Aleksandr Soljenițîn – o conștiință a omenirii

Pe 11 decembrie, Aleksandr Soljenițîn ar fi împlinit 100 de ani. M-a uimit faptul că, în România, cu mici excepții, acest eveniment a trecut neobservat. Dar am găsit o explicație pentru această omisiune.

La unii a fost exprimarea rusofobiei dusă la absurd.

Alții, autodeclarați „de drepta”, au considerat criticele sale la adresa Occidentului o adevărată blasfemie. I-au usturat adevărurile spuse tranșant de Soljenițîn: „Modul de viață occidental reprezintă din ce în ce mai puțin un model de urmat. Sunt simptome relevante prin care istoria lansează avertismente înspre o societate amenințată ori aflată în pericol. Astfel de avertismente sunt, în cazul de față, declinul artelor, sau absența unor bărbați de Stat.”

Iar „progresiștii”, porecliți #boicot, tefeliști, intelectuali, seculariști etc. (în realitate snobi globaliști și neomarxiști culturali) nu i-au iertat anticomunismul (antibolșevismul), misticismul creștin și naționalismul.

Soljenițîn nu a fost doar un mare scriitor. El a fost una dintre marile conștiințe ale omenirii, iar conștiințele deranjează. Acesta a fost destinul său. Când a fost expluzat din URSS (din cauza atitudinii anticomuniste), toată „intelectualitatea progresistă din Occident” a declanșat o campanie de denigrare și de minimalizare a atitudinii și operei sale. Această campanie a continuat și după reîntoarcerea (1994) în Rusia. Dar asta nu l-a descurajat și a acceptat cu seninătate toate atacurile imunde venite și din dreapta și din stânga. A acceptat deoarece era conștient de misiunea sa.

Soljenițîn face parte și din istoria noastră. Să ne amintim cum îl citeam și îl comentam înainte de 1989. Îl citeam pe nerăsuflate, în ediții xerografiate, care circulau în cercuri restrânse. Nu cred că era cineva, care să nu fi citit sau nu fi ascultat la Europa liberă O zi din viața lui Ivan Denisovici, Pavilionul canceroșilor sau Arhipelagul Gulag. Propagandei agresive oficiale, care urmărea spălarea creierului, Soljenițîn îi opunea adevărul și curajul.

Cred că de aceea există astăzi un plan prin care se încearcă trecerea lui în uitare. Dar cei care au imaginat acest plan se înșală. Cine îl descoperă, îl citește în continuare. O amintire. La un curs de Bioetică, vorbind despre bine și rău, am dat următorul citat din Soljenițîn: „Treptat mi s-a descoperit că linia, care desparte binele de rău, nu trece printre state, nici printre clase sociale, nici printre partide politice, ci direct prin inima fiecărui om – și apoi prin toate inimile omenești… Și chiar și înlăuntrul inimilor copleșite de rău, se păstrează un mic cap de pod al binelui. Și chiar și în cea mai bună dintre toate inimile, rămâne nedezrădăcinat… un colțișor de rău.” Este un citat cunoscut. Am văzut o nedumerire la studenți. Le-am spus că acest citat este din Soljenițîn. Aceeași nedumerire. Am întrebat atunci câți l-au citit pe Soljenițîn. Din 60 prezenți – niciunul. Am întrebat câți au auzit sau știu ceva despre Soljenițîn. Doar 5 auziseră despre Soljenițîn. M-am simțit obligat să le spun câteva cuvinte despre Aleksandr Isaievici Soljenițîn și să le recomand să încerce să-l citească. Ulterior, după examen, am dat un mic chestionar anonim prin care testam feedback-ul cursului. Am rămas uimit când 32 dintre studenți au declarat că au apreciat faptul că le-am vorbit despre Soljenițîn. Și m-a impresionat un comentariu, care suna în felul următor „Nu o să uit niciodată acest curs de Bioetică deoarece datorită lui l-am citit pe Soljenițîn și cred că toată viața mea am să îl recitesc. Ne-ați descoperit o altă lume și un model.”.

În concluzie, chiar dacă unii încearcă să îl duca în uitare, Soljenițîn trăiește prin cei care îl citesc și îl aleg drept model de trăire.

P.S.: Pentru că tot este la modă în România dezbaterea ideologizată privind Justiția, iată ce spunea Soljenițîn: „Litera legii este prea rece şi prea formală pentru a avea o influenţă benefică asupra societăţii. Când întreaga viaţă, în ansamblul ei, este înţesată de relaţii în spiritul legii, se degajă o atmosferă de mediocritate spirituală care paralizează şi cele mai nobile elanuri ale omului.”

sursa foto: rador.ro

Minciuni și mass-media

Acesta este titlul unei cărți apărute, în 1992, la editura Gallimard și care se referea la modul în care presa franceză a relatat evenimente din Europa de Est, inclusiv evenimentele din România. S-a schimbat ceva de atunci? Uitându-mă la presa românească sau la fake-urile de pe Facebook, constat că nimic nu s-a schimbat. Ba dimpotrivă.

Nu sunt în măsură să analizez presa, care face publicitate comercială sau propagandă ideologică, dar pot să mă pronunț în ceea ce privește impactul dezinformării asupra sănătății publice. Când Selys (1997) spunea că este nevoie de o altă ordine mondială în ceea ce privește informația și comunicarea, includea aici obligația ziaristului de a se îndoi de informația primită, apoi de a alege adevărul și, în sfârșit, de a respinge trucajul sub orice formă pentru a evita manipularea opiniei publice prin minciună deliberată, inconștientă sau selectarea inadecvată a datelor. Numai în acest mod presa poate evita să devină un instrument de influențare ideologică (a competiției și a banului) ori de comerț exclusiv. Alături de presa științifică medicală, presa „laică” este interesată de domeniul medical, deoarece „știrile se vând bine”. Și mai ales știrile negative. Nu contează, dacă sunt verificate sau nu. Contează doar impactul.

Nu voi aborda eternul subiect al malpraxisului. Am vorbit și am scris despre subiect de mi s-a acrit și mie. Fără niciun efect. Ori nu s-a înțeles, ori nu se vrea să se înțeleagă. În România, orice eroare sau risc neimputabil este malpraxis. Nu contează ce spun experții în domeniu, dacă ziariștii au declarat că este malpraxis, atunci este malpraxis.

Aș vrea să mă refer la reclama medicală. Medicina liberală a adus riscul perceperii bolnavului mai mult ca un plătitor, ca un consumator de servicii medicale (asigurat sau nu) și nu ca un partener în actul medical. Apare, astfel, pericolul ca motivați, mai ales, de profit unii dintre medici să apeleze la o reclamă (plătită sau nu), dar care, în fond, încalcă dreptul la o informare onestă și reală. Citim în presa românească despre acte medicale, care ar constitui noutăți la nivel național sau internațional. Dacă analizăm aceste știri, observăm de multe ori că astfel de evenimente, care au loc „pentru prima dată”, de fapt, sunt identice cu altele, singura diferență constituind-o numele doctorilor și a unității medicale. Mai mult, observăm în presă calificative, ca, de exemplu, „Cunoscutul medic” sau „Reputatul profesionist” sau „Maestrul chirurg” utilizate pentru medici cvasi-necunoscuți în breaslă. Observăm la televizor cum aceleași persoane (medici) își dau cu părerea în toate domeniile medicale cu un aplomb deosebit. Când le verifici evoluția profesională, observi că activitatea lor științifică în niciun caz nu îi recomandă să își exprime opiniile. Dar bineînțeles că, după ce au apărut la televizor, notorietatea lor crește. Și clientela. Toate aceste aspecte nu sunt altceva decât publicitate mascată, care reflectă, însă, fie interesul, fie superficialitatea ziariștilor, care nu își selectează parteneri competenți de dialog. Apelează la primul care răspunde la telefon. Sau la cel care i-a angajat. Codurile deontologice medicale din Europa prohibă reclama deșănțată, afirmând că în medicină (sub aspect etic) numai sobrietatea este semnul major de sănătate morală și că medicul se impune prin fapte și nu prin zgomot. Trebuie să existe o decență profesională, iar afirmarea trebuie să vină din activitatea curentă și nu din exagerări comerciale.

În concluzie, goana după senzațional nu trebuie să afecteze drepturile pacientului. Popularizarea excesivă a unor persoane poate constitui un pericol pentru pacienți. Din acest punct de vedere societatea are dreptul să intervină atunci când această publicitate se exercită în afara unor limite etice.

P.S.: Mă iertați că nu postez despre subiectul zilei, și anume, demisia lui dottore, Mihai Tudose. Nu are nicun rost pentru că de la Monica Tatoiu până la badea Gheorghe din vârful dealului există suficienți comentatori. Unul în minus nu se cunoaște.

sursa foto: mediacritica.md

Nebunul care crede în vise

Astăzi, fiind sfârșit de săptămână, vă voi spune un basm. Nu mă întrebați unde l-am auzit, unde l-am citit, dacă l-am auzit sau l-am citit pentru că nu îmi mai amintesc. În minte, mi-a rămas doar basmul.

Nebunul care crede în vise sau ce poveste i-ar fi spus Șhehrezada lui Shahryar în a o mie și a doua noapte Demult, demult pe când în Bagdad era calif Harun al-Rashid apărătorul credinței și steaua Orientului, în Cairo, în al șaptelea cartier, lângă a șaptea fântână și în a șaptea casă trăia un om sărman, bun la suflet, dar care credea în vise. Credea în vise într-o asemenea măsură încât se aștepta ca tot ce a visat noaptea să se realizeze ziua. Vecinii râdeau de el, copiii râdeau de el, femeile râdeau de el și, deși numele lui era Ahmet, toți îi spuneau nebunul care crede în vise. Într-o noapte, a visat că, dacă merge până la Bagdad și atinge veșmintele lui Harun al-Rashid apărătorul credinței și steaua Orientului, va deveni cel mai bogat om din lume. Și cum era nebunul care credea în vise, a doua zi și-a luat rămas bun de la vecini și s-a înscris într-o caravană care mergea la Bagdad.

Și călătoria a durat șapte ani, pentru că o furtuna a distrus caravana, iar tâlharii deșertului l-au găsit și l-au luat sclav. A stat în robie șapte ani, dar în continuare visul era să ajungă la Bagdad. Într-o noapte, a reușit să fugă, a străbătut deșertul și în prima zi din al optulea an de când a început călătoria a intrat în Bagdad aproape mort de foame și sete. Și cum a intrat a auzit strigarea capetele jos, în genunchi, trece califul nostru, mărețul Harun al-Rashid, apărătorul credinței și steaua Orientului. Toți s-au plecat mai puțin el care, dând de o parte străjile, a atins veșmintele califului. A fost imediat prins și califul l-a întrebat de ce te-ai repezit la mine și mi-ai atins cu evlavie veșmintele? Atunci nebunul care credea în vise i-a povestit ce s-a întâmplat în cei șapte ani de când a visat. Iar califul i-a spus: și eu am visat în primul an al domniei un derviș care mi-a spus că dacă voi merge la Cairo în al șaptelea cartier, în a șaptea casă de lângă a șaptea fântână și dacă voi avea inima curată și voi săpa, voi găsi cea mai mare comoară din lume. Ce-ar fi trebuit să fac? Dacă eram nebun, mă duceam. Dar fiind calif am luat totul ca un vis. Eram califul și nu puteam să îmi las domnia pe seama visului. Apoi a spus către gărzi: dați-i șapte bice pentru a se lecui de iluzii și șapte dinari de aur pentru a se întoarce la casa lui. Și așa s-a întâmplat. Biciuit, cu șapte dinari de aur în mână, în șapte luni a ajuns acasă în Cairo. A săpat la temelia casei și a găsit o grotă plină cu diamante și aur, cea mai mare comoara cunoscută în lume. A stat și s-a gândit la ce a spus califul și și-a oprit doar atât cât să aibă din ce să trăiască fără griji și să își ajute vecinii. Restul comorii a îngropat-o la loc pentru a fi găsită de un alt nebun care crede în vise și cu inima curată.

Morala: trebuie să crezi în idealuri, în vise pentru că dacă ai credință ele se vor îndeplini. Și să iei toate greutățile întâmpinate drept ofrandă ca visul să devină realitate.

P.S: Nu pare curios că metafora sacrificiului o găsim în toate culturile? Vezi la noi legenda Meșterului Manole.

sursa foto: The Starry Night – Van Gogh – wikipedia.org

Din nou despre transplant

Iată ce am scris în prefața unei cărți tradusă în limba română. Lucrurile sunt valabile și astăzi.

Pentru cel care este preocupat de evoluția științei și de aplicarea în practică a descoperirilor, mai ales în domeniul biomedical, este evident că secolul 20 poate fi caracterizat ca fiind cel mai negru secol, în ceea ce privește respectarea principiilor morale. Este secolul abuzului în cercetarea pe subiecți umani, secolul lagărelor de concentrare, secolul utilizării descoperirilor științei de o asemenea manieră încât însăși existența speciei umane a fost pusă în pericol. Concepția scienticistă potrivit căreia tot ce este posibil din punct de vedere științific este și acceptabil din punct de vedere moral (ce își are rădăcina în filosofia iluminiștilor francezi) a condus la atrocități inimaginabile. De aici reacția societății și revenirea la un vechi precept potrivit căruia știința trebuie să aibă și conștiință.

Pentru cel care este preocupat de evoluția științelor biomedicale, este evident faptul că orice practică în domeniu are un aspect dual. Această dualitate se manifestă evident în domeniul transplantului. În mod cert, odată cu impunerea transplantului de organe și țesuturi în practică medicală, mii de vieți au fost salvate. Transplantul reprezintă o șansă acordată unor persoane de a se “naște” din nou și în același timp o șansă pentru alte persoane de a își manifestă altruismul și compasiunea donând părți din corpul lor pentru a da viață altora. În același timp însă transplantul poate scoate la iveală și ceea ce este mai urât în sufletul oamenilor.

Problema principala în transplant este discrepanța majoră între cererea de organe și oferta mică a acestora. Uneori, o persoană aflată pe lista de așteptare, a cărei singură speranța de a își prelungi viața este de a obține un organ, este capabilă de gesturi extreme. Astfel, s-a dezvoltat o piață neagră a organelor, în cadrul căreia niciun principiu nu mai este respectat. “Donatorii” din această piață sunt întotdeauna persoane aparținând populațiilor vulnerabile. Cel mai grav este atunci când o asemenea piață este oficializată la nivelul unui stat.

Când am fost solicitat să scriu o prefață la această carte (“Organele statului – Abuzul transplantării de organe în China”) am considerat că este o activitate facilă. Citisem anterior “Recoltarea sângeroasă – omorârea practicanților Falun Gong” publicată de David Kilgour și David Matas în 2009 și considerăm că prezenta lucrare nu face altceva decât să dezvolte ideile din prima carte. După ce am citit-o însă, am văzut că este cu totul altceva, că de fapt ne aflăm în față unui eseu despre decadență, dar și despre măreție.

Cartea prezintă împletirea în domeniul transplantului dintre ipocrizie, cinism, standarde duble justificate de un așa-zis pragmatism.

Ipocrizie și cinism manifestate la nivelul organismelor internaționale, a statelor democratice și a companiilor farmaceutice. Altfel cum se explică slabă reacție la dezvăluirile din “Recolta sângeroasă” din partea acestora. Atunci când afirmi drepturile omului ca derivând din drepturile naturale este de neînțeles că la încălcarea acestora într-o țară, reacția este anemică. S-ar putea răspunde că probele sunt insuficiente. Poate că este așa. Dar atunci când ai indicii semnificative, ai datoria morală să cauți aceste probe. Oare faptul că în China la peste 90% dintre transplanturi donatorii sunt deținuți (iar mai recent nici nu se mai declară cine sunt donatorii), nu trezește o suspiciune că de fapt deținuții, inclusiv cei de conștiință, sunt considerați oficial bănci de organe?

De aceea ai un sentiment de amărăciune atunci când, citind această carte, vezi că nu există un efort conjugat de combatere a abuzurilor în transplant. Mai mult, reacția a venit din partea asociațiilor profesionale și a organizațiilor non guvernamentale și nu din partea statelor. World Medical Association, organizațiile transplantologilor au fost cele care au reacționat și merită citit capitolul lui Jacob Lavee privind modul în care societatea israeliană de transplanturi a reușit să impună o nouă lege privind transplanturile de organe în Israel, în așa fel încât pentru cetățenii israelieni să nu fie accesibilă piața chineză, donarea de la prizonierii executați în China.

În august 2010 ONG “Doctori împotriva donării forțate de organe” au făcut un apel către companiile farmaceutice prin care le solicită să se rețină de a se implică în transplanturi care ar putea fi acceptabile din punct de vedere legal dar nu și etic. Știm că toate companiile farmaceutice clamează principii etice, își popularizează codurile de etică și afirmă că activitatea lor, inclusiv cea de cercetare este numai și numai în folosul pacienților. Răspunsul la acest apel, al acestor companii a constat în 9 noi studii clinice, implicând 1200 de organe transplantate desfășurate în spitale civile și militare chineze. Cu alte cuvinte, companiile farmaceutice nu numai promovează și își vând medicamentele în China, dar și susțin dezvoltarea transplantului chiar în aceste condiții de abuz. Justificarea acestora este că de rezultatele cercetării vor beneficia pacienții din întreagă lume nu este ipocrizie? Este etic a utiliza suferința și viața unora pentru a reduce suferința și a prelungi viața altora?

Dualitatea o observăm și în atitudinea profesioniștilor din domeniu. Unul din principiile profesiei medicale, nu numai al Bioeticii, este să nu faci rău (primum non nocere). Fiecare absolvent al unei facultăți de Medicină și fiecare medic, indiferent de țara din care provine, jură că va respectă acest principiu. Această carte ne prezintă pe de o parte medicii care efectuează transplantul, recoltând organe de la deținuți, iar pe de altă parte reacția medicilor care individual sau prin intermediul organizațiilor profesionale solicită reglementări care să protejeze drepturile omului.

Spuneam că această carte ne vorbește despre dublul standard și așa-zisul pragmatism politic. Dacă faptele prezentate atât în “Recolta sângeroasă” cât și în prezenta carte ar fi fost dezvăluite ca fiind desfășurate în România sau altă țară de aceeași talie, am fi asistat la reacții violente din partea marilor puteri și din partea Uniunii Europene, a ONU, sau altor organisme internaționale. Dar pentru că s-au petrecut și se petrec în China astfel de reacții nu există. Justificarea constă în faptul că interesele economice și politice, reacția pe care ar putea să o aibă China, îi face pe decidenți să fie mai mult decât prudenți. Ei preferă să nu observe încălcarea drepturilor omului, pentru a nu provoca un conflict. Această cred că este și explicația pentru care Matas și Kilour nu au primit premiul Nobel pentru pace (deși au fost propuși), iar acesta a fost acordat fie președintelui Obama (la câteva luni de la alegere), fie Uniunii Europene (nu știm pentru ce activități).

În același timp cartea te încarcă de speranțe. Mesajul acesteia este pozitiv. Te încarcă de speranțe pentru că vezi că principiile etice se pot afirmă. Vezi că în fața unui stat puternic susținut prin neimplicare de alte state puternice, un grup de oameni (parlamentari, activiști în domeniul drepturilor omului, medici, juriști, cetățeni simpli ai unor state) uniți prin comuniunea sentimentelor și a ideilor pot determina o schimbare. Te încarcă de speranțe pentru că încet, încet cei “slabi” și oprimați de stat văd că cineva îi apară. Te încarcă de speranță pentru că evoluția este spre a afirmarea sentimentelor umane și împotriva lăcomiei și opresiunii.

Această carte nu este despre transplant, este o carte despre spirit civic, despre dreptate, despre demnitate și nu cred că va exisă un cititor care să nu fie influențat. Este o carte care trezește reacții (pro sau contra), este o carte vie pe care orice membru al cetății trebuie să o citească.

sursa foto: faluninfo.eu

Transilvania – Starea noastră de veghe

„Rândurile de mai jos sunt produsul meditației unui istoric român, cu toate cele implicate în aceasta. De aceea, ele exprimă, pe cât posibil, fapte obiective, dar cuprind și sentimente, impresii, atitudini, credințe, visuri. Studiez trecutul Transilvaniei de vreo patru decenii și nu mă pot sătura de savoare acestei lumi revolute, dar prezente în toate fibrele ființei noastre de acum.” [Ioan Aurel Pop]

Rândurile de mai sus fac parte dintr-o nouă apariție editorială a eruditului cărturar și istoric Ioan Aurel Pop. O culegere de minunate eseuri care, pentru zilele pe care le trăim, constituie un adevărat act de curaj.

Un act de curaj pentru că ne vorbește cu dragoste și fermitate, dar fără patimă, despre națiunea română, câte ceva despre români și maghiari în trecut, despre miturile naționale și educația prin istorie, despre atentatul împotriva educației naționale, despre vocația occidentală a românilor, despre Eminescu etc.

Un act de curaj pentru că scriind despre aceste lucruri (și despre altele) intră într-o polemică indirectă cu tot felul de „istorici”sau „intelectuali”, așa-ziși lideri de opinie, care încearcă să ne convingă că românii nu au istorie, civilizație, că niciodată nu au fost capabili să ducă la îndeplinire un proiect, că nu au niciun fel de contribuție la istoria universală și în consecință nu au niciun drept în a-și afirma niciun fel de doleanțe.

Acestora Ioan Aurel Pop le răspunde: „Românii sunt un popor ca toate popoarele de pe lumea aceasta și au un stat ca toate statele, cu bune și cu rele… Istoria românilor ca popor constituit se derulează de mai bine de un mileniu, ca și istoria celorlalte popoare romanice și nu numai. Nu a fost o istorie imaculată și idilică, dar nici oribilă și plină de dezastre.”

O carte despre demnitate și identitate națională care trebuie să se afle în biblioteca fiecărui român. O recomand prietenilor mei. O găsiți aici.

sursa foto: adevarul.ro