Publicat în educație, etică medicală

Doctorul ceresc – Sfântul Ierarh Luca al Crimeei

La 11 iunie, Bisericile ortodoxe rusă, ucraineană, greacă și română îl pomenesc/prăznuiesc pe Sfântul Ierarh Luca al Crimeei. Recunosc că, pânărelativ recent, nu știam nimic despre acest Sfânt al Ortodoxiei. Am aflat primele informații în Corfu, în 2010. După ce am fost la moaștele Sfântului Spiridon, împreună cu consulul onorific al României în Corfu (un om inimos, un grec mai român decât mulți români, absolvent al Universității de Medicină din Iași), am fost invitat la el acasă. Acolo, printe cei invitați (erau oameni importanți deoarece consulul fusese primar din partea partidului conservator Noua Democrație), era și un preot ortodox grec, care a fost primul care mi-a vorbit despre Sfântul Ierarh Luca. Ulterior, m-am documentat și am fost fascinat de această personalitate,care constituie argumentul că știința și credința pot și trebuie să meargă împreună. Pentru cei care asemenea mie acum 10 ani nu au cunoștință despre acest Sfânt scriu aceste rânduri. Mai ales pentru medicii orbiți de idoli falși.

Valentin Feliksovici Voino-Iasenețki (canonizat cu numele de Sfântul Ierarh Luca al Crimeei) a fost profesor universitar, un eminent om de știință, chirurg excepțional – fondator al școlii ruse de chirurgie septică. Este cunoscut și ca scriitor și teolog.

S-a născut la 27 aprilie 1877, la Kerci, în familia farmacistului Felix Stanislavovici Voino-Iasenețki. Numele de familie VoinoIasenețki, neobișnuit la ruși, aparținea unor nobili polonezi, care deveniseră supuși ruși în secolul al XVI-lea și care sărăciseră. Tatăl său era un devotat romano-catolic. „Tatăl meu era catolic, foarte devotat, mergea mereu la biserică și se ruga acasă mult timp. Tatăl meu era un om cu un suflet uimitor de pur, nu vedea nimic în neregulă în nimeni, avea încredere în toată lumea, deși în poziția sa era înconjurat de oameni necinstiți… Nu am primit educație religioasă în familia mea și, dacă putem vorbi despre religiozitatea ereditară, probabil că am moștenit în principal de la un tată foarte evlavios.” (Sf. Ierarh Luca). Mama, Maria Dmitrievna, era cunoscută pentru ajutorul constant dat celor în nevoie – prizonieri, răniți, săraci. Valentin – ca și ceilalți patru copii – a fost crescut în ortodoxie. Familia s-a mutat la Kiev când Valentin avea 10 ani. În gimnaziu, Valentin nu s-a gândit la medicină, visând să devină artist, a absolvit Colegiul de arta din Kiev și studiind pictura la München. Apoi, s-a răzgândit: „Am decis că nu am dreptul să fac ceea ce îmi place, trebuie să fac ceea ce este bun pentru oamenii care suferă. Am studiat medicina cu singurul scop de a fi medic țărănesc zemstvo toată viața mea.” (Sf. Ierarh Luca). A absolvit Facultatea de Medicină a Universității din Kiev și datorită rezultatelor i s-a prezis o carieră de om de știință. A rămas însă credincios crezului său și din 1905 până în 1917 a servit ca medic în pustie (provinciile Sibirsk, Saratov, Kursk și Iaroslavl). Nu a renunțat însă la știință. În închisori, în lagăre și după zeci de ore de operație, a generalizat experiența și a scris lucrări de anestezie și chirurgie. În 1904, Valentin a plecat (chirurg) în războiul ruso-japonez. Acolo a cunoscut-o pe Anna Lanskaia (soră de caritate pe front) cu care s-a căsătorit. În primăvara anului 1916, Valentin a descoperit semne de tuberculoză pulmonară la soția sa și de aceea candidează la funcția de medic șef al spitalului orașului Tașkent, considerând că clima uscată și caldă din Asia Centrală ar fi fost ideală pentru Anna. A sosit în Tașkent în martie 1917, dar, în ianuarie 1919, a fost arestat, deoarece alături de soldații Armatei Roșii trata și nu denunța alb-gardiștii. Înainte de a fi executat a fost recunoscut de una dintre figurile importante ale partidului bolșevic din Turkestan (care îi fusese pacient), a fost eliberat și trimis înapoi la spital. Arestarea soțului a fost o lovitură pentru sănătatea Annei, boala s-a intensificat brusc, iar la sfârșitul lunii octombrie 1919 a murit. Au rămas patru copii, dintre care cel mai mare avea 12 ani și cel mai mic 6 ani.

Voino-Iasenețki a contribuit la înființarea în 1919 a Școlii Superioare de Medicină, unde a predat anatomia. După înființarea Universității de Stat din Turkestan (1920) a fost și profesor de Chirurgie.

Moartea soției a intensificat trăirile sale religioase. La 15 februarie 1921, a fost hirotonisit preot. Părintele Valentin a început să vină atât la spital, cât și la universitate într-o sutană cu o cruce pe piept; în plus, a instalat icoana Maicii Domnului în sala de operație și a început să se roage înainte de începerea operației. Era un act de mare curaj. Să îmbraci sutana într-un moment în care oamenii se temeau să-și menționeze bunicul-preot în chestionar, când afișele atârnau pe pereții caselor spuneau: popa, chiaburul, generalul alb – dușmani ai puterii sovietice – ar putea fi fie un nebun, fie o persoană neasemuit de curajoasă” – își amintește o asistentă, care a lucrat cu chirurgul-preot. În 1923, părintele Valentin a făcut jurăminte monahale și a fost uns (în secret) mitropolit. Inițial, Mitropolitul Andrei a dorit să-i dea lui Valentin numele de Pantelimon, în cinstea sfântului vindecător. După ce a cunoscut munca profesorului la universitate și în clinică, a decis să-l numeasca Luca în cinstea evanghelistului Luca, medic și artist, numit în Biblie „ iubitul medic”.O săptămână mai târziu, a fost arestat și deportat în Siberia de Est. A fost acuzat că a participat la o conspirație cazacă și de legături cu britanicii. „Cekiștii au susținut că am acționat simultan atât în Caucaz, cât și în Ural. Toate încercările mele de a le explica că pentru o persoană așa ceva este imposibil din punct de vedere fizic nu au dus nicăieri(Sf. Ierarh Luca.)

Între 1923 și 1943, a petrecut peste doisprezece ani în exil și închisori (Ieniseisk, Turukhansk, Krasnoiarsk, Arhanghelsk, satul Balsaia Murta-teritoriul Krasnoiarsk), dar nu s-a frânt ăi a continuat să trateze bolnavi, să vindece și să predice. A creștinat triburi de dincolo de cercul polar, care-l onorau cu titlu de „marele vraci”. În 1941, s-a oferit voluntar pentru a trata soldații răniți pe front și a fost numit consultant la toate spitalele din teritoriul Krasnoiarsk și chirurgul șef al spitalului de evacuare nr. 1515. A lucrat 8-9 ore, făcând 3-4 operații pe zi. În fiecare dimineață, se ruga în pădure, deoarece la Krasnoiarsk  nu mai exista nici o biserică. A fost decorat pentru activitatea sa. În mai 1946, a deveni Mitropolit de Simferopol și Crimeea. Concomitent a continuat să predea și opereze până când orbește (1955). Geniul lui Valentin Voino-Iasenețki, în calitate de chirurg, a uimit atât pacienții, cât și colegii: martorii oculari spun că mâinile sale, chiar și atunci când a împlinit 60 de ani, erau „neobișnuit de precise, proporționale și virtuoase”. „Cel mai bun simț al atingerii, evident, era înnăscut în tata” – își amintea fiul sau Mihail.

Activitatea științifică a început o devreme. În 1915, apare prima sa monografie, Anestezia regională. În 1916, și-a susținut teza de doctorat „Despre anestezia regională a celei de-a doua ramuri a nervului trigemen”. A publicat peste 50 de articole în Rusia și Germania din domenii diferite: psihologie medicală și deontologiei, chirurgie (generală, abdominală, toracică, urologie, ortopedie), chirurgie militară de razboi, anestezie, organizare medicală și igienă socială. În închisoare, Voino-Iasenețki a terminat prima ediție a cărții „ Eseuri de chirurgie septică” – publicată în 1934, reeditata de mai multe ori (a devenit  manual de bază timp de peste 100 de ani). Iată ce spune Valentin Voino-Iasenețki: „În rugăciunile mele de pocăință, i-am cerut cu ardoare lui Dumnezeu iertare pentru această continuare a activitatii chirurgicale, dar într-o zi rugăciunea mea a fost oprită de o voce din lumea nepământeană: «Nu te pocăi de asta!» Și mi-am dat seama că „Eseurile mele de chirurgie septica” îi plăceau lui Dumnezeu, deoarece au sporit mult puterea și semnificația mărturisirii mele a numelui lui Hristos în mijlocul propagandei antireligioase”. Dincolo de aspectele pedagogice și științifice nu se poate să nu observăm că a fost scrisă de o persoană, care tratează bolnavii cu mare dragoste. Acesta conține următoarele rânduri: „Când începeți o operație, trebuie să aveți în vedere nu numai cavitatea abdominală, ci și întreaga persoană bolnavă, care, din păcate, este atât de des menționată de medici drept un „caz”. Este un Om în suferință cuprins de  frică și angoasă, inimă îi tremură nu numai la propriu, ci și la figurat. Prin urmare, nu numai că îndepliniți sarcina foarte importantă de a întări inima cu medicamente, dar aveți grijă să o salvați de traume psihice severe”. În 1946, a primit Premiul Stalin pentru medicină în valoare de 200.000 de ruble pe care le-a donat: 130.000 pentru 200 de orfelinate și 70.000 pentru săraci.

Timp de 38 de ani de slujire preoțească și episcopală a ținut aproximativ 1250 de predici, dintre care 750 au fost notate și alcătuiesc 12 volume groase.

La 30 mai 1948, la o slujbă divină solemnă Arhiepiscopul Luca a predicat pe tema „Știință și religie”, unde s-a referit la Copernic, Pasteur, Pavlov și alți oameni de știință credincioși și a adăugat în numele său: „Știința fără religie este cerul fără soare. Știința, împreunata cu religia, este un gând inspirat, care strapunge întunericul acestei lumi cu o lumină puternică”. A scris tratatul „Spiritul, sufletul și corpul” în care a încercat să fundamenteze unitatea științei și religiei. Arhiepiscopul Luca a meditat asupra conceptului de antropologie creștină, care îl considera pe om ca pe o unitate de trei componente: spirit, suflet și trup. Susține că descoperirile făcute la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea dovedesc inepuizabilitatea ideilor noastre despre viață și ne permit să revizuim multe dintre ideile științei naturale. Luând în considerare mișcările, conexiunile și proprietățile particulelor elementare din corpul uman, afirma că acestea pot alcătui sufletul uman. Arhiepiscopul Luca este convins că „pe lângă creier, trebuie să existe un alt substrat mult mai important și mai puternic decât memoria”. Pe acesta îl consideră „spiritul uman, în care toate actele noastre psihofizice sunt întipărite pentru totdeauna. Pentru manifestarea spiritului nu există norme de timp, nu sunt necesare secvențe și conexiuni cauzale ale reproducerii experienței în memorie, necesare funcției creierului. Având în vedere că „lumea își are începutul în dragostea lui Dumneze și oamenilor li s-a dat legea „Fii perfect ca Tatăl tău Ceresc care este perfect”. Voino-Iasenețki este convins că posibilitatea îndeplinirii acestei porunci, a perfecțiunii nesfârșite a spiritului – ar trebui să se dea și nemurirea eternă. Alt tratat pe această temă, Știința și religia, a fost publicat postum abia în anul 2000. Profesorul și Ierarhul a apărat teoria teologică a creației lumii, a denunțat subiectivismul cunoașterii umane: „În general, nu vedem obiectele așa cum sunt, ci le vedem în funcție de unghiul personal de vedere din care le observăm. Mai mult, nu putem înțelege cu abilitățile noastre științifice și cognitive ceea ce se află în spatele lucrurilor, adică esența lor și chiar mai mult – Esența primordială, adică Dumnezeu. Numai din acest motiv, știința nu poate respinge existența lui Dumnezeu, deoarece acest subiect se află în afara competenței sale, ca întreaga zonă a esențelor”.

S-a stins din viață la vârsta de 84 de ani pe 11 iunie 1961.

Sfântul Ierarh Luca este una dintre verigile unui lung lanț care datează din timpurile apostolice. L-a iubit pe Hristos și pe oameni. El a slujit chipul lui Dumnezeu – pe om, și mai ales persoana suferindă cu o dragoste incredibilă și altruism.

P.S.1: Toți copiii profesorului Voino-Iasenețki  au devenit medici: Mihail și Valentin au devenit și doctori în științe medicale, Alexei – doctor în științe biologice, iar Elena – în epidemiologie. Nepoții și strănepoții au urmat aceeași cale.

P.S.2: În special pentru medici (vedete sau nu ale pandemiei) „… V-ați întrebat vreodată de ce Domnul și-a trimis ucenicii Săi nu numai să predice, ci și să vindece bolnavii? Dacă Domnul a considerat că vindecarea bolilor este o chestiune atât de importantă încât a pus-o la egalitate cu predicarea Evangheliei, atunci aceasta înseamnă pentru noi că aceasta este una dintre cele mai importante activități umane. El nu a spus: «Predicați Evanghelia și învățați oamenii cum să-și organizeze viața socială». Nu vorbește deloc despre asta. El le dă apostolilor porunca să vindece bolnavii. De ce este asta? Pentru că Domnul nostru Iisus Hristos însuși a vindecat oamenii, a alungat demoni, a înviat morții și a dat porunca ucenicilor să vindece bolnavii. Căci boala este cea mai mare durere și cea mai mare problemă a umanității” Sfântul Ierarh Luca al Crimeei

sursa foto: dtis.ru

Publicat în drepturile omului, educație, etică medicală

Moartea „bună” (I)

În 1959, filozoful și psihiatrul Viktor Emil Frankl (1905 – 1997), părintele logoterapiei și „profetul sensului vieții”, a lansat conceptul „triada tragică”. Potrivit lui Frankl, faptele universale ale vieții sunt suferința, moartea și vinovăția (existențială). Suferința trebuie înțeleasă ca o reacție la ceva care provoacă nu numai durere fizică, dar și/sau durere mentală, emoțională sau morală. În acest context, au fost reluate discuțiile despre „moartea bună”; „moartea ușoară” și afirmarea eutanasiei ca o soluție acceptabilă și fără alternativă. Lucrurile nu stau așa: există o alternativă și aceasta este îngrijirea paliativă.

Experții, în sănătate, declarau (la sfârșitul secolului XX) că, odată cu creșterea duratei de viață, se așteptă la o viață sănătoasă prelungită, urmată de o perioadă scurtă de boală și moarte rapidă. La fel ca și în cazul actualei pandemii, ei s-au înșelat. Realitatea a fost cu totul alta – odată cu creșterea duratei de viață, paradigma în sănătate s-a schimbat (prin creșterea morbidității prin boli cronice), perioada bolii cronice a fost  prelungită semnificativ, urmată de moartea mai lentă și dureroasă.

Îngrijirea paliativă este oferită celor a căror suferință poate fi ameliorată prin îngrijiri speciale. Îngrijirea paliativă încearcă să reducă suferința, care crește și mai mult aproape de sfârșitul vieții. Omul este o ființă care trebuie respectată; prin urmare, calitatea morții ar trebui să fie la fel de apreciată ca și calitatea vieții. În îngrijirile paliative, obiectivul este să lase pacientul să-și păstreze demnitatea și speranța cât timp este în viață. După aceea, când va veni momentul, moartea ar trebui să fie pașnică, fără durere și fără nicio suferință. Dacă pacientul poate fi înconjurat de cei dragi și a avut timp să-și ia rămas bun, este cu atât mai bine. După părerea specialiștilor, locul ideal pentru aplicarea demersului paliativ este acasă la bolnav, în mediul său familial și familiar. În zilele noastre, datorită condițiilor socio-economice, îngrijirea unor pacienți poate fi făcută și în instituții de asistență medicală sau socială. Indiferent de locul aplicării tratamentului paliativ, trebuie să reținem că pacienții aflați în aceasta situație au dreptul la confort psihic și somatic, au dreptul la respect și ei au „dreptul la afecțiune și umanism”.

Organizația Mondială a Sănătații explică îngrijirea paliativă drept abordarea care îmbunătățește calitatea vieții atât pacientilor, cât și a familiior acestora, pe perioada confruntării cu problemele ascociate bolilor cronice incurabile, prin prevenția și ușurarea suferințelor, identificând timpuriu, evaluând și tratând impecabil durerea, precum și alte probleme de ordin fizic, psihosocial și spiritual.

Sacralitatea vieții conduce la o datorie/obligație: să păstrăm și să prelungim viața – viața umană. Dacă însă numai conservarea vieții va rămâne scopul, atunci suferința de la sfârșitul vieții va fi prelungită și va prelungi procesul de moarte dureroasă. Fetișul suprem – așa cum a fost recunoscut în urmă cu mulți ani de Ivan Illich – este ideea „vieții” în sine ca obiect de manipulare, o idee relativ nouă și periculoasă în istoria modernității. Fetișizarea vieții – o viață păstrată, prelungită, îmbunătățită cu orice preț  și înafara spiritualității religioase șterge orice posibilitate de etică socială. De aceea calitatea morții ar trebui să apreciată în aceeași măsură cu calitatea vieții.

Moartea apare în multe chipuri. Pentru unii, este o ușurare a durerii și suferințelor cronice. Pentru alții, poate fi bruscă și neașteptata. În fine, ar putea fi traumatică psihic, șocantă.

„Moartea este individuală. O persoană poate dori doar patul și câinele său în momentul morții. O alta ar putea dori să fie la plajă.  O altă persoană poate dori o zi fără nici o durere care sa fie ziua morții… Eu mi-aș dori un medic care nu este doar un doctor talentat, ci și un pic metafizician. Cineva care poate trata trupul și sufletul”. Anatole Paul Broyard (1920 – 1990).

Medicina paliativă acceptă moartea (care face parte din natura umană) ca pe un fenomen normal și o tratează ca pe un proces și nu ca pe un moment. Ea se axează pe îngrijire, comunicare, asistență spirituală mai degrabă decât pe intervenția și tratamentul, care domină medicina obișnuită. Acest tip de îngrijire se referă mai degrabă la calitatea vieții decât la durata acesteia. În acest context, scopul de bază este de a efectua practici pentru a ușura pacientul într-un mod care nu ridică nicio suspiciune etică. În acest cadru, se poate spune că îngrijirea paliativă este o cerință a datoriei medicului de a ajuta.

Îngrijirea pacientului nu trebuie definită doar prin proceduri medicale; sistemele sociale, culturale, economice și de credință sunt, de asemenea, componentele importante. Cu alte cuvinte, îngrijirile paliative trebuie adaptate la condiția pacientului, la valorile și credința acestuia.

Deși expuse la aceeași angoasă, virtutea și viciu nu sunt același lucru. Căci așa cum același foc face ca aurul să strălucească puternic el face și zgura să se afume… Deci diferența materială o face, nu ce boli sunt suferite, ci ce fel de om le suferă. Căci, agitat cu aceeași mișcare, noroiul din mlastină expiră o duhoare oribilă, iar unguentul emite un miros parfumat Sf. Augustin (Cetatea lui Dumnezeu).

Îngrijirea la sfârșitul vieții este atât o provocare medicală, cât și o provocare etică. Etica și îngrijirea paliativă se întâlnesc în rezolvarea  unor probleme vitale: „moartea cea bună”, sedarea la sfârșitul vieții, cererile de eutanasie, tratamentul inutil și rolul cercetării. Etica este o parte integrantă a medicinei paliative și se concentrează pe problemele morale legate de sfârșitul vieții. Valorile, care trebuiec avute în vedere, sunt viața, demnitatea, adevărul/onestitatea, iar principiile sunt cele unanim acceptate, și anume:

  • Autonomia – pacientul are dreptul să aleagă sau să refuze tratamentul;
  • Non-maleficență – primum non nocere (să nu provoci un rău);
  • Beneficiență – să acționeze în interesul pacientului;
  • Justiția – distribuirea echitabilă a resurselor de sănătate.

Dilemele etice apar când există conflicte între valori.

Medicalizarea și secularizarea îngrijirilor paliative a creat o tensiune în cadrul societății. Aparentul paradox al acceptării morții, dar negarea dreptului de a muri, a fost explorat dintr-o perspectivă a „autonomiei”, care face distincția între respectarea autonomiei ca revendicare a libertății individuale și drepturile care se nasc din autonomie.

(va urma)

P.S.1. Viața luiViktor Emil Frankl a fost sub zodia „triadei tragice”. În 1942, la doar nouă luni după căsătorie, Frankl și familia sa au fost trimiși în lagărul de concentrare Theresienstadt. Tatăl său a murit acolo de foame și pneumonie. În 1944, Frankl și membrii familiei, care au supraviețuit, au fost duși la Auschwitz, unde mama și fratele său au fost gazați. Soția sa a murit mai târziu de tifos, la Bergen-Belsen. Frankl a petrecut în total trei ani în patru lagăre de concentrare diferite. Sunt lucruri pe care noi trebuie să le știm și mai ales nu trebuie să le uităm.

P.S.2. Atacurile nedrepte și neargumentate la adresa IPS. Teodosie (și a altor prelați) sunt expresia unui curent „progresist”, care dorește să „modernizeze” Ortodoxia și să dea Cezarului ceea ce este al lui Dumnezeu. Atenție, acest „modernism” a condus în Europa Occidentală la o Biserică bogată material, dar săracă în credincioși.

sursă foto: wikipedia.org/ Florence Nightingale a fost precursoarea serviciului sanitar modern. Florence Nightingale a fost nu numai prima infirmieră modernă, dar și un statistician important.

Publicat în drepturile omului, educație, etică medicală

Iuda și „mișcarea progresistă”

Iuda Iscariotul sau Iuda Iscarioteanul a fost unul dintre cei doisprezece apostoli aleși de Iisus. Numele de „Iscariot” ar indica proveniența sa din satul Karioth (cca 25 km Sud-Est de Hebron). „Unul dintre aspectele, care îl separă pe Iuda de restul apostolilor, este că acesta nu provine din Galilea. Iisus este din partea nordică a lui Israel sau Palestina romană. Dar prenumele lui Iuda poate fi dovada că este din sudul ţării, ceea ce înseamnă că e străin” (Robert Cargill). Alți experți au precizat că Iscariot vine de la Sicarii sau „Cuţitari”, un grup de rebeli, care se opuneau ocupației romane și comiteau acte de terorism.

Iuda l-a trădat pe Iisus pentru 30 monede de argint. Chiar dacă la început Iuda a fost bun, el ajunge să fie iubitor de arginți (Ioan 12, 6) și această iubire i-a deschis sufletul spre satana. El ținea „portofelul comun”, fondul pe care Iisus şi discipolii îl foloseau, furând din el. Și Evanghelia lui Luca (22, 3) afirmă că înainte ca Iuda să se înțeleagă cu arhiereii în vederea trădarii lui Hristos, satana a intrat în el. Iisus şi-a informat discipolii că, în timpul Cinei cea de Taină, unul dintre ei îl va trăda și a spus: „Acela căruia îi voi întinde bucățica și i-o voi da.” Şi a întins o bucățică și a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Cum a fost dată bucățica, a intrat Satana în Iuda. Iisus i-a zis: „Ce-ai să faci, fă repede.” (Ioan 13:26-27). Iuda a mers la preoţii din Templu s-a oferit să-l trădeze pe Iisus pentru bani – 30 de arginți, a dus soldații în Grădina Ghețsimani, unde l-a identificat pe Iisus prin sărutul pe obraz și prin numirea de „rabin”. Acest sărut a fost astfel pervertit din simbol al iubirii în simbol al trădarii „Formele fățărniciei sunt foarte diferite. O pildă a celei mai cumplite, mai pierzătoare fățărnicii, a fățărniciei de treaptă diavolească, e sărutarea trădătoare dată Domnului Iisus Hristos de către Iuda în Grădina Ghetsimani. Acea sărutare n-a fost o mărturie a dragostei, ci semn pentru străjerii pe care-i adusese acolo ca să Îl aresteze pe Hristos. Ce poate fi mai cumplit decât această fățărnicie? Sărutul Iudei a devenit simbolul trădării, fățărniciei, al celei mai mari josnicii și nemernicii omenești.” (Sfântul Ierarh Luca al Crimeei). Ulterior, Iuda a fost cuprins de remușcări, a returnat cei 30 de arginți și s-a sinucis prin spânzurare (Evanghelia după Matei). Potrivit Faptele Apostolilor, Iuda nu s-a sinucis ci „Omul acesta a dobândit un ogor cu plata nelegiuirii lui, a căzut cu capul în jos, a plesnit în două prin mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele” (Faptele Apostolilor 1:18). Această moarte era obișnuită în Biblie, semnificând pedeapsa dată de Dumnezeu.

Iuda este deci un simbol al trădării.

Cu toate acestea el supraviețuiește prin mișcările „progresiste”. Mișcările „progresiste” pervertesc iubirea în libertate sexuală și teorie de gen, istoria în propagandă, adevărul în falsul îmbrăcat în haine strălucitoare, valorile în pseudo-valori. Sunt noi „religii”, care propovăduiec ura, frica, dezbinarea și delațiunea. „Apostolii” mișcărilor sunt cei care, asemenea lui Iuda, se lasă cumpărați, nu cu 30 de arginți, ci cu cecuri/sponsorizări sau poziții sociale.

În Pastorala de Paști din 2005, Î.P.S Bartolomeu Anania descrie clar progresismul actual:

Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci şi un personaj al istoriei de după el, multiplicat peste tot, la scară planetară, în ipostaza sărutării care acoperă trădarea.

Printre noi, cei ce beneficiem de civilizaţie, de cultură, de progres științific, de libertate, de bunurile pământului și de harurile cerului, printre noi se instaurează, încetul cu încetul, un duh perfid care răstoarnă valorile și pervertește limbajul.

Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietenă se degradează în conotații dubioase, pervertirea tineretului se intitulează program de sănătate anti SIDA, destrămarea familiei se numește planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituția se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditația transcendentală, sărăcirea spiritului devine globalizare, invadarea unei țări se cheamă război preventiv, terorismul își reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numește credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Și multe altele.

Iuda se plimbă nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar și prin creștinătate.

Isprava lui cea mai mare este aceea că, dintr-o singură Biserică, a făcut mai multe. Din mai multe a făcut o puzderie. Și continuă s-o facă, prin ceea ce îi este propriu: lăcomie, invidie, orgoliu.
Se adaptează ușor, și-a rafinat metodele. Lucrează la lumina nopții și comunică prin unde herțiene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurențial pe piața bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Când nu lucrează pe furiș, te invită la dialog frățesc. Dacă-l refuzi sau dacă te aperi, te pomenești intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.

Cunoaște bine Biblia, are studii universitare, vorbește câteva limbi străine. El știe că Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat și memorat învăţătura lui Iisus. Dacă ar fi avut curăție și talent, putea să scrie o Evanghelie tot atât de bogată ca a lui Matei.

A scris-o postum, în cheia sărutării perverse. Iuda e un excelent teolog, așa cum este și patronul său din Qarantania, care Îi oferea lui Iisus citate din Scriptură.

Iuda e tot atât de zelos printre ai săi, de vreme ce instinctul dezbinării îl mobilizează peste tot, oriunde s-ar afla. Partenerul trebuie mai întâi sedus, dominat și numai după aceea nimicit. Iuda își abordează semenul cu grația cobrei care, întâlnind o viperă în junglă, o invită la un dans aerian, fascinant, amețitor, pe durata căruia își calculează cu precizie secunda mușcăturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte”.

În concluzie, Dumnezeu ne-a dat libertatea de a alege între a-l urma pe Iuda sau a urma calea lui Iisus. Personal aleg a doua variantă.

P.S. După ce au batjocorit Biserica; după ce au amendat și au făcut dosare penale preoților, care slujeau; după ce au persecutat credincioșii și i-au alungat din Biserică și de la pelerinaje; după ce au etichetat și insultat pe creștini (inculți, retrograzi, fanatici, obscurantiști etc.); progresiștii disperați au nerușinarea să apeleze la toți aceștia pentru susținerea campaniei de vaccinare. Ei nu au aflat că Biserica nu este instituție de propagandă a produselor lumii materiale, nu este vândută marilor corporații, iar preoții slujesc lui Hristos nu unor așa-ziși experți din domeniul vaccinurilor.

sursă foto: wikipedia.org: Caravaggio – The Taking of Christ

Publicat în educație, etică medicală, SARS-CoV-2

Comunitatea științifică și decidenții politici

În decursul timpului, în probleme controversate științific, (actuala pandemie COVID-19 face parte dintre acestea), politicenii declară că deciziile sunt luate de către specialiști, iar consilierii științifici afirmă că ei emit doar opinii, dar decizia este exclusiv a factorilor politici. Care este adevărul? Adevărul este că, în realitate, există o interdependență între politiceni și anumiți oameni de știință.

Politicenii apelează la opinii științifice, deoarece caută informații pentru a-și orienta deciziile și solicită oamenilor de știință să acționeze ca intermediari, dar, în același timp, doresc să utilizeze opiniile consilierilor științifici ca instrumente de influență a opiniei publice în favoarea pozițiilor politice preferate. Nu este o surpriză faptul că factorii de decizie politică își pot împinge agendele politice înainte cu ajutorul unor oameni de știință chiar dacă aceasta înseamnă sacrificarea unor adevăruri sau tradiții culturale și religioase. În majoritatea cazurilor, factorii de decizie politică vor să fie informați, dar sunt gata să folosească numai acele opinii, care coincid cu ideologia și politica preferată. Prin urmare, apelează doar la comunitatea științifică care-i împărtășește agenda ideologică, dar resping consilierii neutri (Mandel & Tetlock, 2018).

Pe de altă parte, comunitatea științifică își prezintă membrii ca întreprinzători pasionați, neutri, onești, dedicați avansării cunoașterii și demarcării clare a locului unde se termină faptele și încep speculațiile (Gieryn, 1999). Știința este descrisă mai presus de lupta politică, iar oamenii de știință sunt căutători de adevăr și progres, care știu să-și separe judecățile de fapt de judecățile lor de valoare. În realitate, lucrurile nu stau chiar așa. Există situații când oamenii de știință sunt prinși cu date fabricate. Reacția comunității științifice sugerează că abaterea flagrantă este rară, operă a câtorva „mere putrede”; „uscături”; „personaje defecte”, care nu au interiorizat codul de conduită profesional al oamenilor de știință însă dovezile sugerează contrariul. Daniele Fanelli se întreba: Câți oameni de știință fabrică și falsifică cercetarea? Într-o primă meta-analiză a cercetărilor sociologice cu acest subiect, ajunge la concluzii îngrijorătoare: cel puțin 16% dintre cercetători au denaturat cunoștințele științifice prin  fabricarea, falsificarea, „prepararea” datelor (Fanelli, 2009). Despre comportamentul științific necorespunzător și practici metodologice eronate au scris mulți autori (Ioannidis, 2005; Simmons și colab., 2011). Se estimează că numarul lor ajunge la peste 30% (Maxwel , 2018). Și nu a fost luat în calcul fenomenul cargo cult science – termen introdus de laureatul premiului Nobel, fascinantul Richard Feynman, în timpul discursului din 1974 (la Institutul de Tehnologie din California), publicat ca un capitol final al cărții sale You’re probably kidding, Mr. Feynman!. El definește o formă de pseudostiință în care se oferă o ipoteză – imaginată după un anumit fenomen observat, iar aparițiile ulterioare ale fenomenului sunt considerate a fi dovada care transformă ipoteza în teză. Spre deosebire de metoda științifică, nu există niciun efort pentru a dovedi sau infirma ipoteza. Un exemplu este cultul măștilor în pandemia COVID19. Deși nu există studii concludente privind eficiența acestora (în actuala pandemie), faptul că au fost, probabil, eficiente în alte situații, au determinat impunerea obligativității purtării măștii în medii închise și deschise. În România, decidenții politici și sanitari afirmă (fără probe) că și măștile neconforme sunt eficiente. Feynman a avertizat cercetătorii că, pentru a evita să devină membri ai acestui cult, trebuie să evite să se păcălească pe ei înșiși, să fie dispuși să se îndoiască de propriile teorii și de propriile rezultate și să investigheze eventualele defecte ale unei teorii sau ale unui experiment. El menționează și alte tipuri de necinste, cum ar fi promovarea în mod fals a unei cercetări numai pentru a obține finanțarea. Câțiva ani mai târziu, exasperat de ce se întâmplă în cercetarea științifică Feynman declara „Cred că trăim într-o epocă neștiințifică în care aproape toate bătăliile de comunicare – cuvintele de la televiziune, din cărți și așa mai departe – sunt profund neștiințifice. Ca rezultat, există o cantitate considerabilă de tiranie intelectuală în numele științei…”.

Afirmațiile potrivit cărora toți oamenii de știință sunt obiectivi și neutri sunt vorbe goale. Nimeni nu poate fi 100% obiectiv și neutru. Oamenii de știință de astăzi au fost elevi, studenți, care au făcut alegeri de carieră printr-o serie de opțiuni fezabile, având în vedere interesele, aptitudinile și oportunitățile lor. Ca în orice profesie, membrii învață rapid structurile de stimulare ale profesiei și iau măsuri pentru a-și promova interesele materiale, reputaționale și chiar ideologice în cadrul regulilor de bază. Prin urmare, oamenii de știință sunt pregătiți să angajeze un repertoriu de tactici de avansare, inclusiv exploatarea lacunelor din profesia lor, care le permit să-și realizeze multiplele interese personale (Mandel & Tetlock, 2018). Nu mai vorbim de influența marilor corporații cu interese politico-financiare, care au ajuns în prezent să fie principalii finanțatori ai cercetării științifice.

Este imposibil să se obțină o imagine exactă a comportamentului oamenilor de știință fără a cerceta mentalitățile din știință, dar mai ales mentalitatea „teologică”. Se presupune că știința este antiteza dogmei. Cu toate acestea, comunitatea științifică este dogmatică și, printre altele, îi învață pe oamenii de știință să creadă că sunt angajați într-o activitate neutră din punct de vedere moral. Se afirmă că știința este infailibilă și singura cale a cunoașterii. Poate că una dintre cele mai importante afirmații dogmatice din „teologia seculară” a științei este dihotomia fapte – valoari morale. Majoritatea oamenilor de știință continuă să apere dogme, iar criticile și afirmațiile privind  necesitatea conștiinței și a responsabilității sunt respinse cu vehemență. Mulți oameni de știință recunosc că ar discrimina colegii, care nu împărtășesc opiniile lor științifice sau politice (Inbar & Lammers, 2012; Duarte și colab., 2015). Fapt dovedit și de modul în care au fost tratați în actuala pandemie cei care au contestat „știința oficială dogmatică” și așa-zisul „consens științific” între care Luc Montagnier (Premiul Nobel pentru Medicină – 2008) sau Sucharit Bhakdi (unul dintrecei mai citați oameni de știință germani în literatura științifică mondială). În calitate de consilieri, oamenii de știință își mențin obiectivele ideologice și subiectivismele personale mai ales atunci când factorii de decizie politică necesită și caută argumente actuale și relevante pentru a-și impune agenda politică. Astfel de oportunități pot oferi consilierilor beneficii economice extrinseci și intrinseci, cum ar fi onorariile și statutul de consultanță profitabilă. Dacă contextul de consiliere se potrivește bine cu angajamentele ideologice ale consilierului, oportunitățile de a influența punctele de vedere ale deținătorilor de putere cu privire la subiecte de importanță valorică este cu atat mai mare. În mod surprinzător, în astfel de bătălii, valorile personale ale oamenilor de știință câștigă adesea, determinându-i să adopte practici interpretative discutabile, care să favorizeze angajamentele lor ideologice (Jussim et al., 2016). Dezbaterile despre așa-zisa „încălzire globală”, în care cercetările au fost orientate doar pentru a susține această ipoteză, iar studiile, care contraziceau această afirmație, au fost cenzurate și eliminate, pot fi un bun exemplu a interacțiunii și complicității între comunitatea științifică „oficială” și factorii de decizie politică.

În concluzie, exisă în zilele noastre o interdependență organica și funcțională între comunitatea științifică și lumea politico-financiară, care conține germenii unei dictaturi politico-științifice. Știința este tot mai ideologizată și dogmatică. De aceea trebuie să fim realiști și vigilenți, să nu ne lăsăm manipulați și să încercăm să eradicăm narațiunea oamenilor de știință potrivit căreia ei sunt simpli căutători neutri de adevăr. Știința nu este singura cale a cunoașterii și nu trebuie să devină o religie în slujba intereselor politice.

P.S.1. Există specia acelor „consultanți științifici”, care își crează imaginea prin politica de marketing și nu prin opera științifică. De exemplu, în actuala pandemie, dacă consultați Google Academic cu privire la „reputatul”; „cunoscutul”; „marele specialist” etc. care ne dau sfaturi sau ne amenință la televizor sau cu privire la membrii diferitelor comitete și comiții care gestionează criza medicală și politică în România s-ar putea să aveți mari surprize și să observați că împăratul este gol.

P.S.2 .Pentru a confirma cele susținute mai sus, aflăm de pe Știri pe surse că Domnul Ministru Vlad Voiculescu (cel cu studii universitare îndelungate și contestate de unii) a numit / va numi la conducerea INSP un medic generalist, asistent de cercetare la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării de la UBB, o persoană fără studii în Sănătate Publică. Tel maitre, tel valet sau pe românește „cum e turcul și pistolul”.

sursă foto: politicalscienceview.com

Publicat în educație, etică medicală

Mitul neutralității științei

În iunie 1999, UNESCO și Consiliul Internațional pentru Știință (ICSU) au organizat Conferința mondială despre știință la Budapesta. Pentru prima dată, guvernele lumii și comunitatea științifică internațională s-au adunat sub un singur acoperiș pentru a pregăti un nou „contract social” pentru știință în secolul XXI.

Rezultatele conferinței sunt cuprinse în două documente principale: Declarație privind știința și Utilizarea cunoștințelor științifice și agenda științifică – cadru de acțiune. Ambele documente subliniază importanța respectării principiilor etice și afirmă responsabilitatea factorilor politici, a comunității științifice și a cercetătorilor privind consecințele sociale și culturale ale aplicării rezultatelor cercetării în viața societății. Citez „19... cercetarea științifică și utilizarea cunoștințelor științifice trebuie să respecte drepturile omului și demnitatea ființelor umane…; 20… unele aplicații ale științei pot fi dăunătoare persoanelor și societății, mediului și sănătății umane, posibil chiar amenințând existența continuă a speciei umane; 21… oamenii de știință și alți actori importanți au o responsabilitate specială în încercarea de a evita aplicațiile științei, care sunt greșite din punct de vedere etic sau care au un impact negativ;… 23… eforturi interdisciplinare mai mari, care implică atât științele naturale, cât și cele sociale, sunt o condiție prealabilă pentru a face față problemelor etice, sociale, culturale, de mediu, economice și de sănătate. (worldscienceforum.org)

Declarațiile consfințeau sfârșitul unui mit – neutralitatea științei și falimentul (dar nu și sfârșitul) concepției scientifiste – tot ce este posibil din punct de vedere științific este acceptabil din punct de vedere moral. Declarațiile reafirmau necesitatea implementării principiilor etice în știință.

De ce a fost nevoie de un astfel de demers?

Încă din antichitate, Aristotel, scriind despre „ethike theoria”, transfera filozofia în viața curentă și oferea criterii pentru evaluarea comportamentului uman. De atunci și până la revoluția franceză din secolul al XVIII-lea, etica a devenit unul dintre subiectele majore din filosofie – atunci când se dezbăteau valorile sociale și individuale, relația lor și ierarhia lor în societate. Iluminiștii francezi (dar mai ales urmașii lor din secolul al XIX-lea) au proclamat neutralitatea științei, afirmând că știința nu poate fi considerată bună sau rea. Știința nu este responsabilă pentru aplicațiile sale și cu atât mai puțin pentru utilizarea lor ulterioară. Pe baza acestor afirmații, știinta s-a dezvoltat fără să țină cont de valorile specific umane și a condus la atrocitățile din secolul XX, atrocități din cauza cărora, în final, s-a reafirmat necesitatea demersului etic. Secolul XX a cunoscut o schimbare mai importantă decât orice alt secol anterior. Schimbare în bine, dar și schimbare în rău; schimbare care a adus și beneficii enorme ființelor umane, dar și schimbare care amenință însăși existența speciei umane. În toată istoria omenirii, nu au existat cruzimi și atrocități (ca număr și mărime) mai dezumanizante ca cele făcute în secolul XX, toate în numele și cu ajutorul științei.

Premiza teorii neutralității științei s-a dovedit falsă din două motive: nu ține cont de dualitatea activității științifice (raportată la valorile etice) și nu ține cont de ideologizarea activității științifice (o realitate ce o constatăm și în zilele noastre). Laureatul premiului Nobel Sir Joseph (Józef) Rotblat își începea prezentarea la Conferința din 1999 cu un citat din Shakespeare „Pânza vieții noastre este dintr-un fir amestecat, bun și bolnav împreună: virtuțile noastre ar fi mândre, dacă greșelile noastre nu le-ar biciui; iar crimele noastre ar dispare, dacă nu ar fi acceptate de virtuțile noastre.” (William Shakespeare, All’s Well That Ends Well).

Pe măsură ce progresul științific devine din ce în ce mai important pentru societate, el este și o provocare constantă pentru credințele referitoare la valorile noastre morale. În viața de zi cu zi, luăm decizii bazate pe valorile fundamentale ale demnității umane încorporate în civilizația noastră și de aceea știința poate deveni un element al ideologiei. În zilele noastre, trebuie să ținem cont și de influența corporațiilor multinaționale. În acest context, relația dintre cercetarea publică și cea privată este sursa unor probleme etice suplimentare, care sunt importante nu numai pentru comunitatea cercetătorilor, ci pentru toate sectoarele societății. Universitățile și institutele publice de cercetare își încurajează oamenii de știință să solicite fonduri de la industrie și să breveteze rezultatele lor. Oamenii de știință, care lucrează în sectorul public, dețin din ce în ce mai multe brevete / acțiuni sau sunt consultanți pentru companii și corporații. Aceste activități reprezintă o sursă importantă de venit, precum și expertiză și tehnologie exclusivă pentru universități (Iaccarino, 2016). Deși acest fenomen este considerat a fi foarte util, el poate și a provocat deja conflicte de interese (Cech, 2017). Există îngrijorări că, în special în cercetarea clinică, conflictele de interese au devenit tot mai răspândite (Smaglik, 2000) și tot mai greu de dezvăluit (Holden, 2001; Knight, 2001).

O primă datorie a oamenilor de știință este de a informa publicul cu privire la potențialele pericole ale noilor tehnologii și de a implica publicul în dezbateri despre cum să-și folosească cunoștințele cu înțelepciune și în interesul public (Iaccarino, 2001). Acest lucru este necesar, dar nu suficient. Sir Joseph Rotblat merge mai departe și spune că trebuie să luăm în considerare și impunerea unor restricții asupra cercetării mai ales în științele naturii. „La început, acest lucru pare de neimaginat – o limitare a cercetării științifice este aproape o contradicție în termeni. Cum poate fi gândită botnița? Cum se pot controla ideile care ne vin în cap? Ne amintim încă regimurile politice care au încercat să facă acest lucru și nimeni nu vrea să le aducă înapoi. Mai mult, cercetarea științifică este foarte probabil să aducă noi beneficii tuturor și nu ar trebui să facem nimic care ar putea împiedica astfel de rezultate. Pe de altă parte, cercetarea nelimitată poate duce la pericole grave, așa cum am descris. În opinia mea, prevenirea acestor pericole ar trebui să aibă prioritate, chiar dacă aceasta înseamnă că, temporar, știința nu are o cursă complet liberă.” (Rotblat, 1999).

Sunt necesare dezbateri etice pentru a adapta utilizarea cunoștințelor științifice – și anume noi forme de tehnologie – la un context general, care este în acord cu principiile de bază ale civilizației noastre. E necesar să fie convinși oamenii de știință să se gândească la ceea ce fac.Cercetătorii sunt instruiți să producă cărămizi de cunoștințe specializate, dar nu să privească întreaga clădire. Creșterea îngrijorării publicului cu privire la rolul social al științei îi obligă pe cercetatorii științifici să se gândească la ceea ce învață de fapt să facă. Ce fel de cunoștințe vor produce și cum vor fi folosite? Educația științifică necesită acum o analiză serioasă a acestor întrebări filozofice și etice” (Zimm, 2011).

În concluzie, progresul științific necesită o minte critică, lipsită de prejudecăți și deschisă către noi moduri de gândire. Necesitatea unei responsabilități este deosebit de imperativă pentru oamenii de știință. A afirma neutralitatea științei nu este doar un neadevăr, dar și un lucru imoral /amoral.

P.S.1. În 1600, Giordano Bruno a fost ars pe rug deoarece a contrazis „știința oficială” și credea în gândirea liberă. Zilele autodafé-urilor nu s-au încheiat, ele există azi sub altă formă. Dacă cineva contrazice „oficialitățile științifice și politice” nu este ars pe rug, dar este etichetat „eretic”, dușman al societății, marginalizat, stigmatizat, eliminat din comunitatea științifică, cercetările nu-i sunt publicate etc. până când fie este neutralizat, fie asemenea lui Galileo Galilei ajunge la renunțarea/denunțarea publică a ideilor proprii. Acest lucru este evident în actuala pandemie.

P.S.2. „Science sans conscience est la ruine de l’âme”/ Știința fără conștiință este ruina sufletului. (François Rabelais, medic și scriitor, Gargantua et Pantagruel).

P.S.3. Moderna Inc a anunțat că se așteaptă anul acesta la vânzări în valoare de 18,4 miliarde de dolari de pe urma vaccinului anti-COVID-19. Nu ne spune și profitul estimat, profit bazat pe frica oamenilor.

sursă foto: krfoundation.org

Publicat în educație

Bioetică și educație în învățământul superior

Educația este termenul utilizat pentru a denumi activitatea de formare, modelare, evoluție a ființei umane pentru a dobândi autonomie și independență. A vorbi despre educație și a o defini nu este ușor, deoarece este o temă extrem de largă.

De-a lungul timpului, concepțiile asupra educației au evoluat, reflectând de fapt viziunea asupra valorii umane, încercând să surprindă esența fenomenului educațional din această perspectivă. Iată câteva concepte de educație a diverșilor autori.

Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.) – Educația constă în direcționarea sentimentelor de plăcere și durere către o ordine etică.

Jan Amos Comenius (Komensky) (1592-1670), în „Didactica magna” – educația este o activitate de stimulare a „semințelor științei, moralității și religiozității” cu care ne naștem și, implicit, de conducere a procesului de umanizare deoarece omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.

John Locke (1632-1704) – educația este forma unei relații interpersonale de supraveghere și intervenție ce se stabilește între „preceptor” (educator) și copil (viitorul „gentleman”).

Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) – educația este în același timp intervenție și neintervenție: „Educația presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea dezvoltării firești, totul trebuind lăsat să se producă de la sine fără nici o intervenție”.

Immanuel Kant (1724-1804) – educația contribuie la valorificarea naturii umane în folosul societății. ”Educatia urmărește realizarile întregii perfecțiuni de care natura omului este capabilă”.

Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827) – educația este dezvoltarea naturală, progresivă și sistematică a tututor facultăților individuale.

Emile Durkheim (1858-1917) – educația este acțiunea generațiilor adulte asupra celor tinere, cu scopul de a le forma acestora din urmă anumite stări fizice, intelectuale și mentale necesare vieții sociale.

Eduard Spranger (1882-1963) – A educa înseamnă a transfera la altul, este dorința de a dezvolta „capacitatea cuiva de a primi și de a insusi valori”.

Educația poate fi considerată ca o bază pentru dezvoltarea societăților. Persoanele, precum și națiunile beneficiază de pe urma educației. Oamenii obțin o calitate a vieții mai bună, obțin oportunități mai mari și, prin aceasta, un nivel economic – social, cultural și spiritual crescut. Pentru națiuni, beneficiile potențiale se reflectă în creșterea economică și dezvoltarea valorilor comune, care consolidează coeziunea socială.

În prezent, procesul de educare în învățământul superior se bazează pe andragogie – știința și practica educației adulților. Termenul a fost formulat pentru prima dată de către Alexander Kapp, în 1833 (andr – om, agogos – a conduce), diferențiindu-se astfel de termenul pedagogie (pais – băiat, copil).

Principalele caracteristici ale acestui model sunt următoarele: a. studentii au o motivație pentru învățare; b. posedă cunoștințe anterioare sau experiență anterioară în domeniile de interes; c. disting valori pe care le-au atins de-a lungul vieții lor personale și academice; d. sunt capabili să facă judecăți morale cu privire la mediul lor și situațiile în care trăiesc (andragogia consideră că studentul are deja un set de valori).

Evoluția învățământului în ultimele decenii (scoaterea sau diminuare ponderii unor discipline umaniste cum ar fi etica, filozofia, istoria, geografia, literatura etc în învățământul preuniversitar și Procesul Bolognia în cel universitar) afectează în mod direct aceste baze ale andragogiei. De aici necesitatea stabilirii unei relații dintre bioetică și educație. În ceea ce privește bioetica în educație, este important să precizam că deși există multe concepte, toate converg spre un punct comun: respectul pentru viață.

Unul dintre principalele obiective pe care bioetica le are este acela de a promova gândirea critică. Morala și etica fiecărei persoane depind de mediul său de viață și de copilăria pe care a trăit-o acea persoana. Cu toate acestea, conform teoriei dezvoltării morale a lui Jean Piaget, aceste valori etice se pot schimba sau dezvolta în funcție de experiențele de viață pe care le are persoana la vârstă adultă.

Bioetica în învățământul superior încearcă să contribuie la producerea de profesioniști nu numai  instruiți, dar și formați moral, care pot face față dilemelor bioetice prezente în domeniile în care își dezvoltă activitățile. Trăind într-o lume în care trebuie, în fiecare zi, să căutăm o societate mai bună, o societate în care să putem coexista cu ceilalți, să avem respect pentru ceilalți, practicarea acestor valori pare să nu fie pur și simplu întâmplătoare. Căutăm o societate educată în valori, valori pe care le învățăm. Jacques Delors (fost președintele Comisiei Europene în 1985) în raportul „Comoara din interior “ prezenta cei “patru stâlpi” ai învățării:

  1. Să știi – dobândirea cunoștințelor și elementelor de înțelegere a acestora. Prin aceste cunoștințe se evidențiază importanța raționamentului științific, simțului critic și necesitatea unei culturi generale de amploare permițând să se descifreze realitatea.
  2. Să faci – să aplici în practică cunoștințele acumulate în scopul de a putea exercita o influență asupra propriului domeniu și a-l îmbunătăți.
  3. Să trăim împreună – a participa și a coopera cu ceilalți în toate activitățile umane.
  4. Să fii – acest „stalp” cuprinde integrarea celorlalți trei. Cu alte cuvinte, să asimilezi și să încorporezi în personalitatea ta. Scopul educației este de a crea ființe umane creative și cu o gândire liberă, astfel încât să poată fi creatorii propriului destin.

Producerea gândirii critice la studenții constă în posibilitatea de le oferi, prin intermediul bioeticii, instrumentele (valori, reglementări și drepturi morale) pentru ca atunci când se confruntă cu o problemă morală sau etică, acestea sa îi ajute să aleagă cele mai bune valori și norme morale pentru a rezolva o contrarietate în domeniul social. Absolvenții universităților trebuie să considere bioetica (în fiecare dintre domeniile lor de cunoștințe) ca pe o parte esențială a profesiei. Profesionalismul ca obiectiv implicit al învățământului superior poate fi exprimat de o serie de valori, atitudini și comportamente care sunt în interesul societății. În cadrul acestui concept, este absolut necesar să se includă mediul și ființele vii, în general. Profesionalismul ar trebui să ajute la menținerea unor valori dincolo de presiunile sociale, economice și politice.

Bioetica ca disciplină independentă este importantă pentru realizarea formării integrale a profesioniștilor, iar predarea bioeticii într-un mod integral și sistematic în toate cursurile studenților, le va permite acestora din urmă să aibă o panoramă mai largă cu privire la deciziile și dilemele cu care trebuie să se confrunte, astfel încât să poată răspunde la acestea în cel mai bun mod posibil. Dintr-o perspectivă transversală, Bioetica permite studenților să se poziționeze, în cel mai bun mod în situațiile pe care le vor întâlni și să țină cont, în conformitate cu studiile lor universitare, de problemele etice pe care vor fi chemați să le rezolve. Procesul de predare și învățare a bioeticii ar trebui să fie caracterizat de transdisciplinaritate care să ducă la o reflecție integrală asupra situației propuse prin intermediul valorilor obținute prin cunoașterea bioetică.

Este ușor de acceptat că bioetica ar fi necesară în domeniul științelor biologice, în sensul că investigarea și practica acestor specialități sunt în strânsă apropiere cu sănătatea umană. Dar având în vedere rata actuală a avansului tehnologic, domeniile științelor exacte au dobândit o nevoie mai mare de intervenție a bioeticii pentru a rezolva conflictele etice pe care le generează. Prin urmare, este necesar să oferim o educație bioetică pentru a produce profesioniștii din aceste domenii, care să fie pregătiți și sa poata oferi soluții, care nu sunt întotdeauna răspunsuri binare. În problemele morale, este nevoie de capacitatea de a analiza, înțelege și oferi soluții nu numai într-o manieră individuală, ci și în beneficiul societății. Din păcate, în prezent, tema este puțin cunoscută/recunoscută și este îngrijorător că profesioniștii (mai ales din domeniul tehnic, dar nu numai ei) pot să iasă de pe bancile facultății fără o idee clară a valorilor etice și a întrebărilor morale, știind că sunt pe cale să se confrunte cu o viață profesională independentă.

În concluzie, bioetica ar trebui sa fie considerată o disciplină obligatorie în toate domeniile învățământului superior (fizică-matematică, științe inginerești, științe sociale și administrative, științe biologico-medicale și umaniste). Acest lucru se datorează faptului că Bioetica este, cel mai adecvat cadru de învățare a luarii deciziilor bazate pe etică și valori umane, care sunt necesare pentru dezvoltarea individuala, a unei țări și chiar a lumii.

P.S. În sens larg, învățarea este definită ca proces de însușire de cunoștințe sau deprinderi prin informații acumulate și/sau prin practică într-un anumit domeniu (o meserie, știință, artă etc.) DEX precizeaza Învățá, învắț, vb. I. 1. Tranz. A transmite cuiva (sistematic) cunoștințe și deprinderi dintr-un domeniu oarecare; a iniția pe cineva într-o meserie, știință, artă etc.

sursa foto: psmag.com

Publicat în educație, etică medicală

Etică, iatrogenie și polipragmazie

Revoluția științifică, în medicina de la sfârșitul secolului XX, s-a bazat pe progresul realizat în trei domenii: genetică / imunologie, terapeutică și medicina reproducerii umane. Acest lucru s-a reflectat în vindecarea / ameliorarea unor afecțiuni considerate până atunci incurabile, creșterea calității sănătății și elaborarea (timid) unor programe de prevenție. În același timp, a determinat două schimbări importante.

  1. O schimbare a paradigmei medicale: bascularea de la afecțiunile acute spre afecțiunile cronice. Astăzi, în peste 60% dintre cazuri de îmbolnăviri ne aflăm fie în fața unei afecțiuni acute grevate pe una sau mai multe afecțiuni cornice, fie în fața acutizării unei afecțiuni cronice. Managementul clinic al unor astfel de bolnavi trebuie să fie integrat și complex.
  2. Industri farmaceutică a luat avânt nemaiîntâlnit și a inundat piața cu un număr imens de produse noi, unele fiind asemănătoare, dar având denumiri comerciale diferite. Medicii s-au văzut depășiți de această avalanșă și au apelat la ghiduri și protocoale terapeutice. Creşterea influenţei comerciale s-a devoalat în bătăliile firmelor de a introduce produsele proprii în astfel de materiale, iar utilizarea denumirii comune internaționale nu a diminuat acest efort. În plus, s-a apelat la lideri din lumea medicală pentru promovarea la manifestările științifice ale medicamentelor.

Pe lângă beneficii de necontestat, au apărut și efecte negative materializate în iatrogenie și polipragmazie.

Iatrogenia este un termen introdus de Florence Nightingale (1820-1910), dar popularizat de Ivan Illich (1926-2002) un austriac de origine croată, preot romano-catolic, teolog, filosof, pedagog și critic social în celebra sa carte Nemesis Medicina.

Iatrogenia (greaca veche: iatros – medic și genesis – origine) este o stare patologică produsă sau agravată, prin activitatea medicală. Cu alte cuvinte, cuprinde și efectele secundare, precum și riscurile asociate intervenției medicale. Astăzi, vorbim de boli iatrogene prin care înțelegem acele boli în care medici, medicamente, diagnostice, spitale și alte instituții medicale acționează în calitate de „agenți patogeni“. Conform Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), „Iatrogenie este orice acțiune nocivă, neintenționată, și efectul nedorit al acestei acțiuni“. Printre cauzele iatrogeniei, alături de existența unor unități medicale de monospecialitate, care nu pot face managementul unui bolnav cu o patologie cronică multiplă, se evidențiază polipragmazia.

Polipragmazia este acea situație în care i se prescriu bolnavului multe medicamente, unele cu acțiune similară, unele ineficiente și, mai grav, unele contraindicate a se asocia. Ea este favorizată de fragmentarea și discontinuitatea îngrijirilor medicale și de supraspecializarea medicilor. În dorința de a face bine, uneori, la un bolnav cu comorbidități, fiecare specialist prescrie tratamentul pentru afecțiunea la care este competent fără să țină cont de ceea ce a prescris un alt specialist pentru o altă boală cronică a acelui pacient. Trebuie spus că industria și oamenii de știință din industria farmaceutică nu au ajutat medicii și mai ales consumatorii (bolnavii) să se informeze corect și să mențină o atitudine corectă. I-au stimulat să prescrie sau să consume, astfel încât să poată fi produs și vândut un medicament cât mai mult. Prin reducerea sănătății la o marfă, aceștia au expropriat cetățenii de competența lor privind stăriile de rău sau de bine. Au făcut acest lucru, cu bună știință, pentru a seculariza medicina, eliberând-o de acel halou mistic, care a legat-o inevitabil la o oarecare credință, și, de aici, de biserică. Ei au reușit să detașeze medicina de orice sistem de valori; pentru a o elibera de religie, și au eliberat-o și de etică.

În momentul în care iatrogenia a devenit a treia sau a patra cauză de morbiditate și mortalitate, societatea, dar și lumea medicală atașată valorilor profesiei, s-a alarmat și a reacționat. Au gândit și implementat mecanisme etice de control, care să inducă o ”lăcomie bine temperată“ în locul “lăcomiei deșănțate”. Firmele de medicamente au fost obligate să adopte Coduri etice validate și monitorizate de organisme independente, sponsorizările trebuie atribuite după reguli clare și cu respectarea transparenței, trebuie raportate la organismele de autorizare, trebuie făcute publice reacțiile adverse și contraindicațiile unui medicament etc. Medicii sunt obligați, atunci când participă la manifestări profesionale, să facă o declarație de interese. Medicii și bolnavii trebuie să cunoască și riscurile/viciile ascunse, adesea, de ceea ce strălucește în tehnologiile medicale. Cetățenii și medicii trebuie să conștientizeze ce le oferă în mod real medicamentele și să excludă promisiunile deșarte. De aici insistența, care poate apărea o naivitate, asupra bogăției valorilor tradiționale care dau sens bolii și ajută la gestionarea acesteia, cu raționamente, care împrumută uneori chiar limbajul virtuților religioase.

În concluzie, atunci când recomandă un remediu, medicul trebuie să cunoască integral patologiile pacientului, să cunoască medicamentul, să apeleze la consultul interclinic și să fie conștient de pericolul polipragmaziei și iatrogeniei. A recomanda un remediu încă neautorizat, la care nu se știu indicațiile, eficiența, contraindicațiile, reacțiile adverse constituie nu numai o abdicare de la profesionalism, dar și o încălcare a eticii medicale.

P.S.1. În România, firmele sunt obligate să comunice Agenției Naționale a Medicamentului sponsorizările, iar medicii le comunică Colegiului Medicilor, care le fac publice. Am găsit aceste declarații pe site-ul ANM, dar nu și la Colegiul Medicilor. Poate nu am știut să caut sau poate niciun medic nu a fost sponsorizat de firmele de medicamente.

P.S.2. În revistele de Bioetică, am găsit articole potrivit cărora unele firme de medicamente au acordat sponsorizari mascate unor lideri profesionali, sub forma unor contracte de drepturi de autor (ce nu trebuiau publicate). De aceea s-a introdus în unele țări reglementarea că și aceste contracte să se declare și să se publice. Nu știu care este reglementarea acestor contracte în România.

sursa foto: londonaddictionandpsychiatry.co.uk

Publicat în educație, etică medicală, SARS-CoV-2

Vaccinarea anti COVID-19 – între optimism și reticență

În aceste zile, agenda publică, paradoxal, nu esta acoperită de campania electorală, ci de problema vaccinului anti-COVID. Anunțul făcut de trei firme, privind punerea pe piață, probabil, în decembrie, a unui vaccin a împărțit lumea între optimism exagerat și reticență.

Optimismul este manifestat mai ales de cei care au gestionat pandemia, adică de clasa politică. Este și normal, deoarece s-a constatat că lumea traumatizată de mesajele apocaliptice și confruntată cu efectele unei crize medicale și social-economice a devenit tot mai refractară la măsurile (ineficiente) introduse. Era momentul să se transmită și un mesaj optimism. Cu ochii pe sondajele de opinie, politicienii s-au repezit să îmbrățișeze teza că avem un vaccin eficient și că apare „o luminiță în depărtare”. Același optimism debordant l-am văzut și la o serie de medici, trompete pe sticla televizoarelor, care, după ce ne-au prezentat o imagine înfiorătoare a pandemiei, acum propovăduiesc vaccinul ca un panaceu pentru COVID-19, deși nu știu nimic despre el.

Cu toate acestea, o asemenea viziune nu este împărtășită de un număr important de persoane. O parte a medicilor și a populației este reticentă și, mai mult, nu dorește să se vaccineze. În discuții avute într-un un grup multinațional (pe zoom), din care fac parte și persoane cu expertiză în domeniul cercetării farmaceutice (de exemplu, un profesor la o facultate de farmacie din Elveția, care lucrează în cercetare de 35 de ani la o mare companie farmaceutică), am încercat să vedem de ce există această reticență.

Sintetizând, iată câteva elemente:

  1. Firmele producătoare ale vaccinului nu au niciun fel de experiență si expertiză în acest domeniu. Moderna este un start-up, care a profitat de această oportunitate (cererea de vaccin). Pfizer/BioNTech și AstraZeneca nu au mai produs vaccinuri până-n prezent. Cu alte cuvinte, s-au calificat rapid și asta ridică un semn de întrebare.
  2. În afara unor comunicate vagi, rezultatele nu au fost supuse analizei în lumea științifică. Ni se comunică că este o nouă tehnologie de biologie moleculară, utilizată pentru prima oară în domeniul producerii vaccinului, dar nu ni se comunică efectele secundare, indicațiile/contraindicațiile, iar eficiența vaccinului a crescut de la o zi la alta precum aluatul la dospit (în decurs de o săptămână de la 85% la 95%).
  3. În producerea unui vaccin, există anumite faze,care au un anumit interval de timp și un anumit număr de voluntari pe care se testează. Aceste faze, în primul rând, evaluează toxicitatea, apoi, dozele terapeutice și în final, eficiența și efectele secundare. Calculând la minimum, apare imposibil ca să fie parcurse toate fazele într-un interval de 8 – 9 luni. Este adevărat că, într-un comunicat, firma Pfizer a anunțat că faza 2 și faza 3 s-au desfășurat concomitent, dar acest lucru nu este recomandat, mai ales la un vaccin nou.
  4. Deoarece este o tehnologie nouă, studiul clinic este un studiu de cercetare pe subiecți umani și trebuie să îndeplinească anumite cerințe științifice și etice, ceea ce crește timpul de elaborare a concluziilor.
  5. Este singurul vaccin la care temperatura de păstrare este -78 – -80 de grade. S-a comunicat că, dacă nu este păstrat la o asemenea temperatură, vaccinul se inactivează. Nu s-a spus ce se întâmplă dacă un vaccin inactivat este injectat unei persoane. Dacă nu ar avea niciun efect, ar fi doar o problemă de eficiență. Dar s-ar putea ca, dată fiind tehnologia genetică utilizată cu ARN-pur, vaccinul inactivat să producă efecte secundare importante. Nu știm dacă acest lucru a fost studiat.
  6. În lume, există patru mari corporații, care au obiect de activitate exclusiv producerea de vaccin. Din momentul aparției pandemiei, acele corporații (cu un personal cu vastă expertiză și experiență în domeniu) au anunțat că lucrează la un vaccin. Până-n prezent, nu au anunțat punerea pe piață a unui vaccin anti-COVID. Lucrul acesta ține de credibilitate și încredere: dacă aceste firme ar pune pe piață un vaccin insuficient studiat și acesta s-ar dovedi ineficient sau cu efecte secundare majore, ar intra rapid în faliment. Pentru Pfizer sau AstraZeneca nu există acest risc. Dacă ar da faliment divizia nou înființată de vaccinuri, ele vor rămâne pe piață prin celelalte produse medicamentoase pe care le comercializează. Un lucru, care atrage atenția asupra eticii, este faptul că în momentul în care Pfizer a anunțat noul vaccin și acțiunile la bursă au crescut la un nivel record, CEO-ul Pfizer și-a vândut acțiunile.
  7. Un grad de incertitudine și de neliniște îl provoacă și faptul că firmele au încheiat acorduri de imunitate cu guvernele statelor cărora le vor livra vaccinul. Cu alte cuvinte, firmele nu vor fi responsabile de eficiența și efectele secundare ale vaccinului. Se transferă responsabilitatea către guverne, care vor plăti din banii contribuabililor daunele provocate terțiilor.

Reticența se manifestă inclusiv în mediile financiare. În ziarele financiare (inclusiv, Financial Times), consultanții declară acțiunile firmelor care au anunțat punerea pe piață a vaccinului, ca investiții foarte riscante. Există stegulețe roșii (vorba prietenului meu) la fel de numeroase ca cele din Piața Kremlinului la manifestările dedicate revoluției bolșevice în timpurile URSS-ului.

În aceste condiții, optimismul entuziast este nejustificat și par premature măsurile luate de guverne, precum și fondurile alocate pentru vaccinarea anti-COVID.

Este posibil ca la presiuni politice, organismele de autorizare, în speță FDA sau EMA, prin proceduri accelerate, să acorde avizul de punere pe piață cu anumite restricții sau fără. Este posibil ca rezultatele cercetării să fie puse integral la dispoziția acestor organisme și atunci vom ști mai mult. Dar în acest moment, nu avem decât o acțiune de PR și marketing și nu avem niciun fel de date cu privire la structura vaccinului, indicațiile vaccinului, contraindicațiile vaccinului, accidente și incidente, efecte secundare etc. Ce este grav este faptul că dacă vaccinul se va dovedi ineficient sau periculos aceste constatări vor fi extinse asupra tuturor vaccinurilor și mișcarea anti-vax va căpăta o credibilitate crescută. Vaccinuri, care, în decursul timpului, s-au dovedit, la un raport risc-beneficiu, prețioase (cum ar fi de exemplu, vaccinul anti-polio sau anti difteric) vor fi refuzate de majoritatea populației.

În concluzie, reticența este justificată și eu personal voi asculta de îndemnul președintelui Johannis și voi fi precaut ca sa nu fiu catalogat drept prost.

P.S.1: Pentru progresiștii neo-marxiști, care înțeleg mai greu, le repet poziția mea: sunt pro-vaccinare, cu evaluare riscurilor și a beneficiilor fiecărui vaccin în parte și împotriva vaccinării obligatorii. Numai astfel se respectă autonomia persoanei și libertățile cetățenești.

P.S.2: În lipsa unor argumente științifice, tot felul de diletanți folosesc insulta și injuria, justificându-se că au spirit pamfletar. Pentru a scrie pamflete trebuie să ai talent, ceea ce nu este valabil în cazul lor. Atacul grobian al diletantului Cristian Tudor Popescu împotriva prof. dr. Monica Pop, într-un domeniu în care CTP nu are cunoștințe minimale, este un exemplu.

sursa foto: news.stv.tv

Publicat în educație, etică medicală

Etica medicală la frontierele vieții. În căutarea unui criteriu moral

Una dintre erorile în gestionarea pandemiei actuale (alături de internarea obligatorie a asimptomaticilor și a formelor ușoare) a fost clasificarea spitalelor în COVID, suport COVID și non-COVID. Astfel, s-a ajuns la supraaglomerarea unor spitale și la crearea unei probleme etice legată de admisibilitatea pacientilor în secțiile de ATI.

Aproape în fiecare zi suntem bombardați cu știri despre progrese spectaculoase în medicină și mai ales despre dezvoltarea unor noi tehnologii medicale. Cu toate acestea certitudinea diagnosticului, tratamentului și prognosticului pentru multe afecțiuni (inclusiv pentru COVID) rămâne încă o iluzie. Această incertitudine a condus la tratarea agresivă a pacienților (în secțiile de ATI) și au prelungit viața multora cărora în trecut li s-ar fi permis doar să moară. Astfel de tratamente sunt însoțite însă de costuri financiare și eforturi umane deosebite. Resursele fiind limitate pot să apară momente în care medicii vor trebui să decidă dacă unii ar trebui să fie tratați, iar alții nu. Ce criterii vor folosi? În ciuda reglementărilor și a ghidurilor medicale (care au ajutat la clarificarea problemelor legate de tratament), nu există încă un consens cu privire la un criteriu moral,care să ajute medicii în luarea acestei decizii. Există un acord general în cadrul profesiilor medicale, juridice și etice potrivit căruia pot exista situații particulare în care vieți nu pot fi salvate. Consensul se încheie atunci când se încearcă stabilirea criteriilor pe baza cărora să se stabilească cine ar trebui să primească sau nu tratament medical. Această diversitate de opinii a adus în prim plan necesitatea urgentă a căutarii unui criteriu moral normativ.

Pentru a defini un criteriu moral trebuie să plecam de la ethosul profesiei medicale și de la rădăcinile creștine ale civilizației europene.

Profesia medicală s-a angajat de la început să vindece bolile și să păstreze viața. Astăzi, avem tehnologia medicală pentru a face acest angajament o realitate. Medicina și tehnologia modernă au capacitatea de a menține în viață aproape pe oricine din punct de vedere biologic. Prin urmare, s-a produs o trecere treptată de la mijloacele de prelungire a vieții la suspendarea morții (uneori ani de zile), dar adesea cu afectarea calitatății vieții.

Tradiția creștină s-a străduit întotdeauna să mențină un echilibru între două extreme: utopismul medical-moral, ( susținerea vieții cu orice preț și cu toate mijloacele, deoarece atunci când viața s-a sfârșit, totul s-a terminat) și pesimismul medical-moral (nu are rost să susținem viața dacă este însoțită de suferință, lipsă de funcție etc.). Ambele extreme sunt de fapt devalorizări ale vieții umane, deoarece elimină viața din contextul care îi conferă semnificaţie.

Calea de mijloc este o recunoaștere a faptului că viața umană este o valoare de bază, cea mai importanta valoare, dar că viața nu este binele absolut și moartea răul suprem și absolut.Naratiunea creștină nu dă răspunsuri concrete și reguli fixe, dă diferite perspective care fundamentează raționamentul uman și ne ajută să identificăm „binele” care derivă din porunca de „a iubi” (aproapele) din Noul Testament.

O serie de eticenii au propus drept criteriu moral de selecție calitatea vieții .Importanța noțiunii de calitate a vieții este că oferă medicilor un criteriu practic, benefic și adecvat, care nu este doar rezonabil și coerent, dar are la bază și o tradiție, care promovează interesul superior al pacientului.

Criteriul calității vieții este semnificativ din punct de vedere etic pentru pacienti și medici, deoarece reprezintă nu numai valoarea întregii persoane, dar afirmă și respectul față de persoana umană, prin luarea în considerare a tuturor factorilor și circumstanțelor relevante implicate în orice situație. Dincolo de parametrii fiziologici și medicali (care reflectă de fapt calitatea sănătății), calitatea vieții cuprinde și valorilor l-a care aderă pacientul inclusiv interrelaționarea și spiritualitatea.

De aceea preocupările de management nu se limitează doar la măsuri extreme de susținere a vieții, ci cuprind și o analiză beneficiu/povara (pentru prezent și viitor). Când vorbim de beneficii, nu ne referim doar la beneficii medicale, ci și la beneficiilor sociale și familiale. Pacientul și familia pot aduce indicii relevante pentru rezolvarea cazului.Există însă dificultăți reale în încercarea de a stabili un criteriu perfect rațional pentru a face judecăți, privind calitatea vieții și în consecință această orientare a „potențialitatii” pentru relațiile umane a fost criticată deoarece este prea generală și face posibile eventuale derapaje.

Robert Weir susține că interesul superior al pacientului este un criteriu distinct și separat de criteriul calității vieții și că el trebuie analizat primul. Weir se teme că, frecvent, considerațiile, privind calitatea vieții, vor fi subiective și nedrepte, o poartă deschisă pentru eventuale abuzuri. Putem presupune că majoritatea oamenilor sunt rezonabili și că, fiind astfel, ar alege ceea ce este bine, dar acest lucru nu e suficient. Este clar că, pe lângă potențialul pentru relațiile umane, criteriul trebuie să încorporeze o orientare suplimentară, care poate cântări beneficiile și poverile anumitor tratamente.

Trebuie să existe limitări și mecanisme de control, deoarece totul depinde de locul în care este trasă linia între „bine” și „rău”. Un posibil mecanism este apelarea la morala creștină. Nu singurul.

Întrebarea pusă este: Povara tratamentului va depăși beneficiile pentru pacient? Răspunsul general: Dacă tratamentul este inutil,ineficient sau impune sarcini, care depășesc beneficiile, poate fi omis. Este o judecată bazată pe semnificația vieții și a morții, una care refuză să absolutizeze atât viața, cât și moartea.

Rezultatul analizei etice este: decizia de a începe sau nu tratamentul agresiv, de a continua sau întrerupe acest tratament, de a interna sau nu pacientul în ATI. Determinarea inutilității presupune echilibrarea valorilor pacienților, a valorilor medicinii și a acceptării faptului că există multă incertitudine în lumea judecăților medicale. Nu trebuie omis principiul non-maleficenței – să nu faci rău pacientului din dorința de a face bine. Sub niciun motiv vârsta sau poziția socială ocupată de pacient nu pot fi acceptate în analiza etică. În schimb, pot fi luate în calcul prognosticul, comorbiditățile și voința pacientului.

Aceasta nu înseamnă că, odată ce a fost luată o decizie de renunțare sau întrerupere a tratamentului extraordinar, persoana bolnavă nu este tratată cu demnitate și respect. Ea primește un tratament neinvaziv în alte secții, potrivit patologiei sale, inclusiv îngrijiri paleative.

În concluzie, medicii nu trebui să fie puși în postura să refuze o intervenție salvatoare de vieți din motive instituționale sau manageriale. În același timp, nici ei nu trebuie să abuzeze, de teama malpraxis-ului, cu tratamente inutile și uneori degradante. Niciun criteriu nu poate acoperi fiecare caz în parte și să nu uitam că într-o decizie umană există întotdeauna posibilitatea erorii – pentru că suntem oameni (finiți și cu multe păcate).

P.S.: Robert Veatch în cartea sa Moartea și revoluția biologică, (Yale University Press, 1976), scria „Tratamentele medicale nu sunt obligatorii din punct de vedere moral dacă sunt fie împovărătoare, fie inutile pentru pacient”. Lucru valabil și în prezent.

sursa foto: itl.cat

Publicat în educație, etică medicală

Medicina bazată pe dovezi sau Medicina bazată pe valori?

Anii ’60-’70 ai secolului trecut au fost caracterizați de mișcările contestatare, care au influențat toate domeniile științifice și sociale. În medicină, acest lucru s-a materializat prin lansarea de către școala canadiană de drept medical a unui nou concept, și anume: medicina bazată pe dovezi. El venea să înlocuiască conceptul de medicină „clasică”, deductivă (Opinion-Based Medicine – OBM) bazată pe bagajul de cunoștințe acumulat din studiile și experiența personlă, pe tradiționala ars medicae, pe intuiția personală a clinicianului. Medicina bazată pe dovezi (Evidence-based medicine – EBM) susținea că medicina trebuie să se concentreze pe obiectivitate, pe dovezi, pe meta-analiză, pe folosirea metodică, algoritmică, a totalității ramurilor medicinei (epidemiologie, genetică, bio-statistică, informatică medicală, medicină explorativă și de laborator promptă, precisă și de calitate etc.), considerând raportul cost-eficiență sub un control de calitate riguros și permanent, medicul fiind factorul frontal al unui larg grup de specialiști cu care se găsește în interreacțiune. S-au redactat ghiduri și protocoale (foarte utile dacă nu sunt fetișizate), dar care au contribuit și la perturbarea relației medic – pacient. Pacientul a pierdut caracteristica de subiect al relației, fiind transformat în obiect și, în final, un număr într-un calcul probabilistic. Spiritul critic, care a însuflețit la origine conceptul Evidence-based medicine, a fost înlocuit de formalism, conformism, comoditate și statistică. Orice observație critică la adresa limitelor EBM era tratată ca o „blasfemie”. Un adevăr clasic „nu există boli, există bolnavi” s-a transformat în „nu există bolnavi, există boli care pot fi tratate după algoritm”.

Medicina bazată pe valori a apărut ca o contrapondere la medicina bazată pe dovezi. Progresul științei a condus nu doar la o complexitate crescândă a faptelor (la care medicina bazată pe dovezi este un răspuns), ci și la un nivel tot mai mare de alegere în funcție de valorile individuale (la care medicina bazată pe dovezi nu are un răspuns). Diversitatea societății contribuie la o complexitate crescândă a valorilor în practica medicinii. O mare varietate de discipline contribuie deja la medicina bazată pe valori. Pe lângă etică și drept, acestea includ: economia sănătății, analiza deciziilor, istoria medicinei, științele medicale și științele sociale și antropologice.

Conceptul de medicina bazata pe valori (Values-based Medicine – VBM) a fost propus de Bill Fulford, profesor de filosofie și psihiatrie la Universitatea din Warwick și membru al St. Cross College, Universitatea din Oxford într-un editorial intitulat Values-Based Practice: A New Partner to Evidence-Based Practice and A First for Psychiatry? (publicat în MSM, 6, ianuarie – decembrie 2008, p10-21) dezvoltat ulterior în Facts / Values: Ten Principles of Values-based Medicine (2013).

Care sunt valorile în medicină?

Cuvântul valoare/valori are mai multe sensuri. Cel acceptat în VBM este “calitate sau ansamblu de calități ale unor fenomene, idei etc. raportate la normele ideale ale tipului sau la necesitățile sociale și la idealurile generate de acestea”.

Cele mai cunoscute valori din medicina de astăzi sunt valorile etice. Cu toate acestea, valorile cuprind mult mai mult decât atât. Acestea includ și valori de alte tipuri – preferințe, nevoi, speranțe, așteptări ș.a.m.d. – atât ale medicului, cât și ale pacientului. O definiție a valorilor pacientului este oferită de Sackett și colab. (2000) „Prin valori ale pacientului se înțeleg preferințele, preocupările și așteptările unice pe care fiecare pacient le aduce la o întâlnire clinică și care trebuie integrate în decizii dacă vor servi pacientul”. Deciziile, în medicină, sunt luate deci din ce în ce mai mult pe un fond de valori complexe și adesea conflictuale. Există multe alte domenii din ce în ce mai „valorice” ale medicinei, cum ar fi guvernanța, auditul, asigurarea calității, preocupările legate de rentabilitate și utilizarea calității vieții și a altor măsuri similare în medicina preventivă și de sănătate publică.

Răspunsul propus de Bill Fulford la această complexitate este teoria cu cele 10 principii ale medicinei bazate pe valori.

1. Toate deciziile trebuie fundamentate de fapte și valori.

2. Valorile, deși prezente tot timpul, sunt cel mai vizibile atunci când diferite valori intră în conflict în luarea deciziilor.

3. Progresul științific crește importanța și diversitatea valorilor în luarea deciziilor prin crearea unei game mai largi de opțiuni.

4. Principiul „perspectiva pacientului” – Perspectiva grupului de pacienți este de primă importanță în luarea deciziilor.

5. Medicina bazată pe valori încearcă să rezolve conflictele de valori printr-un proces de echilibrare mai degrabă decât prin referire la o regulă sau la „rezultatul corect”.

6. Creșterea gradului de conștientizare a valorilor este crucială pentru practica medicinei și de aceea o atenție deosebită trebuie acordata limbajului utilizat.

7. Medicina bazată pe valori încurajează medicul să-și îmbunătățească cunoștințele despre valorile deținute de alte persoane prin metode empirice și filozofice.

8. Medicina bazată pe valori utilizează raționamente etice nu pentru a determina ceea ce este „corect”, ci pentru a explora diferențele de valori ca resursă pentru luarea deciziilor clinice.

9. Abilitățile de comunicare și ascultare sunt esențiale pentru medicină, atât în stabilirea perspectivelor valorilor diferite (în special perspectiva pacientului), cât și în rezolvarea valorilor conflictuale pentru a decide asupra unui curs practic de acțiune.

10. Principiul „cine decide” – Importanța explorării și a căutării de a rezolva diferențele de valori determină luarea deciziilor de către medici și pacienți, mai degrabă decât de eticieni și avocați.

Evaluarea lui Bill Fulford a complexității crescânde atât a faptelor, cât și a valorilor în practica medicală, precum și a modelului său de fapte + valori ale procesului de luare a deciziilor în domeniul asistenței medicale sunt perspective foarte utile. Medicina bazată pe valori oferă o provocare medicilor de a fi conștienți de potențialul „orbirii valorice” și să caute să depășească sau să evite acest lucru, folosind resurse empirice și filosofice, dar și concentrându-se pe perspectiva pacientului, narațiunea pacientului și limbajul pe care îl utilizează. Făcând acest lucru, medicina bazata pe valori se adaugă la principiul autonomiei lui Bauchamp și Childress, fundamentând ceea ce altfel poate fi un principiu abstract în practica clinică,  pregătind medicul pentru a lua deciziilor clinice, cu respectarea în mod real a autonomiei pacientului (pe măsură ce explorează valorile).

Medicina bazată pe valori încurajează medicii să nu judece sau să cântărească valorile unele împotriva celorlalte, ci, mai degrabă, încearcă să-i îndemne să folosească abilitățile de comunicare pentru a crea un spațiu în care valorile să poată coexista. Medicina bazată pe valori este văzută ca o realizare practică a principiului autonomiei. Medicina a fost întotdeauna, cel puțin parțial, bazată pe valori – „jurământul” hipocratic, ca primul cod de etică medicală, ne duce înapoi în Grecia antica. Dar la fel cum avem nevoie de medicamente bazate pe dovezi, din cauza complexității crescânde a dovezilor care stau la baza luării deciziilor medicale, tot așa, din ce în ce mai mult, avem nevoie de medicină bazată pe valori, din cauza complexității crescânde a valorilor care stau la baza luării deciziilor medicale. VBM poate oferi clinicienilor abilități și resurse pentru a înțelege perspectiva pacientului și are puterea de a-l ghida pe medic către decizia corectă.

În concluzie, răspunsul la întrebarea din titlu este simplu: Medicina bazată pe dovezi și valori. Medicina bazată pe dovezi aduce plusul de obiectivitate și analizează eficiența deciziei în vederea obținerii „rezultatului corect”. Medicina bazată pe valori subliniază, importanța „procesului corect” în luarea deciziilor, mai degrabă decât al „rezultatului corect”. Atât procesul corect, cât și rezultatul corect sunt vitale în luarea deciziilor în domeniul asistenței medicale.

P.S.1 Prezentele rânduri nu constituie o critică a deciziilor luate de conducătorii iubiți și de experți medicali geniali în combaterea pandemiei COVID-19 cum ar fi carantina, împărțirea spitalelor în COVID-suport, COVID-nonCOVID, internarea non-voluntară a asimptomaticilor, încălcarea autonomiei pacientului etc. Sau poate… ?

P.S.2 Am aflat din declarațiile comandantului misiunii de luptă cu SARS-CoV-2 care a fost motivul pentru care a fost interzis comerțul în piețe, în spații închise: numărul mare de amenzi date în acele locuri și nu rezultatul unor anchete epidemiologice. Este cu adevărat o dovadă științifică irefutabilă și de aceea propun să se extindă măsura și la epidemia de accidente de trafic. Dat fiind numărul mare de amenzi date pentru exces de viteză să se permită circulația automobilelor doar pe drumuri neasfaltate și cu gropi unde este imposibil să se atingă mai mult de 30 km/oră.

sursa foto: pchalliance.org