O scrisoare… de la Mircea Crișan

Practic necunoscut generațiilor mai tinere, pentru cei de vârsta mea, Mircea Crișan (1924 – 2013) a fost unul dintre cei mai iubiți actori. Pe numele său real Mauriciu Kraus, el s-a născut într-un vagon de tren, în timp ce părinții lui, artiști ambulanți, călătoreau cu bâlciul prin Maramureș. La vârsta de 19 ani s-a angajat ca vânzător de mezeluri și a debutat la Teatrul Barașeum ca figurant în piesa „Lozul cel mare” de Shalom Aleihem. A urmat cursurile Conservatorului de Artă Dramatică, la clasa Mariei Filotti (1944 – 1946). În 1946, debutează în revista „Ca la noi la nimeni”, regizor H. Nicolaide, alături de Maria Tănase, Sephi Alşec, Beno Verea și alții, în care obține un succes deosebit. A jucat la Teatrul Armatei, la Teatrul Savoy și la Teatrul Constantin Tănase. În1964, i s-a acordat titlul de Artist Emerit.

În 1968, după turneul pe care l-a făcut împreună cu alți artiști români de la Teatrul „Constantin Tănase” la Paris, Mircea Crişan a cerut azil politic. S-a stabilit ulterior în Germania unde, cu numele Mircea Krishan, va avea o carieră impresionantă, apărând în televiziunea germană în peste 60 de filme și 90 de show-uri. A colaborat cu mulți artiști cunoscuți, între care Rudi Carell și Gisela Schlüter. UNITER i-a acordat Premiul special pentru teatru de revistă în 2007.

Mircea Crişan era unic prin stilul său, practicând un umor fără vulgarități grosolane, fără răutate, dar care a deschis ochii celor contemporani lui. Iată un exemplu:

După stabilirea în Occident, Mircea Crişan a devenit indezirabil în România, autoritățile comuniste dând ordin să se distrugă orice înregistrare a sa, iar familia a fost supusă represaliilor (de exemplu, soția sa, actrița și cântăreața Sorina Dan, a fost concediată de la teatru). Atunci, actorul a decis să-i trimită o scrisoare lui Ceaușescu.

„Stimate tovarășe Ceaușescu,

Am auzit că în România ar circula un zvon despre mine, cum că aș fi fugit. Aceasta este o calomnie și o minciună sfruntată. Eu n-am fugit nicăieri. Eu sunt aici, la Paris. Pentru că eu sunt un artist, și așa cum ne-a învățat Lenin, arta nu are hotare. Și, în afară de asta, de ce să fi fugit? Ce e rău în România? Spuneți și dumneavoastră, că doar acolo trăiți, vă lipsește ceva? N-aveți în România tot ce vă visați … Nu sunteți liber și faceți tot ce vreţi?… Și nu numai d-voastră, care sunteți șeful statului, dar toată lumea, de pildă simpatica dvs. soție și drăgălașii d-voastră copilași. Unde, decât în România, ar putea ei s-o ducă așa cum o duc? Și am auzit și alte zvonuri despre mine, că acum, dacă mă aflu aici, o să încep să fac bancuri despre dumneavoastră și despre prea distinsa d-voastră soție, și să vă iau în balon la postul de radio «Europa Liberă» și la «Radio Londra» și la «Vocea Americii» și la o mulțime de alte posturi și voci. Că eu doar v-am cunoscut și personal, așa că material, slavă Domnului, aș avea destul! Dar nici asta nu e adevărat: cum aș putea să-mi bat joc și să-l fac de râsul lumii pe un om care sunt sigur că o să mă înțeleagă și o să dea ordin imediat ca familia mea din România să fie lăsată în pace? Închei strigând, așa cum ne-a învățat fratele și învățătorul nostru Mao-Tze-Dun: «Trăiască lupta pentru libertate!»

Cu stimă,

Mircea Crişan”

Păcat că nimeni nu încearcă să reediteze „opera” lui Mircea Crişan.

sursa foto: ziarpiatraneamt.ro

Odă proştilor

Cine a urmărit evenimentele din România din ultimii ani, comentariile din presă și prestația politicenilor, nu poate să nu fi remarcat slaba prestație intelectuală a celor de mai sus. Pentru că e sâmbătă și trebuie să ne descrețim frunțile, postez o poezie veche, dar atât de actuală.

ODĂ PROȘTILOR

Ion Pribeagu

Cu prostul care n-are școală / Te lupți puțin și-ai câștigat. / Dar duci o luptă colosală / Cu prostul care are școală! / De-ar fi să-i luăm pe toți la rând, / Și actualii, dar și foștii, / Cei mai deștepți de pe Pământ / Au fost întotdeauna… PROȘTII. / Nu te ruga la ursitoare / Să-ți facă-n viața ta vreun rost, / Mai bine urlă-n gura mare : / „Iubite Doamne, fă-mă… PROST!” / De ce să tragi ca la galeră, / Să-nveți atâtea fără rost, / De vrei să faci o carieră, / Ajunge numai să fii… PROST. / În lumea asta cu de toate, / Unde se-nvață contra cost, / Păcat că nici o facultate / Nu dă și diploma de… PROST. / Avem impozite cu carul,

Dar înotăm în sărăcie / și ce buget ar avea statul / Dintr-un impozit pe… PROSTIE… / Ei sunt ca iarba, cu duiumul, / Să nu-i jignești, să nu-i împroști! / O, Doamne, de ne-ar crește grâul / Cum cresc recoltele de… PROȘTI. / Și-n lumea asta răsturnată, / Unde cei strâmbi sunt cei mai drepți, / Savanții noștri mor de foame / Și numai PROȘTII sunt deștepți.

Ion Pribeagu a fost pseudonimul literar al lui Isac Lazarovici (1887-1971) poet și umorist român și israelian de limba română, evreu născut în nordul Moldovei, la Sulița, județul Botoșani. A scris foarte mult pentru teatre, trupe artistice, reviste umoristice, texte pe care le-a citit și la radio.

Este autorul versurilor în limba română ale cunoscutului tangou compus de Benjamin Tagle Lara – „Zaraza”, melodie care a fost înregistrată în studiourile Odeon din Berlin în 1931 și a devenit șlagăr mondial. În perioada 1939 – 1944, a scris toate textele umoristice pentru spectacolele lui Constantin Tănase. În anul 1962, a emigrat în Israel, unde a continuat să scrie poezie umoristică în limba română în „Cronica rimată a cotidianului Viața Noastră” din Tel Aviv și a fost autorul a câtorva spectacole de revistă.

Circula o poveste cu privire la plecarea lui Ion Pribeagu în Israel.

După ce de patru de ori i se respinsese cererea de emigrare, Ion Pribeagu s-a decis să-i scrie chiar lui Gheorghiu-Dej. Iată scrisoarea:

„Am depus actele toate / Și bilet de sănătate, / Și fotografii recente, cazierul cu amprente, / Plus biletul de vaccin / Că n-am fost supus străin, / Note bune la purtare, / Ordinul de concentrare, / Act de naștere-al lui tata, / De la fisc pe cinci ani plata. / Anexez aici chitanța / Că-s la zi cu Manutanța, / Am dovada de la „Sacra”/ C-am trăit bine cu soacra, / Că n-am bloc, că n-am moșie, / Că n-am stat la pușcărie, Că n-am fost nici beat, nici mort. / Am și act de cununie / Și-mi mai trebuie-o hârtie, / Doar atâta: Pașaport.” Gheorghiu-Dej s-a amuzat când a citit in ședința Biroului Politic. Râdeau și Maurer, și Drăghici, și Apostol. Numai Iosif Chișinevschi avea o mutră amară. „Mă, tu de ce nu râzi?”, l-a întrebat Dej. „E un dușman al țării, acest Pribeagu”, a răspuns Chișinevschi. „Mă, ce fel de ovrei ești, când n-ai pic de umor?”, s-a amuzat Dej. Și i-a aprobat lui Pribeagu eliberarea pașaportului.

sursă foto: afiș film Idiocracy (https://www.imdb.com/title/tt0387808/?ref_=tt_mv_close)

Editarea genomului – între panaceu, eugenie și transumanism (III)

Manipularea genetică și controlul genelor noastre, idei comune, în science fiction, care au stat la baza coșmarurilor distopice, sunt astăzi o realitate.

La seminariile cursului de Bioetică, organizam vizionarea unui film extraordinar – Gattaca – urmat de dezbateri, privind problemele etice ale ingineriei genetice.

Gattaca este un film science-fiction distopic din 1997 scris și regizat de neozeelandezul Andrew Niccol. Gattaca descrie o societate în viitorul apropiat, în care destinul personal și profesional este determinat de genele selectate/editate. Copiii din clasele sociale medii și superioare sunt selectați prin diagnoză genetică de preimplantare pentru a avea siguranța că aceștia posedă cele mai bune caracteristici ereditare. În acest viitor, acei indivizi ale căror gene sunt modificate (denumiți „Valizi”) se califică pentru locuri de muncă și oportunități prestigioase în societate. Persoanele ale căror gene nu sunt modificate (denumite „In-Valide”) sunt condamnați la muncă necalificată prost plătită. In-Valizii suferă o discriminare sistemică și izolare socială, incapabili să concureze împotriva perfecțiunii genetice. Eroul principal, Vincent Freeman, este unul dintre ultimii oameni născuți natural și nu în laboratoarele genetice. Profilul său genetic indică o probabilitate mare de apariție a mai multor tulburări și o durată de viață estimată la 30,2 ani. Miopia de care suferă îi oferă o poziție umilă în societate: aceea de muncitor la uriașa corporație Gattaca Aerospace Corporation. Are un frate, Anton, realizat prin inginerie genetică deci Valid. Vincent Freeman și-a dorit întotdeauna să poată zbura în cosmos, dar moștenirea genetică nu-i permite. Disperat să-și realizeze visul de a explora spațiul cosmic, Vincent își asumă identitatea unui membru al elitei genetice. Vincent Freemen (semnificativ numele, Free Men – Om Liber) îndrăznește să sfideze un sistem obsedat de perfecțiunea genetică și în final câștigă. Există o replică în care esențialul este surprins: „Nu voi înțelege niciodată de ce părinții noștri au ales să aiba încrederea/credința în mâinile lui Dumnezeu, mai mult decât în mainile geneticenilor?”. De aici trebuie să pornim când vorbim despre editarea genomului.

Fără îndoilă, tehnologia de editare a genomului oferă modalități revoluționare de a schimba, regla, determina și imagina genomurile la plante, animalele mari și om, oferind potențial enorm aplicațiilor noi din agricultură, zootehnie, medicină. În aplicațiile bio-medicale, editarea genică a fost utilizată în diferite tipuri de cercetare și terapii. Editarea genomului animalelor a fost utilizată în cercetarea biomedicală pentru generarea a multiple modele cu mutații specifice, care ar putea imita fenotipurile clinice (modele de cancer, de boli cardiovasculare, oftalmice, metabolice, neuropatii etc.) (Qian Li ^,et al., Applications of Genome Editing Technology in Animal Disease Modeling and Gene Therapy, Comput Struct Biotechnol J., 2019, Jun 8, 17: 689–698,). O serie de cercetări sunt orientate spre obținerea de țesuturi și organe histocompatibile cu cele umane, înlăturând principalul obstacol din calea xenotransplantului. Transplantul de organe oferă o soluție foarte promițătoare pentru pacienții, care suferă de insuficiență de organ în stadiu terminal; cu toate acestea, deficitul sever de organe umane a dus la o criză majoră. De aceea se discută despre porci modificați genetic pentru compatibilitate cu sistemul imunitar uman sau despre himera interspecie generată de complementarea blastocistului. Există o strategie alternativă pentru a produce țesuturi sau organe funcționale și transplantabile prin construirea unei himere interspecii la nivel embrionar. În stadiul incipient al dezvoltării embrionare, lipsa de angajament din partea celulelor progenitoare poate duce la o nișă de dezvoltare „goală” în embrionul animal. Aceste „nișe goale” pot fi „umplute” cu celule stem embrionare umane sau celule stem pluripotente umane induse cu capacitate himerică, având ca rezultat generarea de organe, care provin din celulele donatoare umane. În acest sens, mai multe gene de dezvoltare specifice unui organ, care guvernează țesuturile și formarea organelor, sunt modificate și, în cele din urmă, conduc la generarea de embrioni, fetuși himera (Jianguo Zhao et al. Genome editing in large animals: current status and future prospects, National Science Review, Volume 6, Issue 3, May 2019, 402–420). Unul dintre domeniile de aplicare mai puțin discutat ale tehnologiei CRISPR-Cas9 este utilizarea acesteia în scopuri militare. După cum se știe, o parte substanțială a studiilor de editare a genomului sunt susținute de ministerele apărării din diferite țări. Aceste studii sunt de obicei concentrate pe creșterea toleranței soldaților față de războiul biologic sau chimic. Această tehnologie are potențialul de a influența optimizarea performanței umane (Greene M Z, Ethical issues of using CRISPR technologies for research on military enhancement. Journal of Bioethical Inquiry. 2018; 15:327-335). Puținele studii făcute publice sunt, de obicei, concentrate pe descoperirea diferitelor gene, care pot fi valorificate de la alte specii sau identificarea de noi gene, care pot fi asociate cu tulburarea de stres posttraumatic (Cornelis et al., Genetics of post-traumatic stress disorder: review and recommendations for genome-wide association studies. Current Psychiatry Reports. 2010; 12:313. pag. 313–326). Editarea genomului oferă și posibilitatea de a descoperi noi medicamente. Pe lângă furnizarea de noi instrumente pentru descoperirea medicamentelor, stabilirea unor abordări mai bune de screening in vitro și pe modele animale și sprijinirea unor noi căi de biosinteză pentru a genera molecule complexe, editarea genomului este folosită pentru noi terapii bazate pe gene și celule, care ar putea corecta direct mutațiile ereditare (care cauzează boli) prin intervenții directe asupra liniei germinale (Fellmann et al., Cornerstones of CRISPR-Cas in drug discovery and therapy, Nature Reviews Drug Discovery, 2017,16:89–100).

La om, aceste tehnologii de editare pot fi utilizate în embrioni / celule germinale sau încelulele somatice.

Editarea genetică a celulelor somatice umane a ajuns deja în stadiul de studii clinice.

În 2015, s-a folosit cu succes editarea genetică somatică la o fetiță de un an din UK – Layla – pentru a o ajuta să lupte cu leucemia. Acest lucru i-a salvat viața.

Layla Richards a fost diagnosticată cu leucemie limfoblastică acută când avea doar trei luni. A fost dusă imediat la Great Ormond Street Hospital din Londra pentru a începe tratamentul standard de chimioterapie, urmat de un transplant de măduvă osoasă pentru a restabili sistemul imunitar. Pentru copiii mici ratele de vindecare după aceste tratamente sunt de 25%. Layla nu a făcut parte din acest segment. În două luni, boala a recidivat într-un stadiu care este de obicei fără speranță. Atunci, cu acordul părinților ei, Ashleigh și Lisa, în iunie 2015, s-a aplicat o terapie  genetică expermentală. Ideea de bază era de a elimina celulele imune din corp, de a le modifica/edita genetic făcându-le să atace celulele canceroase și de a le plasa înapoi în organism. O astfel de terapie a dat rezultate în experimente pe șoareci, dar Layla a fost primul pacient uman. Nu s-a folosit CRISPR, ci o altă tehnologie de editare a genomului numită TALENs. Această abordare a avut succes, simptomele au disparut, iar parametrii biologici și testele paraclinice au ajuns la valori normale, după două luni. După trei luni, Layla a primit un al doilea transplant de măduvă osoasă pentru a-și restabili sistemul imunitar. Aceste celule imunitare sănătoase au recunoscut celulele editate genetic ca străine și le-au distrus, astfel încât  nu au mai existat celule modificate genetic în corpul ei. După 18 luni, Layla se descurca bine, fără semne de revenire a leucemiei. Cu toate acestea, tratamente precum cel pe care Layla le-a primit sunt încă experimentale, deoarece comunitatea științifică și factorii de decizie trebuie să abordeze barierele tehnice și preocupările etice legate de editarea genomului. (New Scientist, 5 noembrie 2015; NIH- National Human Genome Research Institute, What is genome editing?, 2019).

În 2020–2021, au început să apară rezultatele studiilor clinice privind terapia CRISPR pentru siclemie și beta-talasemie. La reuniunea anuală a American Society of Hematology din 2020, s-au prezentat rezultatele terapiei prin editare la trei pacienți cu siclemie și șapte cu β-talasemia. Siclemia (anemia cu celule falciforme) și β-talasemia sunt boli monogenice sanguine cu manifestări severe, care pot pune viața în pericol. S-a efectuat editarea celulelor stem și progenitoare hematopoietice obținute de la donatori sănătoși, cu CRISPR-Cas9, țintind amplificatorul specific eritroid. Aproximativ 80% dintre alelele de la acest locus au fost modificate, fără a exista nicio dovadă de editare în afara țintei. După ce au fost supuși mieloablației, pacienții au primit celule  autologe editate cu CRISPR-Cas9. La mai mult de un an, pacienții au avut niveluri ridicate de editare alelică în măduva osoasă și sânge, creșteri ale hemoglobinei fetale, care au fost distribuite pancelular, independență față de transfuzie și eliminarea episoadelor vaso-ocluzive, cu alte cuvinte o îmbunătățire semnificativă (Frangoul et al., CRISPR-Cas9 Gene Editing for Sickle Cell Disease and β-Thalassemia. N Engl J Med. 2021 Jan 21;384(3):252-260). Rezultate încurajatoare s-au raportat și în editarea celulelor T în cancer (Lu, Y.et al., 2020, Safety and feasibility of CRISPR-edited T cells in patients with refractory non-small-cell lung cancer. Nat Med, 26, 732–740; Lacey S.F. & Fraietta J.A., 2020, First Trial of CRISPR-Edited T cells in Lung Cancer Trends in Molecular Medicine, vol.26,8, pp713-715).

La embrionii umani/celulele germinale, tehnologia editării genetice are probleme de aplicare, deoarece ar putea introduce modificări ereditare în genomul uman (Vassena R. et al., Genome engineering through CRISPR/Cas9 technology in the human germline and pluripotent stem cells. Hum Reprod Update. 2016 Jun; 22(4):411-419.; Lea, R.A. et al., 2020, Author Correction: Human germline genome editing. Nat Cell Biol, 22, 135) deși se afirmă că efectele intergeneraționale apar numai atunci când celulele modificate sunt folosite pentru o sarcină, dusă la termen. Se face o distincție între editarea genomului liniei germinale (GGE), care poate afecta doar embrionii în vitro utilizați pentru cercetare și editarea genomului ereditabil (HGE), care este utilizată în medicina reproductivă (Baylis et al., Human Germ Line and Heritable Genome Editing: The Global Policy Landscape, CRISPR J. 2020, Oct; 3(5):365-377).

Au fost formulate numeroase argumente în sprijinul sau în opoziție cu noile tehnologii (Almeida, M., Ranisch R., Beyond safety: mapping the ethical debate on heritable genome editing interventions, Humanities & Social Sciences Communications, vol. 9, n.139, 2022). Argumentele științifice despre beneficiile editarii genetice se confruntă însă cu o lipsă obiectivă de cunoștințe fundamentale, anticiparea consecințelor potențiale, lipsa reglementării legale și temeri cu privire la selecția umană (eugenie) și crearea de arme biologice (Rothschild J., Ethical considerations of gene editing and genetic selection. J Gen Fam Med., 2020, May 29; 21(3):37-47).

Două evenimente au marcat dezbaterea etică privind editarea genomului embrionului uman.

În 2015, CRISPR a fost folosit pentru a edita embrioni umani de către Junjiu Huang de la Universitatea Sun Yat-Sen din Guangzhou. Experimentul său a fost considerat ne-etic de majoritatea bioeticenilor (Cressey & Cyranoski, 2015, Human-embryo editing poses challenges for journals. Nature, 520, 594-608; Schaefer G.O. Rogue science strikes again: the case of the first genetically modified babies, The Conversation, 27 noiembrie 2018). Ca o reacție, în 18 martie 2015, un grup de cercetători de prestigiu, între care Laureații Premiului Nobel, Paul Berg și Jennifer Doudna, cer o prudență crescută în acest domeniu, mergând până la un moratoriu al cercetărilor (Baltimore et al., 2015, A prudent path forward for genomic engineering and germline gene modification. Science, 348/6230, pp 36-38).

Cu toate acestea, pe 26 noiembrie 2018, biologul He Jiankui, a anunțat că a editat o genă în embrioni umani: șapte cupluri și-au donat ovule și sperma pentru a crea embrioni pentru experimentul lui He. Toți tații aveau HIV. El a folosit CRISPR pentru a schimba ADN-ul embrionilor pentru a preveni ca acești copii să fie vulnerabili la o infecție cu HIV. Unsprezece embrioni editați au fost utilizați în cele din urmă pentru fertilizarea in vitro (FIV). Procedurile FIV au dus la o singură sarcină și la nașterea unor fete gemene, pe care He Jiankui le numește Lulu și Nana. Scopul aparent a fost nobil: să folosească CRISPR pentru a le modifica genele pentru a include o variantă de protecție împotriva transmiterii HIV. Anunțul a fost însă urmat de un potop de critici științifice și etice la adresa lui He Jiankui, care, în dorința de notorietate, a depășit granițele etice bine stabilite. Reacția comunității profesionale a oamenilor de știință și eticieni a fost rapidă și, în esență, universală în condamnarea sa, inclusiv de către peste 100 de colegi ai lui He din China. Obiecția centrală a fost că studiul era pur și simplu prea riscant. Cercetătorii au subliniat că riscul unor efecte dincolo de țintă (modificarea neintenționată a altor gene) și mozaicismul (modificarea genei țintă doar în unele dintre celulele embrionului, nu în toate) ar putea duce mai târziu la efecte neașteptate și dăunătoare asupra sănătății acelor copiii. În 2019, o instanță din China l-a condamnat pe He Jiankui la 3 ani închisoare pentru „practici medicale ilegale” (Krimsky, S. ,2019 Ten ways in which He Jiankui violated ethics. Nat Biotechnol, 37, 19–20; Cyranoski D., What CRISPR-baby prison sentences mean for research. Nature. 2020 Jan; 577(7789):154-155).

Cercetătorii au descris eugenia ca un pericol real în conversațiile despre editarea liniei germinale, ducându-ne înapoi la Gattaca pe care putem să o considerăm ca o profeție tulburătoare de avertizare a riscurilor inerente intervenției genetice. Preocupările legate de eugenie sunt valabile mai mult ca oricând în zilele noastre. O întrebare apare constant: pot fi trasate granițe clare între un tratament care folosește tehnologia de editare genomică și eugenie?

(va urma)

sursă foto: coe.int

„El trăiește”

Într-o țară mediteraneană din Europa, înainte de alegeri, are loc o lovitură de stat, iar armata preia puterea. Se interzic arta modernă, muzica populară, romancierii de avangardă, matematica modernă, filozofii clasici și moderni și utilizarea simbolului „Ζ” (în greacă: zíta) care înseamnă: „El trăiește”. Așa se încheie filmul algeriano-francez Z din 1969, regizat de Costa-Gavras, cu un scenariu de Gavras și Jorge Semprú, bazat pe romanul cu același nume din 1966 al lui Vassilis Vassilikos. Filmul este o relatare a evenimentelor din jurul asasinării politicianului grec Grigoris Lambrakis în 1963.

Povestea începe cu momentele de propagandă guvernamentală plictisitoare și o prezentare de diapozitive despre politica agricolă. Apoi, șeful Jandarmeriei ține un discurs pasional, care descrie programul guvernului de combatere a opoziției de stânga. În paralel, se pregătește un miting al opoziţiei în care un deputat pacifist urmează să susţină un discurs, care pledează pentru dezarmarea nucleară. Au existat încercări ale guvernului de a împiedica rostirea discursului. În drum spre locație, deputatul este lovit de unul dintre protestatarii sponsorizați de guvern, dar își ține discursul. După ce a ținut discursul, în timp ce deputatul traversează strada, o mașină trece în viteză pe lângă el, iar un bărbat îl lovește cu o bâtă. Rana se dovedește fatală și deputatul moare la spital.

Ancheta este încredințată unui magistrat, fiu de colonel de jandarmi, care nu agreează ideile politice ale deputatului ucis. Cu toate acestea, magistratul, în pofida piedicilor puse de poliție în anchetă, cu ajutorul unui fotoreporter, descoperă adevarul și îi pune sub acuzare nu doar pe cei doi criminali, ci și pe patru ofițeri de poliție militară de rang înalt. Toți primesc pedepse ușoare și sunt reabilitați după lovitura de stat.

Distribuția cuprinde pe Jean-Louis Trintignant – magistratul de instrucție (personaj real – Christos Sartzetakis); Yves Montand (personaj real Grigoris Lambrakis); Irene Papas (personaj real Helene, soția deputatului); Pierre Dux în Generalul (personaj real Konstantinos Mitsou); Jacques Perrin – fotoreporter Giorgos Bertsos s.a.

Coloana sonoră aparține lui Mikis Theodorakis, care, în momentul filmărilor, era în arest în Grecia. Cuprinde cântece, care ulterior au devenit hituri: Antonis din „Trilogia Mauthausen”; Tânărul Zâmbitor, Murmurul inimii, Cafe Rock, Batucada, Cine nu vorbește despre Paște, În acest oraș. „Tanarul zâmbitor” (το γελαστό παιδί) a fost una dintre poreclele lui Lambrakis.

Filmul s-a bucurat de un succes deosebit atât la public, cât și la critici. A obținut peste 20 de premii între care Premiul juriului și Premiul pentru interpretare masculină (Jean-Louis Trintignant) la Festivalul filmului de la Cannes (1969), Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin (1970), Globul de Aur pentru cel mai bun film strain (1970); Premiul BAFTA pentru cea mai bună muzică de film – Mikis Theodorakis (1970) etc.

Câteva rânduri despre personajele reale

Grigoris Lambrakis (3 aprilie 1912 – 27 mai 1963) a fost un politician democrat grec, medic, sportiv de performanță și profesor al Facultății de Medicină a Universității din Atena. A deținut recordul grecesc la sărituri în lungime timp de douăzeci și trei de ani (1936 – 1959). A câștigat câteva medalii de aur la Jocurile Balcanice. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1941-1944), Lambrakis a participat activ la rezistența greacă. În 1943, a înființat Uniunea Atleților Greci (Ένωση των Ελλήνων Αθλητών, Enosi ton Ellínon Athlitón) și a folosit veniturile obținute din competiții pentru a finanța ajutorarea cu alimente a populației înfometate. După Război, Lambrakis a continuat să-i ajute pe cei săraci, conducând o mică clinică privată pentru pacienții care nu își puteau permite îngrijiri medicale.

Nu era comunist, dar orientarea politică și ideologică a lui Lambrakis era spre stânga. A fost implicat activ în mișcarea pacifistă a timpului său. Lambrakis a acționat politic pentru Stânga Democrată Unită. A fost ales în Parlamentul Elen la alegerile legislative din Grecia din 1961 ca deputat al Pireului. Asasinarea lui, în 1963, a provocat proteste în masă, a dus la o criză politică prelungită terminată cu dictatura militară a coloneilor.

Christos Sartzetakis (6 aprilie 1929 – 3 februarie 2022) – jurist grec, judecător suprem al Curții de Casație, care a ocupat funcția de președinte al Greciei între 1985 și 1990. Tatăl său a fost ofițer de jandarmerie la Salonic. Sartzetakis a obținut o diplomă în drept de la Universitatea Aristotel din Salonic și a devenit în 1955 judecător de pace la Kleisoura, Kastoria. În 1963, era judecător al Tribunalului de Primă Instanță din Salonic. Sartzetakis a fost desemnat cu anchetarea cazului Lambrakis. În martie 1964, el a trimis o scrisoare ministrului justiției Polychronis Polychronidis în care a implicat poliția și statul ca fiind responsabili pentru crimă. A dispus arestarea preventivă a patru ofițeri superiori.

În memoriile sale, publicate după părăsirea președinției, el a subliniat că moartea lui Lambrakis a fost un asasinat politic clar cu implicarea autorităților. Sartzetakis a fost exclus din justiție împreună cu 29 de magistrați prin Legea constituțională din 28 mai 1968, acuzat că „în exercitarea funcțiilor sale, a acționat în mod discriminatoriu, motivat de convingerile sale politice în favoarea unui partid politic, într-un mod care a încălcat încrederea cetățenilor în imparțialitatea sa”. 

A fost arestat de două ori de Junta coloneilor, (prima dată în ajunul Crăciunului, 1970) și a fost torturat de poliția militară greacă. După proteste internaționale, a fost eliberat din închisoare în 1971.

În septembrie 1974, după răsturnarea dictaturii și restabilirea democrației în Grecia, Sartzetakis a fost reabilitat. În calitate de membru al Curții de Apel, în 1976 a respins cererea Germaniei de extrădare a teroristului Rolf Pohle, argumentând că crimele sale au fost politice, iar Constituția greacă împiedică extrădarea în astfel de cazuri. A fost numit președinte al Curții de Apel în 1981 și a devenit membru al Curții Supreme Civile și Penale din Grecia în 1982.

În 1985, prim-ministrul Andreas Papandreou l-a nominalizat pe Sartzetakis, un judecător care nu fusese implicat în politică, drept candidat la presedentia Greciei și a fost ales cu 180 voturi (celelalte 110 fiind împărțite de alți doi candidați). În 1986, Sartzetakis s-a opus ferm legii care legaliza avortul. Între 1989 și 1990, a trebuit să facă față unei triple repetiții electorale (fără precedent) din cauza incapacității partidelor de a forma un guvern. În 1990, a refuzat să grațieze un tânăr homosexual, Christos Roussos, un tânăr homosexual condamnat la închisoare pe viață în 1976 pentru crimă, ceea ce a provocat proteste (Sartzetakis a fost acuzat că este homofob) și i-a înrăutățit relația cu prim-ministrul Papandreou. A fost criticat pentru convingeri conservatoare, pentru că a folosit forma conservatoare a Greciei moderne numită katharevousa, pentru că în 1986, a apărut într-o fotografie cu o cruce foarte mare la o sărbătoare la Mănăstirea Sumela etc. Sartzetakis a fost primul președinte care i-a primit pe toți luptătorii rezistenței antinaziste (inclusiv ELAS) la Palatul Prezidențial pentru sărbătoarea din 24 iulie. 

Konstantinos Mitsou (1909 – 1985) – general locotenent al Jandarmeriei Elene. S-a născut în 1909 în satul Halkiopoulo din Etolia. Tatăl său, Vasilios Mitsou, a fost un bogat proprietar de pământ. Konstantinos Mitsou a servit întâi în armata elenă ajungând sergent de infanterie. În 1932, s-a alăturat jandarmeriei elene. Între 1946 – 1949, a făcut parte din Direcția VIP de Securitate a Jandarmeriei și a fost șeful securității Regelui. Din 1950 până în 1953 a fost comandant al Jandarmeriei pentru regiunea Magnezia, iar din 1953 până în 1955 comandant al Jandarmeriei pentru regiunea Serres. În iulie 1961, a fost numit inspector general al jandarmeriei pentru nordul Greciei, responsabil cu toate forțele de jandarmerie din nordul țării. Prieten apropiat al primului-ministru Constantin Karamanlis. Pe întreg parcursul carierei a fost implicat în numeroase acte de represiune politică, tortură, asasinate. Implicarea sa în finanțarea și conducerea diferitelor organizații fasciste violente în nordul Greciei, și, în special, Salonic a fost descoperită de magistratul Christos Sartzetakis, iar Mitsou a fost închis, ceea ce a dus la căderea guvernului Karamanlis. A murit în 1985 la Salonic.

Vizionare plăcută.

P.S. Citesc o știre (sursa Știri pe surse) și mă minunez: parlamentarii de la Chișinău, ai progesistei Maia Sandu („slujirea de peste Prut” – ca să parafrazez un mare filozof român în viață), ar fi votat o lege prin care se interzice expunerea în spațiul public al literei Z. Dacă e adevărat, atunci, în sălile de cinematograf (care sunt spațiu public) se interzic filmele gen „Z”; „Zorro”; „Apocalipsa Z” etc. Dacă au interzis și scrierea literei z atunci apare o mare problemă: Facebook este spațiu public și în loc de zevzec (pentru a-i caracteriza) trebuie apelat la sinonimele (recomandate de dicționare) – prost, nătărău, găgăuţă, neghiob, smintit, bleg, nerod, neserios, zăpăcit, ceea ce încalcă regulile comunității. Greu mai este să scrii pe Facebook în ziua de azi.

sursa foto: senscritique.com

Minți periculoase

Odată cu trecerea timpului și înaintarea în vârstă sunt tot mai sentimental și cuprins de nostalgii. Când doresc să mă relaxez, prefer să recitesc o carte sau să mă uit la un film vechi. Această preferință este determinată și de calitatea filmelor actuale: sunt fie de o violență excesivă, fie dominate de ideologia „progresistă”, astfel încât nobili englezi din secolul XIX sunt negri, iar singurele probleme ale societății sunt cele legate de identitatea de gen și comportamentele sexuale. Prin urmare, zilele trecute mi s-a facut dor de Domnița Șoim (Michelle Pfeiffer) și am revăzut filmul Dangerous Minds (1995), o ecranizare după cartea autobiografică My Posse Don’t Do Homework a scriitoarei LouAnne Johnson.

LouAnne Johnson este o scriitoare, profesor și fost pușcas marin american. A fost prima femeie în DINFOS (Defence Information School), iar în serviciul militar a primit numai calificative de excelent. Când s-a retras, a primit diploma de onoare. Johnson a crescut în Youngsville, Pennsylvania. După liceu s-a înscris la Universitatea Indiana din Pennsylvania, dar a renunțat după câteva săptămâni și s-a înrolat în Marină (în 1971), servind la baza Clark din Filipine. Ulterior, s-a transferat la US Marine Corps. În timp ce era în serviciu activ, a obținut o diplomă de licență în psihologie, absolvind cu magna cum laude. Înainte de a deveni profesor de liceu, Johnson a obținut și un master în predarea limbii engleze. A scris despre experiența ei din serviciul militar în cartea Making Waves: A Woman in This Man’s Navy (1986), denunțând hărțuirea sexuală din armata pe care o identifică drept principalul motiv pentru care a părăsit marina. În timp ce lucra la teza de licență în 1989, Johnson a început să predea ca stagiar la liceul Carlmont din Belmont, California unde a stat 4 ani (descriși în My Posse Don’t Do Homework). În 1995, Johnson a predat engleza la liceul Onate din Las Cruces, dar a părăsit predarea pentru a scăpa de publicitatea care a urmat filmului Dangerous Minds. În perioada 2013-2016, Johnson a predat liceul în Deming și Silver City, New Mexico. Din 2010, Johnson a lucrat ca instructor adjunct în cadrul Departamentului de educație a profesorilor de la Santa Fe Community College. Dintre cărțile publicate menționez Making Waves (1986); My Posse Don’t Do Homework (1992); The Girls in the Back of the Class (1996); School Is Not a Four-Letter Word (1997); Two Parts Textbook, One Part Love (1998); Queen of Education (2004); Teaching Outside the Box (2005, 2009, 2012); Muchacho (2009). LouAnne Johnson este în prezent instructor de certificare a profesorilor online. Vă recomand să vizitați site-ul LouAnne pentru a vedea multe alte dintre activitățile acesteia.

Lansat pe 11 august 1995 cu Michelle Pfeiffer în rolul principal, filmul Dangerous Minds a avut cronici proaste, dar paradoxal un succes la public extraordinar: încasările au depășit 190 milioane de dolari, iar clipul de lansare al filmului cu cântecul lui Coolie Gangsta’s Paradise a avut peste 6,5 milioane de vizitatori. Cântecul a intrat în istoria rap-ului, a primit numeroase premii și a obținut 5 discuri de platină.

Un lucru pe care l-am învățat de-a lungul anilor este că e bine să îți formezi propria opinie atunci când vine vorba de filme. Doar pentru că un critic spune că este un film prost nu înseamnă că nu-ți va plăcea. Mințile periculoase este un film excelent. Am citit recenzii la acest film și nu mi-am schimbat părerea. Se spune că este doar un alt film cu clișee de la Hollywood. Ce nu au înțeles criticii este ca „Minți periculoase” spune o altă parabolă înălțătoare în care profesorul dedicat preia o clasa specială, plină de personaje rebele (adolescenți afro-americani și latini din East Palo Alto, care provin din medii sărace, implicați în războiul bandelor și consumul de droguri) și le cucerește cu o abordare neortodoxă. LouAnne folosește versurile din „Mr. Tambourine Man” al lui Bob Dylan pentru a preda simbolismul și metafora; odată ce acest lucru este atins, ea trece la alt poet – Dylan Thomas, „Nu te îndrepta blând în acea noapte bună”.

Nu am să vă povestesc filmul. Vă las plăcerea să-l vedeți/revedeți. În schimb, m-am gândit că este potrivit să adun fapte legate de film.

Studioul a făcut mari presiuni pentru a introduce modificări ale acțiunilor relatate în carte. Astfel, în film, toți copiii din clasa specială sunt minoritari. În realitate, în clasa lui Jonshon, copiii erau amestecați în mod egal: negri, albi și hispanici. Această modificare, spune într-un interviu LouAnne, „perpetuează acest mit că doar copiii minoritari sunt expuși riscului, iar copiii albi nu au probleme”.

Într-o alta scenă, Johnson este etichetată ca o „cățea de pâine albă” de către bunica înfuriata a gemenilor afro-americani, care au abandonat clasa. Johnson spune că acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. „I-am întrebat «De unde a venit asta?». Ei au spus: «Am fost siguri că unii dintre părinții negri și hispanici trebuie să vă fi supărat». Am spus: «Pentru ce? Pentru că am ajutat copiii? La naiba, nimeni nu mi-a spus vreodată așa ceva». ”

LouAnne din viața reală a fost enervată de decizia realizatorilor de a-l ucide pe Emilio de dragul impactului dramatic. De fapt, adevăratul Emilio s-a alăturat corpului de infanterie marină, a ajuns capitan și s-a stabilit în California cu soția și cei doi copii.

Studioul a dorit să includă în film o scenă dramatică în care LouAnne Johnson a fost concediată pentru că a hărțuit sexual un elev. LouAnne Johnson s-a opus, amenințând că va da în judecată studioul dacă vor continua, spunând că nu numai nu este adevărat, ci este și o crimă. „Vorbești serios? Sunt profesor licențiat”, i-a spus Johnson lui Kenai Andrews „Mi-aș pierde licența pentru asta. Nu poți face asta și, în plus, nu este adevărat. Au spus, “Da, știm, dar ar fi interesant”. I-am spus: „Nu pricepi. O să-mi distrugi reputația, pentru că oamenii vor crede că este adevărat”. În cele din urmă, studioul a dat înapoi.

LouAnne Johnson își amintește geneza proiectului ca o combinație de dragoste și amuzament: „M-au sunat și mi-au spus: «Vom face un film. Cine crezi că ar trebui să te joace? Am spus: «Oh, nu știu… Bette Midler?». Apoi mi-au spus că Michelle Pfeiffer a citit-o și vrea să o facă. Cred că a fost Jerry Bruckheimer care a spus: «Probabil că Michelle nu o va juca pentru că este prea drăguță ca să fie profesor… dar nu am vrut să te insult». Am spus: «Știu că nu ai făcut-o, de aceea nu-ți voi sparge fața – deși am fost antrenată să fac asta!”

Pentru a se pregăti pentru film, LouAnne Johnson a ascuns-o pe Michelle Pfeiffer în clasa ei, timp de câteva zile – fără a fi machiată și purtând o jachetă de piele neagră. Unii dintre elevi au întrebat-o pe Johnson: „Este Catwoman?” (Pfeiffer a interpretat-o pe Catwoman în filmul Batman). Johnson a spus da și ei au spus: „Ce s-a întâmplat? Nu arată la fel de bine ca in film!”

Michelle Pfeiffer a fost singura persoană din film care a citit cartea lui LouAnne Johnson. Scenaristul Ronald Bass a citit doar o recenzie a cărții. Michelle Pfeiffer a fost însărcinată în timpul producției filmului. Au încercat diferite unghiuri ale camerei și ea purta fuste lungi în scene pentru a încerca să ascundă sarcina.

Dintre copiii din clasa din film, majoritatea nu erau actori. Nu au fost instruiți, au primit locuri de muncă direct de pe stradă. După acest film mulți dintre ei au avut cariere de succes, iar unii dintre ei păstrează încă legătura LouAnne Jonshon. Renoly Santiago, care a jucat rolul lui Raoul, a continuat să joace în filme precum Hackers (cu Angelina Jolie) sau Con Air (cu Nicolas Cage). Ebony „Sunshine” Jerido (Deanne în film) a devenit o scriitoare cunoscută și bine vândută. În schimb, Wade Domínguez, care l-a interpretat pe Emilio a murit din cauza insuficienței respiratorii în 1998, la vârsta de doar 32 de ani. Renoly Santiago, își amintește în 2015: „Am fost apropiați. Era cea mai drăguță persoană și era foarte vulnerabil. Când mă uit înapoi la el, a fost ca în călătoria lui James Dean. Trăise o viață nomadă.”.

Lui Johnson nu i s-au plătit mulți bani pentru film cu toate că filmul a generat venituri de 180 milioane USD. Ea a estimat că a fost plătită cu un avans de 125.000 de dolari și nu a obținut nimic din profit, în ciuda faptului că a fost de acord cu doi la sută din net. Problema a fost că majoritatea filmelor nu fac profit pe hârtie; agentul ei nu a realizat că ar fi trebuit să semneze pentru doi la sută din veniturile brute (180 milioane USD). LouAnne spune despre acest episod „Am folosit o parte din acești bani pentru a cumpara 40 de acri în deșert, am început cu o organizație non-profit (numită Ranch Second Chance). Ar fi fost suficient pentru a începe o școală. Am trimis scrisori pentru donații. Hollywood Pictures mi-a trimis un cec de 250 USD. Pfeiffer mi-a trimis un cec personal de 10.000 USD. Cred că asta vorbește de la sine. Dar apoi am avut mici impedimente, iar suma nu avea să fie suficienta. Așa că am vândut proprietatea, apoi am dat banii unei școli alternative hispanice. Am învățat o lecție importantă.”

Concluzie: în bine sau în rău, Mințile periculoase au ajutat la definirea unei generații și sunt redescoperite acum de o nouă generație. Există atât de multă dragoste în acest film și atât de multă intenție pură. Trebuie numai să le descoperim.

P.S. Dacă doriți să ascultați Gangsta’s Paradise

Refren: Spune-mi de ce suntem atât de orbi să nu vedem
că cei pe care îi rănim suntem noi, tu și eu?

Iar Mr. Tambourine Man îl găsiți aici:

sursă foto: gorgeouspfeiffer.com

În timp ce era război

Mientras dure la Guerra/While at War este un film din 2019 al regizorului, scenaristului și muzicianului chiliano-spaniol Alejandro Amenábar. Este o dramă despre începutul regimului Franco și despre cum a ajuns acesta să pecetluiască viitorul Spaniei, ca pe un mormânt, timp de aproape 40 de ani. Punctul culminant al filmului îl constituie confruntarea între Miguel de Unamuno și generalul José Millán-Astray. De fapt, Unamuno se confruntă cu sine și cu idealurile sale. Pentru a înțelege filmul sunt necesare câteva informații din istoria Spaniei și despre personaje.

1. Ce spune istoria.

În 1931, regele Alfonso al XIII-lea abdică și fuge din Spania, moment în care s-a instaurat a doua Republică Spaniolă (1931 – 1939). După proclamarea republicii, a fost aprobată Constituția din 1931 și ar fi trebuit să organizeze alegerile, dar radicalii și socialiștii, de frica opoziției de dreapta, au amânat alegerile pentru a rămâne la putere încă doi ani. Guvernul republican al lui Manuel Azaña a inițiat numeroase reforme, care în viziunea lor „modernizau” țara. În 1932, iezuiții, care conduceau cele mai bune școli din țară au fost interziși și li s-au confiscat propietățile. Armata a fost redusă. Proprietarii de pământ au fost expropriați. Alegerile din 1933 au fost câștigate de Confederația Dreptei Autonome Spaniole (CEDA). În fața victoriei electorale a CEDA, președintele Alcalá-Zamora a încălcat Constituția, a refuzat să-i invite să formeze guvernul și l-a numit Prim-Ministru pe Alejandro Lerroux din Partidul Radical Republican. Au urmat trei ani de instabilitate și anarhie. Conform surselor oficiale ale perioadei, 330 de oameni au fost asasinați și 1.511 au fost răniți în acte de violență pe motive politice; arhivele relevă 213 tentative eșuate de asasinat, greve generale și distrugerea (de regulă prin incendiere) a 160 de edificii religioase. Anarhia a culminat cu revoltele organizate de socialiști, anarhiști și comuniști. Revoluționarii bine înarmați au reușit să ia în stăpânire întreaga regiune Asturias, comițând numeroase omoruri asupra polițiștilor, preoților și civililor și distrugerea bisericilor și a altor clădiri, inclusiv o parte a Universității din Oviedo. În zona ocupată de rebeli, s-a declarat oficial revoluția proletară și s-au abolit banii. Alegerile legislative au avut loc în Spania la 16 februarie 1936. Au existat violențe semnificative în timpul campaniei electorale, majoritatea inițiate de stânga politică. Câștigătorii alegerilor din 1936 au fost declarați cei din Frontul Popular, o coaliție de stânga cu un avans restrâns (de 1% din votul popular) asupra opoziției de centru și de dreapta divizate. Istoricul Stanley G. Payne afirma că a fost o fraudă electorală majoră, cu încălcarea pe scară largă a legilor și a Constituției. În 2017, Manuel Álvarez Tardío și Roberto Villa García au publicat rezultatul unei cercetări în care au ajuns la concluzia că alegerile din 1936 au fost trucate. Stânga a sărbatorit victoria în stilul ei. La 36 de ore după la alegeri, 60 de oameni au fost omorâți (majoritatea ofițeri de poliție, care încercau să mențină ordinea sau interveneau în ciocnirile violente) și 39 au fost răniți grav, în timp ce 50 de biserici și 70 de centre politice conservatoare au fost atacate sau detonate.

Convinsă că stânga nu mai era dispusă să urmeze statul de drept și că viziunea sa asupra Spaniei era ignorată, dreapta a abandonat opțiunea parlamentară și a început să conspire pentru a prelua puterea. Pe 12 iulie 1936, milițiile de stânga au obținut aprobarea ministrului de interne pentru arestarea ilegală a unor membri ai Parlamentului. La primele ore ale zilei de 13 iulie 1936, liderul opoziției de dreapta, José Calvo Sotelo a fost împușcat acasă de milițiile de stânga. Această crimă cu sânge rece a avut un efect de catalizator pentru a transforma o conspirație într-o revoltă puternică. Trei zile mai târziu (17 iulie), lovitura de stat a început, cu revolta armatei în Marocul Spaniol și s-a răspândit în multe regiuni din Spania.

„Realizarile” razboiului civil: teroare (roșie și albă), o jumătate de milion de morți și o dictatura de peste 40 de ani. Se estimează că „teroarea roșie”, care a beneficiat de consultanța NKVD-ului stalinist, s-a soldat cu peste 72.000 de victime civile nevinovate între care aproximativ 7.000 de clerici uciși (13 episcopi, 4184 de preoți de dioceză, 2365 de bărbați catolici, 114 iezuiți și 283 de călugărițe). „Teroarea albă” a beneficiat de consultanța Gestapo-ului german și a avut drept țintă pe oricine era împotriva politicii de extremă dreapta a Falangei Spaniole (care la alegerile din 1936 au obținut sub 1% din voturi). Persecuţiile nu s-au terminat odată cu sfârșitul războiului civil. Odată cu instalarea completă a dictaturii lui Franco, execuţiile în masă iau, oficial, sfârșit, dar regimul franchist va continua să păstreze în legalitate numeroase practici condamnabile, tipice statelor autoritare: încarcerarea și executarea opozanților politici, folosirea torturii și a taberelor de muncă silnică etc. Se estimează că în 40 de ani, între 150.000 și 400.000 de persoane au căzut victimele „Terorii Albe”.

2.Personajele confruntării

Miguel de Unamuno y Jugo (29 septembrie 1864 – 31 decembrie 1936), filozof, prozator, eseist, poet și dramaturg, a fost unul dintre cei mai mari gânditori ai Europei secolului XX. Figură renascentistă, un umanist, dar și un creator, discipol iberic al lui Marcus Aurelius, Sf.Augustin și Soeren Kierkegaard, Unamuno este socotit simbolul existențialismului spaniol. S-a născut la Bilbao, într-o familie bască, a urmat studii de literatură și filozofie la Universitatea din Madrid, iar după absolvire este numit profesor de limba și literatură greacă la Universitatea din Salamanca, unde va funcționa decenii la rând, cu întreruperi impuse de conflicte cu autoritățile politice sau de exilul la care îl obligase dictatorul Primo de Rivera (1924-1930). În 1901, Unamuno a fost ales rector al universității, dar a fost eliberat din funcție în 1914, după îmbrățișând în mod public cauza aliată în primul război mondial. După întoarcerea din exil, a fost reales rector al universității în 1931. În 1901, Unamuno a susținut binecunoscuta sa conferință despre individulitatea științifică și literară a bascilor. În anii 1910 – 1920, a devenit unul dintre cei mai pasionați avocați ai liberalismului spaniol și i-a denunțat pe marii proprietari pentru neglijență și ignoranță. După căderea dictaturii lui Primo de Rivera, a fost ales în Parlament, și a condus o mare manifestație în Plaza Mayor în care s-a ridicat steagul Republicii. A fost întotdeauna un moderat și a refuzat toate extremismele politice și anticlericale. Într-un discurs rostit la 28 noiembrie 1932, la Madrid, a protestat împotriva hotărârii anticlericale extremiste a lui Azaña: „Chiar și Inchiziția a fost limitată de anumite garanții legale. Dar acum avem ceva mai rău: o forță de poliție care se bazează doar pe un sentiment general de panică și pe invenția unor pericole inexistente pentru a acoperi această depășire a legii”. Guvernul republican a hotărât la 22 august 1936, ca Unamuno să fie destituit din funcția de rector al universității. A salutat inițial revolta lui Franco, necesară pentru salvarea Spaniei de excesele celei de-a doua republici și a fost repus în scaunul de rector. Tactica dură, ilegală și sângeroasă, folosită de franchiști în lupta împotriva oponenților lor republicani, l-a determinat să se opună atât Republicii, cât și lui Franco și să afirme despre revolta militară că ar fi victoria „unei mărci de catolicism care nu este creștină și a unui militarism paranoic crescut în campaniile coloniale”. Lui Nikos Kazantzakis i-a mărturisit: „Nu ține cont de ceea ce spun oamenii. Nu, nu am trădat cauza libertății. Dar, deocamdată, este absolut esențial ca ordinea să fie restabilită. Dar într-o zi mă voi ridica – în curând – și mă voi arunca singur în lupta pentru libertate. Nu, nu sunt nici fascist, nici bolșevic. Sunt singur!…”. La 21 noiembrie, el i-a scris filosofului italian Lorenzo Giusso că „Barbarismul este unanim. Este un regim de teroare de ambele părți”. Într-una dintre scrisorile sale finale, datată 13 decembrie, el a condamnat atrocitățile comise de forțele franchiste „Armata lui Franco  desfășoară o campanie împotriva liberalismului, nu împotriva bolșevismului”. A fost înlăturat (din nou) de către falangiști din rectorat (14 octombrie 1936), plasat în arest la domiciliu unde moare pe 31 decembrie de cauze neelucidate: infarct miocardic, hemoragie cerebrală sau asainat?.

José Millán-Astray y Terreros (5 iulie 1879 – 1 ianuarie 1954) a fost fondatorul și primul comandant al Legiunii spaniole. Născut în Coruña, Galicia a urmat Academia de Infanterie de Toledo și Escuela Superior de Guerra. Sublocotenent voluntar în luptele împotriva Revoluției filipineze (1896) va câștiga numeroase decorații pentru vitejia sa. Ulterior a luptat în Războiul Rif (1920 – 1927). La 26 octombrie 1924, a fost rănit în brațul stâng în timpul unei ambuscade, care a trebuit să fie amputat, iar o lună mai târziu, și-a pierdut ochiul drept când a fost lovit de un glonț. De aici porecla „mutilatul/schilodul”. El a introdus în Legiune saluturile ¡Viva la Muerte! și ¡A mí la Legión!. Pensionat de guvernul republican s-a alăturat lui Franco și a ocupat funcția de director al Biroului Presă și Propagandă.

3.Confruntarea din 12 octombrie 1936

Sărbătoarea din 12 octombrie dedicata lui Cristofor Columb a adunat o mulțime diversă la Universitatea din Salamanca, între care Enrique Pla y Deniel, Arhiepiscopul din Salamanca, Carmen Polo Martínez-Valdés, soția lui Franco, Millán-Astray etc. Istoricului Hugh Thomas, în The Spanish Civil War (1961), preia o relatare a lui Luis Gabriel Portillo (din 1941) și consemnează că adunarea a început cu un discurs pasionat al scriitorului falangist José María Pemán. După aceasta, profesorul Francisco Maldonado a condamnat Catalonia și Țara Bascilor drept „tipuri de cancer pe corpul națiunii”, adăugând că „fascismul, vindecătorul Spaniei, va ști cum să-i extermine, tăindu-se în carnea vie, ca un chirurg hotărât lipsit de fals sentimentalism”. Audiența a strigat „¡Viva la Muerte!”. După cum era obișnuit, Millán-Astray a răspuns „¡España!”; mulțimea a răspuns cu „¡Una!”. A repetat „¡España!” mulțimea a răspuns „¡Grande!”. Millán-Astray a spus „¡España!” mulțimea a răspuns „¡Libre!”. Unamuno, care conducea ședința, s-a ridicat încet și s-a adresat mulțimii: „Ascultați cuvintele mele. Mă cunoști bine și știi că nu pot rămâne tăcut mult timp. Uneori, a rămâne tăcut înseamnă a minți, deoarece tăcerea pot fi interpretate ca fiind de acord. Vreau să comentez așa-numitul discurs al profesorului Maldonado, care este cu noi aici. Voi ignora ofensa personală a bascilor și catalanilor. Eu însumi, după cum știți, m-am născut la Bilbao. Episcopul, Unamuno face semn arhiepiscopului de Salamanca: „Îți place sau nu, este catalan, născut la Barcelona. Dar acum am auzit acest jurământ insensibil și necrofil, „¡Viva la Muerte!”. Și eu, după ce mi-am petrecut viața scriind paradoxuri care au provocat mânia celor care nu înțeleg ceea ce am scris și fiind un expert în această chestiune, găsesc ridicol acest paradox respingător. Generalul Millán-Astray este invalid. Nu este nevoie să spunem asta cu tonuri șoptite. El este un invalid al războiului. La fel și Cervantes. Dar, din păcate, Spania are astăzi prea mulți invalizi. Și, dacă Dumnezeu nu ne ajută, în curând va avea mult mai mulți. Mă îngrozește gândul că generalul Millán-Astray ar putea dicta normele psihologiei maselor. Ar trebui să ne așteptem de la un mutilat căruia îi lipsește măreția spirituală a lui Cervantes să găsească o consolare oribilă și placere văzând cum numărul de mutilate se multiplică în jurul său.” Unamuno a continuat să-l laude pe disidentul filipinez executat Jose Rizal, supărându-l pe Millan-Astray, care luptase împotriva rebelilor din Filipine.

Millán-Astray ar fi spus: „¡Muera la inteligencia! ¡Viva la Muerte!” („Moarte intelectualității! Trăiască moartea!”), deși unele versiuni sugerează că a spus de fapt: „Moarte intelectualității trădătoare”. Pemán, într-un efort de a calma mulțimea, a exclamat: „¡No! ¡Viva la inteligencia! ¡Mueran los malos intelectuales!” („Nu! Trăiască inteligența! Moarte pentru intelectualii răi!”).

Unamuno a continuat: „Acesta este templul inteligenței și eu sunt marele său preot. Îi profanați domeniul sacru. Veți câștiga, pentru că aveți suficientă forță brută. Dar nu veți convinge. Pentru a convinge este necesar să va convertiți și pentru a vă converti veți avea nevoie de ceva care vă lipsește: rațiune și dreptate în luptă. Văd că este inutil să vă rog să vă gândiți la Spania. Am vorbit.” Millán-Astray, stăpânindu-se, a strigat „Ia brațul doamnei!”. Unamuno a luat-o pe Carmen Polo de braț și a plecat sub protecția ei.

4.While at War este un film complex, constant, profund, inteligent, cu o rezonanță îngrozitoare astăzi. Nu am să-l povestesc. Vă las plăcerea de a-l viziona. Nu este un film perfect. Măreția tragică a omului, care a scris Simțul Tragic al Vieții, lipsește, în timp ce, din păcate, trecutul lui Unamuno este reprezentat de secvențe repetate, scurte, cvasi de telenovelă. Se evită a se vorbi despre credința creștină profundă a celui care a scris Agonia creștinismului și care declara „Cei care cred că cred în Dumnezeu, dar fără pasiune în inimă, fără incertitudine, fără îndoială și chiar uneori fără disperare, cred doar în ideea lui Dumnezeu și nu în Dumnezeu însuși”. Franchismul, spune el, avea cu  totul de-a face cu Franco și nu prea avea de-a face cu religia creștină. Refuzul personal al lui Unamuno de a-și vinde sufletul este semnificativ și este evident pe parcursul filmului. Filmul se încheie cu un epilog, care detaliază soarta mai multor personaje din film. Similitudinea a ceea ce Amenábar pune pe ecran cu starea actuală a politicii este înfiorătoare. Mișcările „progresiste” extremiste pot declanșa reacții de respingere populist-extremiste la fel cum bolșevismul a dat naștere fascismului. Limitarea unor drepturi ale omului (indiferent de motivație) cu aprobarea majorității expun la dictaturi iminente și periculoase.

„Progresismul și Globalismul” sunt la fel de periculoase ca și fascismul și comunismul. While at War este o lecție în timp util pentru noile generații (și nu numai).

Găsiți filmul pe internet subtitrat în română sau în engleză.

P.S.1 La sfârșitul secolului al XIX-lea, Unamuno a suferit o criză religioasă și a părăsit filosofia pozitivistă. Viața a fost tragică, potrivit lui Unamuno, din cauza științei și ea trebuie dublată de credință.

P.S.2 În seria TV Star Trek: Picard, pilotul Chris Rios are o copie a cărții The Tragic Sense of Life pe tabloul de bord.

Statuia lui Unamuno din Salamanca de Pablo Serrano (1968)

sursa foto: filmfactoryentertainment.com

Katharine Gun – agentul care a încercat să oprească un război

Filmul Secrete oficiale este o reconstituire fidelă a unor evenimente din 2003, și anume cele legate de cazul Katharine Gun.

Katharine Gun nu s-ar fi gândit niciodată că viața ei va deveni un film. Cu atât mai mult cu cât singura acuzație adusă agentului secret britanic Katharine Gun a fost că a spus adevărul despre o operațiune ilegală SUA-Marea Britanie, având drept scop obținerea autorizației Consiliului de securitate al ONU pentru invazia Irakului din 2003. Riscurile asumate de Gun prin această dezvăluire au fost imense și a plătit un preț ridicat: a fost arestată, și-a pierdut locul de muncă, a fost judecată în temeiul Legii secretelor oficiale din Marea Britanie, soțul ei – un turc kurd, care era solicitant de azil, a fost deportat brusc, li s-a interzis consultarea avocaților. Dar nu regreta nimic și declara “Adevărul contează întotdeauna indiferent de rezultat”.

Katharine Teresa Gun s-a născută în 1974. Și-a petrecut copilăria în Taiwan unde s-a mutat în 1977 împreună cu părinții ei, Paul și Jan Harwood – tatăl ei predând la Universitatea Tunghai din orașul Taichung, în centrul Taiwanului. A studiat la Morrison Academy până la vârsta de 16 ani, cand s-a întors în Marea Britanie pentru a studia la Moira House (un internat de fete din Eastbourne), iar din 1993 a studiat japoneza și chineza la Universitatea Durham. A început să lucreze ca profesor de engleză în cadrul programului Jet din Hiroshima, Japonia. În 2001, a aplicat pentru un post de traducător din mandarină la Government Communications Headquarters (GCHQ), neștiind că este o agenție de informații „nu aveam prea multe idei despre ce făceau… Am mers în orb. Majoritatea oamenilor o fac”.

Colegii săi de la GCHQ au definit-o ca pe o persoană timidă și rezervată, tipul de cărturar care se decide să studieze chineza și japoneza la universitate. Nu era implicată în mișcări civice sau anti-războinice. În acest context, nimic nu părea să anticipeze că Gun, la doar 28 de ani, a decis să înfrunte singură guvernul britanic.

Totul a început pe 31 ianuarie 2003, când a primit un e-mail de la Frank Koza, un personaj de frunte al Agenției de Securitate Națională a SUA, e-mail adresat catre GCHQ. Se știe că înainte ca o coaliție condusă de trupele americane să invadeze Irakul (în 2003) pentru a-l răsturna pe dictatorul Saddam Hussein, Statele Unite au căutat să obțină o rezoluție a Consiliului de Securitate, care să aprobe operațiunile militare. Pentru aceasta serviciile secrete americane au solicitat ajutor de la colegii lor din Marea Britanie. E-mail-ul era o cerere din partea NSA către GCHQ de a accesa ilegal comunicațiile de la domiciliu și la birou (telefon, e-mailuri, fax etc.) ale delegaților membrilor nepermanenți din Consiliu de Securitate ONU (Bulgaria, Chile, Camerun, Angola, Guineea și Pakistan) în scopul „adunării întregii game de informații care ar putea da rezultate favorabile obiectivelor SUA și ale coaliției”. Intenția era de a folosi informații din viața privată a diplomaților pentru a-i șantaja și a-i determina să voteze o a doua rezoluție care ar legaliza invazia Irakului. Planul încălca articole 22 și 27 din Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice. Katharine Gun a fost revoltată de e-mail și după un week-end de reflecție, luni, a părăsit locul de muncă cu o copie tipărită a corespondenței. Cu emoții, deoarece „Înainte de a fi acuzata, înainte ca numele meu să iasă în lumină, cea mai mare teamă a mea era să devin o persoană cunoscută public”, a declarat ea pentru The Guardian. În aceeași noapte, a trimis prin poșta documentul unui contact, care avea relații cu presa, (nici astăzi nu este cunoscut). O lună nu s-a întâmplat nimic și Gun a crezut că scrisoarea ar fi fost etichetată ca fiind neverosimilă și respinsă de editori. În dimineața zilei de 2 martie 2003, când mergea ca în fiecare zi la chioșcul de ziare, își găsește materialul pe prima pagină a ziarului The Observer. Titlul era fără milă:„Dezvăluiri: trucurile murdare ale Americii pentru a câștiga voturi în războiul din Irak”, iar semnătura a lui Martin Bright. Pentru The Observer a fost o decizie dificilă. Ziarul, care luase hotărârea de a sprijini intervenția în Irak, publica un articol, care avea capacitatea de a împedica războiul. Este meritul lui Roger Alton, la acea vreme editorul ziarului că a publicat materialul. Povestea a făcut înconjurul lumii și scurgerea a condus la un impas diplomatic. O a doua rezoluție a ONU pentru autorizarea războiului împotriva Irakului nu s-a concretizat, dar atacurile aeriene au început la 19 martie 2003.

La 3 zile dupa apariția articolului din Observer, pe 5 martie, pentru a-și salva colegii din GCHQ de la vânătoare de vrăjitoare, Gun a marturisit că a scos e-mail-ul și a fost arestată. Mărturisirea a șocat pe toata lumea, deoarece nu era suspectă și nu exista nicio probă împotriva ei. Katharine a justificat decizia astfel “Am simțit că nu pot duce o viață dublă, ascunzând pentru totdeauna ceea ce făcusem și continuând să lucrez acolo având conștiința curată”. A petrecut o noapte într-o celulă, înainte ca o organizație pentru drepturile omului Liberty să depună cauțiune pentru eliberarea sa. La 13 noiembrie 2003, Gun a fost acuzată de o infracțiune de trădare în temeiul secțiunii 1 din Legea secretelor oficiale din 1989. Decizia ei a fost să pledeze nevinovat: “mențineți-vă inocența, pledați nevinovat chiar dacă riscați să petreceți câțiva ani în închisoare, chiar dacă, pledând vinovat, o să vă confruntați cu o pedeapsă mai mică. Cu cele spuse până acum, nu ar trebui să fie o surpriză faptul că am ales să rămân cu idealurile mele și pledez nevinovat.” Apărarea ei era axata pe ideea că a acționat pentru a preveni pierderea iminentă de vieți umane într-un război care, în absența rezoluției ONU, era considerat ilegal. Când numele ei a fost făcut public, când fața ei era deja pe toate coperțile revistelor și acuzațiile de trădare se profilau, Gun și-a justificat acțiunile cu o frază care încă impresioneaza:” Guvernele se schimbă. Lucrez pentru poporul britanic. Adun informații pentru ca guvernul să poată proteja poporul britanic. Nu strâng informații pentru ca guvernul să poată minți poporul britanic”.

Cazul a ajuns în instanță la 25 februarie 2004. Într-o jumătate de oră, cazul a fost abandonat deoarece acuzarea a refuzat să ofere probe. Motivele pentru care Procurorul Coroanei Britanice a renunțat la caz sunt neclare. Echipa de apărare a Katharinei Gun a solicitat ca orice înregistrare sau act de consiliere juridică a guvernului cu privire la legalitatea războiului să fie desecretizate și aduse în instanță. Un proces complet ar fi putut expune astfel de documente controlului instanței. Procuratura se aștepta ca apărarea să susțină că încercarea de a opri un război ilegal de agresiune este o obligație mai presus de obligațiile Khaterinei, care decurg din Legea secretelor oficiale. Avocatul apararii, Barry Hugill, a rezumat astfel într-o declarație făcută lui Ernesto Ekaizer pentru El País: „De ce a evitat Guvernul procesul? Pentru că pe bancă acuzaților ar fi fost războiul din Irak”. În mass-media, s-a speculat și că procuratura s-a înclinat în fața presiunii politice (a renunțat și toate documentele au rămas secrete). În mai 2019, The Guardian a scris că s-a renuntat la caz „atunci când procuratura a realizat că vor apărea dovezi… că până și avocații guvernului britanic credeau că invazia este ilegală”. În septembrie 2019, Ken Macdonald a declarat că Gun nu ar fi beneficiat de un proces echitabil fără dezvăluirea informațiilor secrete care ar fi compromis securitatea națională și că renunțarea era singura posibilitate de rezolvare.

După achitare, în ciuda faimei sale, Katharine abia dacă a acordat câteva interviuri. Nu a căutat notorietate în presă, nu s-a descris ca o icoană a activismului civic și nu a publicat un best-seller cu memoriile sale care sa-i aduca milioane de dolari. I-a fost greu să-și găsească un nou loc de muncă. „Din punct de vedere financiar este cel mai greu”, a spus ea. „Dar asta este parțial vina mea, deoarece nu am urmat agresiv o carieră publică. Pentru că nu sunt ambițioasa, nu este esențial pentru mine să mă găsesc într-un loc de muncă bine plătit”. Începând din 2019, Gun trăiește în Turcia și Marea Britanie cu soțul și fiica ei.

În concluzie, Katharine Gun a fost pe punctul de a opri un război. A sperat că scurgerea de informații va trezi conștiința publicului și va stăvili pornirile belicoase. Nu a reușit, dar demersul ei a pus în discuție principiul transparenței și controlul civic al autorităților (inclusiv al serviciilor secrete).

Vă recomand acest film.

P.S. Urmând linia “României educate și progresiste”, care a justificat introducerea plăcuțelor suedeze în limbajul politic, numitul Rareș Bogdan are o ieșire grobiană, mojicească, la adresa Avocatului Poporului Renate Weber. Din partea unui demagog incompetent nu mă mira acest fapt. Mă miră că există susținători ai acestei atitudini.

Era biotehnologiilor – între optimism și reticență

Deoarece mulți prieteni au fost interesați de conferința pe care am ținut-o la Seminarul de la Bistrița, redau aici ideile acesteia.

Ultimul secol este dominat în știință de extraordinarul progres al biotehnologiilor. Aceste progrese justifică afirmația că trăim în epoca biotehnologiilor. Biotehnologia este un cuvânt creat de Thomas Morgan – 1910, din cuvintele grecești bios – viață, tehnikos – tehnici și logos – studiu, știință. Convenția ONU pentru diversitatea biologică o definește astfel: „orice aplicație tehnologică, care utilizează sisteme biologice, organisme vii sau derivate ale acestora pentru a crea sau modifica produse sau procese în scopuri bine determinate.”

Datorită cercetărilor de genetică moleculară a fost posibilă cunoașterea structurii în profunzime a unor gene și genomuri, fapt care a condus la elaborarea tehnologiei ADN-ului recombinat și la transferul de gene peste barierele de specie. S-a reușit producerea și comercializarea pe scară largă a unor hormoni (insulina, somatostatina, somatotropina), a interferonului, a antibioticelor, a vaccinurilor, a kiturilor de diagnostic etc., dar și producerea de organisme modificate genetic, care au dus la obținerea de plante și animale transgenice. În același timp, atitudinea față de biotehnologii a oscilat între optimism și reticență.

OPTIMISM – vom domina natura, vom stăpâni Pământul, vom fi creatori de viață. Vom rezolva criza alimentară și ecologică. Plantele modificate genetic (porumb, bumbac, cartofi, soia etc.) ajung la maturitate mai repede, tolerează mult mai bine seceta sau scăderi de temperatură pronunţate, au un nivel nutritiv foarte ridicat, au mărit producția pe hectar și au redus folosirea ierbicidelor. Nu mai e necesară defrișarea masivă a mii de hectare de pădure și transformarea acestora în teren agricol. Se îmbunătățește calitatea apelor freatice și de suprafață prin reducerea reziduurilor de pesticide. Biotehnologiile vor duce la o îmbunătățire a prevenției și terapiei bolilor, ameliorând sau vindecând multe forme de suferinţă.

Organele noastre de simț vor putea fi modificate pentru a putea percepe o gamă mai largă de sunete sau imagini, corpurile noastre ar putea fi modificate pentru a ne implica în activități mai dificile, iar mințile noastre ne vor permite să gândim mult mai profund şi mai intens. Va putea fi creat „omul hibrid transgenic” adaptat unor medii ostile.

Ideea modificării naturii umane şi a diversificării rapide a speciilor a dus la o nouă filozofie politică și morală pentru sec. XXI, un sistem numit „post-umanism”. Ca toate sistemele filozofice, post-umanismul include principalele idei filozofice și politice, dar remodelate în jurul noilor definiții ale omului, relațiilor interumane, solidarității sociale și înțelegerii individuale. Post-umaniștii văd tehnologia genetică în acelaşi mod cum privesc majoritatea oamenilor transplantul de organe sau chimioterapia. Majoritatea post-umaniştilor sunt partizani ai relativismului, secularismului, utilitarismului și scientinismului. Dacă utilitatea este un scop etic, controlul direct al corpului și minții noastre sugerează posibilitatea unei utilități nelimitate.

RETICENȚA – de la începutul anilor ’80, Rifkin a anticipat efectele tehnologiei genetice și a început să tragă semnale de alarmă. Din acel moment, el și fundația lui au dus o luptă împotriva realizării de noi ființe umane prin inginerie genetică și a finanțării cercetării genetice. Atenția lui s-a focalizat pe abuzurile și pericolele sociale, care ar putea rezulta din cercetările medicale şi aplicaţiile lor, și pe nevoia noastră de a accepta moartea și limitele tehnologice. Ulterior, s-a dezvoltat un adevărat current, care a impus un set de norme menite a controla abuzul prin biotehnologii.

Care sunt îngrijorările societății?

Genomul și ecosistemul sunt ambele foarte complicate și omul nu are capacitatea de a le stăpâni. Pot exista consecințe neplăcute și nedorite. Implicarea umană în acest complex ecosistem este periculoasă, imprevizibilă și singura noastră speranţă este să lăsăm planeta să se administreze singură. Afectarea diversităţii genetice este o cale greșită deoarece supraviețuirea noastră ca specie depinde de diversitatea genetică. Există îngrijorări legate de politica publică. Dezvoltarea biotehnologiilor pot duce la discriminări „genetice”, poate crea două nivele sociale: unul aparţinând celor cu gene relativ normale şi unul al celor cu gene anormale. Filmul GATTACA este construit pe această idee.

Decizii greşite ale părinţilor, care pot să ajungă la concluzia că au dreptul de a „comanda un copil”. Embrionii și fetușii vor fi considerați proprietatea biologică a părinților cărora li se permite să-i modifice sau să-i avorteze când consideră de cuviinţă. Selecția sexului are rezultate nedorite, cum ar fi un dezechilibru populaţional pe sexe

Accesul inegal la tehnologia genetică va accentua inegalitatea socială.

S-a spus că tehnologiile servesc interesele puterii politice, care va folosi tehnologia pentru a-şi întări dominaţia. Exemplu: armelor biologice (care au fost interzise în 1986 la Geneva, dar aceasta nu înseamnă că cercetările s-au oprit). Este foarte ușor de obținut o bacterie toxică sau arme inteligente prin inginerie genetică.

Îngrijorări privind siguranța rezultatului.

Biotehnologiile nu au numai rezultate pozitive. În unele situații ele pot fi dăunătoare organismului uman. De exemplu: gene rezistente la antibiotice pot trece din alimentele transgenice în bacteriile din aparatul nostru digestiv, transformându-le în bacterii încă necunoscute. Până acum 3 ani, se considera că sucul gastric le neutralizează.

Folosirea fără rațiune de către omenire a biotehnologiilor agricole moderne ar putea duce la catastrofe ecologice și de sănătate. Aceasta deoarece organismelor vii le-ar putea fi insinuate virusuri, producând boli noi. Bolile pot fi transmise prin alimentele transgenice

Dar cele mai tulburătoare critici sunt legate de limitele sacre ale ordinii naturale

Rifkin, numeroși eticeni și lideri religioși au susținut că ingineria genetică utilizată abuziv încalcă limitele sacre dincolo de care nu ar trebui “să ne jucăm de-a Dumnezeu”. Ei nu cred că limitele divine sunt distincte și nu cred într-o altă ordine naturală. Pentru cel care citește pentru prima dată Biblia, viziunea creației este ca un act complet și se accentuează ideea că interesul constant și iubitor al lui Dumnezeu în procesul creație Îl dezvăluie ca fiind cel care „face toate cele noi”. Perspectiva Bibliei asupra relației omului cu natura arată că aceştia depind în aceeaşi măsură de Dumnezeu. Creativitatea Lui nu se oprește la crearea fizică a lumii; El își continuă munca, dăruind umanităţii ordine, structură, frumuseţe. Vocația creștină este de a continua munca Lui Dumnezeu, aceasta fiind o responsabilitate enormă necesitând acţiuni pozitive. Stăpânirea Pământului este un mijloc de spiritualizare şi umanizare şi nu scop în sine

Omul fără Dumnezeu, stăpân al creației prin biotehnologii face ca pericolul distrugerii lumii prin știință și tehnologizare să devină o realitate.

Prin biotehnologii utilizate nejudicios, putem asista la dispariţia omului prin proprie iniţiativă – moarte filogenetică. Biotehnologiile sunt poate cea mai mare capodoperă a secolului dar, au evidențiat și determinat o criză majoră contemporană – criză de sens a ştiinţei

„Tehnologia genetică poate fi controlată şi poate deveni mai degraba un lucru bun decât unul rău. Îngrijorările eticienilor şi ale societății asupra tehnologiei genetice sunt bine fondate, dar ele pot fi însă rezolvate”(J. Glover-2001)

Cum?

Prin revenirea la sensul creaţiei şi al lumii. Dumnezeu a dat omului continuitatea creaţiei şi totodată sensul ei. Cunoaşterea este inevitabilă, dar omul trebuie să-i dea un sens deoarece inteligența fără sens nu este decât neant.

Fără Dumnezeu omul va domina lumea prin știință, dar nu se va putea domina pe el însuși.

P.S.1: Declarația Universală asupra genomul uman și drepturilor omului afirmă: „Nici o intervenție care ar putea afecta genomul individului nu va fi realizată, chiar în scopuri științifice, diagnostic, terapeutice, fără consimţământul liber și informat al persoanei implicate, iar când este cazul, a reprezentanţilor săi autorizați, urmârind doar interesul persoanei.” De văzut și Recomandarea 934 a Consiliului Europei în legătura cu ingineria genetică, Recomandarea 1046 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în legatură cu utilizarea embrionilor și feților umani în scopuri diagnostice, terapeutice, științifice, industriale și comerciale, Declarația AMM asupra ingineriei genetice și manipularii genetice. (Madrid 1987) P.S.2: Pentru atei, liber-cugetatori, seculariști, tefeliști etc. fac o mărturisire: cred în Dumnezeu, sunt creștin-ortodox și mi-am afirmat apartenența în public întotdeauna. Și nu îmi este rușine să fac această mărturisire. Așa că să nu se obosească să mă atace.

sursa foto: https://www.imdb.com/title/tt0119177/

Traficul cu organe pentru transplant

Transplantul de organe are două mari probleme: discrepanța între cerere și ofertă de organe (raport 9:1, conform majorității statisticilor) și existența cadrului organizatoric și al specialiștilor (puțini) în domeniu. Lipsa de organe pe plan național a dus la dezvoltarea comerțului internațional cu organe, care a devenit o problemă importantă de politică de sănătate, nivelul său actual rămânând în mare parte necunoscut din cauza puținelor date disponibile. Comerțul internațional cu organe nu mai reprezintă situații sporadice în medicina transplantului, vânzările de organe reprezentând o veritabilă industrie, care vehiculează sume mari de bani. Această activitate evidențiază incapacitatea sistemelor naționale din unele țări de a satisface cererile de organe pentru transplant, dar și lipsa unui cadru legal adecvat în alte țări, ceea ce indică faptul că este vorba despre o problemă de sănătate publică globală.

Convenția ONU contra Criminalității Internaționale Organizată include în definiția sa, privind exploatarea umană, și prelevarea de organe în (cu) scop lucrativ (comercial). În Recomandarea nr.1611 din 2003, privind traficul de organe în Europa, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a sugerat elaborarea unei strategii europene de luptă contra traficului de organe. Potrivit Consiliului Europei, corpul uman cu diversele elemente ale sale, nu poate face obiectul unor activități comerciale, care generează un beneficiu material. Acest principiu figureaza în Rezoluția (78)29 a Comitetului de Miniștri și în declarația finală a celei de-a III-a Conferințe a Miniștrilor Europeni ai Sănătății (1987, Paris). El a fost consacrat prin articolul 21 a Convenției Europene privind Drepturile Omului în Biomedicină (Oviedo) și în cadrul Protocolului Adițional relativ la transplantul de organe și de țesut de origine umană (STE no186). Articolul 22 al acestui Protocol interzice explicit traficul de organe și de țesuturi de origine umană. Pe 3 iunie 2003, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat și un raport, privind traficul de organe în Europa (Doc.9822, Comisia Problemelor Sociale, a Sănătății și a Familiei, raportor Vermot Mangold, Elveția, SOC), prin care se declară ilegal comerțul de organe (adică prelevarea, conservarea sau utilizarea unui organ, respectiv, a unui țesut uman, aparținând unei persoane decedate sau în viață), practicat în majoritatea cazurilor prin intermediul rețelelor de tip mafiot. În acest raport există și mențiunea că: „La scară planetară, traficul de organe nu este un eveniment (fenomen) nou. În anii 1980, experții au început să remarce o practică devenită curentă, cunoscută sub numele de «turism pentru transplant»: asiaticii bogați efectuau deplasări dese în India, precum și în restul regiunilor defavorizate ale sud-estului asiatic pentru cumpărarea de organe (vitale) de la donatori săraci.” Ulterior, această practică s-a extins și în Brazilia, iar ceva mai târziu și în Filipine. Conform unor documente clasate top secret ale OIP (Observatorul Internațional al Închisorilor) din 2004, se părea că și China ar face comerț cu organele prelevate de la deținuții executați. Acest lucru a fost confirmat, ulterior, prin anchete independente, dar nu s-a luat nici o măsură pe plan internațional.

Cea mai frecventă manieră de realizare a traficului internațional cu organe este prin intermediul primitorilor, care călătoresc în străinătate pentru a beneficia de transplant. Turismul pentru transplant nu înseamnă doar cumpărarea și vânzarea unui organ, dar și alte aspecte legate de comercializarea organelor pentru transplant. Această tranzacție este realizată de intermediari, care aranjează, pe de o parte, călătoria potențialului primitor, iar pe de altă parte, recrutează donatorii. De asemenea, în țările de origine ale primitorilor există facilitatori, care pot fi chiar medici sau oficiali ai ambasadelor unor țări. Există posibilitatea ca atât primitorul, cât și donatorul să călătorească într-o a treia țară, unde se va realiza transplantul.

Până în anul 1994 India a fost cea mai cunoscută țară în care organele pentru transplant puteau fi achiziționate de către pacienți străini. Începând cu introducerea în acestă țară, în anul 1994, a unei legi, care incriminează comerțul cu organe, traficul a scăzut, fără a dispărea complet, dar a crescut traficul cu organe pentru transplant în Pakistan și Filipine. Alte țări în care este raportată vânzarea de organe sunt Bolivia, Brazilia, Irak, Israel, Republica Moldova, Peru și Turcia, Columbia etc.

Conform unui raport al Organ Watch, principalele țări importatoare de organe sunt: Australia, Canada, Israel, Japonia, Oman, Arabia Saudită, SUA. Se estimează că în unele țări importatoare numărul de pacienți, care primesc un transplant renal în străinătate, îl depășește pe cel al numărului de pacienți, care primesc un transplant în țara de origine. Global Observatory on Donation and Transplantation apreciază că în anul 2012 au fost efectuate în întreaga lume 114690 transplante de organe, iar OMS estimează că 10% dintre acestea au fost realizate în contextul traficului ilegal de organe. În Pakistan, au fost realizate într-un an circa 2000 de transplante renale, dintre care în mai mult de două treimi dintre cazuri primitorii au fost cetățeni străini, iar în Filipine, dintre cele 400-500 de transplante renale realizate anual, 110 au avut ca beneficiari cetățeni străini.

Consecințele traficului ilegal cu organe se suprapun peste problemele generate de însăși vânzarea de organe (discutate anterior), la care se adaugă consecințele generate de caracterul ilegal și ne-cenzurat al tranzacțiilor. Acestea sunt de gravitate variabilă, dar pot fi devastatoare atât pentru donator, cât și pentru primitor. În rândul beneficiarilor transplantului de organe traficate ilegal se înregistrează o rată mai mare a complicațiilor medicale, de la transmiterea HIV și a virusurilor hepatitei B și C, până la deces. În ceea ce privește rezultatele transplantului, supraviețuirea beneficiarilor și a grefei sunt sub standardele acceptate internațional. Donatorii de organe pe piața ilegală sunt expuși la abuz, fraudă și coerciție, în condițiile în care motivația celor mai mulți dintre ei este sărăcia. Pe termen lung donatorii se confruntă cu scăderea capacității de a presta munci grele, scăderea șanselor de angajare și, implicit, scăderea veniturilor. Donarea în aceste condiții poate duce la deteriorarea stării de sănătate a donatorilor, ceea ce este cu atât mai grav cu cât aceste persoane nu beneficiază de monitorizare medicală pe termen lung.

În ultimii ani, se semnalează un fenomen nou, și anume, tranzacționarea organelor într-o modalitate cvasi-legală. Existând protocoale internaționale, privind transferul de organe, tot mai frecvent, specialiști din țările slab-dezvoltate sau sub-dezvoltate economic semnalează faptul că activitatea de transplant în țările lor este subminată în așa fel încât să existe un excedent de organe, care pot să fie transferate în țările dezvoltate. Transplantul, fiind o activitate medicală „ultrabănoasă” unități puternice din țările dezvoltate ultilizează toate mijloacele pentru a avea acces legal la disponibilul de organe din țările sub-dezvoltate. Printre mijloacele acuzate de specialiștii din țările nedezvoltate economic sunt evidențiate piedicile în transferul de know-how, campanii de decredibilizare a sistemului de transplant din țările respective, piedici puse (inclusiv prin loby politic netransparent) în finanțarea acceptabilă a programelor de transplant etc. Costurile, în țările în curs de dezvoltare în practică, pentru transplant este de regulă cu 30- 50% mai mic decât în țările dezvoltate (această diminuare făcându-se pe seama costurilor forței de muncă). Însă aceste acțiuni fac ca transplantologia să nu se dezvolte (deși economic eficența este crescută), iar accesul la transplant să îl aibă doar persoanele potentate economic, care își pot permite să se trateze în alte țări.

Concluzia: rămâne a fi redactată de fiecare cititor.

P.S.1: Observ că, în România, deși are o legislație modernă în acest domeniu, cei care se ocupă de transplant nu au o soartă tocmai fericită. Transplantul de plămâni a fost blocat de Vlad Voiculescu, iar toți cei care au fost vârfuri în domeniu, au avut sau au probleme: profesorul Ionel Sinescu, profesorul Irinel Popescu, profesorul Grigore Tinică, profesorul Adrian Covic, profesorul Burnei și, recent, profesorul Luncan împreună cu Agenția Națională de Transplant. În același timp, campanii de presă au determinat o scădere alarmantă a donării de organe. În schimb, numărul celor care au apelat la spitale din Europa sau America pentru transplant a crescut. Cu decontare parțială de la CNAS – fonduri care au susținut deci unități medicale din alte țări. Simplă coincidență.

P.S.2.: În goana după organe pentru transplant, s-ar putea ca filmul SF Insula să devină o realitate. Puteți viziona filmul aici:

https://www.zfilme-online.net/the-island-2005-online-subtitrat.html

sursa foto: cinecelluloid.com

40 de zile pentru viață

În aceste zile, în postul Paștelui, tinerii creștini din România (ortodocși, catolici si protestanți) au inițiat o campanie de consiliere pentru combatere avortului. O inițiativă temerară, dar importantă pentru societatea românească. Tema avortului este o temă care trezește reacții în toată lumea, dar mai ales în România. După decretul anti-avort al lui Ceaușescu (decret 770/1966), care a avut drept rezultat numeroase tragedii și decese, este foarte greu să abordezi această temă, care a lăsat cicatrici ce încă nu s-au vindecat. De fapt, atunci când vorbim despre avort nu ne raportăm la o temă strict medicală sau socială, ci îndeosebi la o temă morală. Două aspecte sunt esențiale în avort: statul moral al embrionului și dreptul copilului nenăscut versus dreptul femeii de a alege.

Statul moral al embrionului. Foarte mulți spun că până în lunile avansate ale sarcinii nu avem de a face decât cu o simplă colecție de celule. În aceste condiții nu putem vorbi despre o individualitate, despre o persoană care ar avea drepturi inclusiv dreptul la viață. Mai mult se spune că știința medicală nu a reușit încă să elaboreze criterii care să facă diferențierea între o colecție de celule și o individualitate. Lucrul acesta a fost infirmat. Cercetările lui Bernard Nathanson (care s-a convertit de la atitudine pro avort la anti-avort) s-au materializat într-un film, Strigatul mut, care a impresionat pe toată lumea: un embrion de 12 săptămâni care se retrage în fața agresiunii. Mai mult, medicina nucleară contemporană arată că la 18 zile de sarcină sunt prezente bătăile inimii fătului și este format sistemul circulator; la 5 săptămâni se văd clar nasul, obrajii și degetele fătului; la 6 săptămâni încep să funcționeze sistemul nervos, stomacul, rinichii și ficatul fătului, iar scheletul se distinge clar; la 7 săptămâni undele encefalice, toate organele interne și externe sunt definitiv conturate, iar la 10 săptămâni sunt prezente toate caracteristicile pe care le vedem clar la copil după nașterea sa (9 luni). Aceste lucruri au determinat organismele internaționale medicale și Consiliul Europei să elaboreze o serie de documente, privind drepturile embrionilor și modalitatea de protecție a acestora. Nu s-a mers însă până la capăt, inventându-se chiar un concept de pre-embrion, dar abordarea actuală este că embrionul are drepturi – limitate față de o persoană umană, dar are drepturi.

Dreptul copilului nenăscut verus dreptul femeii de a alege. În acest domeniu, se confruntă două atitudini sintetizate în: pro-choice și pro-life. Pro choice susține: Fiecare femeie are dreptul să dispună de trupul ei. Societatea nu poate lega o femeie de copilul ei timp de 9 luni. Fătul nu este persoană deoarece nu are viață proprie. Expulzarea embrionului este o problemă absolut personală. Femeile nu trebuie sa fie sclavele reproducerii biologice. Pro life susține: Avortul este o crimă. Simpla dorință a unei femei nu este standardul care stabilește valoarea vieții. Cu toții avem dreptul de a ne naște. Persoana celui nenăscut există din momentul zămislirii. În zilele noastre a mai apărut un argument: avortul este un act medical, fără riscuri și este o încălcare a dreptului la sănătate ca femeile să nu beneficieze de această act medical. Lucrurile nu stau chiar așa. Avortul este un act medical fără valențe terapeutice. Sarcina nefiind o boală, implicit nici avortul nu constituie o terapie. În rare situații avortul devine terapeutic, și anume atunci când sarcina pune în pericol viața și sănătatea femeii, iar acest pericol nu poate fi înlăturat decât prin întreruperea cursului sarcinii. Avortul nu este lipsit de riscuri. Ca orice act medical se poate însoți de complicații care pot conduce la invaliditate și chiar la deces. Ultimele cercetări scot în evidență complicațiile psihologice care din păcate sunt deseori majore. Ele apar la distanță de momentul avortului mai ales prin sentimentele de culpabilitate privind încălcarea unui tabu. Fiind o problemă de morală avortul a interesat bisericile creștine.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în iulie 2004, a aprobat raportul comisiei de bioetică în care în esență sunt menționate următoarele: Avortul este ultima etapă a nimicirii iubirii conjugale; Potrivit Revelației, Dumnezeu a creat viața sub toate aspectele ei; viața omenească nu este produsul devenirii spontane a lumii. Omul nu este simplă ființă biologică ci deodată și suflet viu și trup omenesc viu (Geneza 2, 7); avortul și toate practicile abortive sunt păcate grele pentru că prin ele se ucide o ființă umană, prin el este afectată demnitatea femeii; reprezintă riscul multilării trupului femeii, al îmbolnăvirii și morții premature a femeii și a mamei tinere, iar acestea nu trebuie să fie reduse la nivelul de obiect al plăcerii bărbatului, batjocorite și umilite în ceea ce le este specific, anume feminitatea. Avortul este acceptat doar dacă viața mamei este pusă realmente în pericol prin sarcină sau naștere, ar trebui să fie acordată prioritate vieții femeii, nu pentru că viața ei are valoare mai mare în sine, ci datorită relațiilor și responsabilităților față de alte persoane, care depind de ea. În cazul în care investigația genetică descoperă un copil nenăscut anormal, recomandarea este de a naște copilul, respectându-i dreptul la viață, dar decizia o va avea familia, după ce acesteia i s-au adus la cunoștință de către medic și de către duhovnic toate implicațiile morale și de întreținere. Toate acestea trebuie rezolvate din perspectiva semnificației mântuitoare a prezenței unei ființe handicapate în viața fiecărei persoane și viața comunității.

Poziția Bisericii Romano-Catolice este precizată în ultima Enciclică a Papei Paul al VI-lea – Humanae vitae (24 iulie 1968) – care este o adevărată doctrină morală a căsătoriei și a procreerii și aduce în discuție libertatea procreerii versus paternitate responsabilă. Viziune integratorie fundamentată pe: aspecte sociologice- dezvoltarea demografică versus resursele limitate, aspecte ştiinţifice- anticepția și contracepția, procreerea, aspecte moral-religioase- iubirea creștină, deplin umană (sensibilă, spirituală și fidelă) și unirea și procreerea, aspecte inseparabile ale iubirii. În consecință pentru un creștin catolic avortul este de neconceput.

În concluzie, avortul nu este un simplu act medical. El este o problemă medico-socială și mai ales morală. Simpla reglementare legală după modele prohibitive sau ultraliberale nu rezolvă problema. A saluta sau a blama avortul constituie metode simpliste și fără efect. Singura măsură, după opinia mea, este să existe o activitate intensă de informare și de consiliere, inclusiv psihologică pentru că atunci când o femeie ia decizia asta să se întâmple în cunoștință de cauză. Considerentele de ordin social sau economic obligă statul la măsuri de susținere a familiei sau a femeii singure care se află în fața unei asemenea decizii. Curtea Suprema a S.U.A în cazul Roe vs. Wade (ianuarie 1973) se pronunță în mod expres: statele care practică prohibiția avortului trebuie să facă dovada că au luat măsuri economico-sociale de a asigura dezvoltarea normală a copilului.

Iată de ce această inițiativă a tinerilor creștini pro-viață, de consiliere în problemele reproducerii umane trebuie salutată și sprijinită. În același timp îmi manifest regretul că mass-media, care i-a prezentat pe larg pe tinerii frumoși și liberi din Piața Victoriei, nu a scris un rând și nu a prezentat nicio imagine din această minunată inițiativă.

P.S.: Remarc decența, toleranța, umanismul acestei campanii pro-viață. Concludentă este o simplă comparație între lozincile afișate de tinerii creștini cu cele ale tinerilor frumoși și liberi, agnostici, atei, cosmopoliți etc: sarcina nu este un stigmat, un copil este o bucurie, cel mai mare dar este să aduci o viață pe lume, față de: muie, jos labele, ești un gunoi, ciuma roșie.

sursa foto: saymedia-content.com