Iisus i-a spus: Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac. (Ioan 11:25,26)
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, care a biruit moartea pentru a ne oferi darul vieții veșnice, să vă umple inima de lumină, speranță, iubire și bucurie. „Ca unul care a adormit, Domnul a înviat și, înviind, ne-a mântuit”.
Vă doresc un Paște binecuvântat.
sursa foto: adamhamilton.com
Ca de obicei, la început de an școlar, românii devin specialiști în pedagogie și în științele educației, mai ales politicenii, ziariștii și prompteristele. Toți, într-un limbaj de lemn fie laudă, fie deplâng starea sistemului educațional românesc. Până și o făcătură stângistă de inspirație franceză intitulată pompos Consiliul Național al Elevilor își dă cu părerea. Trebuie să precizez de la început că sistemul românesc nu este nici mai rău, nici mai bun decât sistemele educaționale din celelalte țări membre ale Uniunii Europene. Are calități și defecte. Ceea ce lipsește sistemului educațional european este individualizarea educației și existența unor rețele alternative. Ele sunt descrise de unul dintre cei mai fascinanți filozofi ai secolului XX, Ivan Illich.
Ivan Illich, filosof libertarian austriac și preot romano-catolic, s-a născut la 4 septembrie 1926, în Viena. Tatăl, inginerul Ivan Peter Illich, era catolic croat, iar mama, Ellen născută Regenstreif-Ortlieb, era evreică sefardă. Bunica sa maternă era din Texas. A studiat la Universitatea din Florența (biologie și mineralogie), teologie și filozofie la Universitatea Pontificală din Roma (1942 – 1946) și istoria medievală la Universitatea din Salzburg. A obținut un doctorat cu o disertație despre istoricul britanic Arnold Toynbee. În 1951, a devenit preot paroh într-unul dintre cele mai sărace cartiere din New York – Washington Heights, la acea vreme un loc al imigranților din Puerto Rico. La 30 de ani, a fost numit vice-rector al Universității Catolice din Puerto Rico, poziție pe care a reușit să o păstreze câțiva ani înainte de a intra în conflict cu Vaticanul. În 1959, a călătorit în toată America de Sud pe jos sau cu autobuzul. În 1960, s-a stabilit la Cuernavaca, Mexic, și a fondat în 1961 Centrul Intercultural de Documentare, unde a organizat cursuri de limbă și cultură dintr-o perspectivă antiimperialistă pentru misionari și alți studenți. Illich vorbea fluent din copilărie, fără accent, italiana, spaniolă, franceză și germană. Ulterior a învățat la fel de bine limba croată, greaca veche, latina, portugheză, hindi, engleză, arabă și rusă.
A murit la 2 decembrie 2002, la Bremen, Germania. Illich a avut o mare influență ca lector și profesor în anii ’70 -’80; popularitatea sa a fost determinată de demersul critic radical, privind educația de masă și sistemul de sănătate, argumentând că beneficiile multor tehnologii moderne și aranjamente sociale erau iluzorii și că, în continuare, astfel de evoluții au subminat prin auto-suficiență libertatea și demnitatea oamenilor. El a acuzat atât instituționalizarea, cât și manipularea aspectelor de bază ale vieții. Cartea, care l-a adus în atenția publicului pe Ivan Illich, a fost Deschooling Society (1971), un discurs critic radical asupra educației, așa cum este practicat în economiile „moderne”. Dând exemple despre ceea ce el consideră ca fiind ineficiența educației instituționalizate, Illich s-a poziționat pentru educație autodirijată, susținută de relații sociale intenționate, în aranjamente informale fluide. Ivan Illich a prezentat școlile ca locuri în care consumismul și supunerea față de autoritate erau primordiale, iar învățarea autentică a fost înlocuită de un proces de avansare prin ierarhii instituționale însoțite de acumularea în mare parte de cunoștințe fără sens „Școala este agenția de publicitate care te face să crezi că ai nevoie de societate așa cum e” spune Ivan Illich. În locul școlii obligatorii de masă ar fi de preferat să se adopte un model de învățare în care cunoștințele și abilitățile sunt transmise prin rețele de relații informale și voluntare. Educația universală numai prin școlarizare nu este posibilă. Nu ar fi posibilă nici dacă ar fi încercată prin intermediul unor instituții alternative construite pe stilul școlilor actuale. Nici atitudinile noi ale cadrelor didactice față de elevii lor, nici proliferarea hardware-ului sau software-ului educațional (în sală sau în dormitor), nici, în sfârșit, încercarea de a extinde responsabilitatea pedagogului până la a-și asumă viața elevilor săi nu vor oferi educație universală. Căutarea actuală a noilor metode educaționale trebuie axată pe crearea de rețelele educaționale care măresc posibilitatea fiecăruia de a transforma fiecare moment al vieții sale într-unul de învățare și partajare a cunoștințelor. Ultima frază clarifică ceea ce sugerează titlul – că instituționalizarea educației tinde spre instituționalizarea societății și că ideile de dezinstituționalizare a educației pot fi un punct de plecare pentru o societate dezinstituționalizată. Cartea este mai mult decât o critică – conține sugestii pentru o reinventare a învățării în întreaga societate și viață. Este deosebit de frapant apelul său (în 1971) pentru utilizarea tehnologiei avansate pentru a sprijini „rețelele de învățare”. Illich s-a opus și susținătorilor educației pe piața liberă, considerându-i drept „cea mai periculoasă categorie de reformatori educaționali”. Găsiți cartea, într-o excelenta traducere datorată lui Adrian Costache, aici.
P.S.: Românii au devenit specialiști nu numai în educație și medicină, dar și în anchete judiciare. Aș propune ca, pentru a face economie la buget, de acum înainte anchetele să fie efectuate la televizor și în presa scrisă de către diletanți comentatori, politicieni sau invitați. Această precizarea nu are nicio legătură (sau poate are) cu modul de dezbatere al cazului Caracal.
sursa foto: americanaffairsjournal.org
Modul în care este abordat subiectul disparițiilor/crimelor de la Caracal ar trezi ilaritate dacă nu ar fi o tragedie reală. Este un caz dificil și aproape compromis prin presiunea publică pusă fără niciun discernământ asupra anchetatorilor. Pe toate posturile (TV / radio), în toate ziarele, pe internet etc. sunt rostogolite informații neverificate, scenarii, „anchete” jurnalistice, care pot să blocheze orice anchetă profesionistă. Deja ne-am obișnuit ca diferiți moderatori diletanți în domeniu, cu aer de Torquemada, să producă emisiuni în care personaje superficiale și fără scrupule își creează notorietate nesusținută de cunoștințe profesionale. Recent, un fost milițian înainte de 1989, într-un limbaj pe care cu binevoință îl putem numi colocvial, ne explica pe toate posturile TV cum a rezolvat el 10 cazuri de crime în serie. Confuzia pe care o face fostul milițian este între criminal cu mai multe victime la activ și criminal în serie. Însă nu spune nimic despre contribuția sa la una dintre cele mai mari erori judiciare din România – cazul Samoilescu. Cum aflu că acum este profesor universitar la Facultatea de Drept, pentru studenții săi fac precizările de mai jos.
1. În societatea contemporană, criminalitatea a evoluat de la crimele primitive și utilitare (impulsive sau prin raptus scurtcircuitat motor) la crimele organizate, care oferă alte tipologii criminale, cum ar fi și crima în serie.
Crima în serie este o crimă cu motivații intrinseci, cu selectarea și creșterea progresivă a numărului de victime, fiind asociată cu plăcerea de a ucide, cu origini în frustrările din copilărie asociate sau nu cu consumul de droguri și patologia psihiatrică. Prin crima în serie, victima este adusă la starea de obiect, de regulă sexual; numărul crimelor crește odată cu mobilitatea populației actuale. Se comit cu sânge rece (exces de crimă), iar autorul are experiență în a nu se lăsa prins, deși crimele sunt relativ identice.
O chestiune fundamentală în orice crimă este elucidarea motivului care a stat la baza sa. Nu există crimă fără motiv ci, poate doar, crime cu motive mai puțin evidente. F. Tennyson Jesse, în cartea sa „Murder and its Motives”, identifică șase clase de motive care pot sta la baza comiterii crimelor: obținerea unui câștig, gelozie, răzbunare, eliminare, poftă (lust), convingere. Cercetările de criminologie și psihiatrie medico-legală efectuate pe criminali în serie au evidențiat o a șaptea categorie de motive: plăcerea, emoția (thrill). Specific pentru criminalii din plăcere în serie este faptul că, deși în cadrul crimelor poate avea loc și abuzul sexual, motivul crimei nu este obținerea gratificației sexuale, ci dorința de a avea o experiență; actul de a ucide în sine este recompensa așteptată de acești criminali. Dar sunt puține crimele care se încadrează strict într-una dintre aceste categorii sub aspect motivațional. Cele mai multe trec barierele convenționale ale unei clasificări, astfel că la baza lor putem găsi intricate două sau mai multe motive.
Anii 1970 – 1979 au fost reprezentativi prin „apariția”criminalilor în serie. De fapt, acest tip de criminali își făcuse simțită existenţa cu mult timp în urmă – să nu uităm de vestitul Jack Spintecătorul care a terorizat Londra în 1888. În anii 1970, însă, s-a făcut identificarea, delimitarea, pe baze științifice a acestui tip de criminal. În SUA, a început să se dezvolte din ce în ce mai mult domeniul psihologiei criminale (profiling), care are ca scop realizarea unui profil fizic, psihologic și comportamental al criminalului, pornind de la aspecte de la locul crimei, trăsături ale victimei, modul și locul comiterii crimei ș.a. Începând cu anii 1980, s-a constatat o creștere a numărului criminalilor în serie. Un studiu, arăta că, în SUA, au existat în anii 1980 circa 50 de criminali în serie activi, iar un alt studiu (din 1990) estima că, în SUA, circa 5000 de persoane ar putea deveni victime ale criminalilor în serie în fiecare an.
2. Evoluția criminalității este influențată de o serie de factori între care nu putem face abstracție de mass media. Mass media, și mai ales televiziunea, au introdus în lume o cultură standardizată care conduce la alienare. Efectele asupra comportamentului au fost că a determinat o laxitate a moravurilor, un model de gândire unică și uniformizată, o propagare a modelelor aculturale și estomaparea sensului vieții.
Încă din secolul al XIX-lea, Lombroso spunea că „ziarele excită apetența oamenilor spre violență”. Statisticile demonstrează că promovarea senzaționalului și a actelor antisociale influențează în mod direct modul de comportament. Studiile rețin că excesul de violență oferit de televiziune interferează negativ cu achizițiile școlare. Același lucru îl determină și mediatizarea în presa scrisă a criminalilor. Peste 30% dintre criminalii în serie din SUA au copiat modele mediatizate și au dorit să-și capete notorietate prin depășirea acelor modele.
Literatura relevă, la ora actuală, peste 10.000 de titluri de cercetări științifice privind relația dintre mass-media și comportamentul agresiv. Concluziile științifice sunt convergente în a arăta că acest gen de cultură de tip mass-media distrează, dar nu umanizează. Cu alte cuvinte, are o valoare pedagogică redusă, prin aplatizarea pasiunilor, prin încurajarea și identificarea bunăstării și a opulenței cu fericirea. Mass-media favorizează moralitatea și virtutea doar prin aplatizare și este responsabilă de dublarea ratei criminalității din ultimii 15 ani (Vimero et all.). C. Bourdieu, în lucrarea Despre TV, relevă că aceasta pune în mare pericol diferitele sisteme de producție culturală, precum arta, literatura, știința, filosofia, dar și dreptul. Octavia la Paz scria: „televiziunea banalizează violența, ce devine astfel din ce în ce mai realistă. Cei mai neîndurători criminali sunt intens mediatizați”.
Mecanismele mimetice, de imitaţie și de contagiune psihică au transformat televiziunea într-un „virus al interiorității„, atât timp cât mai ales un copil, în fața televizorului, este considerat un copil abandonat tuturor imitațiilor. Imitația favorizează în mod inevitabil trecerea la act (mai ales imitația scenelor pornografice) și modelează comportamentul deviant în funcție de conținutul filmului (Sawin), deseori prin identificarea cu autorii acestor scene de violență (Eron). Repetarea acestor scene produce efecte cumulative (Gerbner), astfel încât modelarea (imitarea) devine mai accentuată, generând o lipsă de control a Supraeului asupra Sinelui care se dezinhibă și se desensibilizează emoțional (Freud, Bandura, Berkowitz). Prin urmare, televiziunea reîntărește comportamentele agresive și descrește anxietatea (Donnerstein). Ca factor de catharsis al frustrărilor, televiziunea exacerbează deopotrivă efectul scenelor de violență din memorie și determină un comportament detașat sau pasiv în fața violenței (Levine, 1995) sau, dimpotrivă, crește sentimentul de insecuritate în fața ei, de teamă și anxietate, după cum constată studiile inițiate de Consiliul Europei.
În concluzie, mediatizarea excesivă și construirea a tot felul de scenarii corelată cu presiuni inacceptabile asupra anchetatorilor dovedește nu numai lipsa de maturitate a presei românești, dar mai ales bolile unei societăți flămânde de senzațional.
P.S.: Tot despre presă: Viorica Dancilă a fost la Iași. Ce i-a interesat pe ziariștii activiști de la Ziarul de Iași? Finanțarea reconstrucției Institutului de Boli Cardiovasculare? Nu. Era un subiect nesemnificativ. Mor niște pacienți, nu moare întreaga națiune. Pe deontologi i-a intersat de ce călătorește Prim-Ministrul cu elicopterul, de ce nu răspunde la întrebarile de pe Facebook ale lui Mihai Chirica, când dă bani pentru autostradă etc.
sursa foto: nswnationals.org.au
Un bun prieten la care țin mult, Iulian Capsali, scrie pe Facebook că a fost foarte îngrijorat pentru că nu a văzut opinia mea cu privire la situația de la Caracal. Dacă acesta este un criteriu de îngrijorare, atunci, Iulian ar fi trebuit să observe că nici anterior nu mi-am exprimat opinia cu privire la diferite manipulări și că nu m-am dus după fentă. Nici în viitor nu voi mai comenta teme „servite”, ci doar teme în care cred.
Totuși, sunt dator să dau o explicație. De regulă, când apare un subiect sensibil, mai ales pentru instituțiile de forță, apare și o temă diversionistă, care acoperă cu totul subiectul inițial. În urmă cu o lună de zile, o nație în care violența intrafamilială constituie un model cultural, în care copiii sunt abuzați emoțional și fizic, cu peste 50.000 de copii abandonați de familiile lor naturale etc., s-a trezit deodată cunoscătoare și apărătoare a drepturilor copiilor. Era de așteptat ca nimeni să nu se aplece să verifice legislația și procedurile, iar ziariștii-anchetatori și politicienii-comentatori nu au făcut altceva decât să utilizeze emoția în scopurile lor meschine, iar în final nu s-a reușit decât victimizarea copilului (Sorina), a familiei adoptive și a familiei asistenților maternali. Mai grav, este faptul că, din neștiință sau din populism, s-au implicat și organele judiciare, în speță, Parchetul General. Nu am luat atunci nicio poziție publică pentru că nu am vrut să suflu vânt în pânzele pescuitorilor în ape tulburi, dar mă întreb ce pregătire ai sau cât de ticălos poți să fii încât, în calitate de Procuror General, să deschizi acțiuni fără niciun sorți de izbândă și să dai speranțe nejustificate unor oameni. În acea perioadă, am spus cunoștințelor mele, care va fi rezultatul: atât procedura, cât și prevederile legale, cel puțin formal, au fost respectate. Tot atunci, spuneam cât de uimitoare este percepția publică la români. Mihaela Iorgu Moraru, care asemenea altor procurori DNA – care au forțat, ca să nu spunem abuzat, Codul Penal pentru a condamna anumite ținte politice –, din momentul în care s-a certat cu Laura Codruța Koveși, a devenit o adevărată eroină fiind absolvită de toate păcatele. În fapt, dacă ne raportăm la cazul Sorina, este penibilă ancheta pe care a început-o. Și ca să închei cu acest subiect: după ce Sorina a plecat în Statele Unite, nimeni nu se mai arată îngrijorat de soarta ei, care potrivit marilor specialiști, ar fi de donatoare de organe (parcă așa spunea o mare anchetatoare de presă).
În ceea ce privește cazul de la Caracal, pentru mine lucrurile sunt mult mai simple. Înainte de a fi internat în spital (29 iulie), am declarat că acest caz este total compromis, mai ales prin mediatizarea intensă, așa-zisele anchete de presă și presiunea publică pusă asupra instituțiilor statului cel mai adesea fără nicio justificare. Înainte de a mă interna în spital, am văzut din nou blonde sau brunete prompteristie specialiste în criminalistică și criminologie (specializare dobândită prin lectura unora romane polițiste și vizionarea seriei CSI și Criminal Minds) și aceiași moderatori, care fiecare în parte conduce câte o anchetă penală. Și, la fel ca în cazul anterior, aceiași politicieni din toate partidele, dându-și cu părerea. Când am ieșit din spital, în data de 9 august, am avut senzația că timpul a stat pe loc. Nimic nu se schimbase în cazul Caracal. Doar numărul de prostii emanate și numărul de „specialiști” a crescut exponențial: ziariștii își fac rating, politicienii notorietate, analiștii analizează, avocații încasează onorarii și le crește clientela, iar foști absolvenți ai școlii de miliție de la Băneasa își crează un culoar spre societatea „civilă”. Însă am observat un lucru grav: apelurile la linșaj, inclusiv linșaj fizic, la judecată în piața publică și la încălcarea drepturilor omului (care oricum sunt în lux, cum a spus doamna Ministru al Justiției cu nume de fruct). În acest moment, sunt convins că ancheta va fi un eșec în ceea ce privește dezvăluirea tuturor aspectelor criminologice legate de caz. Oricât de bun specialist ai fi, în condițiile în care ai un caz de criminal în serie – atât de rare în România (eu nu cunosc decât patru cazuri de acest tip în 49 de ani de profesie) –, și ești hărțuit de tot felul de indivizi fără nicio pregătire în domeniu, nu ai altă posibilitate decât să mergi pe piste false sau facile și nu poți să te manifești în profesionalismul tău. Cazul Caracal trebuie rezolvat și sub aspect victimologic. Ce este victimologia?
Victimologia este știința care studiază personalitatea și comportamentul victimei. Sunt cercetate diferite aspecte, de la studiul relației victimă-agresor, optimizarea metodelor de îngrijire (printr-o mai bună cunoaștere a consecințelor actului delincvent asupra victimei), până la relația dintre victimă și sistemul de justiție. În 1937, Benjamín Mendelsohn, un avocat penalist român (emigrat ulterior în SUA), a fost primul care a analizat victimele, iar rezultate cercetarilor au fost publicate în Journal of Criminal Law and Criminalology. Victimologia, ca disciplină de sine stătătoare, care abordează victima din punct de vedere medico-psiho-social, a apărut în 1947. Fondator al acestei discipline este considerat Benjamin Mendelsohn. El a introdus termenul de victimologie – știința victimei – într-un memoriu pe care l-a înaintat Societății Române de Psihiatrie. Prima versiune a victimologiei sale aborda doar contribuția victimei la înfăptuirea actului delictual. În 1948, germanul Hans von Hentig publică The criminal and his victim.
În anul 1985, criminologul Vasile V. Stanciu publică la Paris volumul „Les droites de la victime”, iar în volumul „Criminalitatea Parisului”, apărută în 1987, prezintă condițiile în care victima poate fi implicată în conflictul agresional. În România, înainte de 1989, abordarea domeniului a fost rezultatul unor cercetări inițiate de Gheorghe Scripcaru, Tadeusz Pirojinski, Rodica Stănoiu, psihologul Tiberiu Bogdan etc. După 1989, lucrări de specialiatet au fost elaborate de Aurel Dineu, Ion Gheorghiu-Brădet, Iancu Tănăsescu, Nicolae Mitrofan, Tudorel Butoi etc. În 2003, publicăm împreună cu profesorul Gheorghe Scriparu o carte (Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae, Criminologie clinică, Editura Polirom, 2003) și evidențiam că între făptuitor și victimă există relații complexe în producerea actului infracțional, neputând fi exclusă contribuția victimei din sfera unui model cauzal. În aceste condiții, în ceea ce privește un criminal în serie și pentru a descoperi alți factori favorizanți sau predispozanți, o analiză victimologică este obligatoriu de efectuat. Se poate face acest lucru în România? Hotărâți dumneavoastră. Ecaterina Andronescu a făcut o remarcă de maxim bun-simț și în consens cu știința victimologiei. Elevii trebuie să fie educați în sensul de a se proteja și de a-și lua măsuri elementare de precauție, ca de exemplu să nu se urce într-o mașină a unui necunoscut. Pentru cine a citit cărți de victimologie, fetele de la Caracal fac parte dintre victimele inconștiente și în acest sens remarca Ecaterinei Andronescu nu este numai de bun-simț, dar și științifică. Rezultatul: toți marii specialiști au sărit de 10 metri în sus, spunând că este insultată memoria acelor copii nevinovați, iar doamna Prim-Ministru Viorica Vasilica Dăncilă a demis-o pe Ecaterina Andronescu. Iată de ce nu îmi pierd timpul cu cazuri compromise de opinia publică a unei populații naive și manipulabile.
În concluzie, nu voi scrie nimic despre cazul Caracal, mai ales că observ cu îngrijorare că astfel de cazuri sunt folosite ca justificare pentru a modifica legislația, a limita drepturile cetățenilor, a crește periculos de mult limitele pedepselor și a face acceptabilă o rectificare bugetară cu minus la Sănătate și Educație și cu plus la organele de forță.
P.S.: 1. Nu am primit niciun răspuns cu privire la fondurile alocate Institutului de Boli Cardiovasculare Iași la actuala rectificare bugetară. Am puține speranțe că voi primi un răspuns favorabil, deoarece atunci când în calitate de Prim-Ministru remaniezi puținii oameni cu expertiză din Guvern și o păstrezi pe persoana poreclită Ministrul al Sănătății, Sorina Pintea, nu poți să ai așteptări.
2. Revenind la realitatea românească, poate mă lămurește și pe mine cineva de ce la mitingurile noastre este obligatoriu să rupi gardurile și să te confrunți cu cordonul de jandarmi. Care este rezultatul scontat? Sau este vorba doar de o hârjoană a unor persoane la care creierul este cât o minge ping-pong și la fel de netedă?!
sursa foto: envr.eu
Ultima mea postare a avut câteva sute de comentarii. Bineînțeles că, om fiind, acest lucru m-a măgulit. Aș vrea să fac câteva precizări cu privire la unele comentarii.
În concluzie, sunt optimist că acest ultim proiect pe care l-am gândit pe patul de terapie intensivă într-un spital, care, deși a fost distrus în urma unui incendiu, face minuni, va fi un succes și că anul viitor vom putea să deschidem noul Institut de Boli Cardiovasculare Iași.
P.S.: Aș fi vrut să comentez și răspunsul doamnei poreclită Ministru al Sănătății, Sorina Pintea. Aș fi vrut să am un comentariu favorabil la adresa ei în care să specific că la rectificarea bugetară, Institutul de Boli Cardiovasculare din Iași a primit în plus n lei. Din păcate nu pot să o fac, deoarece nu pot comenta țipetele de pe culoarele Ministerului Sănătății după postarea mea.
sursa foto: csl.com
Termenul de bio-bancă se referă la colecții de probe biologice, care sunt legate de informațiile personale ale donatorilor probelor. Probele biologice includ: țesuturi, celule, sânge sau ADN –ul extras din ele. Informațiile personale includ, pe lângă identitatea donatorului, informații genetice extrase din probe, date medicale, informații genealogice sau informații despre stilul de viață al donatorului (obiceiurile alimentare, fumatul, consumul de alcool, expunerea la poluanți etc.). Bio-banca înseamnă, deci, o unitate operațională (publică sau privată), care oferă un serviciu de conservare și gestionare a materialului biologic și a datelor clinice conexe în conformitate cu un cod de bună utilizare și un comportament corect.
Deși termenul de „bio-bancă” a fost inventat relativ recent, colecțiile de probe biologice pentru scopuri medicale sau de cercetare sunt destul de vechi. Probele biologice au fost de mult colectate și stocate în contextul cercetării academice, privind bolile, înregistrărilor clinice în scopuri de diagnostic, cercetării populației pentru a studia variațiile genetice etc. „Noutatea” bio-băncilor, în contextul cercetării medicale, constă în colectarea unui număr mare de exemplare, precum și a informațiilor genetice extrase și, mai ales, în actualizarea permanentă a bazei de date cu informațiile medicale și / sau sociale ale donatorilor. Rezultatele imediate ale cercetării efectuate, în bio-bănci, este că ar putea să demonstreze, care grupuri de persoane cu un anumit material genetic sunt mai predispuse să manifeste un fenomen sau un fenotip interesant din punct de vedere medical în comparație cu populația generală. Aceasta este o informație valoroasă în ceea ce privește sănătatea publică, deoarece poate duce la adoptarea unor măsuri preventive specifice. Dar aceste rezultate nu dovedesc neapărat o relație cauză-efect între compoziția genetică a persoanelor implicate și debutul bolii. Pe termen lung, cercetarea, utilizând bio-bănci, poate ar duce la dezvoltarea de metode și / sau tratamente noi. Este de remarcat faptul că, atunci când informațiile, privind tratamentul farmaceutic al donatorilor de probe biologice, sunt colectate ca parte a evidenței lor medicale, cercetarea genetică poate dezvălui în ce măsură compoziția genetică a unei persoane afectează răspunsul lor la un anumit medicament (farmacogenetică). Acest tip de rezultate se crede că fac posibilă așa-numitul „medicament personalizat”. Speranța unor rezultate pe termen lung atrag investiții private considerabile în cercetarea desfășurată utilizând bio-bănci. O parte semnificativă a investițiilor în acest domeniu de cercetare provine din industria farmaceutică.
Problema majoră bioetică ridicată de bio-bănci este relația dintre autonomia personală și interesul public. Cercetarea, utilizând bio-bănci, care este legată de datele cu caracter personal, se îndreaptă către nucleul autonomiei și drepturilor fundamentale. Manipularea datelor sensibile este atât de largă, încât implică un risc ridicat pentru date și, în plus, pentru autonomia donatorilor. Sunt necesare clauze preventive pentru a proteja autonomia personală a donatorilor și pentru a servi interesul public.
Respectul autonomiei personale necesită consimțământul informat înainte de colectarea și prelucrarea exemplarelor biologice și / sau a datelor personale (genetice, medicale sau de stil de viață). Informațiile, care trebuie furnizate înaintea consimțământului, trebuie să indice în mod clar scopul sau scopurile deservite de prelucrarea datelor în bio-bancă. Întinderea consimțământului trebuie determinată de donator. În plus, trebuie subliniat faptul că, pentru a avea acces direct la date colectate de alte entități (spitale, fonduri de securitate socială etc.), bio-banca trebuie să se asigure că acest lucru este acoperit și de acordul inițial al donatorului. Următoarea întrebare este dacă consimțământul inițial trebuie să fie atât de larg încât să acopere toate utilizările viitoare sau dacă ar trebui să se acorde consimțământul pentru o utilizare specifică și să se ia consimțământul pentru fiecare nouă utilizare, care este semnificativ diferită de cele planificate inițial? Susțin că un consimțământ general (pentru orice activitate) înseamnă, de fapt, ocolirea procedurii și încalcă cerințele eticii medicale actuale. În consecință, consider că, atunci când este planificată o nouă utilizare a specimenului biologic, donatorul trebuie să fie informat din nou pentru a decide dacă dorește să participe sau nu deoarece respectul pentru autonomia individuală este un principiu inviolabil. În plus, cerința de a re-consimțământ asigură acceptarea socială a cercetării și (indirect) operează ca un mijloc de control social.
Dezvoltarea și utilizarea bio-băncilor ridică probleme de securitate și confidențialitate a datelor participanților, din cauza colecției programate fără precedent a probelor biologice. De asemenea, faptul că rezultatele cercetărilor efectuate în contextul bio-băncilor aparțin unor grupuri de persoane ridică probleme de discriminare și / sau stigmatizare a acestor grupuri pe criterii genetice, origine geografică și / sau etnică sau comportament social. Datele obținute pot fi folosite (ilegal) de angajatori, societăți de asigurări etc.
Problema exploatării comerciale a cercetării. Indiferent dacă servesc interesul public sau nu, funcționarea bio-băncilor poartă un miros inconfundabil de profit financiar.
Exploatarea comercială a rezultatelor cercetării – în special prin brevete – reprezintă un factor esențial al investițiilor private. În contextul libertății economice, o bio-bancă privată ar fi, în mod normal, îndreptățită să găsească utilizări comerciale pentru rezultatele cercetării sale prin aplicarea brevetelor sau prin negocierea unor tranzacții (de exemplu, cu companii farmaceutice etc.). Trebuie remarcat faptul că, în principiu, statul nu deține drepturi asupra datelor cu caracter personal stocate în colecții de bio-bănci. Orice drepturi la aceste date sunt deținute numai de donatori, care sunt liberi să le folosească chiar și pentru profit. Dreptul de proprietate asupra datelor biologice poate fi transferat la bio-bancă cu acordul donatorului în conformitate cu normele generale de drept civil. Crearea de bio-bănci pentru cercetare împreună cu dezvoltarea unor noi și eficiente forme farmaceutice sunt motive de îngrijorare. Donatorii probelor nu participă la împărțirea profitului, iar medicamentele protejate de brevete nu sunt accesibile pacienților săraci sau țărilor sărace. Dacă vorbim de interes public, atunci trebuie susținută cererea socială și, prin urmare, populația și țările sărace să participe la beneficiile rezultate din cercetarea și aplicațiile sale în conformitate cu declarațiile UNESCO privind datele genetice (articolul 19) și bioetică (articolul 15). În afară de a răspunde la o cerere evidentă de justiție, această abordare asigură stimulente suplimentare pentru a încuraja cercetarea și pentru a promova interesul public prin funcționarea bio-băncilor. Astfel, acest tip de cercetare poate aduce beneficii semnificative protecției sănătății publice, ceea ce conduce la o planificare mai rațională și, prin urmare, la o mai mare eficiență a sistemelor naționale de sănătate. Deci, participarea voluntară a donatorilor este, în cele din urmă, un act de solidaritate socială prin faptul că se contribuie la satisfacerea interesului public.
În concluzie, perspectivele unor beneficii semnificative pentru sănătatea publică justifică funcționarea bio-băncilor. În același timp, norme promulgate de stat ar trebui să încurajeze dimensiunea solidarității sociale și să protejeze autonomia personală.
P.S.: În timp ce (in)competentul Ministru al Sănătății, Sorina Pintea, bântuie prin spitale și televizini și monitorizează corupția, la Minister nu există niciun proiect de act normativ, care să reglementeze funcționarea bio-băncilor (deși țările din U.E. au și legi în domeniu).
sursa foto: ctfassets.net
Un titlu și o știre. Titlu: Contre între Angela Merkel și Emmanuel Macron: zona Balcanilor încinge din nou Europa. Știrea: În cadrul unui summit desfășurat în Polonia (la Poznan), la care au participat lideri europeni și ai unor țări balcanice, Președintele polonez Andrzej Duda a criticat Uniunea Europeană pentru întârzierea negocierilor de aderare cu Albania și Macedonia de Nord. Merkel a apreciat cu acea ocazie că punctul de vedere al Președintelui Franței, Emmanuel Macron – potrivit căruia UE nu poate primi alți membri decât după eficientizarea mecanismelor de decizie – nu înseamnă că trebuie amânată extinderea Uniunii în Balcani. Aceasta în contextul în care, în iunie 2019, liderii UE nu au reușit să ajungă la un acord privind începerea negocierilor cu guvernele de la Skopje și Tirana, însă au convenit să adopte până în octombrie „o decizie clară și substanțială” cu privire la cele două candidaturi.
Citind această știre și corelând-o cu evoluția politică din Turcia, apar întrebări legitime: Se redeschide pentru Europa secolului XXI Problema Orientală? Sunt și astăzi Balcanii „butoiul cu pulbere al Europei”? Și mi-am spus că poate găsesc răspunsuri recitind cartea lui Mark Mazower – The Balkans: A Short History apărută în anul 2000. Când am citit prima dată Balcanii, în 2007, știu că am respins toate ideile enunțate în acest eseu istoric. Ba chiar am fost indignat. Eram (ca toți românii) cuprins de entuziasmul realizărilor României din acel moment: intrarea în NATO și în Uniunea Europeană.
Cine este Mark Mazower și ce idei susține?
Mark Mazower, născut la 20 februarie 1958, în Golder’s Green (Londra), este un cunoscut și apreciat istoric și filozof britanic, licențiat în filosofia clasică la Universitatea din Oxford (1981), a urmat masterat în Afacerile Internaționale la Universitatea Johns Hopkins (1983) și doctorat la Universitate din Oxford (1988), a predat la Universitatea din Londra și la Universitatea Princeton. În prezent, este profesor de istorie la Universitatea Columbia. Expertiza sa este Europa secolului al XX-lea.
Care sunt ideile susținute de Mark Mozower?
În prezentarea cărții, pe Amazon se menționează „De-a lungul istoriei, Balcanii au fost o răscruce de drum, o zonă de mișcare nesfârșită militară, culturală și economică, unde se întâlnesc și se confruntă Europa și Asia, creștinismul și islamul, catolicismul și ortodoxia… Concentrându-se pe evenimentele de la apariția statului națiune, Balcanii – o scurtă istorie dezvăluie cu claritate rădăcinile istorice ale conflictelor curente și oferă o reevaluare istorică a regiunii, de la războaiele mondiale și Războiul Rece până la prăbușirea comunismului, dezintegrarea Iugoslaviei și căutarea continuă a stabilității în sud-estul Europei”.
Mark Mazower afirmă:
a. Zona balcanică (în care este inclusă și România) este o zonă care, chiar dacă geografic aparține Europei, este total diferită de alte zone din Europa. „Balcanii ocupă o zonă culturală situată între Europa și Asia – se află în Europa, dar nu îi aparține. Călătorii din secolul al XIX-lea au avut, mult mai limpede decât predecesorii lor, sentimentul că părăseau Europa și intrau în alta lume în momentul când ajungeau în teritoriile Balcanice.”
b. Dacă rădăcinile civilizației europene sunt creștine, catolice, influențate preponderent de puterea spirituală de la Roma, în Balcani, influența Bizanțului (Constantinopolului) a fost prezentă și majoritară până în zilele noastre. „Nu toată lumea a acceptat această simplificatoare idee de identificare a Europei cu creștinătatea catolică. Binecunoscutul istoric britanic Arnold Toynbee și eminentul istoric român Nicolae Iorga au argumentat amândoi – folosind chiar pretențiile lui Mahomed cuceritorul – că Imperiul Otoman a fost succesorul statului universal al ortodoxiei bizantine. Iorga mai ales a sugerat că a existat un Bizanț după Bizanț, supraviețuind în cadrul Imperiului Otoman.”
c. Din punct de vedere istoric, până la începutul secolului XX, civilizația balcanică s-a construit în jurul satului. „Timp de secole, în Balcani satul a fost principala unitate politică, culturală, administrativă, economică și militară, care a organizat viața comunității. La sat se refereau țăranii când spuneau patrie…”
d. Balcanii au constituit o zonă caracterizată prin numeroase migrații, care au influențat și au determinat întârzierea apariției sentimentelor apartenenței la o nație și constituirea statelor naționale. Acest fenomen se manifestă și în prezent. „Nu trebuie să privim prea departe în istorie ca să înțelegem felul în care migrația a modelat fondul etnic al Balcanilor. Numai în secolul XX s-au mutat sau au fost mutate dintr-o țară în alta zeci de milioane de oameni.”
e. Sentimentul național, apartenența la o națiune au apărut târziu în Balcani și doar într-o mică măsură, nu a cuprins un segment semnificativ al populației. Aceasta a făcut ca mișcările insurecționale până în secolul XIX să fie înăbușite nu numai prin forța militară a Imperiului Otoman, cât mai ales prin trădări autohtone. Cei care trădau nu aveau sentimentul că fac un gest reprobabil și îl justificau prin oportunitate politică. Chiar și în secolul XIX mișcările naționale, în Balcani, nu au cuprins o parte semnificativă a populației. De aceea s-a apelat la sprijinul marilor puteri din acele vremuri: Anglia, Franța, Austro-Ungaria, Rusia, Germania. Statele naționale au fost exclusiv create prin voința acestora. „În toate cazurile au rezultat state slabe și nesigure, palide umbre, ale marilor viziuni asupra imperiilor renăscute care îi animaseră pe revoluționarii balcanici.” Mai mult milioane de greci, bulgari, sârbi, români au fost lăsați intenționat în afara granițelor naționale. În unele cazuri, din cauza intervenției SUA în Primul Război Mondial și impunerea de către ele a principiului dreptului națiunilor unele state (printre care și România) și-au recuperat o parte dintre conaționali. Dar nu și sentimentele naționale și demnitatea națională (excepție poate Grecia și Serbia). A rămas vie concepția că pentru a supraviețui trebuie să fii susținut de o mare putere sau să slujești o mare putere. Este însă o etapă pe care aceste state nu au depășit-o. „Pasiunile și anxietățile naționaliste sunt expresia efortului statelor din Balcani de a obține acel tip de ascendență istorică, pretinsă cândva – dacă nu cumva și astăzi – de Europa însăși.”
În concluzie, astăzi, recitandu-l pe Mazower mi-am reconsiderat poziția: înclin să-i dau în multe privințe dreptate. Cu atât mai mult cu cât, în România, nu am văzut în ultima vreme o agendă națională, un proiect care să unească, nu să dezbine.
P.S.: Ca să mă contrazică, politicienii români au găsit două teme de consens pentru agenda națională: interzicerea prin Constituție a grațierii și susținerea Laurei Codruța Kovesi la conducerea Parchetului European. Viorica Dăncilă și Călin Popescu Tăriceanu au avut puterea de a depăși limitele ideologice și a-și da mâna cu Ludovic Orban, Dan Barna și Dacian Cioloș. Le propun o a treia temă, și anume: PSD – ALDE să-l susțină la președenție pe Klaus Werner Iohannis și mai mult să îi determine pe Barna – Cioloș să renunțe la candidatura proprie. Astfel, vom face economii legate de organizarea unui al doilea tur de scrutin și toate problemele României vor fi rezolvate.
sursa foto: libris.ro
cartea poate fi cumpărată online de aici: https://www.libris.ro/balcanii-de-la-sfarsitul-bizantului-pana-azi-HUM978-973-50-6363-4–p10909617.html
Mă uit la zbaterile „opoziției unite” de a trece moțiunea de cenzură și de a forma un guvern pe baza unei așa-zise ideologii de dreapta. Întrebarea, care se pune acum, este: Avem în România un partid de dreapta? Se pare că nu și explicația ține de considerente istorice. În anii 1945-1989, dacă erai de dreapta, erai dușman al poporului. Erai trimis la închisoare și avea grijă Taica Lazăr (ajuns Procuror General premiat de societatea civilă) să nu fii eliberat înainte de termen. În anii 1990 – 1998, ca urmare a propagandei comuniste și feseniste, conceptul de dreapta era demonizat și echivalat cu mișcări extremiste (vezi legionarii lui Ion Iliescu) și din acest motiv partidele se fereau să îl utilizeze. PNȚ se declara creștin-democrat fără să își asume dreapta, PNL se declara de centru-dreapta, iar FSN și FDSN (inclusiv PD-ul desprins din FSN) se declarau de centru-stânga. Astăzi, situația nu s-a schimbat decât formal. Sunt partide, care se declară de dreapta, dar programul și ideile sunt eminamente de stânga. Avem un PD (PDL), care într-o noapte s-a culcat socialist și s-a trezit dimineața popular și de dreapta. A fuzionat cu un PNL a cărui singură ideologie recentă este anti-PSD-ismul. La USR lucrurile sunt mult mai clare: este un partid, care nu are ideologie, are doar o mașina de propagandă „progresistă”.
Și când unele partide se declară „de dreapta”, nu se vorbește în programul acestora despre demnitate națională, idealul reîntregirii neamului, rădăcinile creștine ale civilizației românești sau despre prezența Bisericii Creștine în spațiul public. Asta pentru că nu dă bine la „Madam Comunitate”.
În postări recente, Varujan Vosganian și Iulian Capsali făceau trimitere la cei peste 3 milioane de alegători care au votat DA la referendumul pentru familie și au boicotat sau au votat NU la referendumul lui Iohannis. În mare parte, acesta este un electorat de dreapta, care apoi a fost obligat să voteze un partid care nu îl reprezenta integral.
Pentru acei peste 3 milioane de votanți redau (din nou) fragmente din Manifestul dreptei din România elaborat de Partidul Alternativa României/Uniunea Forțelor de Dreapta în 1998:
În concluzie, atunci când un partid își va asuma transpunerea integrală în practică a acestor principii, vom putea spune că dreapta există în România.
P.S.1: Ținând cont de ce se întâmplă în Moldova de peste Prut, să nu vă mirați dacă, impus de troika Rusia-UE-SUA, viitorul Guvern al României va fi al alianței USR Plus-PSD.
P.S.2: Aprig contestatar al Rusiei Putiniste, scriitorul (de note informative) Traian Băsescu sare în apărarea scriitorului (de note informative) Dodon, românofob și sluga supusă a lui Putin. Solidaritate de breaslă sau ordin pe unitate?
sursa foto: thefulcrum.us
Dacă cineva mai avea vreo îndoială că noi și cei care traiesc pe malul stâng al Prutului avem gene comune, viața politică din cele două entități statale spulberă această incertitudine.
Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) din Republica Moldova, condus de Maia Sandu, a decis miercuri seară să accepte condiția Partidului Socialiștilor (PSRM), partidul prorus al președintelui Igor Dodon, de a vota un președinte al Parlamentului propus de PSRM, pentru a putea debloca activitatea legislativului – potrivit Radio Chișinău. Decizia a fost luată la Consiliul Politic Naţional al PAS, la propunerea Maiei Sandu, cu 46 de voturi „pentru” și unul „împotrivă” din totalul celor 47 de membri prezenți. PAS și-a asumat „o decizie dificilă pentru a debloca situația politică actuală și a oferi Republicii Moldova un guvern legitim și democratic”. Maia Sandu a fost prezentată în România ca un vârf de lance al curentului pro-european, anti-rusesc, anti-comunist. Această Jeanne d’Arc ot Chișinău, progresistă și anticlericală, în campania electorală a promis că va lupta pentru instaurarea statului de drept, împotriva „penalilor”, împotriva dictatorului Dodon, care vrea să se alieze cu Putin și să conducă Moldova pe un drum antieuropean. Astăzi, în interesul țării, ea se sacrifică și face o alianță cu socialiștii lui Dodon. Mai mult, sacrificiul merge până la capăt: după ce va fi instalat un președinte socialist al Parlamentului, Maia Sandu va fi Premierul unui Guvern susținut de socialiști. Pe scurt: pupat Piața Independenței.
În România, „progresiștii” au tunat și fulgerat împotriva „micului Titulescu”, „Puie Monta”, plagiator (dovedit inclusiv în instanță), palavragiu, agent SIE etc. Iată că, în interesul țării, pentru a debloca situația politică actuală, Victor Ponta a fost reevaluat și este frecventabil. Bea cafeaua cu Barna. Ludovic Orban și, mai ales, Rareș Bogdan (la Realitatea TV) denunțau acțiunile anti-românești ale UDMR-ului. Iată că, în interesul țării, pentru a debloca situația politică actuală, udemeriști au devenit aliați onești și de nădejde. Pe scurt: pupat Piața Independenței.
În concluzie: Caragiale a fost genial.
sursa foto: lucianantofi.wordpress.com
Acum 15 ani, am publicat un editorial în Revista Română de Bioetică în care analizam critic corectitudinea politică și așa-zisa discriminare pozitivă. Spuneam atunci că discriminarea nu poate fi pozitivă și că persoanele aflate în dificultăți de diferite tipuri trebuie să beneficieze de sprijin, dar să nu fie etichetate și stigmatizate prin discriminare pozitivă. Încheiam atunci spunând că, în epoca contemporană, se va ajunge la situația în care, dacă ești alb, heterosexual, creștin, fără nicio deficiență și majoritar, nu mai ai nicio șansă să te afirmi profesional și social. Timpul mi-a dat dreptate.
În aceste vremuri, cel mai dificil lucru este să fii creștin. Începând din sec. al XIX-lea și terminând cu sec. XXI, creștinii au fost în permanență persecutați (de naziștii, comuniștii sau „progresiștii” neomarxiști). Realitatea contemporană: biserici creștine vandalizate (peste 1200 în UE, în 2018), atentate (SriLanka), genocid (Siria), universități în care cei care-și afirmă credința creștină sunt stigmatizați și eliminați etc., toate acestea sub privirile îngăduitoare ale celor care clamează libertatea de conștiință. Care este situația în România? Nu diferă cu nimic de cea din lume. Neo-marxiștii culturali, grupați în jurul școlii activiștilor PCR Ștefan Gheorghiu, rebotezată SNSPA, duc o campanie agresivă împotriva creștinilor. Bineînțeles că o îmbracă într-un strai ideologic vandabil și o desfășoară sub lozinca libertății de conștiință. Încet, încet, creștinismul este scos din spațiul public și exilat într-un spațiu privat din ce în ce mai restrâns. Dacă îți afirmi public credința creștină, ești automat etichetat retrograd, rusofil, antieuropean, incult, adversar al libertății și drepturilor cetățenești etc. Cu alte cuvinte, un lepros social. Referendumul pentru familie a evidențiat acest lucru. S-a văzut că, în realitate, creștinii sunt minoritari. Majoritatea este formată din atei, agnostici, mulți superstițioși (care nu cred, dar consideră că este bine să-și ia o măsură de precauție și atunci își cumpăra indulgențe), puțini fudamentaliști intoleranți (care rămân cantonați în formalisme și nu în conținutul credinței) și mulți farisei și ipocriți. Exemplul cel mai relevant pentru ultima categorie este Andrei Pleșu (atât de popularizat și adulat în mediul ortodox român). A făcut un apel la boicot, spunând că nu a înțeles întrebarea motiv pentru care lumea trebuie să nu se prezinte la referendumul pentru familie. În schimb, a înțeles întrebările de la referendumul convocat de președintele Iohanis, deși nici măcar inițiatorul nu le mai înțelege („La referendum votăm să interzicem parțial corupția pentru că total nu se poate”!!!). În această situație, este tot mai greu, ca în public, să-ți afirmi credința creștină. Pentru că acționează frica. De aceea m-am gândit să postez o predică a Sf. Ierarh Luca al Crimeei.
Valentin Feliksovici Voino-Iasenețki (1877 – 1961, canonizat cu numele de Sfântul Ierarh Luca al Crimeii) a fost profesor universitar, un chirurg excepțional, fondator al școlii ruse de chirurgie septică. Cartea sa, Eseuri de chirurgie septică, a fost manual de bază timp de peste 100 de ani. A primit Premiul Stalin pentru medicină în 1946. La 47 de ani s-a călugărit și a fost consacrat episcop al Bisericii Ortodoxe Ruse, iar începând din mai 1946, Mitropolit de Simferopol și Crimeea. Pentu credința sa a fost deportat de 4 ori, petrecând 15 ani în Siberia. În 1954, după un discurs a lui Nichita Hrusciov, Plenara CC al PCUS a decis intensificarea luptei antireligioase și declararea propagandei ateiste ca o prioritate a partidului. Au urmat persecuțiile creștinilor. Atunci, în 1954, episcopul Luca, care era un orator genial, în ziua prăznuirii Acoperământului Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu a ținut la Simferopol predica intitulată:
„Nu te teme, turmă mică”.
„Eu știu că cei mai mulți dintre voi sunt foarte alarmați de întărirea neașteptată a propagandei antireligioase și că sunteți mâhniți… Nu vă tulburați, nu vă tulburați! Lucrurile acestea nu au cu ce să vă atingă. Spuneți-mi, rogu-vă, mai țineți minte cuvintele lui Hristos din Evanghelia după Luca: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția (Luca 12, 32)? Despre mica Sa turmă, Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit nu o dată. Mica Lui turmă și-a avut începutul în Sfinții Lui Apostoli, iar după aceea s-a tot înmulțit… Ateismul a început să se răspândească în toate țările, în primul rând în Franța la începutul veacului al optsprezecelea, dar pretutindeni, în ciuda propagandei din ce în ce mai puternice a ateismului, s-a păstrat mica turmă a lui Hristos și se păstrează până acum. Voi, voi, voi toți, cei ce mă ascultați, sunteți această turmă mică.
Să știți și să credeți că mica turmă a lui Hristos este de neînvins, ei nu are ce-i face nimeni, ea nu se teme de nimic, fiindcă știe și păzește totdeauna marile cuvinte ale lui Hristos: Voi zidi Biserica Mea, și porțile iadului nu o vor birui. Așa că, dacă nici porțile iadului nu vor birui Biserica Lui, mica Lui turmă, pentru ce să ne tulburăm, pentru ce să ne facem griji, pentru ce să ne întristăm?! Pentru ce ne este frică? N-avem de ce, n-avem de ce! Mica turmă a lui Hristos, adevărata turmă a lui Hristos, nu poate fi vătămată de nici o propagandă”.
În concluzie, creștinilor (de orice confesiune) nu trebuie să le fie frică să-și asume public credința.
P.S.: Unii prieteni (de pe Facebook sau din viața reală) m-au contactat pentru a mă determina să votez USR-Plus. I-am refuzat politicos, dar pentru că insistențele lor mă agasează, fac public opțiunile mele: voi boicota referendumul convocat de Iohannis și în niciun caz nu voi vota la europarlamentare secta Martorii lui Cioloș, USR-ul și istericul PNL, pentru că ideologia și acțiunile lor exprimă fanatismul neo-marxiștilor culturali. Dintre toate celelalte partide și candidaturi independente, frecventabile pentru mine, am ales să-l votez pe Varujan Vosganian pentru că a avut tot timpul curajul de a-și asuma public credința creștină și a susținut referendumul pentru familie. Cu riscurile și urmările previzibile.
sursa foto: alvariumtemesiense.com
Vasile Astărăstoae 