Iisus i-a spus: Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac. (Ioan 11:25,26)
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, care a biruit moartea pentru a ne oferi darul vieții veșnice, să vă umple inima de lumină, speranță, iubire și bucurie. „Ca unul care a adormit, Domnul a înviat și, înviind, ne-a mântuit”.
Vă doresc un Paște binecuvântat.
sursa foto: adamhamilton.com
Este o întrebare retorică. Nu am cunoscut nicio persoană căreia să nu-i placă muzica. Nu același gen de muzică, dar aceasta este o percepție individuală și trebuie să acceptăm preferințele fiecăruia. Eu ascult orice gen de muzică și nu am ifosele celor care condamnă în public o anumită muzică pentru ca apoi să o „savureze” în privat. Așa că, am să vă prezint o muzică pe care o ascult cu plăcere pentru ca, în final, să pun întrebarea corectă: Vă place muzica pe care o promovez?
Sper să primesc răspunsul după 30 – 40 de audiții. Astăzi, încep cu patru audiții.
1. Ennio Morricone-Gabriel’s Oboe (The Mission)
Ennio Morricone (1928 – 2020) compozitor, trompetist, pianist și dirijor italian, a compus muzica pentru mai mult de 500 de filme și seriale dintre care 30 erau filme western (The Good, The Bad and the Ugly și Once Upon A Time In The West etc. ). În 2007, a primit premiul de onoare pentru întreaga carieră al Academiei Americane de Film.
Gabriel’s Oboe este tema principală pentru filmul britanic The Mission (Misiunea), regizat de Roland Joffé cu Robert de Niro, Jeremy Irons și Liam Neeson. Filmul prezintă experiențele unui misionar iezuit în America de Sud din secolul al XVIII-lea.
Gabriel’s Oboe este considerată „o muzică de neuitat” și din 1986 și până azi a fost aranjată și interpretată de numerosi artiști precum Yo-Yo Ma, Holly Gornik, Brynjar Hoff, Sarah Brightman (sub numele „Nella Fantasia”), Hayley Westenra (în albumul ei Paradiso) etc.
2. George Frideric Händel- Zadok the Priest
George Frideric Händel (1685 – 1759), compozitor britanic (unul dintre cei mai mari compozitori ai epocii sale), este cunoscut pentru oratoriile, imnurile, concertele grossi și concertele pentru orgă. Muzica lui Händel formează unul dintre vârfurile stilului baroc. A creat genurile de oratoriu englezesc și concert pentru orgă și a introdus un nou stil în muzica bisericească engleză.
Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Händel, Zadok the Priest, a fost compusă pentru încoronarea regelui George al II-lea în 1727 și de atunci a fost cântată la încoronarea fiecărui monarh britanic.
Textul este inspirat din relatarea biblică despre ungerea lui Solomon de către preotul Zadok (1 Regi 1:34-45).
Textul: Preotul Zadoc și profetul Natan l-au uns rege pe Solomon./ Și tot poporul s-a bucurat și a zis:/ Dumnezeu să-l salveze pe Rege! Trăiască Regele!/ Dumnezeu să-l salveze pe Rege!/ Regele să trăiască pentru totdeauna. Amin. Aleluia.
3. Yakov Prigozhy / Leonid Grave -Ночь светла / Noapte strălucitoare
Romanța „Ночь светла”/ Noapte strălucitoare a fost publicată pentru prima dată în 1885 în „Аккорде”, un supliment muzical al revistei săptămânale „Радуга” cu titlul „Вспомни ты обо мне”/ Amintește-ți de mine și subtitlul „Vals. Cântat de țiganii moscoviți”. Autorul era compozitorul, acompanitorul și dirijorul Yakov Prigozhy (1840 – 1920), creatorul multor aranjamente de cântece populare și țiganești, care a cântat la restaurantul din Moscova „Yar” și a condus coruri țiganești. Autorul versurilor, ascuns sub inițialele „L. G.”, a fost poetul și traducătorul Leonid Grave (1839 – 1891). În edițiile muzicale ulterioare, poetul și compozitorul Mihail Yazykov (1847 – 1919) și compozitorul Mihail Șișkin (1851 – 1916) au fost indicați (în mod greșit) ca autori.
Textul: Noapte strălucitoare, luna strălucește liniștită peste râu,/ Și valul albastru strălucește argintiu/ Pădure întunecată… Acolo în tăcerea ramurilor de smarald/ Privighetoarea nu-și cântă cântecele ei sonore./ Flori albastre au înflorit sub lună,/ Ele trezesc vise în inima mea./ Zbor la tine în visele mele, îți repet numele,/ Iubito, prietenă tandră, sunt trist fără tine./ Dragă iubită, prietenă tandră, te iubesc ca înainte,/ În această noapte cu lună îmi amintesc de tine./ În această noapte cu luna pe o parte străină,/ Dragă iubită, prietenă tandră, amintește-ți de mine./ Dragă iubito, dragă prietenă, amintește-ți de mine!
4. Edward Elgar – Enigma Variations – Nimrod
Sir Edward William Elgar (1857 – 1934) este un compozitor englez, ale cărui lucrări au intrat în repertoriul concertelor clasice internaționale. Printre cele mai cunoscute compoziții ale sale se numără lucrări orchestrale, inclusiv Variațiunile Enigma (Enigma Variations) marșurile Pomp și Circumstance, concerte pentru vioară și violoncel și două simfonii. De asemenea, a compus lucrări corale, printre care Visul lui Gerontius (The Dream of Gerontius – 1900) – bazată pe un text romano-catolic, muzică de cameră și cântece. A fost numit Maestru al King’s Musick în 1924. Este considerat drept compozitorul britanic reprezentativ al generației sale.
Variațiunile Enigma au avut premiera la Londra în 1899 sub bagheta eminentului dirijor german Hans Richter și a fost apreciată pentru originalitate, farmec și măiestrie, devenind imediat populara în Marea Britanie și în străinătate.
În Variațiunile Enigma, cea de-a noua parte este supranumită „Nimrod” ca referință atât la figura biblică a vânătorului, cât și la prietenul lui Elgar, August Jaeger, al cărui nume de familie se traduce prin „vânător” din originalul german.
Nimrod este o figură biblică, fiul lui Cuș și, prin urmare, un strănepot al lui Noe. Nimrod a fost descris ca un rege în țara Shinar (Mesopotamia). Biblia afirmă că el a fost „un puternic vânător înaintea Domnului [și] … a început să fie puternic pe pământ”. Împărăția lui Nimrod a inclus orașele Babel, Erech, Akkad și, poate, Calne, în Shinar (Geneza 10:10). Tradițiile extra-biblice ulterioare (evreiască și creștină) l-au identificat pe Nimrod drept conducătorul care a comandat construirea Turnului Babel, ceea ce a dus la reputația sa de răzvrătit împotriva lui Dumnezeu – deși Biblia nu afirmă niciodată acest lucru. Efrem Sirul (306 – 373) are o opinie contrară conform căreia Nimrod „era drept” și s-a opus construirii Turnului. Targum Pseudo-Ionathan menționează o tradiție evreiască conform căreia Nimrod a părăsit Shinar în sudul Mesopotamiei și a fugit în Asiria, în nordul Mesopotamiei, pentru că a refuzat să ia parte la construirea Turnului, iar Dumnezeu l-a răsplătit cu patru orașe din Asiria, pentru a le înlocui pe cele din Babel. În Divina Comedie de Dante Alighieri (scrisă între 1308 – 1321), Nimrod împreună cu giganții Ephialtes, Antaeus, Briareus, Tityos și Typhon, stă în lanțuri pe marginea exterioară a Cercului trădatorilor din Iad.
sursa foto: Wassily Kandinsky Composition VII, 1913 (gosouth.co.za)
Când aviația NATO bombarda Belgradul, sârbii cântau Tamo daleko. Când Novak Đoković a fost expulzat din Australia, sârbii l-au așteptat la Belgrad, cântând Tamo daleko. În campania electorală a lui Aleksandar Vučić, susținătorii săi cântau același cântec. Sârbii din Kosovo cânta în aceste zile Tamo daleko.
De ce acest cântec? Ce semnifică el pentru sârbi?
Tamo daleko / Acolo departe este un cântec popular sârbesc cu o istorie fascinantă. Există mai multe variante ale cântecului, toate terminându-se cu versul Živela Srbija „Trăiască Serbia!”. Au fost înregistrate mai multe variante moderne ale cântecului, cele mai cunoscute fiind ale lui Goran Bregović și André Rieu.
Pentru a înțelege cântecul trebuie să apelăm la câteva elemente din istoria Serbiei.
Regatul Serbiei a fost în război împotriva Austro-Ungariei și a altor Puteri Centrale din 28 iulie 1914, (când guvernul austro-ungar i-a declarat război), până la capitularea Austro-Ungariei la 3 noiembrie 1918.
În primul an de război, (august – decembrie 1914), armata Serbiei, deși în inferioritate numerică, cu armament deficitar, muniție insuficientă și artilerie limitată în număr de piese, a câștigat bătăliile de la Cer / Țer (16 august – 20 august), Sabac (21 – 24 august), Drina (septembrie 1914), Belgrad (3 – 15 decembrie), reușind să respingă trei ofensive ale inamicilor și să-i alunge din țară. Au urmat 8 luni de acalmie penru ca apoi Serbia să se confrunte cu Tripla invazie. În septembrie 1915, 800.000 de soldați austrieci, unguri, germani și bulgari, conduși de feldmareșalul Anton Ludwig August von Mackensen, au atacat dezlănțuit armata sârbă, care avea 200.000 de soldați. După ce a rezistat eroic timp de patru luni, producând pierderi enorme atacatorilor, armata sârbă a fost copleșită. În iarna anului 1916, aproximativ 120.000 de soldați sârbi s-au retras, împreună cu populația civilă, prin munții înzăpeziți din Muntenegru și Albania (sub asaltul forțelor superioare ale Puterilor Centrale) până la coasta Mării Adriatice. Din cauza frigului și a foametei, în timpul acestei călătorii numită Golgota Albaneză, 72.000 de oameni au murit. Rămășițele armatei sârbe au fost evacuate în insula Corfu de către Franța și Marea Britanie. Aliații nu au avut timp să se pregătească să primească soldații sârbi. Corfu nu avea mâncare, îmbrăcăminte, lemn de foc și corturi. Soldații epuizați au stat în ploaie zile în șir. Oamenii au început să se îmbolnăvească și să moară în masă. Bolnavii erau duși pe insula Vido, iar morții erau aruncați direct în apă. În unele zile, mureau 300 de oameni pe zi. În total, aproximativ 5.000 de soldați sârbi sunt în apele din jurul insulei Vido. Sârbii numesc aceste locuri „Mormântul Albastru”.
După refacere, armata sârbă a fost transferată pe frontul de la Salonic, unde, în septembrie 1918, forțele sârbe împreună cu alte forțe aliate au spart frontul și Bulgaria a fost forțată să se predea. Armata sârbă a fost de neoprit și la 1 noiembrie 1918, Belgradul a fost eliberat.
Serbia a plătit un preț disproporționat de mare pentru marea sa victorie din Primul Război Mondial: în timpul războiului, a pierdut între 1.100.000 și 1.300.000 de locuitori, ceea ce reprezenta aproape o treime din populația totală și aproximativ 60% din populația masculină.
Tamo daleko a fost compus pe insula grecească Corfu, în 1916.
Tema cântecului este următoarea: Un soldat își cântă durerea și speranța pe insula grecească Corfu, unde a ajuns după retragerea trupelor sârbe prin Albania de Nord. Cântă despre satul său ruinat, despre biserica în care s-a căsătorit și despre greaua retragere în care și-a pierdut mulți dintre tovarăși. Textul în sine exprimă dorul unui soldat pentru patria sa. Dar conține și cuvintele „Živela Srbija!”, care sunt considerate strigătul de luptă sârbesc al tuturor timpurilor.
Acolo, acolo departe de mare / Acolo e satul meu, acolo e Serbia. / Acolo. departe, unde înflorește galben lămâia / Nu a existat decât o singură cale pentru armatele sârbe. / Acolo, departe, unde crinii mici au floare albă / Acolo, tatăl și fiul, împreună, și-au dat viețile lor, / Acolo unde în tăcere călătorii trec Moravia / Acolo au rămas icoana mea, familia mea sfântă. / Acolo unde Timocul salută orașul lui Veljko / Acolo Biserica în care m-am căsătorit în tinerețe a fost arsă. / Fără patrie, am stat în Corfu / Dar cu mândrie am strigat: Trăiască Serbia!
Identitatea compozitorului a rămas subiect de dispută timp de mai multe decenii. În 2008, istoricul Ranko Jakovljević a descoperit că Đorđe Marinković, un muzician amator din satul Korbovo de lângă Kladovo, a fost cel care a compus muzica și versurile cântecului, în 1916, înregistrând drepturile sale de autor la Paris în 1922.
Tamo daleko este considerat imnul fiecărui soldat care și-a părăsit familia și a plecat la război. El a ajuns să fie privit ca o formă de imn național în diaspora sârbă în timpul Războiului Rece, iar unele dintre versurile sale au fost interzise în Iugoslavia lui Tito, pentru că evocau renașterea sentimentului național sârb. Cântecul a fost interpretat la înmormântarea inventatorului sârb Nikola Tesla în ianuarie 1943.
Deși este cel mai faimos cântec popular sârbesc, este puternic contestat de globaliști pentru că ar fi o expresie a naționalismului ortodox și al suveranismului. În realitate, este expresia patriotismului și demnității.
P.S.1: O expicație: Veljko din versul Acolo unde Timocul salută orașul lui Veljko este Veljko Petrović (c. 1780 – 1813), cunoscut sub numele de Hajduk Veljko – unul dintre vojvodas (comandanții militari) ai Forțelor revoluționare sârbe în prima răscoală sârbă împotriva Imperiului Otoman (1804 – 1813). A luptat la eliberarea Belgradului (1806), unde a excelat în luptă. În 1807, a devenit buljubaša / буљубаша și i se acordă permisiunea să conducă revolta în zonele Krivi Vir și Crna Reka. În 1809, deși era depășit numeric, a apărat Soko Banjade de turci. Curajul personal a fost extraordinar și a câștigat o faimă deosebită în toată Serbia și Balcani. În 1810, a fost decorat cu Crucea de Aur a Rusiei pentru vitejia sa. În bătălia de la Varvarin a fost rănit și a ramas ușor schilodit. În 1811, a devenit Voievod al Văii Timocului și a fost trimis la Negotin. În 1813, a distrus un detașament de cavalerie turcă la Bukovče. În vara anului 1813, 16.000 de soldați turci au atacat Negotin, care era apărat de 3.000 de soldați sârbi. Într-o dimineață, după douăzeci de zile de apărare eroică, Veljko a condus reparațiile șanțulu din jurul orasului și a fost lovit de o ghiulea de tun. A murit imediat. Bătălia de la Negotin s-a încheiat cu pierderi masive turcești și evadarea cu succes a rebelilor sârbi. Fratele său, Milutin, l-a îngropat în biserica din Negotin.
P.S. 2: Informațiile despre cântec mi-au fost furnizate de un prieten sârb, profesor de Genetică la Universitatea din Belgrad, cu care am fost coleg 10 ani în Comitetul Director de Bioetică al Consiliului Europei.
sursă foto: lemonde.fr
În 2018, Le Monde scria despre ultimele concerte de la Cazinoul din Paris ale lui Jean-Pax Méfret: „(…) Toată lumea vine să sărbătorească un cântăreț ale cărui discuri nu se găsesc, nu se difuzează la radio”. În ultima sa vizită la Paris, în 2012, a umplut Olympia. Biletele pentru cele două concerte ale sale la Casino de Paris, o sală cu 1.500 locuri, au fost epuizate rapid. La coadă, un glumeț face să râdă un preot în sutană: „Nu-l mai avem pe Johnny, dar mai avem Jean-Pax! (…)”. Într-adevăr, Jean-Pax Méfret nu apare la televizor și radio, nu își promovează concertele și turneele, nu apare în presa mondenă, Fnac nu îi vinde albumele și cu toate acestea umple sălile cu melodiile lui, iar la 79 de ani seduce publicul inclusiv tinerii.
Jean-Pax Méfret este un jurnalist, scriitor și compozitor francez. S-a născut pe 9 septembrie 1944 în Alger. Tatăl său a fost un luptător în rezistență (în Marsilia) și a venit în Alger pentru a pregăti debarcarea americană în 1942. Mama sa descindea dintr-o familie franco-italiană, care locuia în Algeria de la începutul secolului al XIX-lea. A crescut în cartierul muncitoresc Belcourt. Susținător al Algeriei franceze, a participat la săptămâna baricadelor din ianuarie 1960, iar în timpul putsch-ului generalilor (21 aprilie 1961), a luat parte la ocuparea radioului din Alger. A fost arestat și închis câteva săptămâni. Devenit agent de legătură pentru Organizația Armata Secretă (OAS), a fost arestat pe 13 februarie 1962, repatriat în Franţa continentală la închisoarea La Santé, apoi transferat în cea din Rouen. A compus primul său cântec acolo, Je ne vous garde pas rancune, în onoarea locotenentului Roger Degueldre, executat pe 6 iulie 1962. Fiind minor, a fost eliberat din închisoare la sfârșitul anului 1962.
Jean-Pax Méfret a lucrat, din 1966, ca jurnalist la revista lunară pentru repatriații din Algeria, France Horizon. În 1970, a făcut parte din redacția ziarului Minute. În 1974, a devenit reporter senior la L’Aurore unde a acoperit majoritatea subiectelor legate de conflictele armate și a condus investigații majore asupra terorismului internațional. În septembrie 1980, a fost câteva luni reporter senior pentru Figaro Dimanche, apoi a ocupat aceeași funcție la Figaro Magazine până în 2000. Jean-Pax Méfret a editat (din 1998) și cele două ediții lunare regionale, Figaro Magazine Rhône-Alpes și Figaro Magazine Méditerranée.
Este un scriitor de mare succes, cărțile sale fiind adevărate bestsellere, reeditate și traduse. Printre ele: Bastien-Thiry: Jusqu’au bout de l’Algérie française; 12 assassinats qui ont changé l’Histoire; 1962- L’été du malheur; Un flic chez les voyous. Le commissaire Blémant; La sale Affaire Markovic; Sur l’autre rive… en 1962; Le vol des bijoux de la Bégum. Les dessous de l’enquête; Les carabiniers du prince.
Jean-Pax Méfret este autorul a peste 300 de cântece, dintre care o sută au fost înregistrate și editate. Și-a început cariera de compozitor-interpret la Decca, înregistrând cinci discuri sub pseudonimul lui Jean-Noël Michelet, care au fost lansate în 1964.
S-a remarcat prin cântecul militant-politic. Cântecul militant-politic din Franța, încă din secolul al XIX –lea, a fost apanajul stângii, mai mult o chestiune de contestare sau subminare a ordinii stabilite decât de conservare sau reacție politică. Puține cântece politice de dreapta au fost difuzate pe scară largă, mai ales din anii 1960. Acest gol a fost umplut de Jean-Pax Méfret, a cărui carieră, de la lupta pentru Algeria franceză la începutul anilor 1960 până la muzică politică în anii 1970 – 1980, îl face o figură originală a dreptei conservatoare și un martor semnificativ al mutațiilor ideologice de la sfârşitul secolului al XX-lea în Franţa.
Jean-Pax Méfret a dat multora din cântecele sale un puternic conținut istoric și politic.
Primele sale cântece sunt marcate de „nost-Algeria” omniprezentă (Santa Cruz, Un Noël à Alger, l’Hymne des pieds-noirs, la Prière du pied-noir, etc.). El denunța abandonarea harkisilor (soldați musulmani algerieni înrolați în armata franceză) de către Franța. Méfret cântă Camerone, Kolwezi, pe veteranii pierduți (Djebel Amour, Lupul războiului…) și pe cei care nu s-au întors (Médaille, Béret amarante…). Apoi, registrul se schimbă. Lupta politică pentru combaterea intelectualilor complici ai totalitarismului și a oricărui regim dictatorial sunt subiectele principale ale cântecelor din anii 1970 și 1980.
Jean-Pax Méfret a fost primul și singurul cântăreț francez, care a denunțat gulagul sovietic, zidul Berlinului, atrocitățile khmerilor roșii, a glorificat armatele aliate, care în iunie ’44 au eliberat Franța de sub ocupația nazistă și a dezvăluit calvarul creștinilor. Aceasta i-a adus etichetele de „anticomunist feroce”; „militarist”; „extremist de dreapta” deși el afirmă că este un „presupus anticomunist” și că, în realitate, este un cântăreț al libertății și adevărului. „Nu cânt pro sau contra. Cânt istorie”. Toate temele actualității sunt subiectele melodiilor sale.
Îi dedică un cântec lui Soljenițîn și gulagului. Inspirat de operele lui Soljenițîn compune Goulag, Camp 36, evidențiind aspectul criminal, represiv și liberticid, prin intermediul unor fapte și evenimente simbolice. Iată câteva citate: „Comisarii politici îl credeau nebun” (pentru că cânta creația The Beatles Yesterday, Camp 36); „Apa e murdară iese dintr-un canal”, „Afară i-au săpat groapa Crucea îi poartă numărul”, recităm în lagăre „Bucură-te Stalin” (Gulag).
Denunţând deportarea dizidenţilor evrei (refuzniks) compune tot în ciclul Gulag, Siberia: „În Siberia, în Siberia… Blestemat să fie vântul din Urali, care duce departe de urechile tale plângerile celor ce suferă”… Femeile/ Cu sârmă ghimpată împletesc coliere și inele/ Ele fac bijuteriile Gulagului” .
Altadată, o evocă pe Veronika, o est-germană executată după ce a încercat să treacă Zidul Berlinului: „Avea părul blond nebun, Veronika/ Ochi albaștri triști și o privire dulce, Veronika/ În Berlinul de Est, a măturat culoarele când am cunoscut-o…”
În Budapesta, vorbește despre revoluția maghiară din 1956, iar în Afganistan condamnă intervenția sovietică în această țară. Unul dintre rarele cântece franceze împotriva lui Pol Poteste La musique s’est arrte, iar Miss America este un cântec satiric anti-Castro. Exemplele pot continua.
Ambiția lui Jean-Pax Méfret este de a scrie, povesti și cânta paginile uitate ale istoriei Franței pentru „cei care refuză ca amintirea să se stingă”. „Trebuie să salutăm sacrificiul soldaților care au murit pentru Franța. A fost o modalitate pentru mine de a le perpetua memoria. Ca să nu uite nimeni. Indochina, Algeria, Războiul Rece…” declara el în 2017. Nu se ferește să aleagă subiecte dureroase și pe care francezii doresc să le uite cum ar fi de exemplu bătălia de la Điện Biên Phủ sau insurecția din Vendée.
Bătălia de la Điện Biên Phủ a avut loc între 13 martie și 7 mai 1954 între Corpul expediționar colonial al Uniunii Franceze din Orientul Îndepărtat și revoluționarii comuniști din Viet Minh, sub comanda generalului Võ Nguyên Giáp, care i-a înconjurat și asediat pe francezi. După un asediu de două luni, majoritatea forțelor franceze s-au predat. Din cei 11.000 de soldați francezi capturați, doar 3.300 au supraviețuit închisorilor comuniste.
Ei așteptau / Ultimul atac al vieții lor / În noroi și-au săpat gropi / Dien-Bien-Phu / De luni de zile în luptă / Sub o furtună cenușie de fier / Au crezut că vor rezista / Dien-Bien-Phu / PC Gabriel / a căzut în această dimineață / Isabelle îi ține corpul / Luptăm corp la corp / Lângă comandă, copii de 18 ani / Pentru Franța, toamna cântând / Împotriva vieților, împotriva inamicului / Oriunde te atrage lupta / Auzim mai multe / Că strigătele de victorie ale vieților / Ai rezistat până la capăt / Dien-Bien-Phu / Astăzi nimănui nu-i pasă / De Diên-Biên-Phu / Dar suntem încă mândri de tine / Dien-Bien-Phu.
Vendée. Începută în primăvara anului 1793, ca reacție la persecuțiile religioase și la ridicarea a 300.000 de oameni de către Convenție, insurecția din Vendée s-a încheiat mai târziu cu aceste cuvinte ale generalului Westermann: „Nu mai există Vendée, a murit sub sabia noastră liberă. [. ..] Am exterminat totul”. Acest război total este unul dintre cele mai negre și mai dureroase episoade ale Revoluției Franceze despre care Elisabeth de Fontenay scrie: „ar fi o trădare să abandonăm aceste fapte a celor care își revendică identitatea demonilor și își doresc moștenitorii naturali”.
La capătul drumului de pământ, / care duce la prezbiteriu, / ne-au ucis preotul. / Soldații lui Robespierre / vânează altare. / Au moartea în mâinile lor. / Deja în toate zăvoaile, / Oamenii își părăsesc satele / Să ridice Marea Armată. / Țăranii în saboți / Aristocrați cu jabouri, / Mii de băieți sunt gata. / Războiul nu este frumos / dar uneori trebuie să-l faci / când ești atacat. / De aceea Dumnezeu ne susține / Primul nostru recviem / este pentru morții din Vendée. / Purtăm în piept / credința originii noastre, / Inima Sacră a lui Iisus. / Toate valorile creștine / curg încă prin venele noastre. / Domnul nostru a voit. / Nu am vrut război / spuneam / doar rugăciunile noastre / fără a fi nevoiți să ne ascundem. / Acesta este motivul pentru care Dumnezeu mărturisește / Luptăm împotriva montanearzilor / în timpul războaielor din Vendée. / Ne-au masacrat frații, / ne-au spintecat mamele, / ne-au ars copiii. / Au visat să ne distrugă, / aproape au reușit, / și nimeni nu regretă. / Pe marea efemeridă, / autorul genocidului / nu a plătit pentru acest sânge. / De aceea Dumnezeu ne iartă / dacă îl condamnăm pe acest om / în fața marelui monument. / Uneori, într-o noapte grea / umbrele ne bat la ușă. / Au numele eroilor. / De aceea Dumnezeu ne înțelege / Uneori inima ne sângerează / în memoria lui Cathelineau. / Jacques Cathelineau / Antoine de la Tremoille / Henric din La Rochejaquelein / Maurice d’Elbee / Louis de Lescure / Charles Artus de Bonchamps / Jean Chouans, / Georges Cadoudal / Jean-Nicolas Stofflet / François Charette de la Coudrerie / Nu am vrut război / spunem doar rugăciunile noastre / fără a fi nevoiti să ne ascundem.
Începând cu 2014, anticomunismul este mai discret, tema predilecta a lui Jean-Pax Méfret fiind cea creștină. Declara: „Cred că adevărata provocare este credința. Suntem condamnați să suferim aceeași soartă ca și creștinii din Răsărit? Asta e problema. Evident, martiriul lor l-ar putea vesti foarte bine pe al nostru. Peste tot în lume creștinii sunt persecutați, de aceea noi, de tradiție și cultură creștină, trebuie să ne asumăm această provocare”.
În ultima sa înregistrare de studio (2018), Jean-Pax cântă NOUN, un cântec dedicat celor uitați de comunitatea internațională – creștinii din Orient. Este povestea unui creștin răsăritean, care a supraviețuit unui atac în biserica lui. Numele face referire la litera araba „N”, prin care Daesh a însemnat casele creștinilor din Mosul în 2014. De-a lungul anilor, a devenit un semn de recunoaștere pe rețelele de socializare a dreptului de identitate creștină. „Ei mor victime ale Credinței lor / Cad în umbra Crucii: / Într-o tăcere care stârnește îndoială în inimi. a bărbațilorCa pe vremea primilor creștini, e vânătoarea Nazarineenilor”, cântă compozitorul-interpret.
„Creștinii din Răsărit sunt martirii uitați ai masacrelor îngrozitoare comise de Daesh. Solidaritatea noastră trebuie să fie nelimitată pentru aceste comunități care, timp de două milenii marcate de persecuții, trăiesc pe deplin iubirea lui Hristos în acest pământ al Originilor. Credința este puterea lor. Să ne inspirăm!” declara Jean-Pax Méfret
La force, alt cântec al lui, este un omagiu adus lui Iisus Hristos. În text, găsim tonul foarte deosebit și talentele sale de povestitor, care ne amintește că în această perioadă de Paște sunetelor din turlele bisericilor din Apus le răspund încă clopotele bisericilor din Răsărit.
Într-un interviu publicat de Le Figaro Vox pe 30.o6.2017, Jean Pax Méfret declara: „Sunt convins că a crede în ceva este esențial în viața unui om, că este o forță interioară. Credința în Hristos este și mai puternică. Cât despre „La Force”, în mod curios, nu am avut în plan să scriu un cântec dedicat lui Hristos, dorința mi-a venit de la sine. Titlul provine de la pledoaria „Dă-mi putere” care punctează imnurile din Biblie. Citirea Istoriei creștinilor din Orient și masacrul armenilor, a acestor oameni aruncați spre moarte care se agață de gândul lui Dumnezeu, m-a inspirat să scriu acest cântec. Într-un pasaj spun că văd „Strălucind sufletele tovarășilor care au murit în flăcări”.
În concluzie, Jean-Pax Méfret este în primul rând un nonconformist care cântă adevăruri. Este un adevărat patriot îndrăgostit țara sa într-o epocă a globalizării, când acest lucru este blamabil. Este un creștin militant într-o societate hipersecularizată dominată de un ateism agresiv. Cu toate acestea, cântecele sale au o funcție mobilizatoare și identificatoare, ilustrând idei sau referințe ce trebuie apărate, hrănind o estetică a angajamentului și o valorificare a onoarei. Printre adolescenți, ilustrând muzical un univers politic, ele contribuie la educare. La adulți, mențin acest univers în timp. În aceasta constă eficacitatea lor și succesul lui Jean-Pax Méfret, mai mult decât într-o inversare sau opoziție politică unică.
P.S. După cum singur recunoaște, Jean-Pax Méfret nu agreează corectitudinea politică așa cum este ea promovată: „Trebuie să strigi „Pocăință!” / Dacă nu vrei probleme / dar eu / Nu sunt corect politic / Nu m-am schimbat, sunt direct / Ce gândesc, scriu, vorbesc / și cânt de asemenea”.
sursa foto: lemde.fr
De la început declar că sunt vinovat de blasfemie. În nemernicia mea, citesc în continuare pe Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Babel, Pasternak, Soljenițîn și alții, ascult în continuare Glazunov, Tchaikovsky, Rahmaninov, Prokofiev etc. Toți ruși și, prin urmare, putiniști. Mai grav este că am să recomand și o melodie a unui grup rusesc.
Grupul Lumen (despre el este vorba) este otrupă rusă de rock din Ufa, fondată în 1998. Totul a început în 1996, când bateristul Denis Shakhanov s-a mutat în zona rezidențială Sipailovo din orașul Ufa, într-un bloc în care locuia chitaristul Igor Mamaev. Ei fuseseră colegi de școala și erau pasionați de muzica rock. Au început să cânte melodiile trupelor lor preferate. Neavând abilități vocale, s-au decis să apeleze la un coleg de clasă – Rustem Bulatov, care era și el mare fan al muzicii rock și care scria versuri. Evgeny Ognev, care a studiat la aceeași școală, a fost chemat la chitară bas. În 1998,li se alătura un alt membru – clapetistul Artur Vildanov. Așa s-a format coloana vertebrală a viitorului grup Lumen, care a rămas neschimbat până în prezent. Rustem Bulatov a devenit autorul majorității repertoriului trupei și liderul grupului.
Activitatea profesionista a grupului Lumen a început în 2002, odată cu lansarea albumului „Live in Navigator club”, înregistrat în timpul unui spectacol live la clubul local „Navigator” de către inginerul de sunet Vladislav Savateev. În 2003, au lansat albumul Without preservatives (Fără conservanți), dar recunoașterea le-a venit cu albumul „Three Ways” (Trei căi), care a ajuns în topurile posturilor de radio rusești. Succesul discului, care conținea piesele „Dream” (Vis) , „Calm Me!” (Calmează-mă), „Protest” (Protest) și „Goodbye” (La revedere), le-a permis muzicienilor să plece într-un turneu național și să devină cap de afiș (headlineri) la festivaluri regionale prestigioase.
În 2005, au lansat discul „Freedom” (Libertate), iar în 2006, albumul live „Dyshi”.
În 2007, Evgeny Trishin se alătură grupului. Cu un nou muzician, trupa înregistrează albumul „True?” (Adevărat?). După lansarea discului, echipa pleacă în turneu, cântând în peste peste 60 de concerte. Aceast album primește premiul acordat de canalul A-One TV, precum și premiul revistei Fuzz. De asemenea, le aduce titlul „Grupul anului”. În 2009, muzicienii au înregistrat albumul „Mir” (Pace), care, ca și precedentul, a primit premiul canalului A-One TV.
În 2011, pe baza înregistrărilor din concerte, grupul lansează albumul live „Labyrinth” (Labirint). În 2012, a fost lansată prima parte a albumului dublu „Into Parts” (În părți). A doua parte a acestei lucrări a apărut un an mai târziu și s-a numit „No Time for Love” (Nu e timp pentru dragoste). În 2014, muzicienii au lansat un dublu album live „Acoustics”(Acustica), iar în 2016, „Chronicle of crazy days” (Cronica zilelor nebune). Ultimul album, lansat în 2019, se intitulează „The cult of the Void” (Cultul Vidului).
Convingătoarea melodie anti-război „Vocile lumii” a fost lansată în 2016, muzica și versurile aparținându-i solistului Rustem Bulatov. Muzicienii de la Lumen au implicat numeroși colegi la înregistrarea compoziției. Clipul video a fost realizat de reprezentanți a trei popoare – ruși, belaruși și ucraineni. Aici găsiți o înregistrare din concert. Versurile sunt impresionante. Le-am tradus, dar traducerea este imperfectă.
Text
Din nou ninge, m-am gândit, dar nu, e cenuşă./ Auzi vocile oamenilor, le-a marcat pe toate cu ea./ Adânc în suflete, cicatricea va rămâne pentru totdeauna,/ Aceasta este urma războiului – durerea tuturor celor care sunt marcați de el./ Cine este viu – aceia își tratează sufletul,/ Și sunt cei a căror lumină este stinsă./ Vocile mormintelor sunt cele mai puternice amintiri:/ Nu osteniți în a repeta că viața este sfântă! Să se plictisească să mintă cei care ne despart tot timpul./ Și gloanțele ruginesc, fără să găsească niciodată o țintă./ Într-o zi cerul va deveni strălucitor, Nu va mai turna cenuşă…
Refren: Dacă auzi, adaugă numele noastre pe listă!/ Suntem dintre cei care vor să se încheie războiul!/ Dacă auziți, adăugați numele noastre pe listă!/ Suntem dintre cei care vor să se încheie războiul!
Trupurile de pe pământ îngheață ca obuzele,/ Sufletele sparg cerul cu gloanțe.
Cineva înnebunește de durere,/ Dar sunt acelea – lacrimile nu le sufocă./ Banii și uleiul le sunt unora mai dragi decât sângele,/ De parcă fiecare dintre ei s-ar fi născut dintr-o mașinărie./ Vrem doar să trăim altfel decât o fac ei,/ Inimă în piept să alegem, nu un sloi de gheață!
Refren: Dacă auzi, adaugă numele noastre pe listă!/ Suntem dintre cei care vor să se încheie războiul!/ Dacă auziți, adăugați numele noastre pe listă!/ Suntem dintre cei care vor să se încheie războiul!
Trupa Lumen cântă punk rock, post-punk și muzică alternativă. Criticii (în consens cu publicul) îi consideră a fi unii dintre cei mai străluciți reprezentanți ai noii generații de rock rusesc.
P.S.: Tinerii pe care i-ați văzut în video cântând împotriva războiului mor în aceste zile într-un conflict absurd. De aceea mi-am asumat riscul de a fi catalogat, după această postare, „idiot util” al lui Putin de către apostolii apocalipsei pandemice și de intelectualii lui Băsescu, care au devenit cu toții analiști și strategi, „uli ai războiului” și s-au întâlnit la Ministerul Adevărului. Războiul în secolul XXI nu este altceva decât eșecul politicenilor și a diplomației.
sursa foto: Banksy – lifehack.org
Creștinii sunt în Postul Craciunului, pregătindu-se pentru marea sarbatoare – Nașterea Domnului Nostru Iisus Hristos. Exact în aceste momente, „progresiștii iconoclaști”, cei care demolează statui, ideologizează știința și rescriu istoria după cum le convine, s-au gândit să ne tulbure liniștea sufletească. Un Comisar European și-a permis să emită o recomandare internă prin care interzice folosirea termenilor de Crăciun, Fecioara Maria etc., un ambasador U.E. maculează simboluri sacre creștine și, paradoxal, nu sunt sancționați. Faptul că acea recomandarea a fost retrasă nu constituie decât o manevră tactică. Cu prima ocazie, ea va fi pusă în aplicare.
În aceste vremuri tulburi și întunecate, a apărut o știre: una dintre formațiile mele preferate – Trans-Siberian Orchestra (TSO) – și-a început turneul tradițional din 2021. Va susține în 45 de zile, 325 de concerte în 80 de orașe din Statele Unite. Titlul turneului: Ajunul Crăciunului și alte povești. De ce povești? Paul O’Neill, fondatorul formației, un creștin practicant, explică „Povestea este coloana vertebrală a civilizației umane. Cred cu adevărat că umanitatea a început atunci când oamenii au stat în jurul unui foc de tabără și cineva a spus o poveste. Practic, povestea este memoria pe termen lung a umanității”.
Prin urmare, simt nevoia să împartășesc cu prietenii mei povestea lui Paul O’Neill (narată și prin declarațiile sale) și a trupei Trans-Siberian Orchestra.
Paul O’Neill (1956 – 2017), chitarist, producător, compozitor și textier s-a născut în Flushing, Queens, New York City, fiind al doilea dintre cei zece copii ai unei familii irlandeze, catolici practicanți. Tatăl său a participat la Războiul din Coreea, fiind decorat de două ori pentru curaj și promovat la gradul de sergent. După demobilizare, a urmat facultatea de istorie. În familie, exista, pe de o parte, o rigoare în respectarea valorilor creștine, iar, pe de altă parte, o libertate și o stimulare a creativității copiilor. Din acea perioadă datează pasiunea lui Paul O’Neill pentru istorie, literatură și mai ales muzică. Susținut de părinți, O’Neill a început să cânte la chitară cu o serie de trupe rock din liceu și apoi în cluburile din centrul orașului. Primii pași muzicali serioși i-a făcut la mijlocul anilor 1970, când și-a dus prima trupă de rock progresiv, Slowburn, în Studiourile Electric Lady ale lui Jimi Hendrix din New York City. Paul O’Neilla a condus și a fost producător pentru trupele rock Aerosmith, Humble Pie, AC/DC, Joan Jett, Scorpions și, în final, Savatage, unde a început să lucreze cu Jon Oliva. În 1996, i-a reunit pe Jon Oliva și Al Pitrelli (amândoi membri ai Savatage) și pe clapistul și co-producătorul Robert Kinkel pentru a forma nucleul echipei creative al unei noi trupe – Trans-Siberian Orchestra (TSO). Când Paul O’Neill a conceput proiectul Trans-Siberian Orchestra, obiectivul său a fost pe cât de simplu, pe atât de de ambițios. „Întreaga idee”, explică el, „era să creăm o trupă de rock progresiv, care să depășească limitele genului – mai departe decât orice grup de până atunci… Mult, mult mai departe, și am vrut să iau tot ce este mai bun din toate formele de muzică cu care am crescut și să le îmbin într-un stil nou. Conceptul original al Trans-Siberian Orchestra a fost cum să facem ca muzica să aibă cel mai mare impact emoțional. Întotdeauna încercăm să scriem melodii, care să nu aibă nevoie de versuri și versuri atât de poetice încât să nu aibă nevoie de o melodie, iar când le combini pe cele două se crează o poveste care conferă cântecului o a treia dimensiune.”
Trans-Siberian Orchestra a avut un debut fulminant și în scurt timp a intrat în top 10 ale celor mai vândute formații, potrivit Billboard Boxscore. Modul în care o trupă de heavy metal s-a transformat într-unul dintre cele mai mari nume din muzică este un lucru greu de explicat.
TSO s-a cimentat cu adevărat în concerte. Grupul a pornit la drum în 1999, demarând un eveniment pentru noiembrie – decembrie, care a devenit tradiție. O’Neill explică succesul: „ Aveam două atuuri – pirotehnie, lumină și lasere, de ambele părți ale arenei, precum și în mulțime; și cel mai bun sunet pe care îl putem găsi… Nu există locuri de clasa a doua la un spectacol. Am vrut ca oamenii să iasă de la spectacolele noastre cu gura căscată și întrebându-se dacă ceea ce au văzut e posibil”.
O’Neill a preluat elementele heavy metalic simfonic și le-a amestecat cu muzică simfonică clasică, operă, blues, jazz, gospel și cu un spectacol impresionant de lumini și pirotehnie. A făcut-o magistral. Concertele TSO sunt mult mai mult decât simple spectacole – sunt o capodoperă teatrală completă cu chitariști, care încurajează publicul să aplaude sau să ridice pumnul la unison, cu ascensoare mecanice, care afișează muzicienii pentru ca toți să-i vadă, cu violonişti dansatori şi cântăreţi de operă, cu recitatori, care narează povești și cu multe altele. Nu este de mirare că, după 25 de ani, această formație entuziasmează publicul.
Discografia începe cu Trilogia de Crăciun. De ce acest titlu? „Am fost întotdeauna fascinat de această zi, nu numai de felul în care ființele umane se tratează reciproc în cel mai intim mod – prieteni, vecini, familie – în Ajunul Crăciunului, ci și de felul în care națiunile și statele se tratează reciproc.” – declara Paul O’Neill.
Christmas Eve and other stories (1996) este prima parte a trilogiei și conține „Christmas Eve/ Sarajevo 12/24”, Dead Winter Dead (o poveste despre războiul bosniac) și altele. „Ajunul Crăciunului și alte povești” duce publicul într-o aventură globală povestită de Phillip Brandon. O gamă elaborată de lumini, lasere, torțe și ecrane (cel puțin 20), care afișeaza imagini cu catedrale, biserici, fulgere, foc și, bineînțeles, cei care au mărșăluit în timpul „Crăciunului unui rus nebun”, ajută la stabilirea atmosferei și nu trebuie să muncim prea mult pentru a-ți imagina și a fi răvășit de povestea spusă – scria Billbord.
Urmează The Christmas Attic (1998), care cuprinde hitul „Canon Christmas”, o interpretare a Canonului în re major al lui Johann Pachelbel cu versuri și melodii noi adăugate.
În 2004, cu The Lost Christmas Eve, se încheie Trilogia. Este o poveste al cărei fundal cuprinde un hotel prăpădit, un vechi magazin de jucării, un bar de blues, o catedrală gotică și locuitorii lor.
În aceași perioadă, TSO a lansat prima lor operă rock, Beethoven’s Last Night (1999 – 2000, 2010 – 2012). Povestea începe cu Mefisto, care apare în fața lui Beethoven, (pe muzica Requiem-ului) pentru a negocia sufletul marelui compozitor. Începe târguiala și există numeroase răsturnări de situație, iar finalul se bazează pe un fapt adevărat, dar puțin cunoscut despre Beethoven. Cântecele lui Mefisto sunt interpretate de Jon Oliva, narațiunea este susținută de Bryan Hicks. Paul O’Neill spunea: „Așa mi-am imaginat întotdeauna povestea unde ascultătorul se poate relaxa, își poate închide ochii și în câteva minute se poate plimba pe străzile Vienei anilor 1800 alături de Beethoven în ultima mare aventură din viața lui.”
O direcție creativă a constat în adaptarea unor piese clasice pentru a le face accesibile și cunoscute tinerilor (și nu numai). Cei care nu l-au ascultat niciodată pe Bach, Beethoven, Mozart, Ceaikovsiki sau Delibes, dacă ascultă Trans-Siberian Orchestra, poate vor merge pe Lakmé, sau vor asculta Beethoven sau Mozart și vor îndrăgi melodii extraordinare, care au trecut de criticul suprem, singurul critic pe care nu-l poți păcăli – timpul.
După moartea tragica (în aprilie 2017) a lui Paul O’Neill, mulți s-au îndoit și nu au crezut că Trans-Siberian Orchestra va fi capabilă să depășească pierderea liderului său creativ. Au existat însă persoane, care au insistat pentru a se continua proiectul: văduva lui O’Neill, Desiree, fiica lor de 20 de ani, Ireland Wilde, prietenul său, Al Pitrelli și Adam Lind de la Night Castle Management. Aceștia au decis să nu anuleze turneul din noembrie – decembrie 2017. Turneul din 2017 – un omagiu adus lui O’Neill, s-a bucurat de un succes răsunător. TSO au vândut peste 1 milion de bilete în timp de șase săptămâni și au încasat peste 60 de milioane de dolari din 103 spectacole. În 2019, turneul a inclus 43 de piețe poblice cu două spectacole, 23 de piețe cu un singur spectacol, 109 spectacole în sali închise în 66 de orașe (pe parcursul a 48 de zile) și au raportat câștiguri de 613 de milioane de dolari.
„Paul a spus întotdeauna că vrea ca TSO să trăiască mai mult decât noi toți”, declara Al Pitrelli pentru Billboard. „A vrut ca următoarele generații să o conducă și să continue, să lase arta să trăiască. Aceasta a fost întotdeauna definiția noastră a raiului, modul în care oamenii își amintesc de tine peste 100 de ani. Dacă încă vorbesc despre noi în mod pozitiv, atunci ne-am făcut treaba”.
Trans-Siberian Orchestra are un nucleu de 23 membri permanenți (acționari) și 90-130 de artiști angajați temporar pentru turnee. Sunt din Europa, din Asia, din America de Nord și de Sud, din lumea muzicii clasice, lumea rock-ului, lumea Bisericii, lumea teatrului etc. Există reguli foarte stricte de comportament; de aceea niciun membru nu a fost implicat în vreun scandal legat de consumul de alcool, droguri, abuz sexual etc.
Trans-Siberian Orchestra a devenit cunoscută prin operele filantropice. Paul O’Neill a introdus de la început o regulă, care este respectată și astăzi: o cotă din încasările de la fiecare concert este donată organizațiilor caritabile, care se ocupă de copii, bătrânii sau săracii din localitatea unde se desfășoară spectacolul. Se estimează că sumele totale sunt cuprinse între 26 și 34 milioane de dolari.
La 25 de ani de la înființare, povestea TSO și a lui Paul O’Neill continuă.
La finele fiecărui spectacol, Trans-Siberian Orchestra cântă O Fortuna din Carmen Burana a lui Carl Orff. Să ascultăm:
sursa foto: Botticelli ca. 1445 – 1510 – The Birth of Christ artbible.info
Acum două săptămâni, un fost student al meu din 1994 (acum medic renumit în Republica Moldova) mi-a trimis câteva materiale despre Svetlana Kopilova și m-a întrebat ce părere am. Recunosc, nu auzisem nimic despre ea și de aceea am fost impresionat. Am descoperit o personalitate unică: actriță de succes, poetă, textieră, compozitoare, creatoarea unui nou gen –cântecul parabolă și mărturisitoare ortodoxă. Acest lucru m-a determinat să-i fac o prezentare.
Svetlana Kopilova s-a născut într-o noapte geroasă de februarie (ziua a 22-a), anul 1964, în orașul Irkutsk din Siberia. Nu și-a cunoscut propriul tată, a fost crescută până la vârsta de 5 ani de mama ei Alla (care era desenatoare), de bunica Valentina și de străbunica Marta („bunica Manya”). În 1969, mama ei s-a căsătorit cu Serghei, un strungar. Fata și-a acceptat imediat tatăl vitreg și a început să-i spună tată, iar el a iubit-o (și o iubește) ca pe propria sa fiică. Copilăria ei, într-un sat muncitoresc, a fost în condiții grele (6 persoane în două camere, fără nici o notă de lux). Dar Svetlana nu se plânge niciodată de copilăria ei. „Toată copilăria mea este pătrunsă de raze aurii”. Bunica Valia lucra la o stație seismică, de unde aducea adesea baloane uriașe alb-negru, care puteau fi umflate de dimensiunea unei camere. Aceasta este o amintire foarte vie. „Baloanele erau atât de mari încât nu le-am putea umfla niciodată la dimensiunea la care am fi putut. (…) Era un fel de simbolism în aceste bile, pentru că erau doar două culori – alb și negru, iar culoarea am ales-o în funcție de starea mea de spirit. Dacă eram tristă – negru, alb – dacă eram veselă… Și cât de departe am zburat”. Baba Manya pur și simplu o adora pe strănepoata ei. În interviurile sale, Svetlana Kopilova vorbește numai despre amintirele frumoase și doar rar despre greutățile din copilărie, pe care le înfrumusețează „Îmi plăcea pâinea neagră cu unt, stropită cu zahăr. Bunica a numit această pâine „răsad”. Ciorbele cu carne nu le-am cunoscut deloc, am mancat doar această pâine, dar întotdeauna cu mare placere” sau „Zăpada scânteietoare la soare, ger, cizme de pâslă, mănușă la nas, și o coadă de un kilometru pentru cativa cârnați! Dacă sari peste coadă – sevă de mesteacăn în cutii de trei litri.” Toate necazurile erau compensate de natura siberiană: „Îmi amintesc că primăvara toată curtea noastră era îngropată în liliac. Era atât de mult pe cât nu am văzut în toată viața mea. Și îmi amintesc, de asemenea, straturi frumoase de flori bine îngrijite – panseluțe; pe bănci stăteau bătrâne, printre care și străbunica mea, Baba Manya. Tufele de salcie, sub coroanele cărora ne jucam. Și, de asemenea, – plopii puternici, în care îmi plăcea să mă cățăr.”
Dragostea și sprijinul pe care membrii familiei Kopilov și l-au arătat întotdeauna reciproc, natura siberiană, cunoașterea timpurie a poeziei și cântecele lui Vladimir Visotski au avut o influență incontestabilă asupra formării caracterul și personalitatea cântăreței. Peste ani ea mărturisește „… eu vin din Siberia. Poporul siberian este foarte deschis, amabil, nu e invidios, mereu e gata să ajute. Un contrast foarte mare cu Rusia europeană și Europa. Acolo toată lumea zâmbește, dar nu simți căldură în timpul unei conversații, toată lumea este foarte detașată, fiecare este pentru sine. Suntem diferiți.”
Încă din copilărie, Svetlana a organizat mici spectacole acasă și a cântat, i-au plăcut în special melodiile lui Valeri Obodzinsk și Vladimir Visotki, dar cu toate acestea s-a înscris la Colegiul tehnic de Aviație din Irkutsk. „Nu știu de ce aveam nevoie de el, dar analizând viața trecută, cred că aveam nevoie de el, pentru că acolo l-am cunoscut pe un băiat, Leșa Sokolov, cu care am devenit prietenă și el a fost cel care m-a învățat să cânt la chitară. Apoi Leșa s-a prăbușit într-o prapastie cu o mașină, la vârsta de 20 de ani. Apoi am dorit să studiez designul aeronavelor, materialele de rezistență, aerodinamica și altele. Dar, de fapt, toate evenimentele care se întâmplă cu o persoană nu sunt întâmplătoare. O școală tehnică este o etapă de cunoaștere a lumii. În perioada de studii la școala tehnică, m-am îndrăgostit de teatru.”
Svetlana nu a droit să lucreze la o fabrică de avioane, a visat să devină actriță și a decis să intre la Școala de teatru din Irkutsk, dar a fost respinsă. După eșec, fata și-a petrecut un an, pregătindu-se pentru admitere. În 1982, ea a plecat să cucerească Moscova și, la prima încercare, a intrat la Școala de Teatru Șciukin la grupa celebrului maestru sovietic Evgheni Simonov. Svetlana a început să joace în filme din anul II, a fost norocoasă, a ajuns în mâinile unui regizor bun – Valeri Ribarev. La început, a jucat în două filme: „Martor” și „Numele meu este Arlecchino” – filmul care i-a adus Svetlanei primul mare succes. Ulterior a mai fost distribuită în opt filme,fiind una dintre cele mai proeminente tinere actrițe din anii ¢80 și ¢90. Cu această imagine, ea a călătorit jumătate din lume, a fost chiar și în Australia și Noua Zeelandă, ca vedetă a cinematografiei sovietice.
Odată cu prăbușirea sistemului sovietic, părea că și visele, privind o carieră în cinema s-au prăbușit. Industria cinematografică a intrat in faliment, filme noi nu au fost realizate, astfel încât excelenta actriță Svetlana Kopilova a rămas șomeră. Cu toate acestea, perioada nu a fost caracterizată de Svetlana drept dominate de eșecuri. În acele momente, îl întâlnește pe viitorul soț ei, Iuri Bondarenko, (se căsătoresc în 1991), iar în 1992 cuplul are un fiu, Dmitri. Din 1992 până în 1997, ea nu a lucrat decat temporar, dar a urmat cursurile de engleză de 2 ani ale Universității Lingvistice de Stat din Moscova. Scrie poezii și compune muzică. În 1992, soțul ei l-a cunoscut din întâmplare, pe celebrul poet și compozitor Valeri Zuikov. Acesta a fost încântat, citind poeziile și ascultând compoziții create de Svetlana Kopilova. I-a explicat diferența dintre compozițiile bardice și melodiile pop. Svetlana a început să scrie pentru scena mare. Prima cântăreață, care a interpretat o melodie a Svetlanei, a fost Kristina Orbakaite. Colaborează activ cu compozitori și cântăreți celebri: Igor Sarukanov, Viaceslav Malezhik, Valeri Zuikov, Valentina Tolkunova etc. A scris multe cântece pentru formatii pop („Reflex”, „Strelki-International” și altele). Poeziile ei, puse pe muzica unor compozitori celebri, sunt interpretate și în prezent.
În 1997, s-a întors la cinema, jucând alături de fiul ei Dima în filmul „Timpul unui dansator” de V. Abdrashitov. Până în 2004 a mai jucat în 10 filme.
Schimbările apar din nou în viața Svetlanei: în 2004, descoperă credința. Prima întâlnire cu Ortodoxia s-a petrecut în copilărie. Din întâmplare, Svetlana găsește în comoda bunicii o figură a unui înger, brodată pe o batistă (care va deveni un fel de talisman al ei și va face o călătorie comună cu Svetlana din hinterlandul siberian la Moscova). Adevărata credință a venit însă la ea mult mai târziu. „M-au botezat la 12 ani, dar eram cu totul nedumerită… nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine, de ce mi-a stricat preotul coafura, de ce mi-a tuns niște bucle. Am fost șocată, m-am enervat, nu mi-a plăcut, mi-a fost rău de la mirosul de tămâie. Conștient, am venit spre credință când aveam deja un copil. Mai mult, tot cu mâna ușoară a unei actrițe, Marina Sakharova, cu care nu ne-am mai văzut de mulți ani și ne-am întâlnit la niște teste pentru un film, în drum spre metrou, la întoarcere, am intrat în conversație și mi-a spus că merge la biserică. Pentru mine a fost un șoc. Dar ea a vorbit atât de convingător și atât de contagios încât am decis și eu să merg.” Întâlnirea cu celebrul predicator rus și poet religios Artem Vladimirov (protopopul Bisericii Tuturor Sfinților din Krasnoe Selo – Moscova), la opt ani de la prima împărtășanie, devine un punct de cotitură în viața și opera Svetlanei Kopilova. Artem Vladimirov a devenit duhovnicul/ parintele spiritual al Svetlanei.
Din 2006, Svetlana și-a schimbat genul lucrărilor sale. Nu a mai scris cântece pentru scenă, lucrările ei au fost îndreptate către credința ortodoxă. A lansat un nou gen – cântecele parabolă.Svetlana nu a putut găsi interpreți pentru noile compoziții – cântece-parabole, cântece-balade (cei cu care colaborase până atunci au refuzat), așa că a luat chitara, a început să le interpreteze, să înregistreze albume și să facă turnee în toată Rusia, devenind și cântăreață. Este o chitaristă excepțională, dar preferă acompaniament cu două chitare și de aceea este asistată de cei mai cunoscuți chitariști ruși: Mihail Olencenko, Serghei Uriupin, Dmitri Koltakov, Alexander Oltsman. A avut succes. A înregistrat 19 albume (cele mai cunoscute „Un dar pentru Dumnezeu. Cântece-parabole”; „O perie în mâinile lui Dumnezeu. Cântece-parabole 2”; „Rusia purtătoare de Dumnezeu. Cântece-balade”; „Și”; „Iartă-ne, Suveran!” – dedicat aniversării a 400 de ani ai Casei Imperiale Romanov; „Tămâie din Somalia”; „Doar cântece”; „Chipul lui Dumnezeu este mai prețios decât un rubin”) și a susținut peste 2ooo de concerte în perioada 2008 – 2021.
Cântece-parabole, cântece-mărturisiri, cântece-rugăciuni. Pentru mulți spectatori și telespectatori, acestea au devenit o descoperire și o revelație. La concertele ei vin foarte mulți tineri, iar cântăreața este foarte bucuroasă de asta. Bărbații, care au servit în forțele speciale, după ce au fost martori la ororile războiului și ale morții, plâng la cantecele Svetlanei. Și pentru ea acesta este cel mai înalt premiu, pentru că își cântă melodiile pentru ca inimile oamenilor să se deschidă.
Vizionând concertele (se află gratuit pe pagina ei oficiala) constați că nu este întotdeauna ușor să-i ascultați cântecele-parabole, cântecele-balade. Nu pentru că nu ne plac melodiile ei, ci pentru că aceste cântece ating în sufletul nostru ceea ce nu dorim întotdeauna să scoatem în lumină, ceea ce nu am dori să ne amintim. În agitația și rutina noastră zilnică, încercăm să nu tulburăm acele colțuri ascunse ale sufletului nostru, în care nu păstrăm cel mai bun bagaj al vieții.
„Vreau ca sufletele să se înmoaie puțin. Dacă am reușit să ating niște fire din sufletul unei persoane, atunci cu siguranță va avea un fel de continuare. Aceasta este o sămânță atât de mică pe care Domnul, în acest caz – prin mine, în alte cazuri – prin altcineva, o aruncă în pământ. După cum știți, solul este uneori pietros, uneori fertil. Prin urmare, boabele nu germinează întotdeauna ușor și rapid. Dar vreau să cred că și prin pământul pietros, bobul tot se va sparge. Este clar că Dumnezeu mi-a dat talent, este limpede că trebuie să slujesc cât mai bine, cu dăruire deplină. Și Domnul face deja minuni cu oamenii, le deschide inimile. Și inimile sunt înmuiate. Lacrimile îmi apar si mie în ochi. Un bărbat a venit la mine și a spus că a plâns tot concertul. Am spus: „Scuzați-mă, vă rog”. Și el: „De ce, mă bucur foarte mult. La urma urmei, acestea sunt lacrimi de curățare.” – spune Svetlana.
Particularitatea creativității Svetlanei Kopilova constă în profunzimea semnificațiilor și simplitatea formelor creațiilor sale, o combinația dintre tradiția ortodoxă și limbajul cântecului, accesibil și ușor de înțeles pentru ascultătorii obișnuiți. Cântecele, într-un sunet mai mult subtil și lipsit de patimă, arată poziția ei civică exprimată în respectarea poruncilor lui Dumnezeu, durere pentru soarta țării, nevoia de credință ortodoxă, respingerea abuzului împotriva copiilor, compasiunea pentru slăbiciunea umană.Cântăreața este, parcă absentă, narațiunea se desfășoară detașat, dar în final se relevă sensul a ceea ce se întâmplă, dezvăluind Adevărurile eterne, făcându-le accesibile înțelegerii.„Învățați să iertați, să înțelegeți și să ascultați cu atenție…” este mesajul Svetlanei. De aceea,cântăreața și a câștigat o mare popularitate nu numai în rândul credincioșilor ortodocși, ci și a reprezentanților altor confesiuni și a oamenilor îndepărtați de religie.
“Consider că pildele sunt cel mai favorabil mod de a transmite un gând unei persoane. De aceea îmi place foarte mult genul cântecului-parabole, care uneori dezvăluie Ortodoxia într-un mod discret. Oamenilor nu le place, urăsc, când sunt învățați, când li se spune ceva direct. Spiritul lor de contradicție apare imediat. Dar când ascultă pilda, ei deodată, pe neașteptate, se recunosc. Și toată lumea știe că nu degeaba a vorbit Domnul Iisus în pilde. De foarte multe ori, după concerte, oamenii vin la mine și spun că au găsit răspunsuri la multe întrebări. Încep să se vadă pe ei înșiși din exterior, iar acest lucru funcționează mult mai bine decât edificarea directă. Mulți oameni mărturisesc că ale mele cântece au devenit pentru ei o poartă către lumea spirituală. Dar nu atribui nimic persoanei mele, mă simt ca acea „perie în mâinile lui Dumnezeu” prin care Domnul Însuși conduce la Sine.” declara în 2016 artista.
Fiecare viers al cântecului ascunde un sens pe care trebuie să-l descoperi singur. Câteva exemple: … dar dacă nu vrei să auzi șoapta, într-o zi o piatră va zbura spre tine. (Vis) Nu o văd [pe mama] – asta înseamnă că nu există deloc. Ei bine, spune-mi, dacă ești deștept, ei bine, unde este, unde?! (Gemeni); Voi picta toate gradele de lumină cu cărbune negru, iar cu var voi picta noaptea pe o pânză a mea. (Perie); Ce a meritat, ce fel de viață neprihănită era frunza de toamnă, că brusc a devenit aurie (Frunze de toamna).
Cine nu este impresionat de Orașul Îngerilor dedicat copiilor din Beslan uciși de teroriști?
Întregul pământ a fost străbătut de multă vreme/ Până la cele mai mici insule/ Și puteți găsi pe hartă/ multe orașe diferite./ Dar unul îl am în inimă -/ Sângerând, viu -/ Se numește Orașul Îngerilor/ Și nu este pe hartă./ Orașul îngerilor este ultimul refugiu/ Până și păsările cântă încet acolo// Copiii din Beslan dorm./ Cine este vinovat?/ Orașul îngerilor este un rasarit de toamnă…/ Nu poți crește în acest oraș,/ Acolo frunzișul șoptește în liniște: Cine este de vină ?/ Orașul ăsta e tot din marmură,/ vii acolo măcar o dată./ Cine este acolo cu fratele său? cine este cu mama lui?/ Ei bine, cine este singur?/ Și îngerii sunt vizibili peste tot -/ Există o mulțime de ei pe plăci./ Au împânzit acest loc,/ Protejând astfel încât copiii să doarmă. Ochi puri/ Și frumoși privesc de pretutindeni…/ Ce au avut de suferit atunci -/ Și nu ne putem imagina!/ Și/ roua strălucește pe marmura netedă a lacrimilor Mamei…/ Și sunt trei sute treizeci de îngeri/ Și sunt în ceruri!
Svetlana Kopilova nu se consideră cântăreața „Nu am educație muzicală, nu am voce, cânt doar cât pot mai bine. Prin urmare, să fiu numita cântăreța este prea mult pentru mine. Eu sunt actriță calificată, eu sunt interpreta cântecelor mele”.
Svetlana este un oaspete frecvent al canalelor de televiziune Soiuz Orthodox și Spas.
Galina Zagainova scria„Cântecele ei sunt întotdeauna opere de artă. Uneori este greu să le asculți, inima se strânge de durere, ochii sunt acoperiți de lacrimi, dar doar așa se poate trezi sufletul uman și să vină la Dumnezeu.”
Svetlana Kopilova este implicată în activități de caritate (peste 1000 de concerte au avut acest caracter). De 10 ani cântă în peste 100 de închisori și colonii penitenciare fiind numită de deținuți „îngerul nostru”. Igor Pizhanov unul din organizatorii turneului scria în 2017: Când Svetlana Kopilova, o fată fragilă cu o chitară, vine în colonie, ochii oamenilor „se deschid”, încep să plângă. Ofiţerii spun că tensiunea din colonie după concerte este înlăturată, prizonierii devin din ce în ce mai liniștiți. Condamnații devin admiratorii ei înfocați.”A strâns fonduri pentru construcția sau restaurarea bisericilor ortodoxe în satele rusești, pentru copii orfani, pentru delicvenții juvenili, pentru refugiați.
În concluzie, Svetlana Kopilova are un dar rar întâlnit: acela de a combina poezia cu muzica și a le da un înțeles creștin profund. Cântecele-parabole ale ei sunt un prilej de a reflecta asupra valorilor eterne, care ating inimile diverșilor oameni: binele, răul, Dumnezeu, jertfa de sine, pocăința, iertarea, Eternitatea…
Ascultați 3 parabole: Gemenii, Despre câine, Bărbierul – cu subtitrare în limba română.
P.S.1: In 2017, Svetlana Kopilova declara: De fapt, nu-mi plac expresiile „artă ortodoxă” sau „cântec ortodox”. Deși sunt o persoană ortodoxă. Simți diferența? O persoană poate fi ortodoxă, dar nu un cântec sau o artă. Melodia poate fi bună sau rea. Nu există nici un cuvânt despre Dumnezeu în „Șalul turcoaz” sau în parabola „Ferestre”, dar vorbesc despre El.”
P.S.2: În prefața volumului de poezii „Balada țarului”, protopopul Artem Vladimirov scrie: „Svetlana Kopilova a primit de la Dumnezeu darul credinței copilărești, adevărate și sincere. Credința în Cuvântul întrupat și în Biserică a stârnit în ea un sentiment poetic ascuns anterior. Cât de îmbucurător este faptul că acest cuvânt care emană din inima ei feminină nu este vag în semnificațiile sale, nu este lent și confuz, ci simplu, clar și… frumos, care îmbină organic într-un singur canal atât vocabularul slavonesc bisericesc, cât și un simplu, cuvânt popular neîmpodobit”.
sursa foto: iskitimeparhia.ru
Je chante avec toi liberté este un cântec interpretat prima dată în Franța, în 1981, de Nana Mouskouri. Este de fapt „Va, pensiero” (corul sclavilor evrei) din opera Nabucco de Giuseppe Verdi, având un alt libret. Într-un an, discul s-ar fi vândut în 723.000 de exemplare (conform site-ului InfoDisc.fr), făcându-l unul dintre cele mai mari hituri din Franța ale cântăreței. Variantele în engleză (Song for Liberty), germană (Lied der Freiheit), spaniolă (Libertad) și portugheză (Liberdade) au avut aceeași primire entuziasmantă din partea publicului. Acest succes s-a datorat interpretei, muzicii lui Verdi, textului (Pierre Delanoë și Claude Lemesle) și aranjamentului muzical al lui Alain Goraguer.
Artista
Nana Mouskouri (Ioánna Mouskhouri), o legendă vie a muzicii și un superstar (prin prisma vânzărilor de albume), s-a născut pe 13 octombrie 1934, în Chania (Creta). Tatăl ei, Konstantínos, a lucrat ca proiecționist la un cinematograf local, iar mama ei, Alíki, a lucrat acolo ca ușier. Ioánna avea trei ani, când toată familia s-a mutat la Atena. Copilăria a fost marcată de ocuparea Greciei de către trupele Germaniei naziste și de activitatea tatălui său în mișcarea de rezistență împotriva naziștilor din Atena. De la vârsta de doisprezece ani, Nana Mouskouri începe să ia lecții de canto, pian și armonie. Asemenea lui Demostene, a luptat cu îndarjire pentru a-și corecta un defect congenital: avea doar o coardă vocală „funcțională”. Această afecțiune rară i-a conferit vocii un timbru deosebit de original. Părinții au muncit din greu pentru a o trimite pe Nana și sora ei mai mare, Jenny, la prestigiosul Conservator Elen din Atena. Nana Mouskouri a fost acceptată la Conservator în 1950, la secția muzică clasică (canto-opera). A fost remarcată pentru pasiunea în studiile de muzică clasică, perfecționându-și vocea cu o auto-disciplină extraordinară, urmând și cursuri de pian și armonie. Apoi, a început să cânte cu un grup de jazz. Când profesorii Conservatorului au aflat despre implicarea Nanei Mouskouri într-un gen de muzică pe care ei îl considerau absolut lipsit de valoare, au exmatriculat-o cu o lună înainte de absolvire. Visele Nanei Mouskouri de a deveni cântăreață de operă au fost distruse.
Cariera de cântăreață a Nanei Mouskouri a început în 1959 (premiul I la Festivalul cântecului grecesc cu piesa Kapou Iparchi Agapi Mou de Hadjidakis) și s-a desfășurat pe parcursul a aproape șapte decenii. Fapt unic – toate concertele, toate cântecele și toate albumele s-au bucurat de un succes mixt: atât la public, cât și la critici. A cântat muzică populară, jazz, romanțe, canțonete, muzică ușoară, operă etc. A înregistrat peste 1.550 de melodii diferite, în peste 450 de albume în germană, engleză, spaniolă, franceză, greacă, italiană, latină, ebraică, japoneză, olandeză, portugheză, galeză etc. Este cea mai vândută artistă din lume. Apare pe lista celor douăzeci și cinci de artiști, care au vândut cele mai multe discuri din lume, înaintea artistelor Madonna și Céline Dion, cu o cifră estimată la 480 de milioane de vânzări. A dobândit peste 230 de discuri de aur și platină în întreaga lume. În 2005 – 2007, a planificat un turneu de concerte de adio, în Europa, Australia, Asia, America de Sud, Statele Unite și Canada, încheiat în Grecia cu un spectacol la care au participat peste 10.000 de fani. Nana Mouskouri a anunțat că se retrage „Nu m-am gândit niciodată că voi îmbătrâni atât de mult. Este mai bine să mă opresc în timp mai stau bine în picioare. Vreau doar să fiu mândră și într-o formă foarte bună și să mulțumesc publicului pentru toată această dragoste„. A rezistat în afara scenei doar șase ani. Acea despărțire de muzică și de public a îmbolnăvit-o. Totul s-a schimbat după ce artista a luat decizia de a pleca în turneu cu ocazia celei de-a 80-a aniversări, care avea loc în octombrie. Turneul a debutat la sfârșitul lui 2013, în America de Sud, a trecut prin Franța, Canada, Marea Britanie și Germania. La revenirea ei pe scenă, la vârsta de 80 de ani, la baza colinei Acropole din Atena, același loc în care s-a retras, în 2008, artista a declarat „Vreau să fiu clară: acum șase ani, la Teatrul Odeon, Herodes Atticus era vorba de un adio. Era o epocă în care simţeam că îmbătrânesc, în care lumea căreia îi aparțineam dispăruse (…). Vocea îmbătrânește, la fel și fața sau părul. Își pierde din prospețime. A mea a trecut prin asta, dar a rămas sigură, iar eu ating aceleași note înalte ca altădată“. La 83 de ani, Nana Mouskouri lanseaza Forever Young, al 134-lea album ocazie cu care remarca „Am primit multă dragoste și sper că am dat cel puțin la fel de mult. Sunt mândra că am reușit să comunic și să transmit mai mult din speranța pe care am avut-o toată viața”.
Dar poate cel mai bine își exprimă sentimentele într-un interviu dat presei canadiene cu ocazia turneului din 2018: „Muzica este prima mea iubire și va fi si ultima mea iubire. Ea a fost cea care m-a ales pe mine. Îi datorez existența mea. M-a atras, m-a sedus, m-a lăsat să mă apropii de ea. Mi-a permis să o cunosc, să vin la ea cu umilință pentru a o recunoaște la adevărata ei valoare. M-a îmblânzit și am învățat să o respect și să o servesc cu demnitate, fără să o trădez vreodată. Ea a devenit complice și mijlocul meu de comunicare. Cred că așa mi-am găsit treptat identitatea de cântăreață în acest templu pe care îl numim scenă. Etapa este un punct de neîntoarcere, deoarece odată ce ați trecut-o, nu mai sunteți la fel. Am trăit, împărtășit, primit, dat. Totul este unic și nu se mai întoarce niciodată. Pe scenă am învățat să mă exprim cântând: totul pentru dragoste”.
Nana Mouskouri a fost numit ambasador al bunăvoinței al UNICEF în octombrie 1993. A preluat misiunea de la ambasadorul anterior, actrița americană, Audrey Hepburn. Prima misiune a dus-o în Bosnia pentru a atrage atenția asupra situației copiilor afectați de războiul civil. A fost profund emoționată de experiența sa din Bosnia și a inițiat o serie 40 de concerte de strângere de fonduri pentru copii defavorizați sau victime ale violenței. A donat și din averea proprie peste 5 milioane dolari. „Am încercat întotdeauna să privesc prin ochii copiilor. Sunt ei fericiţi? Triști? De ce au nevoie? Oriunde merg, descopăr copiii drept victime ale societăţii… Avem datoria să le vorbim liderilor politici, să influențăm oamenii pentru a le da acestor copii un viitor mai bun”.
Nana Mouskouri a reprezentat Grecia în Parlamentul European (1994 -1999) ca membru al partidului conservator Noua Democrație. A susținut ideile tradiționaliste și suveraniste și s-a împotrivit curentului “progresist”. Și-a dat demisia din funcția de deputat European explicând că e o pacifistă ferventă și refuza să sprijine războaiele. „Nu cred că dacă nu știi nimic despre tristețe nu ai cum să apreciezi fericirea”.
Nana Mouskouri locuiește în prezent în Elveția.
Textul lui Pierre Delanoë și Claude Lemesle:
Când tu cânți, eu cânt cu tine libertate
Când tu plângi, eu plâng odata cu durerea ta
Când tremuri de teama, mă rog pentru tine libertate
În bucurie sau în lacrimi te iubesc
Amintiți-vă zilele jalnice
Țara mea navele voastre erau galerele
Când tu cânți eu cânt cu tine libertate
Și când ești absenta eu sper
Cine ești tu? Religie sau realitate ?
O idee revoluționară?
Cred că ești singurul adevăr
Noblețea umanității noastre
Înțeleg că trebuie sa murim pentru a te apăra
Că toata viața te vom aștepta
Când cânți, eu cânt cu tine libertate
În bucurie sau în lacrimi… Te iubesc
Cântecele speranței au numele și vocea ta
Calea istoriei ne va conduce la tine
Libertate, Libertate
În sfârșit, aranjamentul muzical al lui Alain Goraguer
P.S.1: Nana Mouskouri vorbește fluent 6 limbi străine și se descurcă în alte zece limbi. De aceea în turnee cântă și în limba țărilor repective.
P.S.2: În aceste vremuri pandemice, dominate de tot felul de curente „progresiste”, în care drepturi cetățenești sunt limitate prin măsuri absurde, este momentul să ne gândim la Libertate și să o apărăm.
sursa foto: dw.com
Doi buni prieteni de-ai mei (și în lumea reală și în lumea virtuală), după ce au văzut postarea cu Joan Baez, m-au întrebat: cum eu, un om de dreapta, o promovez pe socialista, dacă nu comunista Joan Baez?
Le-am răspuns: Joan Baez nu este nici socialistă, nici comunistă, nici fascistă, nici…
Joan Baez este o reprezentantă a generației rebele, care a întors societatea de pe un drum greșit. Ea este un simbol pentru acea generație care s-a format cu Beatles-ii (în România cu Phoenix), contestatari neviolenți – flower power -, generația mișcărilor studențești contestare care l-au doborât pe de Gaulle și care scriau pe zidurile Sorbonei: în stânga, Dumnezeu este mort, semnat Nietzsche, iar, în dreapta, Nietzsche este mort, semnat Dumnezeu.
O generație, care s-a implicat în marile probleme ale societății: experimentele atomice, războaiele, foametea, drepturile omului, apărarea minorităților, drepturile civile etc. Astăzi, când sub pretextul luptei împotriva terorismului, împotriva corupției, împotriva… împotriva… ne îndreptăm către state autoritare, care își justifică în acest mod încălcarea democrației și a libertăților, parcă mai mult decât oricând am avea nevoie de o asemenea generație.
Joan Baez este o conștiință a societății. Un om, care a fost prieten cu Václav Havel și Lech Walesa, nu poate fi acuzată de stângism.
Joan Baez este un om care și-a donat toate veniturile din concerte, nu unei fundații proprii, ci organismelor internaționale cu preocupări în domeniu.
Să ascultăm 4 melodii cântate de Joan Baez:
sursă foto 1: stolaf.edu
Într-o societate în care valorile se schimbă (delațiunea a căpatat dimensiuni morale), iar ipocrizia este acoperită cu denumirea de corectitudine politică, vă propun să medităm pe muzica lui Vladimir Vîsoțki, acest Bob Dylan al Estului Europei.
Fiți atenți la versuri.
Iar dacă ne referim la iubire, puține melodii au atâta încărcătură dramatică cum are cântecul liric dedicat soției sale, Marina Vlady, pe adevăratul său nume contesa Catherine Marina de Poliakoff-Baïdaroff.
PS: sper că pentru unii fundamentaliști faptul că îl apreciez pe Vladimir Vîsoțki, care este unul dintre cântăreții preferați ai lui Vladimir Putin, să nu mă eticheteze drept putinist.
Vladimir Vysotsky & Marina Vlady (sursa: pinterest.com)
Vasile Astărăstoae 