Publicat în etică medicală, SARS-CoV-2

Etică medicală și medicalizarea societății

Felul în care este gestionată coronacriza aduce în atenția publicului conceptul de medicalizare a societății și, mai ales, conflictele etice apărute.

Medicalizarea este, de obicei, definită ca un proces în care tot mai multe aspecte ale vieții de zi cu zi intră sub stăpânirea, influența și supravegherea medicală. Procesul de medicalizare face parte dintr-o evoluție istorică mult mai amplă, care implică înlocuirea valorilor sociale asociate cu instituțiile tradiționale (biserica, dreptul și familia) cu valorile științei. Medicalizarea este evidentă, mai ales, în crizele medicale când se manifestă sub forma unei „dictaturi politico-medicale”. Astăzi, conceptul de medicalizare este dihotomizat în două componente: medicalizarea economică (în care profitul joacă un rol central) și medicalizarea socială (preocupările sunt de control social).

Medicalizarea economică

Medicalizarea economică este legată de politica economică a industriilor din domeniul sănătății (inclusiv asociații de medici, companii de asigurări și companii de medicamente) și, mai ales, de felul prin care interesele economice modelează cunoștințele medicale și discursul medical. În final, se ajunge la „transformarea problemelor nemedicale în probleme medicale” (Sismondi 2004).

De la dezastrele din politicile publice create de medicamente (de exemplu, Sulfanilamida în 1937 sau Talidomida la începutul anilor 1960), s-a recunoscut că sănătatea este un domeniu în care există un conflict între interesele firmelor din sectorul privat (ghidate de profit) și cele ale pacienților. De fapt, este vorba de conflictul între etica medicală și etica afacerilor. Poitras și Meredith (2009) demonstrează că medicalizarea economică implică o divergență etică puternică între obiectivul de maximizare a bogăției acționarilor și normele științei și metodele științifice asociate cu etica medicală. Analiza etică a acestor evoluții este complicată deoarece firmele din sectorul privat desfășoară cea mai mare parte a cercetării și dezvoltării medicale și au impus standardele etice pieței. Corporațiile doresc să recupereze cheltuielile cât mai curând posibil și să exploateze avantajele primului venit cu medicamente sau dispozitive (necesare sau nu). În etica afacerilor, este necesar, în primul rand, să se recunoască faptul că toate corporațiile urmăresc strategii compatibile cu maximizarea averii acționarilor. Astfel, nu promovează transparența etică. Este iluzoriu să ne așteptăm la mult mai mult decât la o abordare formală „etică-legală” a deciziilor corporative. Standarde etice semnificativ mai ridicate pot avea un cost financiar, care afectează profitabilitatea corporativă, și vor fi respinse. În stabilirea cadrului legal și de reglementare pentru profesia medicală, guvernele, parlamentele sunt înclinate să adere la etica utilitaristă în care deciziile sunt luate pe baza calculelor cost-beneficiu. Metoda precisă de determinare a costurilor și beneficiilor depinde de o serie de factori politici și sociali, deoarece sursa de capital pentru corporațiile din domeniul medical sunt piețele financiare globale.

Medicalizarea economică este evidentă în campaniile de marketing realizate de companiile farmaceutice. Campaniile sunt concepute pentru a pune în aplicare o percepție publică a bolii și a sănătății în concordanță cu portofoliul de produse medicamentoase. Marketingul eficient îi face pe indivizi să-și vadă corpurile ca fiind inerent bolnave și că se pot însănătoși numai cu un tratamentul medical. Tratamentul factorilor de risc pentru îmbolnăvire și nu doar al bolii asociate a permis, de asemenea, companiilor farmaceutice să crească dramatic vânzările de medicamente și implicit profitul. De aici sintagma „Un om sănătos este un bolnav care se ignoră”. Medicalizarea economică implică o rețea complicată de interacțiune între medici și companiile farmaceutice. După Donohue și colab. (2007) cheltuielile pentru publicitate și promovare către profesioniștii din domeniul medical și consumatori au fost în 2005: 4,2 miliarde dolari pentru publicitatea directă către consumator; 18,4 miliarde de dolari pentru eșantioane gratuite acordate în special medicilor; 6,8 miliarde de dolari pentru evenimente medicale și 429 milioane dolari pentru publicitatea în mass-media.

O strategie de marketing a industriei farmaceutice se referă la:

a. influențarea liderilor de opinie. Se depune un efort considerabil ca liderii de opinie să vorbească favorabil despre produsul unei companii. În multe cazuri, liderii de opinie obțin câștiguri financiare. Liderii de opinie sunt utilizați pentru prezentări cu privire la rezultatele cercetării, prelegeri la conferințe finanțate integral sau parțial de corporații, consultanți plătiți pentru corporații, organizează simpozioane etc. Astfel de interacțiuni, care sunt fără îndoială legale și legitime, provoacă îngrijorare etică atunci când este dificil să se determine gradul de independență al liderilor de opinie. Deși este tentant să concluzionăm că liderii de opinie au o statură etică suficientă nu este întotdeauna clar dacă cercetarea publicată de un anumit lider de opinie este liberă de influența medicalizării economice sau dacă doar a semnat un material pus la dispoziție de firmă.

b.medicul prescriptor. Cea mai mare parte a cheltuielilor de publicitate și promovare este în continuare direcționată direct către medici. Gama de tehnici, prin care pot atinge acest obiectiv, include nu numai marketingul de către reprezentanții farmaceutici, ci și reclame în reviste profesionale, finanțarea conferințelor de educație medicală continuă, furnizarea de mostre gratuite etc. Sismondi (2004) descrie un studiu de cercetare din SUA realizat de o firma care a plătit o taxă de 1000 USD pentru fiecare medic, plus 150 USD pentru cheltuielile de administrare a cabinetului, pentru datele pacienților.

c.jurnalele medicale.Valorile eticii tradiționale cer obiectivitate maximă în cercetare, comunicând atât rezultatele pozitive, cât și cele negative. Firmele sunt mai preocupate de câștiguri asociate cu rezultatul „pozitiv” al cercetării și se constată o tendință de a publica numai rezultatele favorabile ale studiilor clinice ale unui medicament. Editorii de jurnale arată o predilecție pentru publicarea rezultatelor pozitive ale studiilor clinice. Dacă cercetătorul comunică rezultate negative, articolul nu este publicat. Și nu există un apetit de a publica efectele secundare ale medicamentului.

d.consumatorii. Care sunt bombardați cu reclame.

Medicalizarea socială

Conceptul de medicalizare socială a apărut în anii 1950, când Thomas Szasz, Barbara Wootton și alții au criticat extinderea psihiatriei din zona tratamentului tulburărilor mintale în zona comportamentelor disfuncționale (criminalitatea și delincvența). Parsons (1951) identifica medicina ca instituție de control social. Prin medicalizare, profesiile medicale capătă importanță și valențe politice pe măsură ce preiau controlul asupra unei probleme și, în consecință, asupra vieților și mișcărilor unui grup de obicei lipsit de putere politică. Conrad (1992) face observația că medicina a „îndepărtat” sau „a înlocuit” religia ca forță morală dominantă în controlul social al societăților moderne. Extinderea acestor noțiuni inițiale la un domeniu mai larg a fost propusă de Freidson și Zola în anii 1970, unde legătura dintre medicalizare și control social a fost stabilită mai bine. Medicalizarea socială se referă la extinderea profesiei medicale în domenii controlate în mod tradițional de alte profesii. Acest lucru duce adesea la o examinare sociologică a problemelor legate de concurența profesiilor pentru control social. Permisiunea acordată „științei medicale” să încalce alte domenii mută atenția asupra individului, mai degrabă decât asupra mediului, ca sursă a tuturor problemelor.

Alinierea politică, elaborarea unor politici publice fără o dezbatere etică îndepartează pe unii experți medicali de etica tradițională medicală. Frecvent, medicalizarea socială se întrepătrunde cu medicalizarea economică. Să nu uităm că experții OMS, care au gestionat pandemia „gripei porcine” (gripa de tip A-N1 H1), au fost sponsorizați de firme de medicamente și au uitat să le declare. Orgoliu, beția puterii, interese materiale, fac din complexul politico-medical un pericol real pentru regimurile democratice.

În concluzie, analiza etică este absolut necesară pentru a preveni medicalizarea societății.

P.S.1. Suedia este acum privită ca un miracol. Ce au de spus cei care îi blamau în aprilie?

P.S.2. Profesorul Adrian Streinu-Cercel a declarat: „De la o persoana infectată în decurs de 4 zile, alte 4 persoane vor fi infectate. După înca 4 zile, alte 9 persoane vor fi infectate. După înca 4 zile, alte 27 de persoane. Așa se face că de la o persoana infectată în decurs de 12 zile vom avea 40 de persoane infectate. Puteți să faceți un calcul simplu să vedeți cam în cât timp populația României va ajunge să treaca toată prin infecție”. Lasând la o parte faptul că ultimele evaluări științifice arată că 80-90% dintre cei infectați au luat virusul de la 10-15 % infectioși, am făcut calculul și a rezultat că în 5-6 cicluri de 12 zile toată populația României este infectată și capătă imunitate. Mai târziu, afirma „abia în 2023 România ar putea să scape de coronavirus”. Nu mai înțeleg nimic.

sursa foto: bioedge.org

Publicat în SARS-CoV-2

Steliana Huhulescu – Copiii pandemiei

Datorită Corei Muntean (căreia îi mulțumesc încă o dată) am citit înainte de publicare articolul Stelianei Huhulescu Copiii pandemiei. A fost pentru mine o surpriză: stilul, claritatea, rigoarea științifică, neutralitatea în prezentarea cercetărilor analizate m-au impresionat. Recunosc că până în acel moment nu știam mare lucru despre Steliana Huhulescu. Știam doar că e un medic român stabilit la Viena. Am căutat să aflu mai multe.

Steliana Huhulescu s-a născut în Siliștea Gumești în 1960. A absolvit Facultatea de Medicină Generală la Institutul de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București și a făcut stagiatura la spitalul Fundeni. În 1989, a evadat din iad (ca să citez titlul unui roman al ei) împreună cu soțul, și au fost internați în lagărul de refugiați din Traiskirchen, Austria. În România, au lăsat ostatic un fiu, în vârstă de 11 luni. În Austria, a luat-o de la zero cu toate: limba, echivalarea diplomei (cu examene dificile – România nu era printre țările la care recunoaștera diplomei era automată), dar mai ales integrarea într-un climat străin.

Steliana Huhulescu declara că are “trei iubiri: familia, literatura și medicina. Judecând astfel, mă pot considera răsfățată de soartă, fiindcă am avut parte de toate trei. Deși, dacă privesc în spate, drumul a fost extrem de sinuos și anevoios. Dar știu că nu sunt singura care a avut de înlăturat mulți bolovani din cale. Apoi, la urma urmei, și din aceștia se poate construi ceva frumos, nu-i așa?”

În medicină, a făcut specializări în medicina de laborator, în nutriție, în microbiologie, igienă și medicină preventivă. În ultimii 15 ani, a lucrat la Institutul de sănătate publică din Viena și conduce atât secția de microbiologie medicală, cât și mai multe centrale naționale de referință pentru boli infecțioase precum listerioza, holera, difteria, tuberculoza etc. Timp de zece ani a condus și un laborator binațional Austria/Germania pentru listerioză și a colaborat cu Institutul Robert Koch. A publicat numeroase articole științifice în reviste serioase, devenind un nume cunoscut și recunoscut în lumea cercetării. Cine este interesat poate să verifice pe Google Academic.

Literatura, o altă pasiune, i-a adus satisfacții. A trecut de la a citi cărți (declara “câte trei, patru cărți în paralel, tot mi se părea insuficient”) la scris. Prima carte, Evadare din iad, a apărut în 2009 la Editura Paralela 45. Apoi, au urmat alte cărți, scrise în sau traduse din germană: Flucht aus der Hölle 2014, Editura “Pop”; Ludwigsburg, Germania; distinsă cu premiul de debut Prima verba 2014, Brief an Adrian (Scrisoare către Adrian) 2016. Contribuție la antologia: Scrisul în exil: Dorul, îmi este atât de ușor (Exil-P.E.N.- Anthologie: Die Sehnsucht, die ist mir so leicht“. Schreiben im Exil. Editura “Pop”, Ludwigsburg, Germania; Parallelwelten. Opfer der Freiheit 2017. (Lumi paralele. Victimele libertății) Editura “Pop”, Ludwigsburg, Germania; (Ohn)Macht 2020. (Putere și neputință), Editura “Pop”, Ludwigsburg, Germania; Codul autovindecării. Neurobiologia sănătății și a satisfacției. 2020.

Sper că această scurtă prezentare vă va face curioși să citiți cele câteva pagini despre copiii pandemiei COVID-19. Nu veți regreta. Poate citesc și înțeleg și cei care gestionează pandemia în România.

Articolul poate fi citit aici: https://www.cristoiublog.ro/copiii-pandemiei/

sursa foto: theorganisedhousewife.com.au

Publicat în drepturile omului

Nu dați Cezarului ce este al lui Dumnezeu

Pe parcursul existenței sale lumești, Iisus a fost ispitit de fariseii care au încercat printr-o întrebare să-L pună în dificultate: „Să dăm sau nu tribut cezarului?”. Răspunsul lui Iisus a fost: „Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!“. Un credincios trebuie să respecte, pe lângă regulile credinței sale și regulile statului, normele și reglementările vieții sociale. Cezarul (statul) a înțeles să abuzeze adesea de puterile sale și a încercat să-și însușeasca și ce este a lui Dumnezeu. Pentru a împiedica aceste derapaje și încălcări ale drepturilor cetățenești au fost adoptate o serie de reglementări internaționale la care și România este parte. Conform art. 4(2) și 18(2) din International Covenant on Civil and Political Rights și art. 9 al European Convention on Human Rights dreptul la libertatea de credință nu este derogabil nici măcar pe timpul stării de urgență. Libertatea de religie sau credință este un drept care are mai multe dimensiuni: individual, colectiv, instituțional, educativ etc. În România, acest drept este adesea limitat. România este listată de OSCE în grupul țărilor care au luat cele mai dure măsuri de restricționare a libertății religioase încă de la începutul pandemiei.

Trăim o perioadă grea şi urâtă. Guvernul a legiferat în această perioada tot felul de legi croite pe genunchi și a fost sancționat de Curtea Constituțională. Tot felul de comiții și comitete (strategice sau mai puțin strategice) au elaborate măsuri excesive, care au fost anulate de instanțe.

Starea de pandemie nu justifică legiferarea amatoristică, dimpotrivă. Indiferent cât de drastic și rapid vrem să impunem anumite măsuri de protecție a populației împotriva bolilor, nu avem voie să uităm sau să încălcăm Constituția și celelalte angajamente internaționale pe care ni l-am luat.

Recenta decizie de a împiedica creștini din alte localități să participle la pelerinajul anual la Sfânta Parasceva la Iași este ilegală, abuzivă și stigmatizantă. Ea nu respectă nici măcar condițiile pentru izolare redactate de autorități. O adunare de persoane poate fi restricționată în funcție de riscul (potențialul) de răspândire a infecției. Ori, datele din ultimile două luni arată că focarele (clusterele) nu au avut în România punct de plecare slujbele și adunările religioase, dar găsim spitalele, așezământe de bătrâni/copii, instituții publice etc. Nu există nicio biserică sau adunare religioasă identificată. Prin urmare, este greu de înțeles ca în tot orașul Iași accesul este liber mai puțin în curtea Catedralei. Pe ce date științifice se bazează această interdicție?

S-a spus că din cauza timpului petrecut de pelerini în autocare crește riscul de infectare. Atunci de ce deplasarea cu autocarul este permisă pentru alte persoane și interzisă numai pentru pelerini? Să înțelegem că alte persoane au voie să (se) infecteze? Sau în afară de pelerini restul oamenilor au imunitate crescută. Dar la cei care se deplasează cu mașina proprie care este riscul?

S-a spus că o mulțime dezorganizată constitue un pericol pentru sănătatea publică. Este o stigmatizare și o ofensă adusă pelerinilor fără nicio dovadă. Pelerinii sunt mult mai disciplinați decât cei care au fost mobilizați la vot de guvernanți. Atunci nu a fost un pericol pentru sănătatea publică?

S-a spus că și în alte țări pelerinajele au fost interzise și se dă exemplu Arabia Saudită. Fals. Pelerinajul anual de la Mecca s-a desfășurat anul acesta, dar cu doar 10.000 de musulmani.

Ce putem face?

În primul rând, credincioșii pot ataca decizia în instanță. O asemenea acțiune privind limitarea dreptului la libera circulație și împiedicarea accesului pe baza unui criteriu discriminator (locul de reședință) este scutită de taxa de timbru. Câteva mii de astfel de acțiuni poate îi vor trezi la realitate pe cei care iau astfel de decizii. Aș fi deschis și eu o asemenea acțiune, dar din păcate (sau din fericire) am buletin de Iași.

Apoi, scrieți parlamentarilor. Găsiți adresele lor de e-mail și scrieți-le. Se apropie alegerile din 6 decembrie și vor fi mai atenți pentru că sunteți votanți.

Dacă nu luăm atitudine, atunci ne vor lua și sărbătoarea Nașterii Domnului Nostru Iisus Hristos.

În concluzie, nu putem să dăm Cezarului ce este a lui Dumnezeu.

P.S. Pe 14 octombrie, voi fi prezent la slujba de la Catedrala Metropolitană. Sper ca în acest an să nu mă întâlnesc cu acei „creștini” care au luat sau au susținut această decizie. Puțină decență. Deși la gradul de ipocrizie și nesimțire pe care îl au, e posibil să vină. Îi sfătuiesc să mă ocolească, să păstreze distanța socială.

sursa foto: planiada.ro

Publicat în SARS-CoV-2

Paiul din ochiul altuia și bârna din ochiul tău

În ultimul timp, asistăm la o creștere (reală sau nu) a numărului de pozitivi la testarea pentru Sars-CoV-2. Spun pozitivi și nu bolnavi, confuzie pe care o fac foarte mulți, deoarece cei testați pozitivi, care nu au nicio simptomatologie, nu sunt bolnavi COVID, ci pot să fie în cel mai rău caz purtători sănătoși. La această creștere, autoritățile politico-sanitare au găsit vinovații: populația, care nu respectă regulile, negaționiștii, Avocatul Poporului, Curtea Constituțională, instanțele de judecată și, poate, în curând, în acestă enumerare, vor apare și extratereștrii. Autoritățile consideră că au luat cele mai eficiente măsuri și că nu au greșit niciun moment. Să vedem dacă este chiar așa.

Un nou coronavirus a apărut în lume și a fost numit SARS-CoV-2. Majoritatea experților afirmă că a emers de la lilieci din China în decembrie 2019, dar există și opinii că ar fi o creație în laboraratoare. Chinezii, potrivit tradițiilor regimurilor dictatoriale, au încercat să mușamalizeze, dar n-au reușit deși OMS i-a sprijinit. Când virusul s-a răspândit masiv în Wuhan, povestea a devenit universal cunoscută. Apoi, virusul a ajuns în alte țări și a fost declarată pandemia. În România, experții și autoritățile au bagatelizat la început pericolul, autoritățile politice erau preocupate de declanșarea alegerilor anticipate. La jumătatea lunii martie, are loc o schimbare de optică și cei de mai sus transmit mesaje panicarde potrivit cărora ne așteapta apocalipsa. Plecând de la acest scenariu, autoritățile politico-sanitare au gândit o serie de măsuri, deoarece spuneau ele (în esență corect) exista un risc să îi pierdem mai ales pe cei cu vârsta peste 70 de ani și pe mulți dintre pacienții cu comorbidități.

Prima măsură a fost instituirea stării de urgență și închiderea tuturor activităților prin carantină și izolare. Închiderea s-a făcut rapid, dar nimeni nu a calculat eficiența și impactul asupra vieții sociale, economice, culturale și religioase. Populației nu i s-a explicat că închiderea nu va rezolva ca prin minune problemele. Închiderea temporara are drept scop pregătirea cu resurse economice și umane, cu strategii de pandemie și postpandemie, cu planurile de protecție ale celor mai vulnerabili. Ea încetinește răspândirea virusului, dar nu o întrerupe. Motivația (acceptabilă la început) a fost că spitalele vor fi sufocate de bolnavi. Dar, fapt neîntâlnit în alte țări, spitalele au fost clasificate în COVID, suport COVID și non-COVID. De aici a apărut o scădere spectaculoasă a numărului de internări și privarea de asistență medicală spitalicească a numeroși bolnavi mai ales cronici.

Predicțiile experților limitați și orgolioși au fost greșite în mare parte. Ele au fost făcute pe baza experienției din SARS și MERS. Se știe că la SARS mortalitatea a fost de 10%, iar la MERS de 32%. De aici rezidă și explicația că populația a acceptat și respectat timp de două luni aceste măsuri. Pe măsură ce pandemia s-a extins s-a văzut că patogenitatea lui SARS-CoV-2 este mult mai mică, iar numărul cazurilor grave/critice este doar de 1%, iar mortalitatea, în Romania, nu a fost influențată de pandemie. Este un lucru de mult știut că la virusurile emergente din rezervorul animal, transmisabilitatea este legată direct de patogenitate: cu cât gradul de contagiozitate este mai mare, cu atât patogenitatea este mai mică. De aceea gripa aviară cu patogenitate extremă, se transmite foarte greu (aproape deloc) la om. „Pandemia” de gripă aviară, deși a fost intens mediatizată, nu a prezentat un pericol real. Nu am auzit niciun oficial sau expert să explice aceste lucruri.

Măsurile și mesajele ulterioare au creat o atmosferă de neîncredere și nu au solidarizat populația. Dimpotrivă au dezbinat-o. Este greu de explicat de ce poți culege sparanghel în Germania sau poți să lucrezi ca îngrijitor în Austria, dar nu poți să mergi la Biserică și la slujba de Înviere. Este greu de explicat de ce poți participa (uneori nerespectând niciuna dintre măsurile impuse), la alegeri locale, dar nu poți să mergi în pelerinaj sau la un spital, care a fost declarat COVID, dacă testul este negativ. Este greu de explicat de ce ești declarat bolnav deși nu ai niciun simptom și diagnosticul a fost pus doar pe un test cu marjă mare de eroare. Este greu de expicat de ce s-au schimbat modalitățile de stabilire a cauzei morții și de ce se descurajează efectuarea de necropsii anatomo-clinice. Mai mult, este greu de explicat de ce cei care gestionează criza în România nu respectă regulile impuse de ei, iar când sunt surprinși se justifică prin faptul că au plătit amendă. Este greu de explcat și de aceea oficialitățile nici nu au încercat să ofere răspunsuri. Lipsa transparenței decizionale nu poate crea un sentiment de solidaritate.

Lumea științifică (și medicală) oficială a transmis mesaje confuze și ideologizante, care au determinat, cum e normal, reacții și confuzie la nespecialiști. Mulți din „specialiștii” intens mediatizați au rescris istoria după cum i-a aranjat sau cum o cereau interesele partinice. De multe ori au fost ignorate realități unanim recunoscute. Una dintre ele este că infecția este relativ benignă la majoritatea subiecților. Au susținut măsuri, care chiar dacă poate au o fundamentare teoretică la modul cum se prezenta, sunt aproape imposibil de respectat. Exemplu, recomandarea de a purta masca. Dacă la început nu au recomandat sau au recomandat numai pentru anumite persoane, în final, au impus purtatul măștii pentru toți inclusiv în aer liber. Pe toate posturile de televiziune finanțate de guvernul României vedem de luni de zile aceeași reclamă „poartă masca”. Ca și cum masca ar fi panaceul pentru COVID. Copiilor la școală li se impune să poarte masca, deși nimeni nu a analizat eficiența acesteia. Este foarte greu de crezut că elevii vor purta în mod corect masca și această măsură s-ar putea să aibă efectul pervers de a crește numărul de infectări. Acum câteva zile, Institutul Național de Sănătate Publică București ne informa că și prin mască se poate transmite virusul, inclusiv de la asimptomatici. De aceea recomanda ca aceștia să nu cânte și să nu vorbească tare pentru că atunci riscul de transmitere este mai mare. În susținerea efectelor benefice ale purtării măștii a mai apărut o teorie: masca permite transmiterea mai departe a virusului, deci persoanele se pot infecta chiar dacă ele poartă mască, dar fac o formă de boală mult mai ușoară. Susținătorii acestei teorii fac o analogie cu metoda de variolizare, uitând că această metodă a fost abandonată tocmai din cauza accidentelor și cazurile grave care s-au produs. Într-o abordare corectă, masca trebuie purtată doar în spații aglomerate (de regulă spații închise).

Neîncrederea și confuzia au fost întreținute de modalitățile de (dez) informare a publicului. Aplicarea cenzurii nu a făcut altceva decât să pună gaz pe foc. Discordanțele majore în raportări, numărătorile gen Ghiță Pristanda, infectări și vindecări care apar de nicăieri fără o justificare trezesc suspiciuni. Populația se întreabă tot mai des de ce trebuie să suporte consecințe majore economice, sociale, culturale etc. dacă măsurile propuse se dovedesc ineficente?

Și nu în ultimul rând, autoritățile politico-sanitare au emis numeroase acte normative neconstituționale prin care se încălcau sau limitau drepturile fundamentale ale cetățenilor. Când aceste lucruri au fost sancționate, au țipat ca din gură de șarpe că li s-au luat instrumentele de combatere a pandemiei, că Avocatul Poporului, Curtea Constituțională a României, instanțele de judecată sunt inconștiente sau politizate. Nu am auzit însă niciun cuvânt despre faptul că au greșit, că actele normative indeferent de pandemie trebuie să respecte Constituția României și că instanțele de judecată au sancționat abuzurile în baza legilor valabile în România.

În concluzie, ascultând autoritățile politico-sanitare, care gestionează pandemia, putem să ne gândim la ceea ce a spus Iisus în Predica de pe munte „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?”.

P.S.1: Solicit să se explice care este motivul pentru care se interzice pelerinajul la Iași la Sfânta Parascheva cât timp nu există o decizie de izolare totală a acestui oraș. Cu argumente clare, științifice și legale, nu cu declarații de genul „există pericol de infectare în autocare” sau că „așa a hotărât unul din grupurile “ așa-zis strategice. La alegeri nu exista pericol de infectare în autocare? Măsura este discriminatorie, impusă de tot felul de progresiști neomarxiști și stigmatizează creștinii. Oare după parlamentarele din 6 decembrie Raed Arafat & co. se va ține de cuvânt și ne va interzice sărbatoarea Nașterii Domnului Nostru Iisus?

P.S.2: Nume mari, orgolii mari. Am văzut cu tristețe că prof. dr. Șerban Bubenek Șerban (un om pe care-l respect) critică faptul că nu toți bolnavii COVID din terapie intensivă au primit Remdesevir și că vina este a profesorului Adrian Streinu Cercel. Aș vrea să informez: i) nu s-a dovedit până în prezent că Remdesevirul are efect terapeutic anti-viral în COVID (există doar indicii că ar reduce perioada de refacere); ii) potrivit competențelor profesionale medicația antivirală este prescrisă de medicii infecționiști sau interniști și nu de medicii anesteziști; iii) potrivit deontologiei profesionale era recomandabil ca înainte de a ieși în presă să se adreseze Colegiului Medicilor.

sursa foto: doxologia.ro

Publicat în SARS-CoV-2

Reflexia bioetică și terapia în COVID-19

Reflexia bioetică se bazează pe fapte, dar și pe reguli și principii. Bioetica nu impune principii abstracte asupra realității, ci dorește să adere la fapte, la realitate. Pentru aceasta are nevoie de principii și reguli de bază. Reflexia bioetică rezidă în două principii fundamentale, recunoscute unanim și complementare – unul predominant subiectiv, esențial în etică, altul predominant obiectiv, care ia în considerare absolutul: respectul vieții și respectul autodeterminării persoanei.

Respectului vieții

Respectul vieții constituie principiul cel mai des invocat ca o justificare a normelor morale, a regulilor de drept, a politicii sociale și a drepturilor omului. Acest principiu își are originile din timpuri străvechi, în religiile orientale (în special hinduse), în tradiția iudeo-creștină, precum și în jurământul lui Hipocrate. Nu și-a pierdut însă importanța atunci când morala și dreptul s-au detașat de religie.

Acest principiu exprimă faptul că viața (umană în particular) are o valoare inestimabilă, de aceea trebuie apărată și protejată, recunoscându-i-se astfel caracterul ei sacru.

Autodeterminarea persoanei

Practica medicinii și cercetării se oprește la raporturile de încredere între pacient și medic, între subiect și cercetător. Evoluția mentalităților legate de dezvoltarea tehnologiei biomedicale a atras atenția asupra autonomiei pacienţilor și subiecților, deci asupra propriei lor responsabilități. Se pune accentul asupra acestuor atribute ale persoanei: autonomie, autodeterminare, inviolabilitate. În bioetică, autonomia este principiul prioritar, fundamental.

Exista justificări diferite ale acestui principiu. Prima ține de natura demnității persoanei umane. Autonomia persoanei dă conținut principiului autodeterminării. Recunoaşterea sa este de altfel rădăcina democrației: toți cetățenii sunt egali în drepturi. A doua ține de natura raportului medic-pacient, cercetător-subiect. Există un fel de contract între medic și pacientul său. Când pacientul se încrede în medicul său, acesta nu renunță la autonomia sa.

Principiul autodeterminării se bazează pe autonomie și pe libertate. În drept, acest principiu nu este exclusiv: el este necesar, dar nu și suficient. În realitate, principiul inviolabilității persoanei admite două interpretări: pe de o parte, nimeni nu poate fi tratat/experimentat fără consimțământul propriu – ceea ce reprezintă clar aplicarea principiului autonomiei – și, pe de altă parte, poate fi interpretat ca o aplicare a principiului conservării vieții atât timp cât protejează integritatea fizică și mentală a persoanei față de actele nefaste.

Medicina secolului XX a fost influențată de două revoluții: revoluția terapeutică și revoluția biologică (cu impact în domeniul eredității, imunologiei, reproducerii, fiziologiei sistemului nervos etc). Revoluția terapeutică a început odată cu introducerea în practică a sulfamidelor (Domagh, 1937) și a penicilinei (Fleming, 1943). Ea a condus la victoria asupra unor boli considerate incurabile și a schimbat destine. Revoluția terapeutică s-a caracterizat însă și printr-o competiție economică reflectată în numărul mare de produse farmaceutice lansate pe piață. Anual apar 15.000 de medicamente noi dintre care însă doar 3% sunt cu adevărat utile. De aceea o problemă dificilă o constitue alegerea terapiei. Utilizarea medicamentelor nu este lipsită de riscuri. De exemplu, penicilina, adesea utilizată neștiințific, alergizează 6% din populație și deține locul IV în mortalitatea prin accidente medicamentoase.

Ce terapie alegem în COVID-19?

La fel ca în toate problemele legate de actuala pandemie, se observă o abandonare a principiilor eticii medicale și o confruntare comercială în vederea impunerii unor protocoale, care să includă anumite medicamente. Protocoale terapeutice obligatorii, impuse de autoritățile politico-sanitare și aplicate fără consimțământul pacientului. Se cunoaște controversa hidroxiclorochină / Remdesivir.

Dar de când există medicina ca profesie, planul terapeutic a fost stabilit de medic. Fără a constitui o limitare a autonomiei bolnavului, alegerea terapiei constituie nu numai un drept al medicului, dar şi o obligație a acestuia. Medicul are obligația de a individualiza terapia în funcție de fiecare pacient, de a cunoaște indicațiile, contraindicațiile și efectele adverse pentru fiecare mijloc terapeutic ales, de a evalua corect raportul beneficiu/risc, de a pregăti mijloacele de înlăturare a accidentelor și incidentelor, care pot apărea în activitatea terapeutică indiferent de mărimea riscului prognozat, de a informa bolnavul și de a obține consimțământul acestuia.

Altfel spus, alegerea/enunțarea planului terapeutic este “privilegiul” medicului, dar decizia de acceptare este fără excepții “privilegiul” pacientului sau al celui care îl substitue (părinte, tutore, curator etc.). Iată de ce Ghidurile, Protocoalele (construite pe criterii statistice) trebuie să fie orientative și nu obligatorii. Nu există două ființe umane identice și statistica are gradul ei de eroare. Individualizarea terapiei este o obligație, nu un favor făcut pacientului.

Afirmam că adesea protocoalele reflectă lupta între companiile farmaceutice pentru o piață cât mai extinsă. Un exemplu îl constituie prezentarea terapiei cu Remdesivir ca panaceu.

Remdesivir, vândut sub numele de marcă Veklury, este un medicament antiviral cu spectru larg dezvoltat de compania Gilead Sciences. Este un medicament antiviral din clasa analogilor de nucleotide. Remdesivirul a fost inițial dezvoltat pentru a trata hepatita C și a fost, apoi, testat împotriva bolii virusului Ebola și a virusului Marburg. Cu rezultate încă discutabile. Remdesivir a fost testat ca tratament pentru COVID-19 și a fost autorizat pentru utilizare de urgență în SUA, India, Singapore și aprobat pentru utilizare în Japonia, Uniunea Europeană, Marea Britanie și Australia pentru persoanele cu simptome severe. Poate scurta timpul necesar recuperării după infecție. Cel mai frecvent efect secundar la voluntarii sănătoși este nivelul crescut al enzimelor hepatice din sânge (un semn al afectării hepatice). Cele mai frecvente reacții adverse la persoanele COVID-19 sunt greața, senzația de rău, afectarea ficatului și o reacție legată de perfuzie cu tensiune arterială scăzută și transpirație.

În august 2020, Robin E Ferner și Jeffrey K Aronson prezintă un rewiew al studiilor la pacienții tratați cu Remdesivir și constată: Holshue și colab – studiul primului pacient (de 35 de ani) care a fost tratat pentru COVID-19 în SUA; starea sa s-a îmbunătățit până în ziua a 12-a, iar simptomele sale s-au diminuat treptat. Acest caz nu adaugă informații utile despre posibila valoare terapeutică a remdesivirului. Bhatraju și colab, într-un studiu în care au fost incluși24 de pacienți cu COVID-19 confirmat, dintre care șapte pacienți au primit remdesivir, menționeaza că „nu avem informații suficiente pentru a raporta rezultatele asociate”. Doisprezece din cei 24 de pacienți au murit. Grein și colab. au raportat rezultate pe termen scurt la 53 din 61 de pacienți, care au primit cel puțin o doză de remdesivir. 25/53 pacienți au fost externați din spital și 7 (13%) au murit. 60% dintre pacienți au suferit unul sau mai multe evenimente adverse dintre care grave la 23%. Cele mai frecvente evenimente adverse au fost funcții hepatice anormale, diaree, erupții cutanate, insuficiență renală și hipotensiune arterială. Wang și colab. într-un studiu randomizat controlat cu placebo, remdesivir + îngrijire standard versus îngrijire standard la pacienții cu infecție PCR pozitivă la SARS-CoV-2, în care 158 pacienți au fost în lotul cu remdesivir și 78 în cel placebo. Ratele tratamentelor suplimentare – interferon alfa, lopinavir-ritonavir, agenți antibacterieni și corticosteroizi – au fost similare în cele două grupuri. Rezultatul primar a fost o diferență nesemnificativă în îmbunătățirea clinică, care a scăzut de la 23 de zile în lotul placebo la 21 de zile în lotul remdesivir. Mortalitatea în ziua 28 a fost de 14% în lotul remdesivir și 13% în lotul placebo. Autorii au concluzionat că „Studiul nostru a constatat că remdesivirul intravenos nu a îmbunătățit semnificativ timpul până la ameliorarea clinică, mortalitatea sau timpul până la eliminarea virusului la pacienții cu COVID-19 grav comparativ cu placebo”.

Beigel și colab. într-un studiu cu 538 de pacienți tratați cu remdesivir și 521 pentru placebo concluzionează: Remdesivirul  a fost superior față de placebo în scurtarea timpului de recuperare la adulții spitalizați cu COVID-19.

Olender și colab. Autorul și încă 14 dintre cei 33 de autori au fost angajati la Gilead Sciences, care a oferit finanțare pentru studiu. Aceasta a fost o analiză a datelor observaționale privind rezultatele la pacienții cu COVID-19, dintre care unii au primit tratament cu remdesivir. A fost descris ca un studiu randomizat de fază III. Au fost recrutati 4891 de pacienți până la încheierea studiului la 30 iunie 2020. Toți pacienții au avut test pozitiv pentru SARS-CoV-2, au fost internați la spital și au necesitat oxigen pentru o saturație de oxigen de 94% sau mai puțin. O cohortă de pacienți italieni a fost omisă, deoarece au avut o rată a mortalității mai mare decât se aștepta. Autorii au concluzionat că „În această analiză comparativă, până în ziua 14, remdesivirul a fost asociat cu o recuperare semnificativ mai mare și cu 62% șanse reduse de deces comparativ cu tratamentul standard de îngrijire la pacienții cu COVID-19 sever.

Spinner și colab. Un studiu, cu trei loturi: remdesivir timp de 10 zile, remdesivir timp de 5 zile și îngrijire standard. Opt dtntre cei treizeci de autori ai studiului au fost angajați în Galaad, care comercializează remdesivir. Alți nouă autori au primit sprijin financiar sau nefinanciar de la companie. Autorii au concluzionat „Pacienții spitalizați cu COVID-19 moderat randomizați la un curs de 5 zile de remdesivir au avut un statut clinic semnificativ mai bun comparativ cu cei randomizați la îngrijirea standard la 11 zile după inițierea tratamentului, dar diferența a avut o importanță clinică nesigură. ”

În prezent, se desfășoară 11 studii cu remdesivir în COVID-19, numărul de pacienți care urmează să fie studiați este de 2061 din 22.437 în total (9,2%). Rezultatele utilizării a remdesivirului sugerează, dar nu demonstrează, că beneficiile pot depăși daunele pe care le-ar putea provoca. 

Ferner și Aronson se întreabă: Remdesivirul salvează viața paciențiilor cu COVID-19? Și tot ei concluzionează: Un răspuns definitiv la această întrebare va veni doar dintr-un studiu randomizat suficient de mare, cu mortalitatea ca obiectiv principal. Între timp, sugestiile de recuperare îmbunătățită sau mai rapidă au condus la utilizarea remdesivir fără informații sigure despre eficacitatea sau rentabilitatea acestuia.

În concluzie, în terapia din COVID-19 nu trebuie să fetișizăm un tratament sau altul, un medicament sau altul. Medicul este cel care elaborează planul terapeutic individualizat, informează pacientul și îl ajută să ia decizia justă. Dacă e nevoie, folosește hidoxiclorochina ori redemsivir sau pe nici una. Altfel, eforturile pentru o terapie eficentă ar putea fi încurcate de atenția exagerată acordată unei substanțe despre care nu știm încă dacă este cu adevărat utilă.

P.S.: SARS-CoV-2 este un virus care respecta recomandările autorităților: a lăsat să participe populația la alegeri. Acum când se dorește introducerea stării de urgență și-a crescut contagiozitatea. Nu a ajuns la milionul de infectați cum prognoza Raed Arafat, dar se străduiește. Și își alege victimele. De exemplu, membrii comisiei electorale de la Sectorul 1 București, care s-au îmbolnăvit la 24 de ore după alegeri și când se punea problema renumărării voturilor.

sursa foto: greenequitygroup.com

Publicat în film

Katharine Gun – agentul care a încercat să oprească un război

Filmul Secrete oficiale este o reconstituire fidelă a unor evenimente din 2003, și anume cele legate de cazul Katharine Gun.

Katharine Gun nu s-ar fi gândit niciodată că viața ei va deveni un film. Cu atât mai mult cu cât singura acuzație adusă agentului secret britanic Katharine Gun a fost că a spus adevărul despre o operațiune ilegală SUA-Marea Britanie, având drept scop obținerea autorizației Consiliului de securitate al ONU pentru invazia Irakului din 2003. Riscurile asumate de Gun prin această dezvăluire au fost imense și a plătit un preț ridicat: a fost arestată, și-a pierdut locul de muncă, a fost judecată în temeiul Legii secretelor oficiale din Marea Britanie, soțul eiun turc kurd, care era solicitant de azil, a fost deportat brusc, li s-a interzis consultarea avocaților. Dar nu regreta nimic și declara “Adevărul contează întotdeauna indiferent de rezultat”.

Katharine Teresa Gun s-a născută în 1974. Și-a petrecut copilăria în Taiwan unde s-a mutat în 1977 împreună cu părinții ei, Paul și Jan Harwood – tatăl ei predând la Universitatea Tunghai din orașul Taichung, în centrul Taiwanului. A studiat la Morrison Academy până la vârsta de 16 ani, cand s-a întors în Marea Britanie pentru a studia la Moira House (un internat de fete din Eastbourne), iar din 1993 a studiat japoneza și chineza la Universitatea Durham. A început să lucreze ca profesor de engleză în cadrul programului Jet din Hiroshima, Japonia. În 2001, a aplicat pentru un post de traducător din mandarină la Government Communications Headquarters (GCHQ), neștiind că este o agenție de informații „nu aveam prea multe idei despre ce făceau… Am mers în orb. Majoritatea oamenilor o fac”.

Colegii săi de la GCHQ au definit-o ca pe o persoană timidă și rezervată, tipul de cărturar care se decide să studieze chineza și japoneza la universitate. Nu era implicată în mișcări civice sau anti-războinice. În acest context, nimic nu părea să anticipeze că Gun, la doar 28 de ani, a decis să înfrunte singură guvernul britanic.

Totul a început pe 31 ianuarie 2003, când a primit un e-mail de la Frank Koza, un personaj de frunte al Agenției de Securitate Națională a SUA, e-mail adresat catre GCHQ. Se știe că înainte ca o coaliție condusă de trupele americane să invadeze Irakul (în 2003) pentru a-l răsturna pe dictatorul Saddam Hussein, Statele Unite au căutat să obțină o rezoluție a Consiliului de Securitate, care să aprobe operațiunile militare. Pentru aceasta serviciile secrete americane au solicitat ajutor de la colegii lor din Marea Britanie. E-mail-ul era o cerere din partea NSA către GCHQ de a accesa ilegal comunicațiile de la domiciliu și la birou (telefon, e-mailuri, fax etc.) ale delegaților membrilor nepermanenți din Consiliu de Securitate ONU (Bulgaria, Chile, Camerun, Angola, Guineea și Pakistan) în scopul „adunării întregii game de informații care ar putea da rezultate favorabile obiectivelor SUA și ale coaliției”. Intenția era de a folosi informații din viața privată a diplomaților pentru a-i șantaja și a-i determina să voteze o a doua rezoluție care ar legaliza invazia Irakului. Planul încălca articole 22 și 27 din Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice. Katharine Gun a fost revoltată de e-mail și după un week-end de reflecție, luni, a părăsit locul de muncă cu o copie tipărită a corespondenței. Cu emoții, deoarece „Înainte de a fi acuzata, înainte ca numele meu să iasă în lumină, cea mai mare teamă a mea era să devin o persoană cunoscută public”, a declarat ea pentru The Guardian. În aceeași noapte, a trimis prin poșta documentul unui contact, care avea relații cu presa, (nici astăzi nu este cunoscut). O lună nu s-a întâmplat nimic și Gun a crezut că scrisoarea ar fi fost etichetată ca fiind neverosimilă și respinsă de editori. În dimineața zilei de 2 martie 2003, când mergea ca în fiecare zi la chioșcul de ziare, își găsește materialul pe prima pagină a ziarului The Observer. Titlul era fără milă:„Dezvăluiri: trucurile murdare ale Americii pentru a câștiga voturi în războiul din Irak”, iar semnătura a lui Martin Bright. Pentru The Observer a fost o decizie dificilă. Ziarul, care luase hotărârea de a sprijini intervenția în Irak, publica un articol, care avea capacitatea de a împedica războiul. Este meritul lui Roger Alton, la acea vreme editorul ziarului că a publicat materialul. Povestea a făcut înconjurul lumii și scurgerea a condus la un impas diplomatic. O a doua rezoluție a ONU pentru autorizarea războiului împotriva Irakului nu s-a concretizat, dar atacurile aeriene au început la 19 martie 2003.

La 3 zile dupa apariția articolului din Observer, pe 5 martie, pentru a-și salva colegii din GCHQ de la vânătoare de vrăjitoare, Gun a marturisit că a scos e-mail-ul și a fost arestată. Mărturisirea a șocat pe toata lumea, deoarece nu era suspectă și nu exista nicio probă împotriva ei. Katharine a justificat decizia astfel “Am simțit că nu pot duce o viață dublă, ascunzând pentru totdeauna ceea ce făcusem și continuând să lucrez acolo având conștiința curată”. A petrecut o noapte într-o celulă, înainte ca o organizație pentru drepturile omului Liberty să depună cauțiune pentru eliberarea sa. La 13 noiembrie 2003, Gun a fost acuzată de o infracțiune de trădare în temeiul secțiunii 1 din Legea secretelor oficiale din 1989. Decizia ei a fost să pledeze nevinovat: “mențineți-vă inocența, pledați nevinovat chiar dacă riscați să petreceți câțiva ani în închisoare, chiar dacă, pledând vinovat, o să vă confruntați cu o pedeapsă mai mică. Cu cele spuse până acum, nu ar trebui să fie o surpriză faptul că am ales să rămân cu idealurile mele și pledez nevinovat.” Apărarea ei era axata pe ideea că a acționat pentru a preveni pierderea iminentă de vieți umane într-un război care, în absența rezoluției ONU, era considerat ilegal. Când numele ei a fost făcut public, când fața ei era deja pe toate coperțile revistelor și acuzațiile de trădare se profilau, Gun și-a justificat acțiunile cu o frază care încă impresioneaza:” Guvernele se schimbă. Lucrez pentru poporul britanic. Adun informații pentru ca guvernul să poată proteja poporul britanic. Nu strâng informații pentru ca guvernul să poată minți poporul britanic”.

Cazul a ajuns în instanță la 25 februarie 2004. Într-o jumătate de oră, cazul a fost abandonat deoarece acuzarea a refuzat să ofere probe. Motivele pentru care Procurorul Coroanei Britanice a renunțat la caz sunt neclare. Echipa de apărare a Katharinei Gun a solicitat ca orice înregistrare sau act de consiliere juridică a guvernului cu privire la legalitatea războiului să fie desecretizate și aduse în instanță. Un proces complet ar fi putut expune astfel de documente controlului instanței. Procuratura se aștepta ca apărarea să susțină că încercarea de a opri un război ilegal de agresiune este o obligație mai presus de obligațiile Khaterinei, care decurg din Legea secretelor oficiale. Avocatul apararii, Barry Hugill, a rezumat astfel într-o declarație făcută lui Ernesto Ekaizer pentru El País: De ce a evitat Guvernul procesul? Pentru că pe bancă acuzaților ar fi fost războiul din Irak”. În mass-media, s-a speculat și că procuratura s-a înclinat în fața presiunii politice (a renunțat și toate documentele au rămas secrete). În mai 2019, The Guardian a scris că s-a renuntat la caz „atunci când procuratura a realizat că vor apărea dovezi… că până și avocații guvernului britanic credeau că invazia este ilegală”. În septembrie 2019, Ken Macdonald a declarat că Gun nu ar fi beneficiat de un proces echitabil fără dezvăluirea informațiilor secrete care ar fi compromis securitatea națională și că renunțarea era singura posibilitate de rezolvare.

După achitare, în ciuda faimei sale, Katharine abia dacă a acordat câteva interviuri. Nu a căutat notorietate în presă, nu s-a descris ca o icoană a activismului civic și nu a publicat un best-seller cu memoriile sale care sa-i aduca milioane de dolari. I-a fost greu să-și găsească un nou loc de muncă. „Din punct de vedere financiar este cel mai greu”, a spus ea. „Dar asta este parțial vina mea, deoarece nu am urmat agresiv o carieră publică. Pentru că nu sunt ambițioasa, nu este esențial pentru mine să mă găsesc într-un loc de muncă bine plătit”. Începând din 2019, Gun trăiește în Turcia și Marea Britanie cu soțul și fiica ei.

În concluzie, Katharine Gun a fost pe punctul de a opri un război. A sperat că scurgerea de informații va trezi conștiința publicului și va stăvili pornirile belicoase. Nu a reușit, dar demersul ei a pus în discuție principiul transparenței și controlul civic al autorităților (inclusiv al serviciilor secrete).

Vă recomand acest film.

P.S. Urmând linia “României educate și progresiste”, care a justificat introducerea plăcuțelor suedeze în limbajul politic, numitul Rareș Bogdan are o ieșire grobiană, mojicească, la adresa Avocatului Poporului Renate Weber. Din partea unui demagog incompetent nu mă mira acest fapt. Mă miră că există susținători ai acestei atitudini.

Publicat în SARS-CoV-2

Pandemia și teoriile conspirației

În aceste vremuri, auzim tot mai des termenii de teorie a conspirației și conspiraționiști. În momentul în care ai o altă părere decât cea a oficialităților, se aplică una dintre aceste etichete. Autoritățile, în loc să analizeze argumentele, preferă această abordare simplistă, fără să se întrebe de ce și cum a apărut o teorie conspiraționistă.

Ce este o teorie a conspirației?

Conspirația (latină: con = împreună, spirare = a respira) reprezintă o înțelegere secretă între două sau mai multe persoane, cu scopul comun de a efectua o activitate ilegală, o uneltire secretă și ilegală îndreptată împotriva instituțiilor statului, a ordinii publice, a pieței economice etc.

A conspira (în latină conspiro) înseamnă a complota, a unelti. Începând de pe la 1300, termenul se folosește și cu sensul de a gândi la fel, a face parte dintr-un grup ce împărtășește aceleași idei.

O teorie a conspirației este o ipoteză (neverificată încă) avansată de un individ sau un grup de indivizi cu scopul de a demasca o conspirație, care se ascunde în spatele unui presupus adevăr. Orice teorie a conspirației are la bază un subiect învăluit în mister. Acesta poate fi un eveniment neașteptat (incomplet elucidat sau neelucidat), un fenomen, întâmplări ieșite din comun, un personaj sau o comunitate controversată etc. Teoriile conspirației se nasc pentru a suplini lipsa informațiilor și explicațiilor publice. Cu trecerea timpului, unele teorii s-au dovedit a fi adevărate.

O teorie a conspirației poate deveni oficial adevărată dacă cei care au conspirat au pierdut puterea politică și/sau financiară (de exemplu: incendierea Reichstag-ului, incidentul Gleiwitz, cazul Katyn) și poate fi declarată neadevărată dacă “conspiratorii” sunt încă la conducere (vezi invadarea Irakului ca urmare a existenței unor presupuse arme chimice). Conspirațiile, care alimentează teoriile, sunt manipulatoare și, frecvent, sunt implicate serviciile secrete ale unei țări /entități transnaționale pentru atingerea unor scopuri politice sau financiare. Teoriile conspirației sunt ușor de analizat doar după ce arhivele nu mai sunt secretizate și devin accesibile istoricilor. Operațiunile de dezinformare, care le însoțesc, sunt acțiuni secrete conduse de guverne, corporații sau alte organizații, concepute pentru a părea că activitățile sunt efectuate de către alte entități (operațiuni sub “steag strain”). Sunt însoțite de operațiuni de mușamalizare (vezi operațiunea Gladio care a culminat cu asasinarea lui Aldo Moro).

De ce apar teorii ale conspirației în pandemii?

Teorii ale conspirației apar în pandemii deoarece:

a. Sănătatea este o afacere mare, iar mulți câștiga foarte bine din ea. În anii ’70, filozoful austriac Ivan Ilich, în celebra carte Nemesis Medicina, acuza corporațiile farmaceutice că, profitând de puterea financiară și de mass-media cumpărată, induc oamenilor un consum exagerat și o dependență de medicamente (pentru a crește profitul), fără să se gândească la patologia produsă de medicament (iatrogenia). Astăzi, când câștigul este tentant, se încalcă orice regulă, deși (rar) organismele de supraveghere și control (naționale și/sau internaționale) intervin și aplică sancțiuni. Când e profitul mai mare decât într-o pandemie?

b. În politica globală de sănătate interdependențele dintre marile corporații transnaționale, organizații internaționale ca de exemplu, OMS, oameni politici, fundații private (ex. Gates, Wellcome Trust, Open Society Foundation) și alți actori ai societății civile, mass-media și oameni de știință au devenit atât de dense încât se poate vorbi despre o rețea invizibilă de dependențe și de dominare. Actorii privați nu numai că finanțează, dar stabilesc și direcțiile, subiectele și termenii, fără legitimare democratică. Această realitate trezește îngrijorare într-un segment al populației.

c.Neîncrederea în instituții (naționale și internaționale) justificată de comportamentul anterior al acestora. Exemplu: în primăvara anului 2009, OMS a lansat pandemia de gripă de tip A N1 H1 (“gripa porcină”). Anterior însă a elaborat un un scenariu și un plan de pandemie în redactarea cărora a implicat și organizații de lobby finanțate de industrie. Criteriile pandemice au fost substanțial reduse. Medicament Telegram (citând cotidianul FAZ din 21 aprilie 2010) scria „Pentru producătorii de vaccinuri și inhibitori ai neuraminidazei, ghidurile pandemice diseminate de OMS s-au dovedit a fi un adevărat pachet de stimulare si promovare. Doar la o companie au crescut vânzările în primul trimestrul 2010 cu 1,1 miliarde USD prin comercializarea de vaccinuri antigripale. Profitul net al companiei a crescut cu aproximativ 50% în această perioadă.” La acea vreme, miliarde de dolari din fonduri publice au fost plătite pentru medicamentul antigripal Tamiflu. Ulterior, Tamiflu s-a dovedit a fi ineficient în gripa “porcină”. La vaccinarea împotriva gripei “porcine” au existat efecte secundare considerabile, (șocul alergic și narcolepsia) în special la copii și adolescenții. Pentru a putea folosi produsul rapid, acesta nu a fost testat suficient. Producătorul a fost acuzat că a ascuns rapoartele cu efecte secundare.

d. Lipsa de transparență, ezitările, măsurile tardive, gradul mare de nesiguranță transmise de reprezentanții autorităților internaționale și naționale. În pandemia COVID-19, teoriile conspiraționiste sunt susținute de inconsecvențele și informatiile care provin chiar de la oficiali și experți.

În România, cel mai frecvent, sunt aduse în discuție două teorii.

1.Actuala pandemie este un experiment social și o încercare de a introduce o nouă ordine mondială, având drept vectori mișcarea „globalist-progresistă”. Există trei variante – virusul SARS CoV-2 nu există, virusul a fost creat în laborator, virusul există în natură.

Argumentele adepților acestei teorii sunt în esență:

a.măsurile recomandate de OMS și luate de autoritățile naționale sunt exagerate comparativ cu gravitatea bolii;

b.susținerea la nivel mondial (cu reverberații și în România) a mișcărilor care contestă valorile tradiționale (inclusiv cele legate de libertatea religioasă);

c.suspendarea sau limitarea drepturilor civile sub pretextul combaterii pandemiei constituie, de fapt, o testare a acceptabilității de către populație a unei dictaturi politico–medicale;

d.informațiile privind evoluția pandemiei sunt în România, sumare și fără posibilitatea de a le verifica (cenzurate și trunchiate). Se creează o confuzie intenționată între numărul de infectați și numărul de îmbolnăviri. Nu se comunică care este acuratețea testărilor. Nu se știe câte laboratoare au personal atestat în analize de biologie molecurară și sunt acreditate de instituții independente. Care este marja de eroare a testărilor? Nu se știe care este numărul real de decedați prin COVID-19 atât timp cât necropsiile nu sunt recomandate, iar modul de declarare a deceselor a fost schimbat. Nu se informează publicul care este mortalitatea în funcție de cauza decesului, care sunt indicele de utilizare a paturilor în toate spitalele etc.

e.nu s-a făcut o evaluare cost/eficiență a măsurilor impuse și, de aceea, efectele asupra economiei au fost dezastroase, influențând starea de sănătate și statul socio-economic al unui număr mare de cetățeni

f. autoritățile, în loc să recunoască că în gestionarea pandemiei există multe necunoscute și că unele măsuri nu au fost validate nici în lumea științifică, nici în practica curentă, preferă să utilizeze propaganda și cenzura pentru a ascunde erorile.

2.Teoria că actuala pandemie este folosită pentru o amplă operațiune de destabilizare a României de catre servicii și organizații secrete străine. Ea a fost lansată de Raed Arafat, însușită de oficialități și vehiculată de presa sponsorizată. Argumentele sunt:

a.toate măsurile impuse au fost foarte bune, cu eficiență maximă;

b. cei care le critică nu pot fi decât conspiratori susținuți de organizații străine;

c.există indicii de la serviciile secrete românești.

Cu alte cuvinte, toți cei care nu se închina la cei „patru cavaleri ai apocalipsei COVID” (Orban, Velea, Tătaru, Arafat) sunt trădători de țară și de neam.

Din această teorie emană, de fapt, sentimentul de neputință în a înțelege democrația. De la contractul social definit prima dată de Hugo Groțius și dezvoltat de Jean Jaques Rousseau (preluat de teoria statului și dreptului contemporan) se afirmă faptul că cetățenii deleagă o serie dintre atribuții statului, acceptând ca unele drepturi să fie exercitate de acesta. Cu o condiție: acest lucru să se desfășoare pe fundalul unei transparențe decizionale și pe posibilitatea unui control cetățenesc. Prin transparență decizională înțelegem expunerea publică a rațiunilor din spatele deciziilor statului. Fără transparență, responsabilitate și încredere nu se poate construi un sistem democratic. Transparența promovează încrederea cetățenilor în instituțiile publice și previne abuzul. Efortul de a preveni abuzul de încredere este gigantic și costisitor, dar este absolut necesar. De aceea, în loc să lanseze teoriile conspirației, autoritățile trebuie să se consulte cu cetățenii. Sunt curios dacă în cele 7 luni de la închiderea școlilor s-ar fi organizat o consulate publică reală (cu privire la redeschiderea lor) finalizată cu o strategie realistă, ar mai fi existat această stare de incertitudine, de haos din prezent?

În concluzie, teoriile, ipotezele vor fi validate sau nu în timp. Până atunci, cei care gestionează pandemia trebuie să înlocuiască cenzura informațiilor cu trasparența maximă pentru a recâștiga încrederea populației.

P.S.: Nu am găsit în dicționare termenul de conspiraționist. O fi o nouă inovație semantică?

sursa foto: verywellmind.com

Publicat în SARS-CoV-2

Când se va obține „imunitatea de turmă”? Cazul Manaus

Într-o notiță anterioară, făceam următoarea afirmație: El (virusul SARS CoV-2 n.n.) circulă în continuare și va continua să circule până când 80% din populație se va imuniza”. Un prieten, Teodor Nedelcu pune o întrebare „Domnule profesor, un necunoscător în domeniul medicinei, ca mine, ar dori să comentați un pic afirmația «virusul va continua să circule până când 80% din populație se va imuniza». Ce se întâmplă cu celelalte 20 de procente?”. Grăbit, nu stau să gândesc și dau răspunsul cu care ne îndoctrinează epidemiologii și infecționiștii „Celelalte 20 de procente sunt protejate de imunitatea celorlalți.” Luat de val, am uitat de genetică, de individualitate, de specificitate de grup etc. M-am comportat ca un „expert orgolios și mărginit”.

Miracolul Manaus – cum îl numește presa – a fost ca un duș rece, care m-a adus cu picioarele pe pământ.

Manaus este capitala statului brazilian Amazonas. Este al șaptelea oraș ca mărime din Brazilia, cu o populație estimată în 2019 de 2.182.763 persoane și o suprafață terestră de aproximativ 11.401 km2. Este situat în apropierea confluenței râurilor Negro și Solimões. Orașul a fost fondat în 1669 ca Fortul de São José do Rio Negro. Manaus este situat în centrul celei mai mari păduri tropicale din lume. A fost unul dintre cele douăsprezece orașe gazdă ale Cupei Mondiale din 2014, precum și gazda uneia dintre cele cinci subsecțiuni ale Jocurilor Olimpice de vară din 2016.

Primul caz de infecție cu SARS CoV-2 în Manaus a fost raportat pe 24 martie 2020, după care (mai ales datorită atitudinii președintelui conservator al Braziliei, Jair Bolsonaro) se declanșează o campanie „apocaliptică” a presei internaționale.

Iată ce scrie The Guardian în 30 aprilie 2020:

Dezastru total: Manaus umple gropi comune în timp ce Covid-19 ajunge pe AmazonZiua și noaptea, morții sunt înhumați în pământul amazonian – ultimele victime ale unei pandemii devastatoare, care ajunge acum adânc în inima pădurii tropicale braziliene. Duminică, 140 de cadavre au fost înhumate în Manaus, capitala a statului Amazonas. Sâmbătă, 98. În mod normal, cifra ar fi mai aproape de 30 – dar acestea nu mai sunt vremuri normale. Experții și oficialii spun că mai mulți factori explică intensitatea catastrofei, care afectează cel mai mare oraș din regiunea Amazonului. Una este că epidemia de coronavirus a lovit la capătul sezonului ploios, când bolile respiratorii sunt frecvente și spitalele sunt deja aglomerate. Un alt aspect este că serviciul de sănătate cronic subfinanțat de Manaus era slab echipat și nu avea personal suficient chiar înainte ca personalul medical să înceapă să contracteze COVID-19. Dar mulți dau vina pe eșecul guvernului de a implementa în mod eficient măsuri de izolare după detectarea COVID-19. Pe 23 martie, guvernatorul statului a instituit o stare de urgență, ordonând închiderea tuturor întreprinderilor (anulată de președinte n.n.), Președintele Braziliei, Jair Bolsonaro, ar trebui să își asume vina pentru subminarea deliberată a acestor măsuri. (sursa The Guardian)

O lună mai târziu, intervine BBC cu știrea „Cum coronavirusul trece prin Brazilia”. Citez „Focarul de coronavirus din Brazilia este unul dintre cele mai grave din lume, cu peste 2 milioane de cazuri înregistrate din martie. De fapt, este a doua țară cea mai afectată după SUA. Peste 74.000 de oameni au murit cu virusul acolo…. În capitala statului Manaus, un bărbat poate fi văzut aranjând sicrie la un salon funerar. Oficialii au avertizat că stocul de sicrie din regiune ar putea să se epuizeze. Aceștia au fost forțați să sape mari locuri de înmormântare, pe măsură ce decesele au crescut, iar sărăcia și malnutriția au făcut din combaterea virusului din inima pădurii tropicale amazoniene o provocare majoră. (…) Dar, în ciuda creșterii numărului de cazuri, nu a existat încă un blocaj național. Statele și orașele și-au adoptat propriile măsuri, (…), iar datele au arătat ulterior că respectarea acestora a scăzut odată cu trecerea timpului. Ordinele de ședere la domiciliu și alte restricții au fost criticate de președintele de extremă dreapta Jair Bolsonaro, care le-a denunțat drept „dictatoriale”. S-a alăturat chiar protestelor anti-blocaj din capital Braziliei. El a susținut că blocările regionale au un efect mai dăunător decât virusul în sine și a acuzat mass-media că răspândește panică și paranoia… (sursa BBC).

Presa internațională afirmă că situația în Manaus este dramatică. Sistemul spitalicesc este în colaps. Pacienții cu coronavirus sunt refuzați la internare. Necesitățile de bază – paturi, targă, oxigen – nu sunt rezolvate. Ambulanțele refuză să ia pacienți. Oamenii mor acasă. Groparii nu au putut ține pasul cu înhumările. Se prezintă imagini cu ambulanțe în șir la poarta spitalului, sicrie aliniate, personal medical care învinuiește populația că nu respectă recomandările și răspândește virusul etc. (vă sună cunoscut?). Surplusul de mortalitate este de 3000 cazuri (la o populație de peste 2 milioane de locuitori). Se prognozează o catastrofă umană. Primarul din Manaus, Arthur Virgílio Neto, a declarat că „a luptat pentru izolare socială”. „Încercarea a eșuat”, a spus el. „Nu a existat o izolare socială reală. Oamenii au ieșit încă și nu s-a înțeles de ce. În cele mai dificile ore, mergeam la spitalul de campanie, mă blocam în trafic și mă gândeam: „De ce oamenii nu sunt acasă? Ce fac?”. (sursa Washington Post)

Apoi, la jumătatea lunii iulie, în mod neașteptat, – fără o explicație, lucrurile se îndreaptă. Numarul pacienților cu coronavirus internați scade (de la peste 1.300 în mai la sub 300 în august), unitățile de terapie intensivă se eliberează, excesul de decese scade (de la 120 pe zi la practic zero), numărul de testați pozitiv (asimptomatici) scade. Viața în Manaus a revenit la normalitate – mult mai devreme decât se așteptau OMS, oamenii de știință și oficialii din domeniul sănătății publice.

Cum putem sa explicam acest fenomen?

Manaus nu a impus niciodată un blocaj sau alte măsuri stricte de izolare utilizate în Asia și Europa. Puținele recomandări emise (inclusiv purtatul măștii) au fost ignorate de majoritatea oamenilor. Deducem că există alți factori care „au alungat” virusul. Cel mai probabil imunitatea „de turmă”. Dar Manaus nu a trecut niciodată peste 20% de infectări. Atunci, trebuie să adâncim semnificația acestui concept. Să stabilim care este nivelul de transmitere și imunitatea efectivă într-o colectivitate de la care se întrerupe circulația virusului. Când am spus că, la 70-80% populație infectată s-ar ajunge la încetinirea infectării, s-ar putea să fi greșit prin exagerare în cazul SARS-CoV-2. Altfel zis, sigur la această proporție lanțul de transmisie se întrerupe. Acest raționament pleacă de la justificarea și explicarea scopului campaniilor de vaccinare în masă unde, plecând de la rata de transmitere a bolii, se stabilește procentul de persoane care trebuie vaccinate pentru a avea succes. Dar, în același timp, nu trebuie să plecăm de la premisa eronată că toată lumea este la fel. Indivizii diferă, fiind dublu determinați: genetic și ontogenetic. Genetic prin jocul genelor (nu există doi indivizi identici din punct de vedere genetic, cei mai apropiați fiind gemenii monozigoți) și ontogenetic prin evoluția de la naștere la moarte (unii oameni sunt mai activi social, alții sunt mai activi fizic, alții au preocupări spirituale, alții comportamente alimentare specifice etc). În aceste condiții, mulți cercetători afirmă că trebuie să ținem cont de eterogenitatea care e posibil să reducă procentul de infecție la care se poate realiza imunitatea de turmă. Oamenii cu cea mai mare probabilitate de a lua boala și de a o transmite sunt cei mai activi din punct de vedere social sau cei mai sensibili, vulnerabili, care se infectează primii. Dar, odată ce s-au imunizat și sunt în afara potențialului de victime, riscul este mai mic pentru toți ceilalți. Nu știm însă care este (procentual) efectul imunizării lor, dar poate fi o explicație pentru modul de evoluție a epidemiei în Italia (diferențe între Lombardia, Roma, Sicilia) Suedia, Olanda, țările central și est europene în care la măsuri diferite rezultatele medicale au fost aproape identice și la măsuri identice rezultate diferite.

Gabriela Gomes et all., în Individual variation in susceptibility or exposure to SARS-CoV-2 lowers the herd immunity threshold, au ajuns la o concluzie uluitoare: imunitatea de turmă ar putea fi mai mică de 20%. Se afirmă „Pe măsură ce sindromul respirator acut sever coronavirus 2 (SARS-CoV-2) se răspândește, subpopulația sensibilă se epuizează, provocând scăderea incidenței noilor cazuri. Variația sensibilității individuale sau a expunerii la infecție crește acest efect. Persoanele, care sunt mai susceptibile sau mai expuse, tind să fie infectate mai devreme, epuizând subpopulația sensibilă a celor care prezintă un risc mai mare de infecție. Această epuizare selectivă a susceptibilităților intensifică decelerația în incidență. În cele din urmă, numerele susceptibile devin suficient de scăzute pentru a preveni creșterea epidemiei sau, cu alte cuvinte, se atinge pragul de imunitate al efectivelor (HIT). Măsurările exacte ale eterogenității sunt, prin urmare, de o importanță crucială în controlul pandemiei COVID-19.”

În concluzie, merită să reanalizăm conceptul „imunizare de turmă” și prin prisma individualității și suscceptibilității persoanei. Cât privește actuala pandemie, rectific ce am spus anterior și afirm că virusul SARS CoV-2 circulă în continuare și va continua să circule până când o parte din populație se va imuniza. Care este procentul de persoane infectate pentru a realiza „imunizarea de turmă”? Rămâne să vedem.

P.S.: Pentru cei care postează comentarii și îmi trimit tot felul de date și grafice, încercând să mă convingă fie că virusul nu există, fie există și ne așteaptă apocalipsa: convingerea mea de nezdruncinat este că virusul există și determină o afecțiune cu 1% cazuri grave și critice și 80-90% asimptomatici. De aceea trebuie tratată pandemia cu responsabilitate: nici să nu o bagatelizăm, nici să nu o exagerăm. Această pandemie prin particularitățile sale nu justifică măsurile de limitare ale drepturilor civile și sociale.

sursa foto: newsroom.clevelandclinic.org

Publicat în SARS-CoV-2

Cifre și cifre

Dacă ne raportăm doar la ce scrie presa, atunci, în România și nu numai, nu există nicio boală în afară de COVID-19. Este totuși momentul să vedem ce s-a întâmplat în primele 6 luni în sistemul spitalicesc. După cum s-a mai spus, grija celor care gestionează pandemia a fost ca sistemul spitalicesc să nu clacheze din cauza numărului mare de persoane bolnave de COVID-19. Carantina, izolarea, masca nu au avut alt rol decât de a încetini difuzarea virusului în colectivități. Aceste măsuri nu înlătură prezența virusului. El circulă în continuare și va continua să circule până când 80% din populație se va imuniza.

În ceea ce privește spitalele românești, comparația primelor 6 luni din 2020 cu ceea ce s-a întâmplat în aceleași luni în 2019 ne arată câteva lucruri interesante. În acel interval de timp, numărul de internări în spitale a fost următorul:

În același timp, repartiția cazurilor de COVID a fost următoarea:

sursa www.statista.com/statistics/1102614/romania-coronavirus-cases/

Ce ne spun aceste cifre?

În primul rând că, în pofida pandemiei, numărul persoanelor spitalizate a scăzut dramatic comparativ cu 2019. Aceasta în condițiile în care asimptomaticii (adică persoane sănătoase purtătoare ale viruslui SARS-CoV-2) au fost internate obligatoriu deși acuratețea testelor de depistare nu a fost confirmată de un organism independent. Cu alte cuvinte, în această perioadă nu a existat un risc real ca sistemul spitalicesc să nu poată face față numărului mare de pacienți. În al doilea rând, trebuie să ne explicăm de ce a scăzut dramatic numărul persoanelor internate în spitale. Există cel putin cinci explicații.

  1. A scăzut morbiditatea populației României. Lucru puțin plauzibil, deoarece morbiditatea nu poate să scadă atât de dramatic într-un an de zile.
  2. A crescut eficiența medicinei primare și, prin urmare, o populație mai restrânsă a fost dirijată către spitale.
  3. Este consecința ordinului prin care s-au restricționat internările în spitale.
  4. Din cauza panicii induse de propaganda apocaliptică, gradul de adresabilitate a scăzut, persoanele bolnave preferând să se trateze la domiciliu.
  5. Măsurile luate de către autorități au avut eficiență maximă.

Rămâne să apreciem care dintre explicații sunt valabile.

P.S.: Consumul de medicamente în primele 6 luni ale anului 2020 a scăzut cu 30%. Și se explică prin faptul că mulți bolnavi nu au beneficiat de asistență medicală, iar numărul de internați a scăzut (fiind știut faptul că se înregistrează cel mai mare consum de medicamente în spitale).  

 sursa foto: cutewallpaper.org