistă, populația a avut o „imunitate naturală” la propagandă. Datele oficiale din 13 state confirmă acest lucru, plasând România pe ultimul loc cu circa 40% populație vaccinată.

Însă aceleași date arată că rata de vaccinare nu a influențat mortalitatea cumulată prin COVID-19.

România are deci o mortalitate cumulată similară cu cea din Gibraltar, Anglia, Statele Unite și Italia (țări puternic vaccinate) și mai mică decât în Ungaria, Croația, Slovenia, Cehia, Letonia, Slovacia, Grecia, Lituania, țări cu un procent de vaccinare cu 20-30% mai mare decât țara noastră. Interesant este că dacă suprapunem cele două grafice observăm că de regulă campaniile de vaccinare se însoțesc cu o creștere a mortalității prin COVID-19 ceea ce ridică din nou semene de întrebare cu privire la eficiența și siguranța vaccinului.

În concluzie, deși conține o jumătate de adevăr (referitor la rata de vaccinare), afirmația că România a avut cea mai mare mortalitate prin COVID-19 este o minciună.

P.S.1: România a raportat un număr necunoscut de decese prin COVID-19 la persoane care aveau o altă patologie, dar erau infectați cu SARS-CoV-2. În realitate, numărul de decese prin COVID-19 poate fi mult mai mic.

P.S.2: Foarte mulți din propagandiști au „întors armele” și critică măsurile din pandemie. Reprezentativ este Domnul Marcel Ciolacu, care cere tot felul de anchete, privind gestionarea pandemiei, uitând că a susținut și a votat toate aberațiile guvernelor Orban și Cîțu.

P.S.3: Organismul, care practică cenzura în vremurile noastre, intitulat pompos Consiliu Național al Audiovizualului, populat de tot felul de personaje analfabete funcțional în probleme medicale, continuă să susțină sintagma „sigur și eficient”. Politrucii cenzori continuă să sancționeze cu amenzi uriașe orice emisiune în care vaccinarea anti-COVID este criticată.

sursa foto: dzne.de

Trei doamne și… a patra

Am încercat să stau deoparte de subiectele dezbătute intens în ultimele zile, pentru că am convingerea că ele sunt puse pe piață pentru a justifica unele măsuri de restrângere a drepturilor cetățenilor, profitându-se de emoția publică. Am hotărât să ies din această expectativă în momentul în care am văzut declarațiile făcute de trei doamne cu privire la cazul Sapoca.

Prima doamnă, (în ordinea intrării în scenă), este doamna poreclită Ministrul Sănătății – Sorina Pintea. Aceasta, după ce recunoaște că nu are pregătire medicală, emite tot felul de judecăți fără acoperire potrivit cărora Ministerul Sănătății s-a comportat impecabil. Vina este exclusiv a infirmierelor, a asistentelor și, bineînțeles, a medicilor de la Sapoca. Prin urmare, soluția este dosare penale pentru toți și, dacă se poate, chiar și pentru spital în buna tradiție inaugurată de procurorul Marius Iacob la maternitatea Giulești (acarul Păun a fost tot o asistentă medicală nevinovată). Nu am multe informații actuale despre Spitalul Sapoca. Însă ceea ce știu este că, în acest spital de maximă siguranță, acoperirea cu personal nu depășește 65%. Știu că nu există personal specializat în intervenții rapide pentru a imobiliza pacienții violenți. În ziua incidentului, pe secție, erau de gardă o infirmieră, o asistentă și un medic. Într-o încercare de a masca adevărul, Doamna Ministru ne comunică câți erau de gardă pe întreg spitalul. Știe doamna poreclită Ministru al Sănătății care este normativul de personal în unitățile psihiatrice din țările U.E.? Apoi vine cu o nouă propunere: modificarea legislației, în sensul de a permite internarea non-voluntară doar pe baza unei aprecieri a medicului de gardă, încălcându-se astfel drepturile bolnavilor cu afecțiuni psihice. O sfătuiesc totuși să verifice câte convenții și protocoale internaționale, privind drepturile bolnavului psihic (acceptate /ratificate de România) se încalcă cu o astfel de propunere.

A doua doamnă a cărei intervenție m-a siderat este o doamnă fost procuror actualmente poreclită avocat și prezentă frecvent pe sticla televizoarelor. Este vorba despre doamna Alice Drăghici. Aceasta, înfierând cu mânie proletară (de procuror) cadrele medicale, afirmă că în domeniul psihiatriei dorește o țară ca afară. Și, în momentul în care este contrazisă de Mugur Ciuvică, se simte ofensată și continuă (ofuscată) cu aceleași afirmații. Doamnei procuror poreclită avocat țin să-i spun că nu ne-a specificat ce fel de țară din afară dorește să aibă drept model. Dacă dorește o înăsprire a legislației privind bolnavii psihici, atunci, înțeleg că dorește să urmeze modelul unor țări precum Coreea de Nord, Cuba, Zambia, Uganda etc. Acolo drepturile bolnavului psihic nu sunt recunoscute, el este izolat și marginalizat în societate. Cu toate acestea, delincvența patologică este deasupra mediei din țările europene. Dacă dorește o țară ca în Vestul Europei sau SUA, Canada, ar trebui să știe că politica este de dezinstituționalizare a asistenței bolnavului psihic și că (excepție secțiile de psihiatrie judiciară) există puține instituții cu paturi de asistență psihiatrică. Societățile civilizate respectă drepturile omului și își asumă riscul de a utiliza psihiatria comunitară în locul unei psihiatrii spitalicești. Dacă doamna Alice Drăghici dorește să fie în siguranță, îi comunic că sunt alte metode în afară de izolarea și marginalizarea bolnavului psihic. De asemenea, ar trebui să știe că delincvența patologică și mai ales violența extremă sunt de cinci ori mai mici în populația psihiatrică decât în populația generală. Acele cazuri din populația psihiatrică sunt într-adevăr mult mai șocante și de aceea atrag atenția publicului.

A treia doamnă este tot o doamnă avocat, dar și parlamentar PNL, Cristina Trăilă. În acea emisiune pe care cu greu am urmărit-o până la capăt, doamna Trăilă (în trecutul căreia întâlnim funcții ocupate strict pe criterii politice), în consens cu Sorina Pintea (PSD), este foarte îngrijorată de funcționarea sistemului sanitar și mai ales de salariile pe care le are personalul medical. Cu alte cuvinte, o liberală atacă profesiile liberale și în loc să fie preocupată de veniturile avocaților, este îngrijorată de îmbogățirea medicilor. Aș vrea să îi spun doamnei Trăilă că personalul medical nu a primit pomană, a primit retribuirea corectă a unei munci desfășurată în condiții de risc și stres pe care domnia sa este incapabilă să o înțeleagă. Mai mult, nu întreg personalul medical a beneficiat de aceste măriri justificate. Peste o treime dintre medici, asistente și personal auxiliar au fost în afara acestor prevederi legale – mă refer la cabinetele medicilor de familie, la cabinete individuale de specialitate și alte unități din sectorul privat. În același timp, ar trebui să vadă care sunt veniturile personalului medical din țările din Uniunea Europeană. Cu această majorare, personalul medical din România a ajuns la valoarea medie comparativ cu Uniunea Europeană. Iar în ceea ce privește propunerile pe care le făcea doamna avocat Trăilă legat de noua reforma a sistemului de sanatate, sper că ele nu sunt ale PNL-ului, pentru că dovedesc un diletantism cras, iar măsurile propuse sunt luate după ureche.

Acestui trio transpartinic și cu parfum de civic/civil i se adaugă doamna Viorica Vasilica Dăncilă, Prim-Ministrul României. Informată/dezinformată de Ministerul Sănătății, doamna Viorica declară că, acum când salariile medicilor au ajuns la o medie de 4000 de euro/lună, obligatoriu trebuie să crească calitatea și exodul medicilor să se oprească. Las deoparte faptul că afirmațiile potrivit cărora plecarea medicilor în străinătate a fost stopată nu este documentată prin date concrete. Țin să îi atrag atenția (ca om care am făcut, începând din 2007 studii și anchete legate de migrația medicilor) asupra faptului că veniturile obținute constituiau doar a treia cauză de migrație. Primele două erau: condiția medicului în societatea românească și condițiile de lucru oferite medicilor. Veniturile de 4000 de euro pe lună sunt valabile pe Lună și nu pe Pământ în România. Într-o statistică onestă și neinfluențată, venitul mediu al medicilor în România este în acest moment de aproximativ 2900 de euro. Și nu în ultimul rând, trebuie să înțeleagă că nu există o relație între venitul medicului și calitatea serviciilor medicale. Atât timp cât deficitul de forță de muncă din spitale depășește limita admisibilului nu poți avea pretenție la calitate. Doamna Prim-Ministru trebuie să știe că potrivit normativelor Ministerului Sănătății, în spitale ar trebui să fie angajați peste 26000 de medici, iar în prezent sunt angajați 14500. Aceste persoane nu sunt de fier, nu sunt roboți, se îmbolnăvesc din cauza suprasolicitării (pentru neinițiați se numește sindrom burnout), lucrează peste timpul de muncă stabilit prin directive europene și, oricât ar fi plătiți, nu vor reuși întotdeauna să efectueze acte de calitate.

În concluzie, în buna tradiție românească utilizată și în cazul Sapoca, decidenții și politicenii (transpartinic) văd paiul din ochiul altuia, fără să spuna nimic de bârna din ochiul propriu.

P.S.1: Există în breasla avocaților o ramură, urmașă a avocatului apărării din procesul lui Ceaușescu de la Târgoviște. Aceștia (ca de exemplu, Alice Draghici, Cristina Trăilă, Cătălin Predoiu, Alina Gorghiu, Tonel Pop etc.) sunt mai interesați de justiția lui Piso decât de dreptul la apărare.

P.S.2: Am rămas uimit de slaba reacție a corpurilor profesionale, sindicatelor sau organizațiilor reprezentative ale personalului medical. Cu excepția unor replici anemice ale Sanitas-ului, în rest a fost tăcere. Se pare că reprezentanților legali nu le mai pasă de noțiuni precum demnitate, responsabilitate, apărarea onoarei profesiei. Sau le este frică?

sursa foto: medicalgps.com

Lasa pâinea ta pe ape

Eclesiastul este o carte din Vechiul Testament cu o puternică încărcătură simbolică. Această carte conține cuvintele Eclesiastului (Predicatorul, Cel ce vorbește adunării), fiul lui David, împăratul Ierusalimului identificat cu Solomon (care a domnit între 970 și 930 î.Cr.) Tradiția spune că Solomon a scris cartea Cântarea Cântarilor în tinerețe, Cartea Pildelor/ Proverbelor la maturitate și cartea Eclesiastul spre apusul vieții (935 î.Cr.). Capitolul 11 din Eclesiast începe astfel: „Lasă / Aruncă-ţi pâinea pe ape, şi după multă vreme o vei găsi iarăşi! Împarte-o în şapte şi chiar în opt, căci nu ştii ce nenorocire poate da peste Pământ.”

Aceste versuri mi-au venit în minte atunci când m-am internat la Institutul De Boli Cardiovasculare, Iași. Mi-au venit în minte deoarece, la mine s-au adeverit. La începutul anului 2008, după ce am câștigat alegerile la UMF, rectorul de atunci, profesorul Cristian Dragomir, mi-a prezentat un proiect la care ținea foarte mult. Era vorba despre dotarea câtorva spitale ieșene cu săli de operație moderne. Lucrurile erau înaintate și Ministrul Educației de atunci, Cristian Adomniței, aprobase ca trei săli de operație să fie finanțate din bugetul Ministerului Educației. Am îmbrățișat acest proiect, care era atât în folosul comunității ieșene, cât și în folosul învățământului medical. Cristian Adomniței a fost înlocuit, iar Ministerul nu a mai finanțat acest proiect, dar a acceptat ca UMF Grigore T. Popa să-l susțină din venituri proprii. În 2009, Spitalul Sf. Spiridon, clinica a III-a Chirurgie, și Spitalul de Pediatrie au fost beneficiare a câte o sală de operație. În decembrie 2009, Institutul De Boli Cardiovasculare a fost dotat cu o sală hibrid – cea mai modernă din Estul Europei. Soarta a făcut ca în incendiul din 2018 singura sală care nu a fost afectată să fie această sală hibrid și astfel Institutul De Boli Cardiovasculare a putut (într-o măsură mai mică) să-și continue activitatea. Astfel, în cazul meu, s-a putut interveni și mi-a fost salvată viața.

Prin urmare, atunci când fac apel ca împreună să reconstruim Institutul De Boli Cardiovasculare, trebuie să vă gândiți că este o acțiune care vă încarcă de bunătate și empatie și că pâinea lăsată pe apă se va întoarce fără îndoială la voi. Sper ca aceasta acțiunea să debuteze imediat după 1 septembrie 2019.

P.S.: Doamna Sorina Pintea, poreclită Ministrul Sănătății, și-a găsit vocația profesională: anchetator. Dacă rezolvă rapid cazul de la spitalul Sapoca-Buzău, propun să fie numită șefa echipei de investigatori de la Caracal. Va fi sigur în favoarea sistemului sanitar. Oricum, Doamna Prim Ministru, Viorica Dăncilă, neinformată/dezinformata de către Ministrul Sănătății, a fost în Iași, dar Maricel Popa, președintele Consiliului Județean Iași, nu a spus un cuvânt despre situația de la Institutul De Boli Cardiovasculare. Fără comentarii.

sursă foto: Gabriela Mocanasu/pinterest.com

Răspunsuri… neutre

Ultima mea postare a avut câteva sute de comentarii. Bineînțeles că, om fiind, acest lucru m-a măgulit. Aș vrea să fac câteva precizări cu privire la unele comentarii.

1. Mulțumesc pentru urările de sănătate. Dar aș vrea să subliniez că scopul acelei notițe era de a aduna oameni în jurul unui proiect. Un proiect la care țin și sper că și cei care vor veni alături îl vor susține din toată inima.
2. Autorul unui comentariu îmi scrie că nu va susține acest proiect, ba mai mult va lupta împotriva acestui gen de cerșătorie. Toate acestea cu o introducere foarte lungă despre bugetari, care consumă banii întregului popor, și cu recomandarea de a accesa fonduri europene și nu fonduri ale cetățenilor români. De la început precizez că participarea la un asemenea proiect este o acțiune voluntară și nu obligatorie. Deci domnul în cauză nu se află în niciun pericol de a fi nevoit să dea ceva vreunui cerșetor. Cât privește fondurile europene, această a marotă a politicienilor români, țin, de asemenea, să-i comunic că axa privind sănătatea încă nu a intrat în acțiune și că dacă așteptăm numai fonduri europene atunci Institutul de Boli Cardiovasculare din Iași, în situația în care ar câștiga un asemenea proiect, ar putea să-l finalizeze în 2023 – 2024. Eu nu am răbdare să aștept până atunci. Eu nu am capacitatea de a calcula câte vieți se pierd până când vin posibilele și mântuitoarele fonduri europene.
3. Un membru al mișcării Moldova vrea autostradă mă trage de urechi și îmi explică că, de fapt, eu deturnez eforturile populației Moldovei de la un proiect adevărat – autostrada, la un proiect minor – spitalul. Domnului respectiv îi comunic următoarele: (a) Văzând cine sunt cei care s-au implicat din partea ”societății civile” în susținerea proiectului autostrăzii, pot fi liniștit că nu voi deturna atenția, deoarece până în 2035 autostrada va începe numai pe hârtie. Mai mult, ca să-mi confirme această idee, am văzut cum toate mișcările, începând de la acțiunea extraordinară de marketing de a construi maketa unui metru de autostradă și până la consumul de carburanți pentru a mărșălui pe șoselele țării, au fost deturnate politic și s-a obținut capital electoral, dar nimic în realitate. (b) Un proiect se prioritizează în funcție de importanța sa pentru o colectivitate și schimbările pe care le aduce. Dacă facem această analiză, observăm că, fără autostradă, morbiditatea și mortalitatea prin accidente de trafic este de 10 ori mai mică decât morbiditatea și mortalitatea prin bolile cardiovasculare. Efectul pe care îl are o investiție echivalentă a 4 kilometri de autostradă asupra stării de sănătate a populației Moldovei, justifică orice efort pentru ca Institutul de Boli Cardiovasculare din Iași să fie refăcut și mai mult să se dezvolte prin secțiile de cardiologie infantilă și paleație. În aceste condiții, eu spun cu fermitate că îmi doresc spitale și nu autostrăzi.

În concluzie, sunt optimist că acest ultim proiect pe care l-am gândit pe patul de terapie intensivă într-un spital, care, deși a fost distrus în urma unui incendiu, face minuni, va fi un succes și că anul viitor vom putea să deschidem noul Institut de Boli Cardiovasculare Iași.

P.S.: Aș fi vrut să comentez și răspunsul doamnei poreclită Ministru al Sănătății, Sorina Pintea. Aș fi vrut să am un comentariu favorabil la adresa ei în care să specific că la rectificarea bugetară, Institutul de Boli Cardiovasculare din Iași a primit în plus n lei. Din păcate nu pot să o fac, deoarece nu pot comenta țipetele de pe culoarele Ministerului Sănătății după postarea mea.

sursa foto: csl.com

Consecinţele unei întâlniri ratate

Pe 29 iulie 2019, doamna îmbrăcată în negru și având în posesia ei coasa mi-a trimis prin intermediul unui infarct miocardic acut o cerere de prietenie. Am dat decline. Iar pe 30 iulie, dimineața, eram la secția de terapie intensivă a Institutului de Boli Cardiovasculare Iași, rupt de realitatea românească, deoarece regulamentul pentru siguranța pacienților interzice orice legătură cu exteriorul. În fapt, de pe 29 iulie până pe 5 august nu am știut ce se întâmplă în așa-zisa viață reală. În schimb, am văzut ce se întâmplă în secția de terapie intensivă a IBCV. Despre calitatea și performanțele medicilor știam, pentru că acestea au fost mediatizate. Nu știam însă că, în realitate, terapia intensivă are un personal de asigurare a actului medical (asistente medicale, infirmiere, îngrijitori etc.) extraordinar, nu numai prin cunoștințe, cât mai ales prin devoțiunea pentru profesie și pacienți. Am văzut multe spitale, dar în foarte puține oameni de o asemenea calitate. Și veți rămâne mirați: preocuparea acestora nu este axată pe salarii și sporuri, durerea lor este că nu pot să facă tot ce sunt capabili să facă, deoarece nicio sală de operație dintre cele care au fost distruse în urma incendiului nu sunt în stare de funcționare.

Pentru cei care au uitat Institutul de Boli Cardiovasculare, centru de referință pentru Moldova și nu numai, a fost distrus în urma unui incendiu și până în prezent ancheta nu a înaintat.

Le-am văzut plângând atunci când un pacient grav nu supraviețuia, pentru că nu existau mijloace cu care să se încerce abordări extreme. A mai fost un eveniment care mă marchează. De la început precizez că știu că, în infarct miocardic asociat cu insuficienţă respiratorie din cauza sechelelor plămânilor mei, pot să apară fenomene de anoxie cerebrală cu unele tulburări de percepție. În același timp, însă, poți accepta și explicația privind legătura din acel moment pe care o stabilești cu abisul. În a doua noapte pe care o petreceam la terapie intensivă, m-am trezit într-o criză de tuse determinată de aerosolii recomandați de medic. După ce m-am liniștit, am luat 25 mg xanax pentru a adormi. Paradox: eu care în viața mea nu am avut vreun atac de panică l-am făcut acum sub influența xanaxului. Pe când personalul era în jurul meu, dintr-o dată un alt pacient (intubat) a intrat în comă. Iar eu am avut următoarea viziune: vorbeam cu el – îmi cerea să promit ceva deși nu îl văzusem în viaţa mea – și, în același timp, purtam un dialog coerent cu asistenta medicală, care nu a vrut să mă lase singur. Nu am mai luat xanax, dar ca un făcut, în fiecare noapte, nu am mai putut să dorm decât maximum o oră – două. În rest, aveam o stare de așteptare. Și în acelaşi timp, aveam o intuiție cu privire la cine va muri, deși nu aveam niciun element de diagnostic, prognostic și nici nu cunoșteam pacientul. Au mai murit patru persoane. Fiecare spunând telepatic (?) ceva ce nu am înțeles și nici nu reușesc să îmi amintesc. În schimb, de fiecare dată, echipa medicală plângea ca și cum le-ar fi plecat cineva din familie. Prin urmare, am promis că mă voi implica în strângerea de fonduri pentru a fi dat cât mai repede în folosinţă IBCV care a fost afectat de incendiu. Din momentul în care mi-am făcut această promisiune și până am ieşit din terapie intensivă, nu a mai murit nimeni, iar eu am putut dormi noaptea.

Acesta este motivul pentru care proiectul meu actual și de viitor este de a contribui la colectarea de fonduri pentru una dintre cele 5 unități de profil pe care le avem în România: Institutul de Boli Cardiovasculare din Iași.

Sumele sunt foarte mari. De aceea, înainte de a mă lansa practic în atragerea de fonduri, îi rog pe toți prietenii mei care vibrează la acest mesaj să vină cu idei și propuneri pe care să le integrăm într-un proiect eficient și realist.

P.S.1. #minciună, adică doamna poreclită Ministrul Sănătății, Sorina Pintea, declara că Institutul a primit bani, dar nu știe să îi cheltuiască. Am verificat. IBCV a primit o cincime din banii necesari reabilitării sale. Așa că după ce a fost #rezist, #pacient_sub_acoperire, #bucătăreasă_model, #stafie_prin_televiziuni_şi_spitale, doamna Ministru se apropie cu pași repezi de Vlăduț Voiculescu și în curând îl va depăși: #incompetent.

P.S.2. Deoarece starea mea de sănătate nu constituie o informație publică sau de interes public am preferat să ascund acest lucru. Le cer scuze prietenilor adevărați de pe Facebook sau din realitate pentru acest lucru și le mulțumesc pentru mesajele de ziua mea.

sursa foto: dedalus.com

Bio-băncile – între autonomia persoanei și interesul public

Termenul de bio-bancă se referă la colecții de probe biologice, care sunt legate de informațiile personale ale donatorilor probelor. Probele biologice includ: țesuturi, celule, sânge sau ADN –ul extras din ele. Informațiile personale includ, pe lângă identitatea donatorului, informații genetice extrase din probe, date medicale, informații genealogice sau informații despre stilul de viață al donatorului (obiceiurile alimentare, fumatul, consumul de alcool, expunerea la poluanți etc.). Bio-banca înseamnă, deci, o unitate operațională (publică sau privată), care oferă un serviciu de conservare și gestionare a materialului biologic și a datelor clinice conexe în conformitate cu un cod de bună utilizare și un comportament corect.

Deși termenul de „bio-bancă” a fost inventat relativ recent, colecțiile de probe biologice pentru scopuri medicale sau de cercetare sunt destul de vechi. Probele biologice au fost de mult colectate și stocate în contextul cercetării academice, privind bolile, înregistrărilor clinice în scopuri de diagnostic, cercetării populației pentru a studia variațiile genetice etc. „Noutatea” bio-băncilor, în contextul cercetării medicale, constă în colectarea unui număr mare de exemplare, precum și a informațiilor genetice extrase și, mai ales, în actualizarea permanentă a bazei de date cu informațiile medicale și / sau sociale ale donatorilor. Rezultatele imediate ale cercetării efectuate, în bio-bănci, este că ar putea să demonstreze, care grupuri de persoane cu un anumit material genetic sunt mai predispuse să manifeste un fenomen sau un fenotip interesant din punct de vedere medical în comparație cu populația generală. Aceasta este o informație valoroasă în ceea ce privește sănătatea publică, deoarece poate duce la adoptarea unor măsuri preventive specifice. Dar aceste rezultate nu dovedesc neapărat o relație cauză-efect între compoziția genetică a persoanelor implicate și debutul bolii. Pe termen lung, cercetarea, utilizând bio-bănci, poate ar duce la dezvoltarea de metode și / sau tratamente noi. Este de remarcat faptul că, atunci când informațiile, privind tratamentul farmaceutic al donatorilor de probe biologice, sunt colectate ca parte a evidenței lor medicale, cercetarea genetică poate dezvălui în ce măsură compoziția genetică a unei persoane afectează răspunsul lor la un anumit medicament (farmacogenetică). Acest tip de rezultate se crede că fac posibilă așa-numitul „medicament personalizat”. Speranța unor rezultate pe termen lung atrag investiții private considerabile în cercetarea desfășurată utilizând bio-bănci. O parte semnificativă a investițiilor în acest domeniu de cercetare provine din industria farmaceutică.

Problema majoră bioetică ridicată de bio-bănci este relația dintre autonomia personală și interesul public. Cercetarea, utilizând bio-bănci, care este legată de datele cu caracter personal, se îndreaptă către nucleul autonomiei și drepturilor fundamentale. Manipularea datelor sensibile este atât de largă, încât implică un risc ridicat pentru date și, în plus, pentru autonomia donatorilor. Sunt necesare clauze preventive pentru a proteja autonomia personală a donatorilor și pentru a servi interesul public.

Respectul autonomiei personale necesită consimțământul informat înainte de colectarea și prelucrarea exemplarelor biologice și / sau a datelor personale (genetice, medicale sau de stil de viață). Informațiile, care trebuie furnizate înaintea consimțământului, trebuie să indice în mod clar scopul sau scopurile deservite de prelucrarea datelor în bio-bancă. Întinderea consimțământului trebuie determinată de donator. În plus, trebuie subliniat faptul că, pentru a avea acces direct la date colectate de alte entități (spitale, fonduri de securitate socială etc.), bio-banca trebuie să se asigure că acest lucru este acoperit și de acordul inițial al donatorului. Următoarea întrebare este dacă consimțământul inițial trebuie să fie atât de larg încât să acopere toate utilizările viitoare sau dacă ar trebui să se acorde consimțământul pentru o utilizare specifică și să se ia consimțământul pentru fiecare nouă utilizare, care este semnificativ diferită de cele planificate inițial? Susțin că un consimțământ general (pentru orice activitate) înseamnă, de fapt, ocolirea procedurii și încalcă cerințele eticii medicale actuale. În consecință, consider că, atunci când este planificată o nouă utilizare a specimenului biologic, donatorul trebuie să fie informat din nou pentru a decide dacă dorește să participe sau nu deoarece respectul pentru autonomia individuală este un principiu inviolabil. În plus, cerința de a re-consimțământ asigură acceptarea socială a cercetării și (indirect) operează ca un mijloc de control social.

Dezvoltarea și utilizarea bio-băncilor ridică probleme de securitate și confidențialitate a datelor participanților, din cauza colecției programate fără precedent a probelor biologice. De asemenea, faptul că rezultatele cercetărilor efectuate în contextul bio-băncilor aparțin unor grupuri de persoane ridică probleme de discriminare și / sau stigmatizare a acestor grupuri pe criterii genetice, origine geografică și / sau etnică sau comportament social. Datele obținute pot fi folosite (ilegal) de angajatori, societăți de asigurări etc.

Problema exploatării comerciale a cercetării. Indiferent dacă servesc interesul public sau nu, funcționarea bio-băncilor poartă un miros inconfundabil de profit financiar.

Exploatarea comercială a rezultatelor cercetării – în special prin brevete – reprezintă un factor esențial al investițiilor private. În contextul libertății economice, o bio-bancă privată ar fi, în mod normal, îndreptățită să găsească utilizări comerciale pentru rezultatele cercetării sale prin aplicarea brevetelor sau prin negocierea unor tranzacții (de exemplu, cu companii farmaceutice etc.). Trebuie remarcat faptul că, în principiu, statul nu deține drepturi asupra datelor cu caracter personal stocate în colecții de bio-bănci. Orice drepturi la aceste date sunt deținute numai de donatori, care sunt liberi să le folosească chiar și pentru profit. Dreptul de proprietate asupra datelor biologice poate fi transferat la bio-bancă cu acordul donatorului în conformitate cu normele generale de drept civil. Crearea de bio-bănci pentru cercetare împreună cu dezvoltarea unor noi și eficiente forme farmaceutice sunt motive de îngrijorare. Donatorii probelor nu participă la împărțirea profitului, iar medicamentele protejate de brevete nu sunt accesibile pacienților săraci sau țărilor sărace. Dacă vorbim de interes public, atunci trebuie susținută cererea socială și, prin urmare, populația și țările sărace să participe la beneficiile rezultate din cercetarea și aplicațiile sale în conformitate cu declarațiile UNESCO privind datele genetice (articolul 19) și bioetică (articolul 15). În afară de a răspunde la o cerere evidentă de justiție, această abordare asigură stimulente suplimentare pentru a încuraja cercetarea și pentru a promova interesul public prin funcționarea bio-băncilor. Astfel, acest tip de cercetare poate aduce beneficii semnificative protecției sănătății publice, ceea ce conduce la o planificare mai rațională și, prin urmare, la o mai mare eficiență a sistemelor naționale de sănătate. Deci, participarea voluntară a donatorilor este, în cele din urmă, un act de solidaritate socială prin faptul că se contribuie la satisfacerea interesului public.

În concluzie, perspectivele unor beneficii semnificative pentru sănătatea publică justifică funcționarea bio-băncilor. În același timp, norme promulgate de stat ar trebui să încurajeze dimensiunea solidarității sociale și să protejeze autonomia personală.

P.S.: În timp ce (in)competentul Ministru al Sănătății, Sorina Pintea, bântuie prin spitale și televizini și monitorizează corupția, la Minister nu există niciun proiect de act normativ, care să reglementeze funcționarea bio-băncilor (deși țările din U.E. au și legi în domeniu).

sursa foto: ctfassets.net

Cazul Adela Golea

O știre: „Directorul medical al Spitalului Județean Cluj, Adela Golea condamnată pentru că le-a cerut medicilor să se ocupe în primul rând de pacienții în stare gravă, nu de șoferii aduși de Poliție pentru depistarea alcoolemiei. Faptele au avut loc în urmă cu trei ani, când Adela Golea era medic șef la Unitatea de primiri Urgențe a Spitalului Județean din Cluj. Încadrarea juridică: abuz în serviciu și favorizarea infractorului”. Știrea m-a șocat. Adela Golea este cunoscută ca o doctoriță dedicată profesiei, competentă și corectă. A fost printre primii medici cu specialitatea medicină de urgență din România, a participat nemijlocit la construcția sistemului modern de urgențe conceput de Raed Arafat, a devenit cadru didactic universitar pentru a forma specialiști în domeniu, a muncit zi și noapte, până la epuizare, neglijându-și viața privată. Era un model adevărat. Și cum în România nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, a fost recompesată cu o condamnare.

Totul a început acum 3 ani. Adela Golea, în octombrie 2016, a făcut demersuri pentru o mai bună funcționare a secției UPU, printre acestea numărându-se și clarificarea condițiilor în care are loc recoltarea probelor biologice de la șoferi, la solicitarea poliției. Pe fondul nemulțumirilor legate de numărul tot mai mare de solicitări de recoltare a mostrelor biologice venite din partea polițiștilor, a trimis o adresă către conducerea Spitalului Județean de Urgență Cluj și DSP, în cadrul căreia expunea problemele cu care se confruntă secția pe care o conduce în ceea ce privește recoltările de probe biologice. În finalul acelei adrese, preciza următoarele: „În concluzie, conform legislației Ministerului Sănătății, obligația UPU este de a recolta la persoane vătămate din accidente rutiere sau implicate în această vătămare care necesită asistență medicală de urgență și internare, celelalte categorii vă solicităm să fie rezolvate de către IML/IPJ/ITM conform protocoalelor dintre dânșii”. Nu a primit niciun răspuns și atunci a elaborat o procedură în sensul memoriului. În 22 octombrie 2016, polițiștii s-au prezentat la ora 01:00 și ulterior la ora 04:00 dimineața, la UPU cu doi șoferi și s-au lovit de refuzul asistentelor de a recolta probele biologice de sânge de la cei doi. Polițiștii au luat legătura cu ofițerul aflat la comandă, acesta cu procurorul de serviciu, iar cel din urmă i-a telefonat doctoriței Golea. Aceasta nu a cedat și a spus că recoltarea este de competența IML Cluj-Napoca. Polițiștii s-au deplasat și la IML Cluj-Napoca, însă nu au reușit să obțină recoltarea probelor biologice de sânge pentru că niciun medic nu era în instituție. Același lucru s-a întâmplat și la Spitalul Militar și într-o clinică medicală. Așa că s-a deschis dosar penal împotriva Adelei Golea. Numai împotriva ei, nu și împotriva celorlalți care, de asemenea, au refuzat. Procurorul precizează în rechizitoriu că nu contestă sub nicio formă faptul că, în general, activitatea UPU putea fi îngreunată de recoltarea probelor biologice de sânge, care erau, în ultimii ani, tot mai numeroase, dar „Golea Adela nu a comunicat faptul emiterii dispoziției și organelor de urmărire penală (din cadrul Inspectoratului Județean de Poliție Cluj sau Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca) deși măsura luată avea o influență covârșitoare asupra activității organelor de aplicare a legii, ținute să procedeze la recoltarea, «în cel mai scurt timp» a probelor biologice de sânge de la șoferii depistați în trafic”.

Nu doresc să comentez hotărârea procurorilor și a judecătorilor, deși existau numeroase soluții legale de rezolvare a situației, care nu se finalizau cu dosar penal sau condamnare. Dar Adela Golea nu este nici pedofil, nici interlop, nici tâlhar. Este medic și trebuia să fie pusă la punct. Doresc să comentez două probleme.

A. Problema actelor medicale fără valențe terapeutice la care trebuie să dăm răspuns la câteva întrebări:

Are recoltarea de probe biologice pentru dozarea alcoolemiei valențe terapeutice? Evident, nu. Excepție doar în caz de intoxicații sau accidente.

Poate fi un serviciu UPU încărcat cu asemenea atribuții? La numărul de pacienți, care se adresează acestor unități, și la gradul de încărcare al personalului medical răspunsul este nu. Atribuții suplimentare pot pune în pericol siguranța pacienților și chiar a personalului. Aceasta din două motive: pe de o parte, pentru că nu e vorba doar despre o simplă recoltare, ci și de un examen clinic, care trebuie consemnat în documente oficiale, iar, pe de altă parte, un astfel de caz impune celeritate și va avea obligatoriu prioritate, anulându-se astfel criteriile medicale de prioritizare.

Vom lăsa să scape șoferii care circulă pe drumurile publice după ce au consumat băuturi alcoolice sau droguri deoarece nu va exista proba științifică – dozarea? Bineînțeles că nu. Putem să luam modele, care funcționează în alte țări din U.E. Să existe o nominalizare în fiecare județ a unităților medicale, care pot să efectueze recoltarea de probe (IML-uri, Servicii medico-legale, laboratoare medicale, secții din spitale etc.), iar la unitățile UPU să se apeleze strict în situațiile de accidente și intoxicații.

B. Problema solidarității de breaslă și protecția medicului

Am încercat să văd pozițiile publice ale Ministerului Sănătății, Asociației de Medicină de Urgență și Dezastre (AMUD) și Colegiul Medicilor. Surpriză: din partea primelor două niciun cuvânt. Doamna Ministru Sorina Pintea, care bântuie televiziunile și spitalele în goana după imagine, nu a pomenit nimic despre o problemă care este în curtea sa. Raed Arafat (care o cunoaște bine pe Adela Golea) a apreciat că este mai bine (pentru el) să își manifeste privat și nu public compasiunea. Colegiul Medicilor a postat un comunicat: „Fapta/faptele pentru care colega noastră a fost condamnată nu țin de exercitarea directă a profesiei medicale ci, așa cum reiese din motivarea instanței, țin de administrarea unui serviciu (UPU) recunoscut ca amploare, ca numar, ca gravitate a cazurilor, ca presiune asupra lucrătorilor de acolo. Medicul în cauză s-a interpus, prin actul său administrativ ca șef de compartiment, într-un conflict care nu era al său. Regretam că s-a ajuns la o condamanare penală, chiar și cu suspendare, și manifestăm speranța că instanța de apel va judeca nu doar fapta ci și circumstantele care au generat acțiunea penală. Doamna doctor Adela Golea este colega noastră și ne exprimăm întregul nostru sprijin si compasiune pentru situația în care se află”. Știam mai de mult că optica unora din conducerea Colegiului este că „apără onoarea profesiei și nu a profesioniștilor”. La acest sofism am răspuns că „nu poate exista profesie fără profesioniști”. Și le transmit că dincolo de a transmite întregul sprijin și compasiune, dincolo de speranță, Colegiul Medicilor, Ministerul Sănătății, AMUD au o posibilitate de a materializa aceste vorbe. În dreptul penal român există posibilitatea de interveni în favoarea doctorului Adela Golea. Și să nu-mi spună juristul Colegiului Medicilor că o asemenea acțiune este inadmisibilă. Admisibilitatea unei cereri de intervenție o apreciază instanța. Dacă nu faci nimic rămâi doar cu vorbele. Deși s-ar putea să fie scutiți de acest demers. Citesc: Adela Golea a decis să nu facă apel, deși sentința dată de Judecătoria Cluj în data de 19 iunie nu este definitivă. Aceasta a anunțat că își va da demisia de la spital și de la Universitatea de Medicină și Farmacie Cluj, unde predă Medicina de Urgență. „Nu cred că voi merge mai departe în acest proces. Acum vreau doar să-mi văd de viaţa mea personală, nu mai îmi rămâne altceva. Vom vedea cine va prelua sarcinile mele, eu nu voi continua la spital. Sunt un om demn, nu pot să le mai predau studenţilor şi să lucrez cu angajaţii când eu am dosar penal. Nu intenţionez nici să fac apel, nu cred că voi face. Nu voi face, pentru că eu ştiu cum a mers acest proces şi nu are niciun rost”.

Am scris aceste rânduri cu speranța ca Adela Golea să-și schimbe hotărârea.

P.S.: Am o rugăminte la cei care vor comenta. Sunt suficent de mâhnit de acest caz încât cei care vor veni cu sloganuri de genul „toți suntem egali în fața legii”; „cine greșește să plateasca”; „corb la corb nu își scoate ochii”; „se apară un penal”; „dura lex sed lex” etc. vor avea surpriza nu numai că vor fi șterși și blocați, dar vor primi gratuit și prima lecție de limba turcă.

sursa foto: gazetadecluj.ro

Copii și părinți

Copiii reprezintă o populație vulnerabilă în medicină și din acest motiv necesită o protecție specială. Se pleacă de la următoarele trei premize: 1. copilul nu e un simplu adult în miniatură, ci e biologic diferit în multe feluri de adult; 2. leziunile fizice, care ar părea banale în cazul adultului, ar putea deveni de mare importanță când survin precoce în procesul de dezvoltare; 3. evenimente, care ar putea avea importanță psihologică redusă pentru un adult, ar putea avea un efect devastator asupra sănătății psihice a copilului.

Codurile etice și legislațiile au prevederi speciale destinate protejării copiilor. Prima regulă – obligativitatea obținerii consimțământului informat pentru acte terapeutice, non-terapeutice sau pentru cercetare. Se spune că e inacceptabil și nul consimțământul informat dat de un minor. Atunci cine își dă consimțământul? Răspunsul obișnuit este: părinții sau reprezentantul legal. În plus, atunci când subiecții sunt incompetenți din punct de vedere legal (persoane minore), ei trebuie să fie informați în conformitate cu gradul lor de înțelegere, iar acceptul lor de a participa (mai ales în cercetare) este cerut. Există doua posibilități: ori părinții/reprezentantul legal consimt la actul terapeutic sau refuză și, uneori, copiii nu au șansă de rezolvare a problemei de sănătate. Se pleacă de la ideea că este permis unui adult să se substituie unui minor, bazându-se pe supoziția că un adult urmărește obținerea celui mai bun interes pentru copil și este mai calificat decât copilul să ia o decizie în interesul acestuia. În timp ce acest lucru e suficient de adevărat pentru a fi acceptat ca un principiu general, excepțiile sunt suficiente pentru a provoca îngrijorare. Acest punct de vedere paternalist este aplicat atât la intervențiile terapeutice, cât și la cele experimentale. Dar presupunerea că părinții pot da fără constrângere un consimțământ informat în numele copilului se bazează pe supoziția că ei sunt capabili să dea un consimțământ și pentru ei. Este această afirmație valabilă în toate situațiile? Există dovezi că adulții educați și competenți, în mod frecvent, nu sunt informați adecvat pentru a da un consimțământ pe masură. Prin urmare, abilitatea lor de a vorbi pentru alții poate fi pusă la îndoială. Barierele ar putea să apară nu dintr-o lipsă de înțelegere sau motivație din partea parintelui, cât din acțiunea unor forțe complexe precum: anxietatea bolii, ambianța înconjurătoare a spitalului, o tentă de venerare, încredere sau dependență de medic ceea ce ar duce la acceptarea participarii la un ritual în care puțini sunt informați (Ingelfinger). În plus, la aceste bariere ale consimțământului informat se adaugă aspecte ale relației părinte – copil, care complică luarea deciziei. Înțelegerea vulnerabilității unui copil ar putea conduce la anxietate excesivă cu îngreunarea decizii. Părintele ar putea acționa inconștient contrar dorințelor și intereselor copilului. Problemele etice sunt mult mai complexe în intervențiile non-terapeutice sau în cercetare. Istoria consemnează suficente abuzuri mai ales pe copii institutionalizați.

Cazul școlii de stat Willowbrook. În anii 1950, această instituție găzduia în condiții insalubre circa 6000 de rezidenți, toți diagnosticați cu retard mintal sever. Incidența hepatitei virale A era ridicată în SUA, evaluată la circa 25‰ pe an printre copii și 40‰ pe an printre adulți. Saul Krugman, un cercetător de la Universitatea New York, a început în anii 1950 un studiu, care presupunea infectarea deliberată a copiilor internați cu virusul hepatitei A în scopul de a urmări evoluția naturală a bolii. Nu s-a luat nici o măsură pentru a proteja copiii internați la Willowbrook împotriva hepatitei prin tratament cu gama globulină, a cărei eficiență era binecunoscută la acea vreme. Părinții copiilor nu au fost informați asupra riscurilor la care sunt supuși aceștia. Mai mult, consimțământul părinților era obținut sub presiune. În schimbul consimțământului acestora li faceau diferite promisiuni.

Experimentul de la Școala de Stat Fernald

Școala de Stat Fernald din Massachusetts era destinată găzduirii în regim de internat a copiilor cu deficiență mintală sau care proveneau din familii abuzatoare, sărace sau instabile. În această școală, Massachusetts Institute of Technology a desfășurat între anii 1946 și 1953 un experiment în care 74 de băieți primeau calciu și fier radioactiv în cerealele pe care le consumau la micul dejun. Părinții copiilor nu au fost informați asupra a ceea ce urmează să se întâmple cu copiii lor. Ei au fost informați că băieții vor primi un mic dejun special, care include calciu, și că vor fi răsplătiți pentru participare prin admiterea la clubul de știință.

Cazul Neilsen vs. Regents of University of California a ridicat pentru prima dată o întrebare explicită: dacă părinții au dreptul să accepte participarea copiilor lor la experimente non-terapeutice de cercetare? Apoi, au apărut probleme similare când s-a solicitat consimțământul părinților în scopul donării de organe (rinichi) pentru o rudă. În acest caz s-a cerut demonstrarea avantajelor pe care le capătă donatorul. În cele din urmă, în cazurile în care donorul a fost incapabil să dovedeasca benficiul sau în cazurile în care contactul social cu fratele/sora/ruda n-a fost apropiat și constant, părinților le-a fost anulat consimțământul, iar permisiunea de transplant nu a fost dată de către curte (Lausier v. Pescinski; In re Richardson).

În Marea Britanie, s-a stabilit că „părinții și tutorii nu pot da consimțământ în numele lor la orice procedură care nu le aduce nici un beneficiu minorilor și care reprezintă un risc sau le poate face rău” (Curran and Beecher).

Doctrina substituției judecății este slăbită de inabilitatea adultului de a ști ce dorește un copil. Cu alte cuvinte, adultul poate greși, crezând că poate să decidă că ceea ce este bun pentru el e bun și pentru un copil.

În concluzie, consimțământul servește pentru protecție împotriva riscurilor inacceptabile și respect pentru autonomia fiecărui individ fie că este adult sau copil. Regulile bazate pe granițele inflexibile de vârstă ar putea să nu servescă întotdeauna intereselor și necesităților copilului. Ideal, deciziile ar trebui bazate pe luarea în considerare a tuturor factorilor în fiecare caz în parte, incluzând probabilitatea disconfortului, riscului și capacității intelectuale și emoționale de a consimți al fiecărui copil.

sursa foto: mulberrylearning.com

Omul sănătos – iluzie sau realitate?

Pe 12 mai s-a sărbătorit Ziua Mondială a Asistentului Medical. Cu această ocazie am fost invitat de filiala Iași a OAMGMAMR să vorbesc despre omul sănătos și sistemul de sănătate. Pentru mine a fost o provocare, deoarece m-a obligat să meditez și să-mi sedimentez gândurile legate de acest subiect.

De regulă, prin sănătós, -oásă, sănătoși, -oase înțelegem: „care se bucură de sănătate deplină, care nu suferă de nicio boală sau infirmitate; teafăr, zdravăn” (DEX).

Organizația Mondială a Sănătății însă, încă din 1948, utilizează o definiție mult mai complexă. Sănătatea este „o stare de totală bunăstare fizică, mintală și socială, și nu doar lipsa bolii sau a infirmității”. Ulterior, bunăstarea socială este explicitată ca starea de bine „economic, educațional, cultural și social”. Cu alte cuvinte, sănătatea este starea de bine, care tinde să păstreze echilibrul funcțional al organismului în mediul său biologic, natural și social. Aprecierea stării de „sănătate” nu e egală cu absența bolii și diagnosticul de sănătate este mai greu de stabilit decât diagnosticul de boală. Dacă acceptăm acest lucru, ajungem la concluzia că starea de sănătate are patru determinaţi: comportamente (individuale și colective), mediu, individualitatea biologică și, în final, îngrijirile de sănătate. Sănătatea este, deci, condiționată de factori individuali – zestrea genetică, comportamentele (conduită sanogenă) și de factori exogeni: mediu (inclusiv social și profesional), familie, microcolectivitate. Sănătatea apare ca rezultat al adaptării optime a organismului la mediul său cotidian de viață.

Pentru a aprecia starea de sănătate utilizăm criterii – pozitive și negative.

Criterii pozitive

1. Bunăstarea fizică este măsurabilă prin parametri antropometrici (standarde și valori medii corelate cu sexul și vârsta pentru aceeași regiune geografică) și parametri funcționali – respiratori, cardiovasculari, digestivi, renali etc. (corelați cu sexul, vârsta, profesia etc.). Acești parametri fizici și funcționali sunt interpretați statistic, comparați cu valorile standard, în timp, pentru același individ și numai ținând cont de datele obținute din examenul clinic. Atenție: standardele nu sunt universal valabile și atemporale. Ele sunt elaborate prin studii efectuate pe populațiile respective periodic. În România, astfel de studii nu au mai fost efectuate de peste 30 de ani. Am preferat (din comoditate, snobism, poate și la presiunea industriei farmaceutice) să preluăm valori din alte regiuni ale lumii. Astfel, de exemplu, se încearcă să se aducă valoarea colesterolului la 1,9 (cu un consum exagerat de medicamente hipocolesterolizante) când studiile anterioare au stabilit că valoarea de referință pentru români este de 2. Și putem continua cu valori ale tensiunii arteriale, glicemiei etc.
2. Bunăstarea mintală este evaluată prin aprecierea dezvoltării optime a capacităților individului, care să-l facă capabil să depună o muncă utilă și să conviețuiască armonios în familie și colectivitate. Aceasta nu e o constantă statică și nu e suficientă constatarea la un moment dat.
3. Bunăstarea socială – realizarea de către individ a nevoilor fundamentale de trai, educație și cultură.

Criterii negative – constatarea absenței oricăror semne de boală, deficiențe senzoriale sau infirmități și absența deficiențelor în ancorarea familială, profesională și socială.

Astfel, a apărut un nou concept – conceptul de medicină a omului sănătos (M.O.S.) elaborat în 1944 de Delore, care a conturat valoarea medicală și social-economică a preocupărilor pentru îngrijirea sănătății. M.O.S. este definită ca fiind compartimentul medicinei, care are ca obiectiv fundamentarea, cunoașterea și promovarea activă a factorilor sanogeni concomitent cu depistarea și neutralizarea factorilor nesanogeni. Accentul este pus pe identificarea riscurilor colective (de exemplu: alimentație, fumat, alcool, consum de droguri, poluare, boli infecțioase etc.) și elaborarea de programe de sănătate publică și educație pentru sănătate.

În concluzie, abordarea multidisciplinară a omului sănătos de pe poziții eco-, socio-, epidemiologice și chiar politice este singura cale de a cunoaște, înlătura și diminua efectele factorilor nesanogeni și a conserva și utiliza eficient factorii sanogeni.

P.S.1.: Un om, care, confruntat cu o boală, o acceptă cu demnitate și valorizează suferința, este bolnav, iar altul, care nu are nicio suferință, dar este îngrozit de o prezumtivă boală și, preventiv, consumă medicamente, se reține de la orice plăcere, este sănătos?

P.S.2.: Acceptând propaganda anti-creștină, mojicia, violențele verbale și fizice promovate cu zel în societatea românească de așa-ziși lideri politici și intelectuali „progresiști” mai putem spune că suntem sănătoși?

sursa foto: ama.com.au

Egalitate, dreptate și echitate în sistemele de sănătate

O întrebare, care apare des, atunci când se analizează un sistem de sănătate este: în ce măsură sistemul respectă principiul egalității, dreptății și echității?

Pentru a răspunde trebuiesc îndeplinite câteva cerințe.

În primul rând, trebuie să vedem dacă există în sistem persoane capabile să poată recunoaște conflictele dintre obligațiile profesionale față de pacienți și societate și să identifice motivele conflictelor. Aceasta pentru a ști ulterior cum să se procedeze în cazul numeroaselor probleme etice, mai ales în ceea ce privește alocarea resurselor limitate de îngrijire a sănătății.

În al doilea rând, dacă se cunoaște sensul termenilor utilizați, care au particularități atunci când se aplică activităților din sistemul de sănătate. Astfel, dacă în mod curent egalitatea este definită ca „un principiu potrivit căruia tuturor oamenilor li se recunosc aceleași drepturi și li se impun aceleași îndatoriri prevăzute de regula de drept” sau ca o ”lipsă de diferență (identitate)” în medicină, egalitatea este în unele aspecte identică cu demnitatea umană. Dreptatea este echivalată cu justiția și, în general, înseamnă corectitudine, iar echitatea este aplicarea în practică a corectitudinii.

Există diferite tipuri de justiţie/dreptate:

a.distributivă – fiecare persoană primește o cotă-parte echitabilă din resursele publice;

b.procedurală – se asigură o procedura corectă în luarea deciziilor și în soluționarea neînțelegerilor;

c.represivă – pedepsirea persoanelor care greșesc;

d.restaurativă – încearcă să repare răul făcut în trecut;

e.socială – indivizii și grupurile primesc tratament corect și o cotă-parte corectă din beneficiile societății.

În funcție de conceptele diferite de justiție/dreptate există tipuri de sisteme de sănătate:

a) autoritar – este drept ce decide conducătorul sau o altă înaltă autoritate că este drept;

b) libertarian – este drept ce decide un individ că este corect;

c) utilitarist – este just atunci când acțiunea contribuie la binele cel mai mare pentru cât mai mulți;

d) egalitar – dreptatea este obținută atunci când toată lumea are acces echitabil la resursele societății, de care ei au nevoie;

e) restaurativ – dreptatea înseamnă favorizarea indivizilor sau grupurilor care au fost în trecut dezavantajate.

Aceste concepte diferite se reflectă în diferite sisteme de sănătate din lume. Conceptul libertarian este puternic în Statele Unite. Cel egalitar predomină în multe țări europene unde se recunoaște valoarea solidarității și responsabilității sociale. În Australia, se tinde către o abordare utilitaristă, Africa de Sud încearcă implementarea unei abordări restaurative etc.

În al treilea rând, – care este rolul profesioniștilor din sănătate? Profesioniștii din sistemul de sănătate joacă anumite roluri în stabilirea priorităților de sănătate și în alocarea resurselor limitate: în calitate de oficiali sau experți, (persoane care stabilesc politicile guvernamentale), în calitate de lideri în specialitate, în calitate de furnizori direcți de îngrijiri de sănătate și în calitate de cercetători. Ei se confruntă cu multe inechități (locale, naționale sau globale) legate de starea sănătății asociate cu disparități în ce privește venitul/avuția sau cu discriminarea unor grupuri dezavantajate. Cum ar trebui să se comporte profesioniștii din sistemul de sănătate atunci când există conflicte între aceste roluri? De exemplu, între furnizarea de măsuri curative scumpe de care au nevoie pacienții individuali și programe de prevenție pentru populație?

Doar după evaluarea acestor cerințe putem să afirmăm cât de etic este sistemul de sănătate.

Organzația Mondială a Sănătății precizează că „să te bucuri de cel mai înalt standard posibil de sănătate este unul dintre drepturile fundamentale ale fiecărei ființe umane…” Declarațiile internaționale referitoare la drepturile omului, cum ar fi Convenția Internaţională despre Drepturile Economice, Sociale și Culturale și Convenția despre Drepturile Copilului susțin dreptul la sănătate și le cer națiunilor semnatare să-l respecte.

Și închei cu altă întrebare: Dar ce înseamnă acest drept la sănătate în practică?

sursa foto: rocketcdn.me