Publicat în film

Minți periculoase

Odată cu trecerea timpului și înaintarea în vârstă sunt tot mai sentimental și cuprins de nostalgii. Când doresc să mă relaxez, prefer să recitesc o carte sau să mă uit la un film vechi. Această preferință este determinată și de calitatea filmelor actuale: sunt fie de o violență excesivă, fie dominate de ideologia „progresistă”, astfel încât nobili englezi din secolul XIX sunt negri, iar singurele probleme ale societății sunt cele legate de identitatea de gen și comportamentele sexuale. Prin urmare, zilele trecute mi s-a facut dor de Domnița Șoim (Michelle Pfeiffer) și am revăzut filmul Dangerous Minds (1995), o ecranizare după cartea autobiografică My Posse Don’t Do Homework a scriitoarei LouAnne Johnson.

LouAnne Johnson este o scriitoare, profesor și fost pușcas marin american. A fost prima femeie în DINFOS (Defence Information School), iar în serviciul militar a primit numai calificative de excelent. Când s-a retras, a primit diploma de onoare. Johnson a crescut în Youngsville, Pennsylvania. După liceu s-a înscris la Universitatea Indiana din Pennsylvania, dar a renunțat după câteva săptămâni și s-a înrolat în Marină (în 1971), servind la baza Clark din Filipine. Ulterior, s-a transferat la US Marine Corps. În timp ce era în serviciu activ, a obținut o diplomă de licență în psihologie, absolvind cu magna cum laude. Înainte de a deveni profesor de liceu, Johnson a obținut și un master în predarea limbii engleze. A scris despre experiența ei din serviciul militar în cartea Making Waves: A Woman in This Man’s Navy (1986), denunțând hărțuirea sexuală din armata pe care o identifică drept principalul motiv pentru care a părăsit marina. În timp ce lucra la teza de licență în 1989, Johnson a început să predea ca stagiar la liceul Carlmont din Belmont, California unde a stat 4 ani (descriși în My Posse Don’t Do Homework). În 1995, Johnson a predat engleza la liceul Onate din Las Cruces, dar a părăsit predarea pentru a scăpa de publicitatea care a urmat filmului Dangerous Minds. În perioada 2013-2016, Johnson a predat liceul în Deming și Silver City, New Mexico. Din 2010, Johnson a lucrat ca instructor adjunct în cadrul Departamentului de educație a profesorilor de la Santa Fe Community College. Dintre cărțile publicate menționez Making Waves (1986); My Posse Don’t Do Homework (1992); The Girls in the Back of the Class (1996); School Is Not a Four-Letter Word (1997); Two Parts Textbook, One Part Love (1998); Queen of Education (2004); Teaching Outside the Box (2005, 2009, 2012); Muchacho (2009). LouAnne Johnson este în prezent instructor de certificare a profesorilor online. Vă recomand să vizitați site-ul LouAnne pentru a vedea multe alte dintre activitățile acesteia.

Lansat pe 11 august 1995 cu Michelle Pfeiffer în rolul principal, filmul Dangerous Minds a avut cronici proaste, dar paradoxal un succes la public extraordinar: încasările au depășit 190 milioane de dolari, iar clipul de lansare al filmului cu cântecul lui Coolie Gangsta’s Paradise a avut peste 6,5 milioane de vizitatori. Cântecul a intrat în istoria rap-ului, a primit numeroase premii și a obținut 5 discuri de platină.

Un lucru pe care l-am învățat de-a lungul anilor este că e bine să îți formezi propria opinie atunci când vine vorba de filme. Doar pentru că un critic spune că este un film prost nu înseamnă că nu-ți va plăcea. Mințile periculoase este un film excelent. Am citit recenzii la acest film și nu mi-am schimbat părerea. Se spune că este doar un alt film cu clișee de la Hollywood. Ce nu au înțeles criticii este ca „Minți periculoase” spune o altă parabolă înălțătoare în care profesorul dedicat preia o clasa specială, plină de personaje rebele (adolescenți afro-americani și latini din East Palo Alto, care provin din medii sărace, implicați în războiul bandelor și consumul de droguri) și le cucerește cu o abordare neortodoxă. LouAnne folosește versurile din „Mr. Tambourine Man” al lui Bob Dylan pentru a preda simbolismul și metafora; odată ce acest lucru este atins, ea trece la alt poet – Dylan Thomas, „Nu te îndrepta blând în acea noapte bună”.

Nu am să vă povestesc filmul. Vă las plăcerea să-l vedeți/revedeți. În schimb, m-am gândit că este potrivit să adun fapte legate de film.

Studioul a făcut mari presiuni pentru a introduce modificări ale acțiunilor relatate în carte. Astfel, în film, toți copiii din clasa specială sunt minoritari. În realitate, în clasa lui Jonshon, copiii erau amestecați în mod egal: negri, albi și hispanici. Această modificare, spune într-un interviu LouAnne, „perpetuează acest mit că doar copiii minoritari sunt expuși riscului, iar copiii albi nu au probleme”.

Într-o alta scenă, Johnson este etichetată ca o „cățea de pâine albă” de către bunica înfuriata a gemenilor afro-americani, care au abandonat clasa. Johnson spune că acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. „I-am întrebat «De unde a venit asta?». Ei au spus: «Am fost siguri că unii dintre părinții negri și hispanici trebuie să vă fi supărat». Am spus: «Pentru ce? Pentru că am ajutat copiii? La naiba, nimeni nu mi-a spus vreodată așa ceva». ”

LouAnne din viața reală a fost enervată de decizia realizatorilor de a-l ucide pe Emilio de dragul impactului dramatic. De fapt, adevăratul Emilio s-a alăturat corpului de infanterie marină, a ajuns capitan și s-a stabilit în California cu soția și cei doi copii.

Studioul a dorit să includă în film o scenă dramatică în care LouAnne Johnson a fost concediată pentru că a hărțuit sexual un elev. LouAnne Johnson s-a opus, amenințând că va da în judecată studioul dacă vor continua, spunând că nu numai nu este adevărat, ci este și o crimă. „Vorbești serios? Sunt profesor licențiat”, i-a spus Johnson lui Kenai Andrews „Mi-aș pierde licența pentru asta. Nu poți face asta și, în plus, nu este adevărat. Au spus, “Da, știm, dar ar fi interesant”. I-am spus: „Nu pricepi. O să-mi distrugi reputația, pentru că oamenii vor crede că este adevărat”. În cele din urmă, studioul a dat înapoi.

LouAnne Johnson își amintește geneza proiectului ca o combinație de dragoste și amuzament: „M-au sunat și mi-au spus: «Vom face un film. Cine crezi că ar trebui să te joace? Am spus: «Oh, nu știu… Bette Midler?». Apoi mi-au spus că Michelle Pfeiffer a citit-o și vrea să o facă. Cred că a fost Jerry Bruckheimer care a spus: «Probabil că Michelle nu o va juca pentru că este prea drăguță ca să fie profesor… dar nu am vrut să te insult». Am spus: «Știu că nu ai făcut-o, de aceea nu-ți voi sparge fața – deși am fost antrenată să fac asta!”

Pentru a se pregăti pentru film, LouAnne Johnson a ascuns-o pe Michelle Pfeiffer în clasa ei, timp de câteva zile – fără a fi machiată și purtând o jachetă de piele neagră. Unii dintre elevi au întrebat-o pe Johnson: „Este Catwoman?” (Pfeiffer a interpretat-o pe Catwoman în filmul Batman). Johnson a spus da și ei au spus: „Ce s-a întâmplat? Nu arată la fel de bine ca in film!”

Michelle Pfeiffer a fost singura persoană din film care a citit cartea lui LouAnne Johnson. Scenaristul Ronald Bass a citit doar o recenzie a cărții. Michelle Pfeiffer a fost însărcinată în timpul producției filmului. Au încercat diferite unghiuri ale camerei și ea purta fuste lungi în scene pentru a încerca să ascundă sarcina.

Dintre copiii din clasa din film, majoritatea nu erau actori. Nu au fost instruiți, au primit locuri de muncă direct de pe stradă. După acest film mulți dintre ei au avut cariere de succes, iar unii dintre ei păstrează încă legătura LouAnne Jonshon. Renoly Santiago, care a jucat rolul lui Raoul, a continuat să joace în filme precum Hackers (cu Angelina Jolie) sau Con Air (cu Nicolas Cage). Ebony „Sunshine” Jerido (Deanne în film) a devenit o scriitoare cunoscută și bine vândută. În schimb, Wade Domínguez, care l-a interpretat pe Emilio a murit din cauza insuficienței respiratorii în 1998, la vârsta de doar 32 de ani. Renoly Santiago, își amintește în 2015: „Am fost apropiați. Era cea mai drăguță persoană și era foarte vulnerabil. Când mă uit înapoi la el, a fost ca în călătoria lui James Dean. Trăise o viață nomadă.”.

Lui Johnson nu i s-au plătit mulți bani pentru film cu toate că filmul a generat venituri de 180 milioane USD. Ea a estimat că a fost plătită cu un avans de 125.000 de dolari și nu a obținut nimic din profit, în ciuda faptului că a fost de acord cu doi la sută din net. Problema a fost că majoritatea filmelor nu fac profit pe hârtie; agentul ei nu a realizat că ar fi trebuit să semneze pentru doi la sută din veniturile brute (180 milioane USD). LouAnne spune despre acest episod „Am folosit o parte din acești bani pentru a cumpara 40 de acri în deșert, am început cu o organizație non-profit (numită Ranch Second Chance). Ar fi fost suficient pentru a începe o școală. Am trimis scrisori pentru donații. Hollywood Pictures mi-a trimis un cec de 250 USD. Pfeiffer mi-a trimis un cec personal de 10.000 USD. Cred că asta vorbește de la sine. Dar apoi am avut mici impedimente, iar suma nu avea să fie suficienta. Așa că am vândut proprietatea, apoi am dat banii unei școli alternative hispanice. Am învățat o lecție importantă.

Concluzie: în bine sau în rău, Mințile periculoase au ajutat la definirea unei generații și sunt redescoperite acum de o nouă generație. Există atât de multă dragoste în acest film și atât de multă intenție pură. Trebuie numai să le descoperim.

P.S. Dacă doriți să ascultați Gangsta’s Paradise

Refren: Spune-mi de ce suntem atât de orbi să nu vedem
că cei pe care îi rănim suntem noi, tu și eu?

Iar Mr. Tambourine Man îl găsiți aici:

sursă foto: gorgeouspfeiffer.com

Publicat în film

În timp ce era război

Mientras dure la Guerra/While at War este un film din 2019 al regizorului, scenaristului și muzicianului chiliano-spaniol Alejandro Amenábar. Este o dramă despre începutul regimului Franco și despre cum a ajuns acesta să pecetluiască viitorul Spaniei, ca pe un mormânt, timp de aproape 40 de ani. Punctul culminant al filmului îl constituie confruntarea între Miguel de Unamuno și generalul José Millán-Astray. De fapt, Unamuno se confruntă cu sine și cu idealurile sale. Pentru a înțelege filmul sunt necesare câteva informații din istoria Spaniei și despre personaje.

1. Ce spune istoria.

În 1931, regele Alfonso al XIII-lea abdică și fuge din Spania, moment în care s-a instaurat a doua Republică Spaniolă (1931 – 1939). După proclamarea republicii, a fost aprobată Constituția din 1931 și ar fi trebuit să organizeze alegerile, dar radicalii și socialiștii, de frica opoziției de dreapta, au amânat alegerile pentru a rămâne la putere încă doi ani. Guvernul republican al lui Manuel Azaña a inițiat numeroase reforme, care în viziunea lor „modernizau” țara. În 1932, iezuiții, care conduceau cele mai bune școli din țară au fost interziși și li s-au confiscat propietățile. Armata a fost redusă. Proprietarii de pământ au fost expropriați. Alegerile din 1933 au fost câștigate de Confederația Dreptei Autonome Spaniole (CEDA). În fața victoriei electorale a CEDA, președintele Alcalá-Zamora a încălcat Constituția, a refuzat să-i invite să formeze guvernul și l-a numit Prim-Ministru pe Alejandro Lerroux din Partidul Radical Republican. Au urmat trei ani de instabilitate și anarhie. Conform surselor oficiale ale perioadei, 330 de oameni au fost asasinați și 1.511 au fost răniți în acte de violență pe motive politice; arhivele relevă 213 tentative eșuate de asasinat, greve generale și distrugerea (de regulă prin incendiere) a 160 de edificii religioase. Anarhia a culminat cu revoltele organizate de socialiști, anarhiști și comuniști. Revoluționarii bine înarmați au reușit să ia în stăpânire întreaga regiune Asturias, comițând numeroase omoruri asupra polițiștilor, preoților și civililor și distrugerea bisericilor și a altor clădiri, inclusiv o parte a Universității din Oviedo. În zona ocupată de rebeli, s-a declarat oficial revoluția proletară și s-au abolit banii. Alegerile legislative au avut loc în Spania la 16 februarie 1936. Au existat violențe semnificative în timpul campaniei electorale, majoritatea inițiate de stânga politică. Câștigătorii alegerilor din 1936 au fost declarați cei din Frontul Popular, o coaliție de stânga cu un avans restrâns (de 1% din votul popular) asupra opoziției de centru și de dreapta divizate. Istoricul Stanley G. Payne afirma că a fost o fraudă electorală majoră, cu încălcarea pe scară largă a legilor și a Constituției. În 2017, Manuel Álvarez Tardío și Roberto Villa García au publicat rezultatul unei cercetări în care au ajuns la concluzia că alegerile din 1936 au fost trucate. Stânga a sărbatorit victoria în stilul ei. La 36 de ore după la alegeri, 60 de oameni au fost omorâți (majoritatea ofițeri de poliție, care încercau să mențină ordinea sau interveneau în ciocnirile violente) și 39 au fost răniți grav, în timp ce 50 de biserici și 70 de centre politice conservatoare au fost atacate sau detonate.

Convinsă că stânga nu mai era dispusă să urmeze statul de drept și că viziunea sa asupra Spaniei era ignorată, dreapta a abandonat opțiunea parlamentară și a început să conspire pentru a prelua puterea. Pe 12 iulie 1936, milițiile de stânga au obținut aprobarea ministrului de interne pentru arestarea ilegală a unor membri ai Parlamentului. La primele ore ale zilei de 13 iulie 1936, liderul opoziției de dreapta, José Calvo Sotelo a fost împușcat acasă de milițiile de stânga. Această crimă cu sânge rece a avut un efect de catalizator pentru a transforma o conspirație într-o revoltă puternică. Trei zile mai târziu (17 iulie), lovitura de stat a început, cu revolta armatei în Marocul Spaniol și s-a răspândit în multe regiuni din Spania.

Realizarile” razboiului civil: teroare (roșie și albă), o jumătate de milion de morți și o dictatura de peste 40 de ani. Se estimează că „teroarea roșie”, care a beneficiat de consultanța NKVD-ului stalinist, s-a soldat cu peste 72.000 de victime civile nevinovate între care aproximativ 7.000 de clerici uciși (13 episcopi, 4184 de preoți de dioceză, 2365 de bărbați catolici, 114 iezuiți și 283 de călugărițe). „Teroarea albă” a beneficiat de consultanța Gestapo-ului german și a avut drept țintă pe oricine era împotriva politicii de extremă dreapta a Falangei Spaniole (care la alegerile din 1936 au obținut sub 1% din voturi). Persecuţiile nu s-au terminat odată cu sfârșitul războiului civil. Odată cu instalarea completă a dictaturii lui Franco, execuţiile în masă iau, oficial, sfârșit, dar regimul franchist va continua să păstreze în legalitate numeroase practici condamnabile, tipice statelor autoritare: încarcerarea și executarea opozanților politici, folosirea torturii și a taberelor de muncă silnică etc. Se estimează că în 40 de ani, între 150.000 și 400.000 de persoane au căzut victimele „Terorii Albe”.

2.Personajele confruntării

Miguel de Unamuno y Jugo (29 septembrie 1864 – 31 decembrie 1936), filozof, prozator, eseist, poet și dramaturg, a fost unul dintre cei mai mari gânditori ai Europei secolului XX. Figură renascentistă, un umanist, dar și un creator, discipol iberic al lui Marcus Aurelius, Sf.Augustin și Soeren Kierkegaard, Unamuno este socotit simbolul existențialismului spaniol. S-a născut la Bilbao, într-o familie bască, a urmat studii de literatură și filozofie la Universitatea din Madrid, iar după absolvire este numit profesor de limba și literatură greacă la Universitatea din Salamanca, unde va funcționa decenii la rând, cu întreruperi impuse de conflicte cu autoritățile politice sau de exilul la care îl obligase dictatorul Primo de Rivera (1924-1930). În 1901, Unamuno a fost ales rector al universității, dar a fost eliberat din funcție în 1914, după îmbrățișând în mod public cauza aliată în primul război mondial. După întoarcerea din exil, a fost reales rector al universității în 1931. În 1901, Unamuno a susținut binecunoscuta sa conferință despre individulitatea științifică și literară a bascilor. În anii 1910 1920, a devenit unul dintre cei mai pasionați avocați ai liberalismului spaniol și i-a denunțat pe marii proprietari pentru neglijență și ignoranță. După căderea dictaturii lui Primo de Rivera, a fost ales în Parlament, și a condus o mare manifestație în Plaza Mayor în care s-a ridicat steagul Republicii. A fost întotdeauna un moderat și a refuzat toate extremismele politice și anticlericale. Într-un discurs rostit la 28 noiembrie 1932, la Madrid, a protestat împotriva hotărârii anticlericale extremiste a lui Azaña: „Chiar și Inchiziția a fost limitată de anumite garanții legale. Dar acum avem ceva mai rău: o forță de poliție care se bazează doar pe un sentiment general de panică și pe invenția unor pericole inexistente pentru a acoperi această depășire a legii”. Guvernul republican a hotărât la 22 august 1936, ca Unamuno să fie destituit din funcția de rector al universității. A salutat inițial revolta lui Franco, necesară pentru salvarea Spaniei de excesele celei de-a doua republici și a fost repus în scaunul de rector. Tactica dură, ilegală și sângeroasă, folosită de franchiști în lupta împotriva oponenților lor republicani, l-a determinat să se opună atât Republicii, cât și lui Franco și să afirme despre revolta militară că ar fi victoria „unei mărci de catolicism care nu este creștină și a unui militarism paranoic crescut în campaniile coloniale”. Lui Nikos Kazantzakis i-a mărturisit: „Nu ține cont de ceea ce spun oamenii. Nu, nu am trădat cauza libertății. Dar, deocamdată, este absolut esențial ca ordinea să fie restabilită. Dar într-o zi mă voi ridica – în curând – și mă voi arunca singur în lupta pentru libertate. Nu, nu sunt nici fascist, nici bolșevic. Sunt singur!…”. La 21 noiembrie, el i-a scris filosofului italian Lorenzo Giusso că „Barbarismul este unanim. Este un regim de teroare de ambele părți”. Într-una dintre scrisorile sale finale, datată 13 decembrie, el a condamnat atrocitățile comise de forțele franchiste „Armata lui Franco  desfășoară o campanie împotriva liberalismului, nu împotriva bolșevismului”. A fost înlăturat (din nou) de către falangiști din rectorat (14 octombrie 1936), plasat în arest la domiciliu unde moare pe 31 decembrie de cauze neelucidate: infarct miocardic, hemoragie cerebrală sau asainat?.

José Millán-Astray y Terreros (5 iulie 1879 – 1 ianuarie 1954) a fost fondatorul și primul comandant al Legiunii spaniole. Născut în Coruña, Galicia a urmat Academia de Infanterie de Toledo și Escuela Superior de Guerra. Sublocotenent voluntar în luptele împotriva Revoluției filipineze (1896) va câștiga numeroase decorații pentru vitejia sa. Ulterior a luptat în Războiul Rif (1920 – 1927). La 26 octombrie 1924, a fost rănit în brațul stâng în timpul unei ambuscade, care a trebuit să fie amputat, iar o lună mai târziu, și-a pierdut ochiul drept când a fost lovit de un glonț. De aici porecla „mutilatul/schilodul”. El a introdus în Legiune saluturile ¡Viva la Muerte! și ¡A mí la Legión!. Pensionat de guvernul republican s-a alăturat lui Franco și a ocupat funcția de director al Biroului Presă și Propagandă.

3.Confruntarea din 12 octombrie 1936

Sărbătoarea din 12 octombrie dedicata lui Cristofor Columb a adunat o mulțime diversă la Universitatea din Salamanca, între care Enrique Pla y Deniel, Arhiepiscopul din Salamanca, Carmen Polo Martínez-Valdés, soția lui Franco, Millán-Astray etc. Istoricului Hugh Thomas, în The Spanish Civil War (1961), preia o relatare a lui Luis Gabriel Portillo (din 1941) și consemnează că adunarea a început cu un discurs pasionat al scriitorului falangist José María Pemán. După aceasta, profesorul Francisco Maldonado a condamnat Catalonia și Țara Bascilor drept „tipuri de cancer pe corpul națiunii”, adăugând că „fascismul, vindecătorul Spaniei, va ști cum să-i extermine, tăindu-se în carnea vie, ca un chirurg hotărât lipsit de fals sentimentalism”. Audiența a strigat „¡Viva la Muerte!”. După cum era obișnuit, Millán-Astray a răspuns „¡España!”; mulțimea a răspuns cu „¡Una!”. A repetat „¡España!” mulțimea a răspuns „¡Grande!”. Millán-Astray a spus „¡España!” mulțimea a răspuns „¡Libre!”. Unamuno, care conducea ședința, s-a ridicat încet și s-a adresat mulțimii: „Ascultați cuvintele mele. Mă cunoști bine și știi că nu pot rămâne tăcut mult timp. Uneori, a rămâne tăcut înseamnă a minți, deoarece tăcerea pot fi interpretate ca fiind de acord. Vreau să comentez așa-numitul discurs al profesorului Maldonado, care este cu noi aici. Voi ignora ofensa personală a bascilor și catalanilor. Eu însumi, după cum știți, m-am născut la Bilbao. Episcopul, Unamuno face semn arhiepiscopului de Salamanca: „Îți place sau nu, este catalan, născut la Barcelona. Dar acum am auzit acest jurământ insensibil și necrofil, „¡Viva la Muerte!”. Și eu, după ce mi-am petrecut viața scriind paradoxuri care au provocat mânia celor care nu înțeleg ceea ce am scris și fiind un expert în această chestiune, găsesc ridicol acest paradox respingător. Generalul Millán-Astray este invalid. Nu este nevoie să spunem asta cu tonuri șoptite. El este un invalid al războiului. La fel și Cervantes. Dar, din păcate, Spania are astăzi prea mulți invalizi. Și, dacă Dumnezeu nu ne ajută, în curând va avea mult mai mulți. Mă îngrozește gândul că generalul Millán-Astray ar putea dicta normele psihologiei maselor. Ar trebui să ne așteptem de la un mutilat căruia îi lipsește măreția spirituală a lui Cervantes să găsească o consolare oribilă și placere văzând cum numărul de mutilate se multiplică în jurul său.” Unamuno a continuat să-l laude pe disidentul filipinez executat Jose Rizal, supărându-l pe Millan-Astray, care luptase împotriva rebelilor din Filipine.

Millán-Astray ar fi spus: „¡Muera la inteligencia! ¡Viva la Muerte!” („Moarte intelectualității! Trăiască moartea!”), deși unele versiuni sugerează că a spus de fapt: „Moarte intelectualității trădătoare”. Pemán, într-un efort de a calma mulțimea, a exclamat: „¡No! ¡Viva la inteligencia! ¡Mueran los malos intelectuales!” („Nu! Trăiască inteligența! Moarte pentru intelectualii răi!”).

Unamuno a continuat: „Acesta este templul inteligenței și eu sunt marele său preot. Îi profanați domeniul sacru. Veți câștiga, pentru că aveți suficientă forță brută. Dar nu veți convinge. Pentru a convinge este necesar să va convertiți și pentru a vă converti veți avea nevoie de ceva care vă lipsește: rațiune și dreptate în luptă. Văd că este inutil să vă rog să vă gândiți la Spania. Am vorbit.” Millán-Astray, stăpânindu-se, a strigat „Ia brațul doamnei!”. Unamuno a luat-o pe Carmen Polo de braț și a plecat sub protecția ei.

4.While at War este un film complex, constant, profund, inteligent, cu o rezonanță îngrozitoare astăzi. Nu am să-l povestesc. Vă las plăcerea de a-l viziona. Nu este un film perfect. Măreția tragică a omului, care a scris Simțul Tragic al Vieții, lipsește, în timp ce, din păcate, trecutul lui Unamuno este reprezentat de secvențe repetate, scurte, cvasi de telenovelă. Se evită a se vorbi despre credința creștină profundă a celui care a scris Agonia creștinismului și care declara „Cei care cred că cred în Dumnezeu, dar fără pasiune în inimă, fără incertitudine, fără îndoială și chiar uneori fără disperare, cred doar în ideea lui Dumnezeu și nu în Dumnezeu însuși”. Franchismul, spune el, avea cu  totul de-a face cu Franco și nu prea avea de-a face cu religia creștină. Refuzul personal al lui Unamuno de a-și vinde sufletul este semnificativ și este evident pe parcursul filmului. Filmul se încheie cu un epilog, care detaliază soarta mai multor personaje din film. Similitudinea a ceea ce Amenábar pune pe ecran cu starea actuală a politicii este înfiorătoare. Mișcările „progresiste” extremiste pot declanșa reacții de respingere populist-extremiste la fel cum bolșevismul a dat naștere fascismului. Limitarea unor drepturi ale omului (indiferent de motivație) cu aprobarea majorității expun la dictaturi iminente și periculoase.

„Progresismul și Globalismul” sunt la fel de periculoase ca și fascismul și comunismul. While at War este o lecție în timp util pentru noile generații (și nu numai).

Găsiți filmul pe internet subtitrat în română sau în engleză.

P.S.1 La sfârșitul secolului al XIX-lea, Unamuno a suferit o criză religioasă și a părăsit filosofia pozitivistă. Viața a fost tragică, potrivit lui Unamuno, din cauza științei și ea trebuie dublată de credință.

P.S.2 În seria TV Star Trek: Picard, pilotul Chris Rios are o copie a cărții The Tragic Sense of Life pe tabloul de bord.


Statuia lui Unamuno din Salamanca de Pablo Serrano (1968)

sursa foto: filmfactoryentertainment.com

Publicat în film

Katharine Gun – agentul care a încercat să oprească un război

Filmul Secrete oficiale este o reconstituire fidelă a unor evenimente din 2003, și anume cele legate de cazul Katharine Gun.

Katharine Gun nu s-ar fi gândit niciodată că viața ei va deveni un film. Cu atât mai mult cu cât singura acuzație adusă agentului secret britanic Katharine Gun a fost că a spus adevărul despre o operațiune ilegală SUA-Marea Britanie, având drept scop obținerea autorizației Consiliului de securitate al ONU pentru invazia Irakului din 2003. Riscurile asumate de Gun prin această dezvăluire au fost imense și a plătit un preț ridicat: a fost arestată, și-a pierdut locul de muncă, a fost judecată în temeiul Legii secretelor oficiale din Marea Britanie, soțul eiun turc kurd, care era solicitant de azil, a fost deportat brusc, li s-a interzis consultarea avocaților. Dar nu regreta nimic și declara “Adevărul contează întotdeauna indiferent de rezultat”.

Katharine Teresa Gun s-a născută în 1974. Și-a petrecut copilăria în Taiwan unde s-a mutat în 1977 împreună cu părinții ei, Paul și Jan Harwood – tatăl ei predând la Universitatea Tunghai din orașul Taichung, în centrul Taiwanului. A studiat la Morrison Academy până la vârsta de 16 ani, cand s-a întors în Marea Britanie pentru a studia la Moira House (un internat de fete din Eastbourne), iar din 1993 a studiat japoneza și chineza la Universitatea Durham. A început să lucreze ca profesor de engleză în cadrul programului Jet din Hiroshima, Japonia. În 2001, a aplicat pentru un post de traducător din mandarină la Government Communications Headquarters (GCHQ), neștiind că este o agenție de informații „nu aveam prea multe idei despre ce făceau… Am mers în orb. Majoritatea oamenilor o fac”.

Colegii săi de la GCHQ au definit-o ca pe o persoană timidă și rezervată, tipul de cărturar care se decide să studieze chineza și japoneza la universitate. Nu era implicată în mișcări civice sau anti-războinice. În acest context, nimic nu părea să anticipeze că Gun, la doar 28 de ani, a decis să înfrunte singură guvernul britanic.

Totul a început pe 31 ianuarie 2003, când a primit un e-mail de la Frank Koza, un personaj de frunte al Agenției de Securitate Națională a SUA, e-mail adresat catre GCHQ. Se știe că înainte ca o coaliție condusă de trupele americane să invadeze Irakul (în 2003) pentru a-l răsturna pe dictatorul Saddam Hussein, Statele Unite au căutat să obțină o rezoluție a Consiliului de Securitate, care să aprobe operațiunile militare. Pentru aceasta serviciile secrete americane au solicitat ajutor de la colegii lor din Marea Britanie. E-mail-ul era o cerere din partea NSA către GCHQ de a accesa ilegal comunicațiile de la domiciliu și la birou (telefon, e-mailuri, fax etc.) ale delegaților membrilor nepermanenți din Consiliu de Securitate ONU (Bulgaria, Chile, Camerun, Angola, Guineea și Pakistan) în scopul „adunării întregii game de informații care ar putea da rezultate favorabile obiectivelor SUA și ale coaliției”. Intenția era de a folosi informații din viața privată a diplomaților pentru a-i șantaja și a-i determina să voteze o a doua rezoluție care ar legaliza invazia Irakului. Planul încălca articole 22 și 27 din Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice. Katharine Gun a fost revoltată de e-mail și după un week-end de reflecție, luni, a părăsit locul de muncă cu o copie tipărită a corespondenței. Cu emoții, deoarece „Înainte de a fi acuzata, înainte ca numele meu să iasă în lumină, cea mai mare teamă a mea era să devin o persoană cunoscută public”, a declarat ea pentru The Guardian. În aceeași noapte, a trimis prin poșta documentul unui contact, care avea relații cu presa, (nici astăzi nu este cunoscut). O lună nu s-a întâmplat nimic și Gun a crezut că scrisoarea ar fi fost etichetată ca fiind neverosimilă și respinsă de editori. În dimineața zilei de 2 martie 2003, când mergea ca în fiecare zi la chioșcul de ziare, își găsește materialul pe prima pagină a ziarului The Observer. Titlul era fără milă:„Dezvăluiri: trucurile murdare ale Americii pentru a câștiga voturi în războiul din Irak”, iar semnătura a lui Martin Bright. Pentru The Observer a fost o decizie dificilă. Ziarul, care luase hotărârea de a sprijini intervenția în Irak, publica un articol, care avea capacitatea de a împedica războiul. Este meritul lui Roger Alton, la acea vreme editorul ziarului că a publicat materialul. Povestea a făcut înconjurul lumii și scurgerea a condus la un impas diplomatic. O a doua rezoluție a ONU pentru autorizarea războiului împotriva Irakului nu s-a concretizat, dar atacurile aeriene au început la 19 martie 2003.

La 3 zile dupa apariția articolului din Observer, pe 5 martie, pentru a-și salva colegii din GCHQ de la vânătoare de vrăjitoare, Gun a marturisit că a scos e-mail-ul și a fost arestată. Mărturisirea a șocat pe toata lumea, deoarece nu era suspectă și nu exista nicio probă împotriva ei. Katharine a justificat decizia astfel “Am simțit că nu pot duce o viață dublă, ascunzând pentru totdeauna ceea ce făcusem și continuând să lucrez acolo având conștiința curată”. A petrecut o noapte într-o celulă, înainte ca o organizație pentru drepturile omului Liberty să depună cauțiune pentru eliberarea sa. La 13 noiembrie 2003, Gun a fost acuzată de o infracțiune de trădare în temeiul secțiunii 1 din Legea secretelor oficiale din 1989. Decizia ei a fost să pledeze nevinovat: “mențineți-vă inocența, pledați nevinovat chiar dacă riscați să petreceți câțiva ani în închisoare, chiar dacă, pledând vinovat, o să vă confruntați cu o pedeapsă mai mică. Cu cele spuse până acum, nu ar trebui să fie o surpriză faptul că am ales să rămân cu idealurile mele și pledez nevinovat.” Apărarea ei era axata pe ideea că a acționat pentru a preveni pierderea iminentă de vieți umane într-un război care, în absența rezoluției ONU, era considerat ilegal. Când numele ei a fost făcut public, când fața ei era deja pe toate coperțile revistelor și acuzațiile de trădare se profilau, Gun și-a justificat acțiunile cu o frază care încă impresioneaza:” Guvernele se schimbă. Lucrez pentru poporul britanic. Adun informații pentru ca guvernul să poată proteja poporul britanic. Nu strâng informații pentru ca guvernul să poată minți poporul britanic”.

Cazul a ajuns în instanță la 25 februarie 2004. Într-o jumătate de oră, cazul a fost abandonat deoarece acuzarea a refuzat să ofere probe. Motivele pentru care Procurorul Coroanei Britanice a renunțat la caz sunt neclare. Echipa de apărare a Katharinei Gun a solicitat ca orice înregistrare sau act de consiliere juridică a guvernului cu privire la legalitatea războiului să fie desecretizate și aduse în instanță. Un proces complet ar fi putut expune astfel de documente controlului instanței. Procuratura se aștepta ca apărarea să susțină că încercarea de a opri un război ilegal de agresiune este o obligație mai presus de obligațiile Khaterinei, care decurg din Legea secretelor oficiale. Avocatul apararii, Barry Hugill, a rezumat astfel într-o declarație făcută lui Ernesto Ekaizer pentru El País: De ce a evitat Guvernul procesul? Pentru că pe bancă acuzaților ar fi fost războiul din Irak”. În mass-media, s-a speculat și că procuratura s-a înclinat în fața presiunii politice (a renunțat și toate documentele au rămas secrete). În mai 2019, The Guardian a scris că s-a renuntat la caz „atunci când procuratura a realizat că vor apărea dovezi… că până și avocații guvernului britanic credeau că invazia este ilegală”. În septembrie 2019, Ken Macdonald a declarat că Gun nu ar fi beneficiat de un proces echitabil fără dezvăluirea informațiilor secrete care ar fi compromis securitatea națională și că renunțarea era singura posibilitate de rezolvare.

După achitare, în ciuda faimei sale, Katharine abia dacă a acordat câteva interviuri. Nu a căutat notorietate în presă, nu s-a descris ca o icoană a activismului civic și nu a publicat un best-seller cu memoriile sale care sa-i aduca milioane de dolari. I-a fost greu să-și găsească un nou loc de muncă. „Din punct de vedere financiar este cel mai greu”, a spus ea. „Dar asta este parțial vina mea, deoarece nu am urmat agresiv o carieră publică. Pentru că nu sunt ambițioasa, nu este esențial pentru mine să mă găsesc într-un loc de muncă bine plătit”. Începând din 2019, Gun trăiește în Turcia și Marea Britanie cu soțul și fiica ei.

În concluzie, Katharine Gun a fost pe punctul de a opri un război. A sperat că scurgerea de informații va trezi conștiința publicului și va stăvili pornirile belicoase. Nu a reușit, dar demersul ei a pus în discuție principiul transparenței și controlul civic al autorităților (inclusiv al serviciilor secrete).

Vă recomand acest film.

P.S. Urmând linia “României educate și progresiste”, care a justificat introducerea plăcuțelor suedeze în limbajul politic, numitul Rareș Bogdan are o ieșire grobiană, mojicească, la adresa Avocatului Poporului Renate Weber. Din partea unui demagog incompetent nu mă mira acest fapt. Mă miră că există susținători ai acestei atitudini.