Publicat în drepturile omului, educație, etică medicală

Iuda și „mișcarea progresistă”

Iuda Iscariotul sau Iuda Iscarioteanul a fost unul dintre cei doisprezece apostoli aleși de Iisus. Numele de „Iscariot” ar indica proveniența sa din satul Karioth (cca 25 km Sud-Est de Hebron). „Unul dintre aspectele, care îl separă pe Iuda de restul apostolilor, este că acesta nu provine din Galilea. Iisus este din partea nordică a lui Israel sau Palestina romană. Dar prenumele lui Iuda poate fi dovada că este din sudul ţării, ceea ce înseamnă că e străin” (Robert Cargill). Alți experți au precizat că Iscariot vine de la Sicarii sau „Cuţitari”, un grup de rebeli, care se opuneau ocupației romane și comiteau acte de terorism.

Iuda l-a trădat pe Iisus pentru 30 monede de argint. Chiar dacă la început Iuda a fost bun, el ajunge să fie iubitor de arginți (Ioan 12, 6) și această iubire i-a deschis sufletul spre satana. El ținea „portofelul comun”, fondul pe care Iisus şi discipolii îl foloseau, furând din el. Și Evanghelia lui Luca (22, 3) afirmă că înainte ca Iuda să se înțeleagă cu arhiereii în vederea trădarii lui Hristos, satana a intrat în el. Iisus şi-a informat discipolii că, în timpul Cinei cea de Taină, unul dintre ei îl va trăda și a spus: „Acela căruia îi voi întinde bucățica și i-o voi da.” Şi a întins o bucățică și a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Cum a fost dată bucățica, a intrat Satana în Iuda. Iisus i-a zis: „Ce-ai să faci, fă repede.” (Ioan 13:26-27). Iuda a mers la preoţii din Templu s-a oferit să-l trădeze pe Iisus pentru bani – 30 de arginți, a dus soldații în Grădina Ghețsimani, unde l-a identificat pe Iisus prin sărutul pe obraz și prin numirea de „rabin”. Acest sărut a fost astfel pervertit din simbol al iubirii în simbol al trădarii „Formele fățărniciei sunt foarte diferite. O pildă a celei mai cumplite, mai pierzătoare fățărnicii, a fățărniciei de treaptă diavolească, e sărutarea trădătoare dată Domnului Iisus Hristos de către Iuda în Grădina Ghetsimani. Acea sărutare n-a fost o mărturie a dragostei, ci semn pentru străjerii pe care-i adusese acolo ca să Îl aresteze pe Hristos. Ce poate fi mai cumplit decât această fățărnicie? Sărutul Iudei a devenit simbolul trădării, fățărniciei, al celei mai mari josnicii și nemernicii omenești.” (Sfântul Ierarh Luca al Crimeei). Ulterior, Iuda a fost cuprins de remușcări, a returnat cei 30 de arginți și s-a sinucis prin spânzurare (Evanghelia după Matei). Potrivit Faptele Apostolilor, Iuda nu s-a sinucis ci „Omul acesta a dobândit un ogor cu plata nelegiuirii lui, a căzut cu capul în jos, a plesnit în două prin mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele” (Faptele Apostolilor 1:18). Această moarte era obișnuită în Biblie, semnificând pedeapsa dată de Dumnezeu.

Iuda este deci un simbol al trădării.

Cu toate acestea el supraviețuiește prin mișcările „progresiste”. Mișcările „progresiste” pervertesc iubirea în libertate sexuală și teorie de gen, istoria în propagandă, adevărul în falsul îmbrăcat în haine strălucitoare, valorile în pseudo-valori. Sunt noi „religii”, care propovăduiec ura, frica, dezbinarea și delațiunea. „Apostolii” mișcărilor sunt cei care, asemenea lui Iuda, se lasă cumpărați, nu cu 30 de arginți, ci cu cecuri/sponsorizări sau poziții sociale.

În Pastorala de Paști din 2005, Î.P.S Bartolomeu Anania descrie clar progresismul actual:

Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci şi un personaj al istoriei de după el, multiplicat peste tot, la scară planetară, în ipostaza sărutării care acoperă trădarea.

Printre noi, cei ce beneficiem de civilizaţie, de cultură, de progres științific, de libertate, de bunurile pământului și de harurile cerului, printre noi se instaurează, încetul cu încetul, un duh perfid care răstoarnă valorile și pervertește limbajul.

Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietenă se degradează în conotații dubioase, pervertirea tineretului se intitulează program de sănătate anti SIDA, destrămarea familiei se numește planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituția se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditația transcendentală, sărăcirea spiritului devine globalizare, invadarea unei țări se cheamă război preventiv, terorismul își reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numește credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Și multe altele.

Iuda se plimbă nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar și prin creștinătate.

Isprava lui cea mai mare este aceea că, dintr-o singură Biserică, a făcut mai multe. Din mai multe a făcut o puzderie. Și continuă s-o facă, prin ceea ce îi este propriu: lăcomie, invidie, orgoliu.
Se adaptează ușor, și-a rafinat metodele. Lucrează la lumina nopții și comunică prin unde herțiene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurențial pe piața bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Când nu lucrează pe furiș, te invită la dialog frățesc. Dacă-l refuzi sau dacă te aperi, te pomenești intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.

Cunoaște bine Biblia, are studii universitare, vorbește câteva limbi străine. El știe că Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat și memorat învăţătura lui Iisus. Dacă ar fi avut curăție și talent, putea să scrie o Evanghelie tot atât de bogată ca a lui Matei.

A scris-o postum, în cheia sărutării perverse. Iuda e un excelent teolog, așa cum este și patronul său din Qarantania, care Îi oferea lui Iisus citate din Scriptură.

Iuda e tot atât de zelos printre ai săi, de vreme ce instinctul dezbinării îl mobilizează peste tot, oriunde s-ar afla. Partenerul trebuie mai întâi sedus, dominat și numai după aceea nimicit. Iuda își abordează semenul cu grația cobrei care, întâlnind o viperă în junglă, o invită la un dans aerian, fascinant, amețitor, pe durata căruia își calculează cu precizie secunda mușcăturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte”.

În concluzie, Dumnezeu ne-a dat libertatea de a alege între a-l urma pe Iuda sau a urma calea lui Iisus. Personal aleg a doua variantă.

P.S. După ce au batjocorit Biserica; după ce au amendat și au făcut dosare penale preoților, care slujeau; după ce au persecutat credincioșii și i-au alungat din Biserică și de la pelerinaje; după ce au etichetat și insultat pe creștini (inculți, retrograzi, fanatici, obscurantiști etc.); progresiștii disperați au nerușinarea să apeleze la toți aceștia pentru susținerea campaniei de vaccinare. Ei nu au aflat că Biserica nu este instituție de propagandă a produselor lumii materiale, nu este vândută marilor corporații, iar preoții slujesc lui Hristos nu unor așa-ziși experți din domeniul vaccinurilor.

sursă foto: wikipedia.org: Caravaggio – The Taking of Christ

Publicat în drepturile omului, etică medicală, SARS-CoV-2

Lămuriri

Cele ce s-au petrecut la așa-zisa evacuare a bolnavilor de la spitalul Foișor dezvăluie eșecul administrativ al celor care consideră că o combatere a pandemiei se poate realiza prin măsuri autoritare și prin amenzi și dosare penale. În gestionarea pandemiei, așa-ziși conducători, comandanți sau oricum se vor mai numi ei au acționat cu o trufie nemarginită și cu dispreț nedisimulat față de populație. Cei care aveau cea mai mică îndoială cu privire la unele măsuri (absurde și neconstituționale) erau etichetați drept negaționiști, conspiraționiști, obscurantiști, inculți și, bineînțeles, oamenii rușilor. La peste un an de la impunerea măsurilor, care au afectat fizic, psihic, economic, social și spiritual majoritatea populației, se observă că ne aflăm în aceeași situație epidemiologică în care ne aflam și acum un an. Res ipsa loquitur (lucrul vorbește de la sine) ar spune juriștii.

Dar și în acest moment al adevărului se încearcă să se transfere responsabilitatea de la decidenți la managerul și medicii de la Spitalul Foișor. Un cor bine orchestrat al unor politiceni și al unor medici (din fericire puțini) vorbesc despre sabotaj la fel ca în anii ’50 (ani care mi-au marcat copilăria). De aceea simt nevoia unor lămuriri.

Specificul profesiei de medic constă în faptul că este auto-reglementă și reglementată. Auto-reglementată prin principii etice și norme deontologice și reglementată prin norme juridice (în Uniunea Europeană la nivel sectorial).

La sfârșitul studiilor de licență în medicină (6 ani de zile), un absolvent depune un Jurământ cu puternică încărcătură simbolică – Jurământul lui Hippocrate. Între altele jură că „voi îndruma îngrijirea bolnavilor spre folosul lor, pe cât mă vor ajuta puterile și mintea, și mă voi feri să le fac orice rău și orice nedreptate”.

În momentul în care își încep cariera profesională independentă și se înscriu în Colegiul Medicilor, medicii depun o variantă modernă a acestui Jurământ, și anume aceea adoptată de Asociația Medicală Mondială în cadrul Declarației de la Geneva – 1975 „Mă angajez solemn să-mi consacru viața în slujba umanității;… Voi exercita profesiunea cu conștiință și demnitate;… Sănătatea pacienților va fi pentru mine obligație sacră”.

Pe parcursul vieții profesionale medicii trebuie să respecte normele Codului deontologic al Colegiului Medicilor din România. Acesta prevede printre altele:

Art. 5 Medicul trebuie să depună toate diligențele și să se asigure că decizia profesională pe care o ia sau intervenția cu caracter medical respectă normele și obligațiile profesionale și regulile de conduită specifice cazului respectiv.

Art. 6 Medicul este dator să stăruie și să își apere independența profesională, fiind interzisă orice determinare a actului medical ori a deciziei profesionale de rațiuni de rentabilitate economică sau de ordin administrativ.

Art. 7 Relația medicului cu pacientul va fi una exclusiv profesională și se va clădi pe respectul acestuia față de demnitatea umană, pe înțelegere și compasiune față de suferință.

Art. 8 Medicul își va dedica întreaga știință și pricepere interesului pacientului său și va depune toată diligența pentru a se asigura că decizia luată este corectă, iar pacientul beneficiază de maximum de garanții în raport cu condițiile concrete, astfel încât starea sa de sănătate să nu aibă de suferit.

Art. 22 Sunt contrare principiilor fundamentale ale exercitării profesiei de medic, în special, următoarele acte:… c) abandonarea unui pacient care necesită servicii de urgență sau se află în pericol fără asigurarea că acesta a fost preluat de o altă unitate medicală sau de un alt medic ori că beneficiază de condiții adecvate situației în care se află și stării sale de sănătate;

Art. 34 Refuzul acordării serviciilor medicale… (2) În toate cazurile, medicul îi va explica persoanei respective motivele care au stat la baza refuzului său, se va asigura că prin refuzul acordării serviciilor medicale viața sau sănătatea persoanei în cauză nu este pusă în pericol și, în măsura în care refuzul este bazat pe încălcarea convingerilor sale morale, va îndruma persoana în cauză spre un alt coleg sau o altă unitate medicală.

Cele mai relevante legi care reglementeaza relația medic-pacient sunt Legea nr.46/2003 și Legea 95/2006.

Legea nr.46/2003 (Legea privind drepturile pacientului) specifica:

Art.3 Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nicio discriminare… Art.35 alin.1 Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale continue până la ameliorarea stării sale de sănătate sau până la vindecare.

Legea 95/2006 (legea privind reforma în sănătate) prevede:

Art.380

(1) Profesia de medic are ca principal scop asigurarea stării de sănătate prin prevenirea îmbolnăvirilor, promovarea, menținerea și recuperarea sănătății individului și a colectivității.

(2) În vederea realizării acestui scop, pe tot timpul exercitării profesiei, medicul trebuie să dovedească disponibilitate, corectitudine, devotament, loialitate și respect față de ființa umană.

(3) Deciziile și hotărârile cu caracter medical vor fi luate avându-se în vedere interesul și drepturile pacientului, principiile medicale general acceptate, nediscriminarea între pacienți, respectarea demnității umane, principiile eticii și deontologiei medicale, grija față de sănătatea pacientului și sănătatea publică.

Art.381

(1) În scopul asigurării în orice împrejurare a intereselor pacientului, profesia de medic are la baza exercitării sale independența și libertatea profesională a medicului, precum și dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical…

(3) În legătură cu exercitarea profesiei și în limita competențelor profesionale, medicului nu îi pot fi impuse îngrădiri privind prescripția și recomandările cu caracter medical, avându-se în vedere caracterul umanitar al profesiei de medic, obligația medicului de deosebit respect față de ființa umană și de loialitate față de pacientul său, precum și dreptul medicului de a prescrie și de a recomanda tot ceea ce este necesar din punct de vedere medical pacientului.

Cazul Foișor

Printr-un act administrativ, semnat de decidenți în dimineața zilei de 9 aprilie 2021, se ia decizia de a transforma un spital monospecialitate (traumatologie-ortopedie) în spital suport COVID. Conducătorul acțiunii de evacuare a pacienților internați în spitalul Foișor a fost desemnat un reprezentant al DSU. Termenul de evacuare este de 24 ore. Ordinul ajunge la spital în jurul orei 11:00. Managerul împreună cu medicii, surprinși de decizie (mai ales că pe 2 aprilie spitalul a fost exclus de pe lista unităților medicale care pot fi transformate în unități COVID sau suport COVID) cer explicații și au obiecții cu privire la acest ordin. Li se răspunde, în buna tradiție românească cu amenințări și bătutul cu pumnul în masă. Atenție, managerul, nu este oricine, este Profesorul Stoica – un specialist recunoscut, un profesionist adevărat, un mentor, un om care și-a dedicat viața pacienților și acestui spital cu mult timp înainte ca Gabriela Firea să se gândească la primăria capitalei (fac această precizare deoarece propaganda insinuează că ar fi omul Gabrielei Firea). Iar medicii sunt profesioniști de top în specialitate. După amiază începe așa-zisa evacuare a bolnavilor și toata lumea a văzut cum s-a desfășurat.

Analiza cazului

Ordinul de transformare a unui spital de monospecialitate are (după opinia mea) vicii de fond și termene nerealiste.

În primul rând, ordinul discriminează. Exclude o categorie de pacienți de la asistență medicală calificată în favoarea altor pacienți.

În al doilea rând, pune în pericol sănătatea tuturor pacienților – atât cei cu COVID, cât și cei fără COVID. Numai cine nu știe sau a uitat ce a învățat își poate închipui că un pacient cu COVID în stare critică poate fi îngrijit de ortopezi într-un spital care nu are pneumologi, infectioniști etc. În COVID, evoluția este imprevizibilă și protocoalele nu pot acoperi asistența de specialitate. În același timp, pacienții non-COVID sunt privați de servicii de calitate.

În al treilea rând, pacienții din spital nu pot fi abandonați. Pentru fiecare în parte trebuie să existe o evaluare, indicații terapeutice și precizarea cine va prelua acel caz, în așa fel încât starea lor de sănătate să nu fie afectată. Deciziile trebuiesc să fie consemnate în scris de medicul curant după un examen clinic amănunțit. Este posibil acest lucru pentru o sută de pacienți în câteva ore?

În al patrulea rând, expunerea la temperaturi scăzute a unor pacienți și externarea în miez de noapte la lumina camerelor televizunilor, starea fizică și psihică a unor pacienți a căror singură vină era că s-au îmbolnăvit și au apelat la medici competenți.

Știu că DSU a organizat diferite exerciții de evacuare și că ele au ieșit perfect. Am participat la multe dintre ele. De atunci am atras atenția că ele se desfășoară cu manechine sau cu voluntari sănătoși, care joacă rolul de bolnavi. Dar bolnavii nu sunt nici manechine, nici simulanți. Sunt oameni bolnavi. A calculat cineva cât timp necesită să se obțină pentru un bolnav un accept de transfer, pentru a lua legătura cu familia, pentru a găsi un medic care să preia cazul sau eventual să-l însoțească, care este timpul estimat pentru ca un mijloc de transport să ajungă la spital etc?

În sfârsit, modificarea structurii unui spital nu este un lucru atât de simplu, cum cred unii. Trebuiesc definite noi circuite, noi zone, noi proceduri. Faptul că la ora 19:00 profesorul Stoica a semnat un astfel de document este un record și nu o întârziere.

Dacă ne referim la normele deontologice și juridice expuse mai sus, atunci numai un răuvoitor nu constată că atât managerul, cât și medicii au acționat în concordanță cu statutul lor. Aveau tot dreptul să obiecteze cu atât mai mult cu cât de la Nurenberg încoace s-a statuat că executarea unui ordin, care aduce atingere unui drept fundamental al omului fără să se obiecteze atrage responsabilitatea executantului. Dreptul la sănătate este un drept fundamental.

În concluzie, decidenții trebuie să înțeleagă că exercitarea puterii este totdeauna însoțită de responsabilitatea privind deciziile luate. Să nu fie lași, să nu mai încerce să se disculpe acuzând pe alții (în cazul de față managerul și medicii) și să dea dovadă de demnitate.

P.S.1: Împărțirea spitalelor în COVID, suport COVID și non- COVID a fost păgubitoare atât pentru pacienți, cât și pentru medici. În toată lumea civilizată, toate spitalele au tratat atât pe cei cu COVID, cât și pe cei fără COVID.

P.S.2: Antropologii afirmă că unul dintre criteriile, care diferențiază specia umană de societățile pre sau ne-umane, este cultul morților. Există o știință –antropothanatologia care studiază acest fenomen. Am semnalat din aprilie 2020închiderea cimitirilor și regulile de înmormântare a celor cu COVID nu au nicio justificare științifică. Am fost etichetat fundamentalist religios, retrograd și incult.

P.S.3: Primesc reproșuri că de câteva luni m-am retras din dezbaterea publică privind gestionarea de către autorități a pandemiei COVID-19 în Romania. Explic încă o dată. Când am intervenit, nu doream notorietate, nu aspiram la funcții, nu încercam să mă erijez drept lider. Ceea ce am dorit a fost să aduc un strop de calm și speranță într-un climat de isterie indusă prin exacerbarea fricii (și chiar a urii) și să semnalez derapajele antidemocratice ale celor care au jurat (mulți pe Biblie) că vor apăra drepturile omului. Intenția declarată a fost de a crea o mișcare de solidaritate în fața pericolului, fără stigmatizări și etichetări, pentru ca noi să nu fim împărțiți, pentru ca noi să ne regăsim, pentru ca noi să fim împreună. În momentul în care am constatat că oamenii nu doresc să întindă o punte peste prăpastia ce se adâncea între ei am ales să mă întorc la subiecte care îmi erau dragi chiar dacă nu se bucurau de același succes ca pandemia. Intervenția de astăzi este doar o excepție.

sursa foto: b365.ro

Publicat în drepturile omului

Când crinul văilor va înflori

După un turneu epuizant, început în ianuarie 2021, susținând concerte „ilegale pe străzile și în piețile din majoritatea orașelor Franței, concerte întrerupte de godină și garcea (francezi), HK a anunțat o scurtă pauză.

Cine este HK?

Fiul unor imigranți algerieni, HK (pe numele său real Kaddour Hadadi) s-a născut la 6 septembrie 1976 în Roubaix. Este un cântăreț și scriitor cunoscut pentru activismul său, adept al mișcărilor nonviolente, adversar al „progresiștilor” demolatori de statui și edificii culturale și religioase. După cum a declarat în 2016, modelele lui sunt Mahatma Ghandi, Matrin Luther King Jr. și Papa Ioan Paul II. HK a devenit cunoscut, între 2005 și 2009, în cadrul grupului Ministère des affaires populaires (MAP). În 2009, HK a format grupul HK & Saltimbanks și lansează pe 31 ianuarie 2011, albumul Citoyen du monde (Cetățean al lumii). Piesa On lâche rien (Nu pierdem nimic) a devenit un marș al demonstranților și a constituit coloana sonoră a filmului La Vie d’Adèle. În al doilea album, Les Temps Modernes (mai 2012), HK aduce un omagiu marelui luptător din rezistență Stéphane Hessel.

În Amsterdam, se constată influența lui Jacques Brel, într-o versiune „modernă”. În 2012, HK a publicat primul său roman intitulat J’écris, donc j’existe. În 2013, a prezentat Les Déserteurs, unde a interpretat piese clasice ale cântecului francez (Padam Padam, Toulouse, Les P’tits Papiers, Vesoul, Le Plat Pays, L’Affiche rouge, Les Passantes, Sous le ciel de Paris, La Chanson des vieux amants) în versiunea châabi (gen muzical din Africa de Nord specific dansurilor de la nuntă). În 2014, a publicat al doilea roman – Néapolis. În 30 noiembrie 2015, semnează Appel des 58 (Apelului celor 58) – un manifest al cincizeci și opt de personalități francize pentru a apăra libertatea de a manifesta în timpul stării de urgență, decretată în Franța după atacurile teroriste de la Paris. Semnatarii spun: „Aceasta este ceea ce Daesh și alții vor să interzică. Aceasta este ceea ce susținem. Declarăm că vom manifesta în timpul stării de urgență.” Pe 3 martie 2017 lansează noul album: L’empire de papier (Imperiul de hârtie) un tribut adus victimelor atacurilor teroriste din 13 noiembrie 2015, care cuprinde celebru cântec Sans haine, sans armes, sans violence (Fără ură, fără arme, fără violență). În 2018, HK semnează muzica pentru filmul documentar J’ai marché jusqu’à vous – récits d’une jeunesse exilée (Am mers până la tine – povești despre un tânăr în exil) regizat de Rachid Oujdi.

La 31 martie 2021, HK a lansat un nou cântec Dis-leur que l’on s’aime, dis-leur que l’on sème (Spune-le că ne iubim, spune-le că semănăm) ocazie cu care a lansat un emoționant mesaj.

Când crinul văilor va înflori, vom dansa împreună

Într-un moment în care școlile noastre se închid și în care restricțiile de călătorie se răspândesc în toată țara, sunt mai mult decât oricând convins de necesitatea apărării vietii culturale și sociale și de nevoia de a ne întâlni în piața publică pentru a face schimb de idei, dezbate, vorbi unul cu celălalt. Știu, de asemenea, că prezența mea la diferite întâlniri poate aduce  o mulțime de oameni și, în contextul actual, ar putea duce la neînțelegeri sau controverse pe care nu le doresc. Această mișcare nu este făcută pentru ca noi să fim împărțiți, dimpotrivă, există pentru ca noi să ne regăsim pe noi înșine, pentru ca noi să venim împreună. Deci iată-mă, îmi întrerup participarea fizică la mitinguri pentru luna următoare. Aștept cu nerăbdare să vă vedem în jurul datei de 1 mai, când înflorește crinul văii, astfel încât mai mulți dintre noi să poată dansa împreună în aer liber! Ca o promisiune, această nouă melodie „Spune-le că ne iubim, spune-le că semănăm”, un clip bazat pe imagini din ultimele noastre trei luni petrecute „dansând din nou”. Sperăm că acest cântec va vorbi în inima ta, că îi vei vedea pe acești oameni fericiți că sunt împreună, să danseze, să trăiască, să se iubească ca surori și frați… Și că puterea imaginilor, cuvintelor și melodiilor va fi vorbesc de la sine. Ne vedem în curând în viața reală”.

Iată ce ne spune în ultima creație HK

Spune-le că ne iubim, spune-le că semănăm

Oh, dar spune-le că ne iubim unii pe alții
Spune-le că ne face să ne simțim bine
Cum ar fi asta o problemă?
Ne ținem de mâini
Oh, dar spune-le semănăm
le spunem că ne face bine

De ce ar fi o problemă?
Suntem lumea de mâine

Spune-le că așa se
nasc porumbeii
Spune-le că de aici
începe lumea nouă
Spune-le inimile noastre care sunt deschise
Când lumea este izolată
Spune-le că ne întâlnim din nou

Eliberați din cămașa de forță
Spune-le că trupurile noastre care vibrează
Notele noastre muzicale
Spune-le că suntem liberi

Cu fiecare pas de dans în piața publică

Oh, dar spune-le că ne iubim
Spune-le că ne face să ne simțim bine
cum ar fi asta problema?
Ne ținem de mână
Oh, dar spune-le că semănăm
Spune-le că este bine pentru noi
Cum ar fi  asta o problemă?
Suntem lumea de mâine

Spune-le că suntem uniți
Spune-le că suntem împreună
Spune-le că suntem în viață

Pe acest Pământ care seamănă cu noi
Spune-le că mergem înainte
Că este inexorabil
Trecerea diferențelor noastre
În urma stelei inaccesibile
Spune-le că inventăm
Un alt cântec de posibilități
Ca aceste păsări care cântă
În dimineața devreme a unei mari seri, fericiți și rebeli

Oh, dar spune-le că ne iubim
Spune-le că ne face să ne simțim bine
Cum ar fi asta o problemă?
Ne ținem de mână
Oh, dar spune-le că semănăm
Spune-le că împreună ne face să ne simțim bine
Cum ar fi asta o problema ?

În concluzie, așteptăm să înflorească crinul văii.

P.S.1: Am ales, ținând cont de simbolistica franceză, să traduc le muguet (convallaria majalis) cu emblema zilei de 1 mai în Franța – crinul de mai sau crinul văilor și nu cu lăcrămioara.

P.S.2: Stéphane Frédéric Hessel (20 octombrie 1917 – 26 februarie 2013) născut la Berlin din tată german și mama evreică, a devenit cetățean francez naturalizat în 1939. A fost diplomat, ambasador, scriitor. Membru din 1940 al Rezistenței Franceze ca agent BCRA (Biroul Central de Renseignements et d’Acțiune), arestat de Gestapo în februarie 1944 a supraviețuit lagărului de concentrare. A participat la redactarea Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948. În 2011, a fost trecut de revista Foreign Policy în lista sa cu cei mai buni gânditori ai lumii contemporane. În anii ulteriori, activismul său s-a concentrat pe inegalitățile economice, conflictul israelian / palestinian și protecția pentru postbelică.

P.S.3: Au apărut deja sociologi, care analizând fenomenul Danser encore, amintesc că Franța este țara în care cea mai cunoscută revoluție din lume a început și cu un cântec – Marseilleza. Vedetele oficiale ale pandemiei și profeții apocalipsei COVID, care promovează modelul francez au aflat acest lucru?

sursă foto: humanite.fr

Publicat în SARS-CoV-2

Să dansăm din nou (pentru că nu, viața nu așteaptă sub mantia fricilor)

Creată în decembrie anul trecut, piesa artistului Roubaix, din grupul HK & Saltimbanks „Danser encore”, a avut un destin uimitor – a devenit simbolul unui protest. De câteva săptămâni, în toată Franța, s-au organizat întâlniri sau „flashmobs”, în piețe, în gări, în fața teatrelor închise etc. și întotdeauna s-a dansat pe aceasta melodie. Grupul HK & Saltimbanks numai în luna martie a fost prezent în 16 orașe. Cântecul a devenit acum imnul celor care se luptă, navigând în întuneric, în mijlocul crizei COVID-19, cu măsurile absurde luate de autorități. Împreună, tineri și bătrâni, cu masca și fără mască, din toate categoriile sociale se adună, dansează pe această melodie (aoleu, greșit, nu păstrează distanța socială !!!) și se împrăștie pentru că altfel vine intelectualul godină al lor (sau poate garcea) și îi amendează. Știu că, pentru vedetele oficiale ale pandemiei și pentru profeții apocalipsei COVID, cei care contestă măsurile eficiente de combatere (eficientă dovedită de faptul că după un an ne aflăm în valul 3 și nu în valul 4) sunt huligani, xenofobi, fasciști, inculți, sărăntoci etc. De aceea mă desolidarizez de aceștia și înfierez cu mânie proletară inconștienții care nu sunt obiedienți. Dar pentru a cunoaște dușmanul de clasă, chiaburul și sabotorul, trebuie să cunoaștem versurile și să ascultăm cântecul.

Danser encore

Vrem să dansăm din nou/ Vedeți gândurile noastre îmbrățișând corpurile noastre/ Să petreceți viața pe o rețea de acorduri/ Oh, nu nu nu nu nu nu nu/ Continuăm să dansăm, din nou/ Vedeți gândurile noastre îmbrățișând corpurile noastre/ Petreceți viața pe o rețea de acorduri/ Suntem păsări în trecere/ Niciodată docili și nici cu adevărat înțelepți/ Nu promitem loialitate/ În zori în toate împrejurările/ Venim să rupem tăcerea/ Și când seara la televizor/ A vorbit bunul rege/ A venit să anunțe sentințele/ Dăm dovadă de ireverență/ Dar întotdeauna cu eleganță/ În auto-metrou-loc de muncă-când bem/ Cu declarație pe care o semnăm/ Vedem absurditatea recomandărilor/ Și vai de cel care gândește/ Și vai de cel care dansează/ Fiecare măsură autoritară/ Fiecare damf de securitate/ Vede încrederea noastră cum zboară/ Sunt atât de insistenți/ Pentru a ne limita conștiința/ Să nu fim impresionați de toți acești oameni nerezonabili/ Vânzătorii de frică abundentă/ Angoasă, până la indecență/ Să știm cum să le ținem la distanță/ Pentru sănătatea noastră mentală/ Socială și de mediu/ cu zâmbetele noastre, inteligența noastră/ Să nu devenim fără sa ne opunem/ Instrumentele nebuniei lor

sursa foto: fb.com/ainazcartoon

Publicat în etică medicală, SARS-CoV-2

Independența profesională a medicului

În România, circulă o vorba: tot românul se pricepe la fotbal și la medicină. Cum accesul publicului la meciurile de fotbal este în actuala pandemie restricționat, singurul domeniu în care românul a rămas expert este cel medical. Prompteriste, realizatori de emisiuni, ziariști, politicieni, autorități, ingineri, sociologi, literați etc. (sau cum se spunea în dramele clasice românești vodă, curteni, boieri, oșteni și oameni din popor) analizeaza și dau soluții medicale. Întotdeauna își încep discursul cu „nu sunt specialist, nu mă pricep, dar…”. Prima parte a discursului este adevărată și de necontestat – nu se pricep; problemele apar cu ceea ce urmează după acel „dar…”. Acest fapt a fost evidențiat, odată în plus, cu ocazia discuțiilor legate de activitatea doamnei doctor Flavia Groșan. Una dintre acuzațiile aduse, folosindu-se etichetări jignitoare și un limbaj grobian caracteristic inchizitorilor, a fost că a încălcat protocoalele și nu a folosit medicația autorizată și recomandată de acestea. Dacă acești detractori s-ar fi documentat, ar fi avut două surprize.

În primul rând, ar fi aflat că mecanismul de autorizare se referă strict la firmele producătoare și la cele care comercializează medicamentele și nu la prescriptorii de medicamente. Un producător de medicamente este obligat, înainte de punerea pe piață a unui medicament nou să îl supună unei proceduri lungi, complicate și costisitoare de autorizare de către o agenție guvernamentală/internațională de reglementare și control a medicamentului. Producătorul este strict limitat de elementele cuprinse în actul de autorizare. Atunci când producătorul medicamentului a primit o autorizație de introducere pe piață de la agenția guvernamentală, este permisă promovarea medicamentului pentru indicațiile specifice aprobate convenite în țara respectivă. Toate indicațiile aprobate legal sunt enumerate în prospectul sau „eticheta” (label) medicamentului. Producătorilor de medicamente nu li se permite legal să încurajeze utilizarea medicamentelor reglementate pentru orice alte indicații, care nu au fost aprobate oficial de guvernul țării, chiar dacă există dovezi științifice semnificative pentru acea indicație neaprobată sau chiar dacă agenția de reglementare din altă țară a aprobat această indicație (cu câteva excepții în Uniunea Europeană unde European Medicines Agency-EMA poate interveni în unele situații). Comercializarea și reclama produselor farmaceutice pentru utilizare în afara etichetei este interzisă.

În al doilea rând, ca multe dintre medicamentele utilizate în terapia infecţiei cu virusul SARS-CoV-2 (trecute în protocoalele oficiale) nu erau autorizate pentru această infecție. Hidroxiclorochina, ritornavir/lopinavir (KaletraR) sau umifenovir, favipiravir, remdesivir, ruxolitinibul, eculizumabul etc. nu au fost anterior testate și autorizate pentru infecția cu SARS-CoV-2 (de altfel, nici în prezent nu sunt autorizate toate și în toate ţările) (Nechifor, 2020).

Medicii, care le-au utilizat, trebuie chemați în fața Comisiei de etică a Colegiului medicilor sau a altei instanțe?

Nu, deoarece medicii nu sunt obligați să limiteze prescripțiile la medicamente autorizate și, de fapt, standardul de îngrijire pentru multe afecțiuni implică utilizări off-label, fie ca terapie de primă linie, fie ca o linie ulterioară.

Utilizarea off- label (în afara etichetei) înseamnă administrarea unui medicament pentru o indicație terapeutică neaprobată sau pentu o alta grupă de vârstă decât cea aprobată, într-o doză diferită de cea aprobată sau pe altă cale de administrare decât cea aprobată (Stafford, 2008). Pentru a înțelege această definiție trebuie să înțelegem noțiunea de indicație terapeutică. O indicație terapeutică este atunci când un medicament este prescris de un medic, care este convins că este adecvat din punct de vedere medical pentru o afecțiune dată; o indicație terapeutica aprobată este atunci când o agenție guvernamentală/internațională de reglementare a medicamentelor este de acord în mod oficial că medicamentul este adecvat din punct de vedere medical pentru starea menționată. Indicațiile pot depinde nu numai de starea medical, care este tratată, ci și de alți factori, cum ar fi doza, vârsta, greutatea, sexul pacientului și de alte afecțiuni medicale asociate.

Capacitatea de a prescrie medicamente pentru utilizări dincolo de indicațiile aprobate oficial este folosită în mod obișnuit de către medici. Utilizarea off- label este legală pentru medici în SUA, Uniunea Europeană și în România (cu excepția cazului rar în care implica riscuri reale și dovedite pentru sănătate). În SUA, Food and Drug Administration (FDA) nu are autoritatea legală de a reglementa practica prescrierii medicamentului, iar medicul poate prescrie un medicament care nu este etichetat. Contrar opiniei populare, este legal în Statele Unite și în multe alte țări a folosi droguri off-label, inclusiv substanțe controlate, cum ar fi opiacee. Această prescriere off-label se face cel mai frecvent cu medicamente generice mai vechi, care au găsit noi utilizări, dar nu au avut aplicațiile și studiile formale (și adesea costisitoare) cerute de FDA pentru aprobarea oficială a medicamentului pentru aceste noi indicații. Medicii din Marea Britanie pot prescrie medicamente off-label. Conform îndrumărilor General Medical Council medicul trebuie să fie convins că există suficiente dovezi sau are experiență în utilizarea medicamentului pentru a demonstra siguranța și eficacitatea. Aceleași reglementări le găsim în Germania, Franța, Suedia etc. De aceea utilizarea off- label este frecventă, iar, uneori, paradoxal, unii medici nici nu știu că au utilizat medicamente off-label. Beta-blocantele sunt un exemplu de prescriere (benefică) în afara etichetei. Aceste medicamente au fost aprobate inițial pentru tratamentul hipertensiunii arteriale, dar sunt recunoscute azi pe scară largă de cardiologi ca un standard de îngrijire pentru pacienții cu insuficiență cardiacă (chiar dacă multe nu au autorizare în acest scop). Multe medicamente sunt utilizate mai des off-label decât pentru indicațiile lor originale, aprobate (Miller, 2018). În pediatrie, între 29-34% dintre prescripții sunt off-label. Un studiu din 2009 a constatat că 62% dintre vizitele la cabinetul pediatric din SUA din 2001-2004 includeau prescrierea în afara etichetei, copiii mai mici având șanse mai mari de a primi prescripții off-label (Bazzano & all, 2009). American Academy of Pediatrics declara pentru medicii pediatri că „utilizarea off-label nu este nici incorectă, nici experimenală, dacă se bazează pe dovezi științifice solide, judecăți medicale sau literatura publicată” și că „dovezile, nu indicațiile etichetei, rămân standardul de aur din care ar trebui să se ghideze practicienii atunci când iau decizii terapeutice pentru pacienții lor.” (Frattarelli & all, 2014). În oncologie, frecvent, standardul de îngrijire pentru un anumit tip sau stadiu de cancer implică utilizarea off-label a unuia sau mai multor medicamente, de exemplu un medicament este autorizat pentru un tip de cancer, dar este utilizat (singur sau în asociere cu altele) și alte tipuri de cancer. La fel în psihiatrie. Avastinul este un medicament pentru tratarea cancerului, dar se folosește (off-label) – cu success – și pentru degenerarea maculară oculară. Sildenafil (Viagra) este autorizat pentru disfuncțiile erectile, dar este eficient și în hipertensiunea pulmonară. Și exemplele sunt nenumărate.

În esență, ne aflăm în fața unui concept unanim acceptat: independența profesională a medicului. Independența garantată legal și apărată (cel puțin teoretic) de organismele profesionale (cum ar fi de exemplu Colegiul Medicilor). Pentru a înțelege de ce utilizarea off-label este obișnuită și în majoritatea cazurilor adecvată, este necesar a înțelege că distincția între utilizarea aprobată de agenția de reglementare și utilizarea off-label nu este aceeași distincție ca între sigură versus nesigură, testat versus netestat, sau bun versus rău. Reglarea libertății terapiei necesită, așadar un tip de abordare în care este permis orice lucru care nu este interzis în mod explicit. Astfel, se acceptă faptul că medicamentele pot fi utilizate în moduri neetichetate atât timp cât un profesionist competent le prescrie. Nu vorbim însă de o independență absolută deoarece „prescrierea în afara etichetei poate expune pacienții la tratamente riscante și ineficiente” (Dresser & Frader, 2009).

Medicii pot prescrie medicamente dacă:

a.       Nu depășesc competența specialității lor (de exemplu, un chirurg nu poate prescrie un medicament off-label pentru o cardiopatie ischemică).

b.      Au experiență personală cu acel medicament sau au date din literatura despre acel medicament.

c.       Cunosc efectele adverse și iau măsuri pentru a le minimaliza. Un risc major al utilizării off-label este o incidenţă crescuta efectelor adverse în comparaţie cu utilizarea on-label a medicamentelor.

d.      Rezultatele terapiei off-label sunt egale sau superioare terapiei cu medicamente autorizate.

Prescrierea off label poate fi necesară și licită atunci când nu este disponibil un medicament licențiat corespunzător pentru a satisface nevoia pacientului (cazul COVID-19) sau când prescrierea face parte din cercetări aprobate. Prescrierea off-label este și o practică riscantă pentru medici deorece îi poate expune la acuzații de malpraxis și la procese lungi și obositoare. De aceea există recomandarea ca atunci când își negociază polița de asigurare de malpraxis să specifice și clauza privind prescripția off-label (Alexander, 2017).

Față de cele expuse vă invit la o analiză obiectivă a „dosarului” Flavia Groșan. Datele problemei: un medic primar pneumolog, cu o vastă expierență în specialitate tratează cu o schemă terapeutică afecțiuni respiratorii între care și pneumonii din cadrul COVID-19. Medicamentele din schema sa sunt medicamente autorizate în România pentru afecțiuni pulmonare, dar nu sunt recomandate în protocoalele oficiale. Tratează în ambulator cu succes cazuri ușoare sau medii (acute sau în convalescență). Cazurile grave sunt tratate în spital. Pacienții sunt mulțumiți și atenție, lucru destul de rar, nu depun nicio reclamație. Prin urmare, rezultă ca din punct de vedere profesional nu i se poate reproșa nimic.

În baza experienței dobândite, critică protocoalele oficiale și unele măsuri ale autorităților. De exemplu, ineficiența purtatului îndelungat al măștii. Nu neagă necesitatea oxigenoterapiei (cum continuă să mintă detractorii), dar contestă momentul introducerii și volumul acesteia pe oră etc. I se reproșează atitudinea, adică delictul de opinie. E bine de știut că protocoalele nu sunt texte biblice, nu vin de la Divinitate ca să nu poată fi contestate. Sunt elaborate de oameni și pot fi des modificate (lucru observat și în actuala pandemie).

În concluzie, construcția dosarului poate sugera o încercare de intimidare și de limitare a independenței profesionale. Este foarte bine că decizia solomonică a Colegiului Medicilor a închis repede dosarul chiar dacă compromisul realizat nu a mulțumit pe toată lumea. Din păcate și pe nedrept, corpul medical a ieșit cel mai șifonat.

P.S.1. Prezenta notiță se referă strict la aspectele etice și legale. Nu afirmă că o schemă terapeutică este bună și alta rea, deoarece dacă aș face acest lucru aș depăși competențele profesionale. Cu atât mai mult cu cât țelul meu în viață a fost de a deveni apărătorul medicilor și nu inchizitorul medicilor.

P.S.2. Pentru a fi onești până la capăt ar trebui să existe o analiză comparativă între rezultatele Flaviei Groșan și rezultatele obținute de spitale pe cazuri echivalente (ușoare și medii). E bine de știut, mai ales pentru perioada internărilor obligatorii a asimptomaticilor și a cazurilor ușoare. Ar fi o comparație interesantă.

sursa foto: mmsholdings.com

Publicat în film

În timp ce era război

Mientras dure la Guerra/While at War este un film din 2019 al regizorului, scenaristului și muzicianului chiliano-spaniol Alejandro Amenábar. Este o dramă despre începutul regimului Franco și despre cum a ajuns acesta să pecetluiască viitorul Spaniei, ca pe un mormânt, timp de aproape 40 de ani. Punctul culminant al filmului îl constituie confruntarea între Miguel de Unamuno și generalul José Millán-Astray. De fapt, Unamuno se confruntă cu sine și cu idealurile sale. Pentru a înțelege filmul sunt necesare câteva informații din istoria Spaniei și despre personaje.

1. Ce spune istoria.

În 1931, regele Alfonso al XIII-lea abdică și fuge din Spania, moment în care s-a instaurat a doua Republică Spaniolă (1931 – 1939). După proclamarea republicii, a fost aprobată Constituția din 1931 și ar fi trebuit să organizeze alegerile, dar radicalii și socialiștii, de frica opoziției de dreapta, au amânat alegerile pentru a rămâne la putere încă doi ani. Guvernul republican al lui Manuel Azaña a inițiat numeroase reforme, care în viziunea lor „modernizau” țara. În 1932, iezuiții, care conduceau cele mai bune școli din țară au fost interziși și li s-au confiscat propietățile. Armata a fost redusă. Proprietarii de pământ au fost expropriați. Alegerile din 1933 au fost câștigate de Confederația Dreptei Autonome Spaniole (CEDA). În fața victoriei electorale a CEDA, președintele Alcalá-Zamora a încălcat Constituția, a refuzat să-i invite să formeze guvernul și l-a numit Prim-Ministru pe Alejandro Lerroux din Partidul Radical Republican. Au urmat trei ani de instabilitate și anarhie. Conform surselor oficiale ale perioadei, 330 de oameni au fost asasinați și 1.511 au fost răniți în acte de violență pe motive politice; arhivele relevă 213 tentative eșuate de asasinat, greve generale și distrugerea (de regulă prin incendiere) a 160 de edificii religioase. Anarhia a culminat cu revoltele organizate de socialiști, anarhiști și comuniști. Revoluționarii bine înarmați au reușit să ia în stăpânire întreaga regiune Asturias, comițând numeroase omoruri asupra polițiștilor, preoților și civililor și distrugerea bisericilor și a altor clădiri, inclusiv o parte a Universității din Oviedo. În zona ocupată de rebeli, s-a declarat oficial revoluția proletară și s-au abolit banii. Alegerile legislative au avut loc în Spania la 16 februarie 1936. Au existat violențe semnificative în timpul campaniei electorale, majoritatea inițiate de stânga politică. Câștigătorii alegerilor din 1936 au fost declarați cei din Frontul Popular, o coaliție de stânga cu un avans restrâns (de 1% din votul popular) asupra opoziției de centru și de dreapta divizate. Istoricul Stanley G. Payne afirma că a fost o fraudă electorală majoră, cu încălcarea pe scară largă a legilor și a Constituției. În 2017, Manuel Álvarez Tardío și Roberto Villa García au publicat rezultatul unei cercetări în care au ajuns la concluzia că alegerile din 1936 au fost trucate. Stânga a sărbatorit victoria în stilul ei. La 36 de ore după la alegeri, 60 de oameni au fost omorâți (majoritatea ofițeri de poliție, care încercau să mențină ordinea sau interveneau în ciocnirile violente) și 39 au fost răniți grav, în timp ce 50 de biserici și 70 de centre politice conservatoare au fost atacate sau detonate.

Convinsă că stânga nu mai era dispusă să urmeze statul de drept și că viziunea sa asupra Spaniei era ignorată, dreapta a abandonat opțiunea parlamentară și a început să conspire pentru a prelua puterea. Pe 12 iulie 1936, milițiile de stânga au obținut aprobarea ministrului de interne pentru arestarea ilegală a unor membri ai Parlamentului. La primele ore ale zilei de 13 iulie 1936, liderul opoziției de dreapta, José Calvo Sotelo a fost împușcat acasă de milițiile de stânga. Această crimă cu sânge rece a avut un efect de catalizator pentru a transforma o conspirație într-o revoltă puternică. Trei zile mai târziu (17 iulie), lovitura de stat a început, cu revolta armatei în Marocul Spaniol și s-a răspândit în multe regiuni din Spania.

Realizarile” razboiului civil: teroare (roșie și albă), o jumătate de milion de morți și o dictatura de peste 40 de ani. Se estimează că „teroarea roșie”, care a beneficiat de consultanța NKVD-ului stalinist, s-a soldat cu peste 72.000 de victime civile nevinovate între care aproximativ 7.000 de clerici uciși (13 episcopi, 4184 de preoți de dioceză, 2365 de bărbați catolici, 114 iezuiți și 283 de călugărițe). „Teroarea albă” a beneficiat de consultanța Gestapo-ului german și a avut drept țintă pe oricine era împotriva politicii de extremă dreapta a Falangei Spaniole (care la alegerile din 1936 au obținut sub 1% din voturi). Persecuţiile nu s-au terminat odată cu sfârșitul războiului civil. Odată cu instalarea completă a dictaturii lui Franco, execuţiile în masă iau, oficial, sfârșit, dar regimul franchist va continua să păstreze în legalitate numeroase practici condamnabile, tipice statelor autoritare: încarcerarea și executarea opozanților politici, folosirea torturii și a taberelor de muncă silnică etc. Se estimează că în 40 de ani, între 150.000 și 400.000 de persoane au căzut victimele „Terorii Albe”.

2.Personajele confruntării

Miguel de Unamuno y Jugo (29 septembrie 1864 – 31 decembrie 1936), filozof, prozator, eseist, poet și dramaturg, a fost unul dintre cei mai mari gânditori ai Europei secolului XX. Figură renascentistă, un umanist, dar și un creator, discipol iberic al lui Marcus Aurelius, Sf.Augustin și Soeren Kierkegaard, Unamuno este socotit simbolul existențialismului spaniol. S-a născut la Bilbao, într-o familie bască, a urmat studii de literatură și filozofie la Universitatea din Madrid, iar după absolvire este numit profesor de limba și literatură greacă la Universitatea din Salamanca, unde va funcționa decenii la rând, cu întreruperi impuse de conflicte cu autoritățile politice sau de exilul la care îl obligase dictatorul Primo de Rivera (1924-1930). În 1901, Unamuno a fost ales rector al universității, dar a fost eliberat din funcție în 1914, după îmbrățișând în mod public cauza aliată în primul război mondial. După întoarcerea din exil, a fost reales rector al universității în 1931. În 1901, Unamuno a susținut binecunoscuta sa conferință despre individulitatea științifică și literară a bascilor. În anii 1910 1920, a devenit unul dintre cei mai pasionați avocați ai liberalismului spaniol și i-a denunțat pe marii proprietari pentru neglijență și ignoranță. După căderea dictaturii lui Primo de Rivera, a fost ales în Parlament, și a condus o mare manifestație în Plaza Mayor în care s-a ridicat steagul Republicii. A fost întotdeauna un moderat și a refuzat toate extremismele politice și anticlericale. Într-un discurs rostit la 28 noiembrie 1932, la Madrid, a protestat împotriva hotărârii anticlericale extremiste a lui Azaña: „Chiar și Inchiziția a fost limitată de anumite garanții legale. Dar acum avem ceva mai rău: o forță de poliție care se bazează doar pe un sentiment general de panică și pe invenția unor pericole inexistente pentru a acoperi această depășire a legii”. Guvernul republican a hotărât la 22 august 1936, ca Unamuno să fie destituit din funcția de rector al universității. A salutat inițial revolta lui Franco, necesară pentru salvarea Spaniei de excesele celei de-a doua republici și a fost repus în scaunul de rector. Tactica dură, ilegală și sângeroasă, folosită de franchiști în lupta împotriva oponenților lor republicani, l-a determinat să se opună atât Republicii, cât și lui Franco și să afirme despre revolta militară că ar fi victoria „unei mărci de catolicism care nu este creștină și a unui militarism paranoic crescut în campaniile coloniale”. Lui Nikos Kazantzakis i-a mărturisit: „Nu ține cont de ceea ce spun oamenii. Nu, nu am trădat cauza libertății. Dar, deocamdată, este absolut esențial ca ordinea să fie restabilită. Dar într-o zi mă voi ridica – în curând – și mă voi arunca singur în lupta pentru libertate. Nu, nu sunt nici fascist, nici bolșevic. Sunt singur!…”. La 21 noiembrie, el i-a scris filosofului italian Lorenzo Giusso că „Barbarismul este unanim. Este un regim de teroare de ambele părți”. Într-una dintre scrisorile sale finale, datată 13 decembrie, el a condamnat atrocitățile comise de forțele franchiste „Armata lui Franco  desfășoară o campanie împotriva liberalismului, nu împotriva bolșevismului”. A fost înlăturat (din nou) de către falangiști din rectorat (14 octombrie 1936), plasat în arest la domiciliu unde moare pe 31 decembrie de cauze neelucidate: infarct miocardic, hemoragie cerebrală sau asainat?.

José Millán-Astray y Terreros (5 iulie 1879 – 1 ianuarie 1954) a fost fondatorul și primul comandant al Legiunii spaniole. Născut în Coruña, Galicia a urmat Academia de Infanterie de Toledo și Escuela Superior de Guerra. Sublocotenent voluntar în luptele împotriva Revoluției filipineze (1896) va câștiga numeroase decorații pentru vitejia sa. Ulterior a luptat în Războiul Rif (1920 – 1927). La 26 octombrie 1924, a fost rănit în brațul stâng în timpul unei ambuscade, care a trebuit să fie amputat, iar o lună mai târziu, și-a pierdut ochiul drept când a fost lovit de un glonț. De aici porecla „mutilatul/schilodul”. El a introdus în Legiune saluturile ¡Viva la Muerte! și ¡A mí la Legión!. Pensionat de guvernul republican s-a alăturat lui Franco și a ocupat funcția de director al Biroului Presă și Propagandă.

3.Confruntarea din 12 octombrie 1936

Sărbătoarea din 12 octombrie dedicata lui Cristofor Columb a adunat o mulțime diversă la Universitatea din Salamanca, între care Enrique Pla y Deniel, Arhiepiscopul din Salamanca, Carmen Polo Martínez-Valdés, soția lui Franco, Millán-Astray etc. Istoricului Hugh Thomas, în The Spanish Civil War (1961), preia o relatare a lui Luis Gabriel Portillo (din 1941) și consemnează că adunarea a început cu un discurs pasionat al scriitorului falangist José María Pemán. După aceasta, profesorul Francisco Maldonado a condamnat Catalonia și Țara Bascilor drept „tipuri de cancer pe corpul națiunii”, adăugând că „fascismul, vindecătorul Spaniei, va ști cum să-i extermine, tăindu-se în carnea vie, ca un chirurg hotărât lipsit de fals sentimentalism”. Audiența a strigat „¡Viva la Muerte!”. După cum era obișnuit, Millán-Astray a răspuns „¡España!”; mulțimea a răspuns cu „¡Una!”. A repetat „¡España!” mulțimea a răspuns „¡Grande!”. Millán-Astray a spus „¡España!” mulțimea a răspuns „¡Libre!”. Unamuno, care conducea ședința, s-a ridicat încet și s-a adresat mulțimii: „Ascultați cuvintele mele. Mă cunoști bine și știi că nu pot rămâne tăcut mult timp. Uneori, a rămâne tăcut înseamnă a minți, deoarece tăcerea pot fi interpretate ca fiind de acord. Vreau să comentez așa-numitul discurs al profesorului Maldonado, care este cu noi aici. Voi ignora ofensa personală a bascilor și catalanilor. Eu însumi, după cum știți, m-am născut la Bilbao. Episcopul, Unamuno face semn arhiepiscopului de Salamanca: „Îți place sau nu, este catalan, născut la Barcelona. Dar acum am auzit acest jurământ insensibil și necrofil, „¡Viva la Muerte!”. Și eu, după ce mi-am petrecut viața scriind paradoxuri care au provocat mânia celor care nu înțeleg ceea ce am scris și fiind un expert în această chestiune, găsesc ridicol acest paradox respingător. Generalul Millán-Astray este invalid. Nu este nevoie să spunem asta cu tonuri șoptite. El este un invalid al războiului. La fel și Cervantes. Dar, din păcate, Spania are astăzi prea mulți invalizi. Și, dacă Dumnezeu nu ne ajută, în curând va avea mult mai mulți. Mă îngrozește gândul că generalul Millán-Astray ar putea dicta normele psihologiei maselor. Ar trebui să ne așteptem de la un mutilat căruia îi lipsește măreția spirituală a lui Cervantes să găsească o consolare oribilă și placere văzând cum numărul de mutilate se multiplică în jurul său.” Unamuno a continuat să-l laude pe disidentul filipinez executat Jose Rizal, supărându-l pe Millan-Astray, care luptase împotriva rebelilor din Filipine.

Millán-Astray ar fi spus: „¡Muera la inteligencia! ¡Viva la Muerte!” („Moarte intelectualității! Trăiască moartea!”), deși unele versiuni sugerează că a spus de fapt: „Moarte intelectualității trădătoare”. Pemán, într-un efort de a calma mulțimea, a exclamat: „¡No! ¡Viva la inteligencia! ¡Mueran los malos intelectuales!” („Nu! Trăiască inteligența! Moarte pentru intelectualii răi!”).

Unamuno a continuat: „Acesta este templul inteligenței și eu sunt marele său preot. Îi profanați domeniul sacru. Veți câștiga, pentru că aveți suficientă forță brută. Dar nu veți convinge. Pentru a convinge este necesar să va convertiți și pentru a vă converti veți avea nevoie de ceva care vă lipsește: rațiune și dreptate în luptă. Văd că este inutil să vă rog să vă gândiți la Spania. Am vorbit.” Millán-Astray, stăpânindu-se, a strigat „Ia brațul doamnei!”. Unamuno a luat-o pe Carmen Polo de braț și a plecat sub protecția ei.

4.While at War este un film complex, constant, profund, inteligent, cu o rezonanță îngrozitoare astăzi. Nu am să-l povestesc. Vă las plăcerea de a-l viziona. Nu este un film perfect. Măreția tragică a omului, care a scris Simțul Tragic al Vieții, lipsește, în timp ce, din păcate, trecutul lui Unamuno este reprezentat de secvențe repetate, scurte, cvasi de telenovelă. Se evită a se vorbi despre credința creștină profundă a celui care a scris Agonia creștinismului și care declara „Cei care cred că cred în Dumnezeu, dar fără pasiune în inimă, fără incertitudine, fără îndoială și chiar uneori fără disperare, cred doar în ideea lui Dumnezeu și nu în Dumnezeu însuși”. Franchismul, spune el, avea cu  totul de-a face cu Franco și nu prea avea de-a face cu religia creștină. Refuzul personal al lui Unamuno de a-și vinde sufletul este semnificativ și este evident pe parcursul filmului. Filmul se încheie cu un epilog, care detaliază soarta mai multor personaje din film. Similitudinea a ceea ce Amenábar pune pe ecran cu starea actuală a politicii este înfiorătoare. Mișcările „progresiste” extremiste pot declanșa reacții de respingere populist-extremiste la fel cum bolșevismul a dat naștere fascismului. Limitarea unor drepturi ale omului (indiferent de motivație) cu aprobarea majorității expun la dictaturi iminente și periculoase.

„Progresismul și Globalismul” sunt la fel de periculoase ca și fascismul și comunismul. While at War este o lecție în timp util pentru noile generații (și nu numai).

Găsiți filmul pe internet subtitrat în română sau în engleză.

P.S.1 La sfârșitul secolului al XIX-lea, Unamuno a suferit o criză religioasă și a părăsit filosofia pozitivistă. Viața a fost tragică, potrivit lui Unamuno, din cauza științei și ea trebuie dublată de credință.

P.S.2 În seria TV Star Trek: Picard, pilotul Chris Rios are o copie a cărții The Tragic Sense of Life pe tabloul de bord.


Statuia lui Unamuno din Salamanca de Pablo Serrano (1968)

sursa foto: filmfactoryentertainment.com

Publicat în etică medicală, SARS-CoV-2

Etica cercetării pe celule embrionare umane

Faptul că unele dintre vaccinurile anti-COVID au fost realizate printr-o tehnologie genetică, utilizând celule embrionare (de la embrioni avortați), a readus în lumina reflectoarelor un subiect dificil și controversat – etica cercetării pe celule embrionare umane. Au trecut aproape 30 de ani de la prima derivare a celulelor embrionare umane. Acel moment a marcat începutul unei fascinații științifice și publice legată de celulele stem, nu doar pentru proprietățile lor biologice, dar mai ales pentru utilizările lor medicale. Comunicarea rezultatelor cercetării (îndeosebi pe celulele stem) au animat de la început o serie de dezbateri bioetice referitoare la distrugerea embrionilor și derivarea celulelor stem până la crearea hibrizilor om-animal (Sipp & Munsie, 2018). Ipoteza optimistă era că celulele omnipotente embrionare ar putea fi cultivate și diferențiate in vitro pentru a produce linii celulare specifice, care să fie utilizate ca transplant de celule pentru a înlocui, de exemplu neuronii dopaminergici în tratamentul bolii Parkinson sau celulele pancreatice în tratamentul diabetului (Vogel, 2001). Aceasta era o strategie de cercetare și nu o simplă tehnologie de lucru cu atât mai mult cu cât nu era încă clar dacă implantarea de celule noi într-un organism pot sau nu pot modifica mecanismele de interacțiune celulară și circuitele metabolice. Prin urmare, orice utilizare a celulelor stem trebuia să facă obiectul unei analize științifice și etice adecvate (McLaren, 2001). Astăzi, rezultatele obținute din studii clinice finalizate sau în curs de finalizare indică un potențial terapeutic imens în tratamentul tulburărilor degenerative, autoimune și genetice și tot mai numeroase îngrijorări etice și de siguranță. Potențialul de diferențiere nelimitat, care poate fi utilizat în clonarea reproductivă umană, poate genera embrioni umani și himere umane modificate genetic, născând o problemă etică majoră, în timp ce diferențierea nedorită și transformarea malignă sunt probleme majore de siguranță (Volarevici & colab. 2019).

Există trei modalități de obținere a liniilor celulare embrionare: din gameți, din embrioni creați în acest scop și din embrioni preexistenți (avortați sau rămași de la fertilizarea in vitro). Dilemele etice se concentrază în special în două întrebări: de unde provin celulele embrionare și este moral acceptabil să cercetezi noi terapii pentru vindecarea bolilor prin distrugerea unui embrion uman? Dezbaterile au evidențiat trei curente majore privind cercetarea pe celule embrionare:

1. Cercetarea fără nicio restricție. Susținătorii acestei poziții aduc drept argumente principiile „libertății de cercetare”, al binefacerii și al progresului. În unele țări europene, „libertatea de cercetare” este o parte integrantă din Constituție. În alte țări, libertatea cercetării științifice nu este protejată în mod explicit, ci derivă indirect din protecția libertății individuale (de acțiune), libertatea opiniei, libertatea creației intelectuale și / sau libertatea academică. Dar această libertate nu este absolută. Cercetarea a fost și poate fi sursă de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului. Drept urmare, se face o distincție între cercetarea teoretică sau de bază și cercetarea experimentală sau aplicată, aceasta din urmă fiind supusă în special restricțiilor (Report of the Working Group on the Protection of the Human Embryo and Fetus, Consiliul Europei, Comitetul Director de Bioetica, 2003).

Se afirmă că embrionul / blastocistul este doar un grup de celule, care poate fi utilizat pentru cercetare fără restricții. De aceea este benefic pentru progres să fie creați în scop de cercetare sau să fie utilizați cei deja existenți (morți sau vii). Să fie utilizați și nu aruncați/distruși. Se pretinde că anumite cercetări specifice – de care va beneficia sănătatea umană – nu pot fi efectuate asupra embrionilor existenți și necesită „construirea” embrionilor în afara unui proiect parental. O astfel de argumentare a fost respinsă. „Construirea” deliberată a unui embrion în scopul unui proiect de cercetare este interzisă de Convenția privind drepturile omului și biomedicină – Convenția de la Oviedo (articolul 18, alineatul 2). Obținerea deliberată a unui embrion și utilizarea embrionului pur și simplu ca mijloc pentru un scop științific specific este considerată o instrumentalizare a embrionului și în consecință inacceptabilă din punct de vedere etic. Cu toate acestea, unele țări (de exemplu Anglia) au găsit un subterfugiu cu care să eludeze prevederea. Profitând de faptul că statutul moral și juridic al embrionului este ambiguu, oscilând între persoană și lucru (Leborne, 2020), au apelat la o manipulare semantică, și anume: au introdus noțiunea de “pre- embrion”, de fapt embrionii până în ziua 14-a (Ndzengue Amoa, 2020) și au autorizat crearea de „pre-embrioni” în scopuri de cercetare.

2. Respingerea oricărei cercetări pe celule embrionare umane. Adepții acestui curent consideră că un embrion este o persoană cu același statut moral ca un adult sau un copil născut în viață. Ca o chestiune de credință religioasă și convingere morală, ei cred că „viața umană începe de la concepție” și că un embrion este o persoană. Conform acestui punct de vedere, un embrion are interese și drepturi care trebuie respectate. Din această perspectivă, luarea unui blastocist și îndepărtarea masei celulare interne pentru a obține o linie de celule stem embrionare echivalează cu crimă (Lo & Parham, 2009). Se reclamă că o interferență cu genomul implică „jocul de-a Dumnezeu” și că transferul nuclear al celulelor este imoral atât timp cât implică crearea embrionilor numai pentru a-i distruge. A permite cercetări cu celule embrionare ar conduce la neo-eugenie, la clone „proiectate” și, eventual, la o populație „nemuritoare”, care ar putea evolua și ar putea crea noi probleme morale (Mieth, 2000; Colman și Burley, 2001). Acesastă atitudine a suportat și ea critici. De exemplu, se poate admite că un embrion capătă statutul uman deplin la fecundare. Dar femeile pierd spontan un număr mare de embrioni de-a lungul vieții lor reproductive. Acești embrioni nu sunt plânși, nu li se face înmormântare și rar se fac rugăciuni pentru ei. Dacă sunt morți de cauze naturale și nu urmare a unui avort provocat, de ce nu pot fi utilizați în cercetare în limite reglementate? Apoi, transferul nuclear nu implică fertilizarea / fecundarea și face dovada că orice celulă somatică al cărui nucleu este introdus într-un ovocit are potențialul de a da naștere unei ființe umane complete. Acest embrion se bucură sau nu de protecție? (Lachmann,2009).

3. Acceptarea cercetării cu stabilirea de restricții prin norme etice și legale. Este un curent echilibrat. Se consideră că un embrion timpuriu merită un respect special ca potențial om, dar că este acceptabil să fie folosit pentru anumite tipuri de cercetare, cu condiția să existe o justificare științifică bună, o supraveghere atentă și consimțământul informat al femeii /cuplului (pentru donarea embrionuluisau) a donatorilor de gameți. Justificarea – embrionul devine propriu-zis o persoană în sens moral doar într-un stadiu ulterior de dezvoltare. Astfel, se acceptă cercetarile folosind embrioni criogenizați, care rămân după ce o femeie sau un cuplu au finalizat tratamentul pentru infertilitate, și pe care au decis să nu-i dea altui cuplu, sau proveniți din avorturi. În 2001, președintele Bush, care avea opinii conservatoare și pro-life, ca răspuns la un apel a 40 de laureați ai Premiului Nobel, a permis finanțarea federală pentru cercetarea celulelor stem, utilizând linii de celule embrionare deja existente și interzicând finanțarea pentru derivarea sau utilizarea de linii de celule embrionare suplimentare. Motivația președintelui Bush pentru această politică a fost că embrionii fuseseră deja distruși. Inițial, s-a anunțat că peste 60 de linii ar fi acceptabile pentru finanțare, iar din ianuarie 2009, 22 de linii celulare au fost eligibile (Lo & Parham, 2009). Sub președintele Obama, au fost autorizate noi linii din embrioni congelați donați pentru cercetare, dar de la început și până astăzi nu a fost permisă finanțarea federală pentru crearea embrionilor în mod expres pentru cercetare sau pentru derivarea liniilor de celule stem folosind transferul nuclear de celule somatice. Acestă abordare a devenit standard în majoritatea statelor lumii. Astfel: a. Nu este permisă crearea de embrioni umani destinați cercetării (excepție Marea Britanie, Belgia). b. Cercetătorii trebuie să asigure și să facă public proveniența etică a biomaterialelor umane utilizate, ceea ce impune consimțământul informat al donatorilor cu privire la utilizarea propusă și refolosirea materialelor. Există și legislații mai restrictive. De exemplu, Legea germană privind celulele stem, din 1 iulie 2002, interzice, în general, atât importul, cât și producerea și utilizarea celulelor stem embrionare umane. c. Studiile trebuiesc supravegheate /monitorizate de comitete de bioetică independente. d. Cercetarea se poate efectua pe embrioni de o anumită vârstă. Regula „primelor 14 zile” (cercetarea embrionilor umani să fie limitată la primele două săptămâni după fertilizare) este conținută în legile a cel puțin 12 țări și în ghidurile emise de Societatea Internațională pentru Cercetarea Celulelor Stem (ISSCR), deși este tot mai contestată, dorindu-se mărirea perioadei (editorial Nature Cell Biology, 2017). În pofida acestor presiuni, ISSCR a anunțat (în 19 ianuarie 2020) că, în viitoarele ghiduri, regula primelor 14 zile este menținută. e. Clonarea și crearea de hibrizi om-animal este prohibită.

În concluzie, dezbaterea actuală și deciziile privind celulele embrionare arată cât de dificil este să găsești un echilibru satisfăcător între dorința de progres a cercetării în medicină și dorința de a menține o abordare etică. Cercetătorii, organismele de reglementare, finanțatorii, factorii de decizie politică, cetățenii trebuie să lucreze împreună pentru a se asigura că progresul nu este împiedicat, dar mai ales că sunt luate în considerare aspectele etice.

P.S.1. Din documentele depuse la FDA de firmele producătoare de vaccin (realizat cu utilizarea celulelor embrionare) rezultă că au fost respectate toate normele etice. Problema etică este legată de autorizarea condiționată și este a FDA-ului și politicului.

P.S.2. Înțeleg că participăm din nou la loteria carantinării (locale), deoarece a venit un nou val de COVID peste noi. Ce nu înțeleg este cum carantina omoară virusul, de ce crește numărul de infectați deși un milion de români s-au vaccinat și pe ce probe științifice s-a stabilit ștacheta la 3%o teste pozitive (teste care au indice de eroare crescut). Oricum anunț de pe acum că de Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului nostru Iisus Hristos voi merge la Biserică să iau Lumină, sfidând virusul (care atacă mai abitir după ora 22:00) și plătind amendă (dacă mă prinde poliția, jandarmeria sau gărzile patriotice ale martorilor apocalipsei COVID).

sursă foto: squarespace-cdn.com

Publicat în educație, etică medicală, SARS-CoV-2

Comunitatea științifică și decidenții politici

În decursul timpului, în probleme controversate științific, (actuala pandemie COVID-19 face parte dintre acestea), politicenii declară că deciziile sunt luate de către specialiști, iar consilierii științifici afirmă că ei emit doar opinii, dar decizia este exclusiv a factorilor politici. Care este adevărul? Adevărul este că, în realitate, există o interdependență între politiceni și anumiți oameni de știință.

Politicenii apelează la opinii științifice, deoarece caută informații pentru a-și orienta deciziile și solicită oamenilor de știință să acționeze ca intermediari, dar, în același timp, doresc să utilizeze opiniile consilierilor științifici ca instrumente de influență a opiniei publice în favoarea pozițiilor politice preferate. Nu este o surpriză faptul că factorii de decizie politică își pot împinge agendele politice înainte cu ajutorul unor oameni de știință chiar dacă aceasta înseamnă sacrificarea unor adevăruri sau tradiții culturale și religioase. În majoritatea cazurilor, factorii de decizie politică vor să fie informați, dar sunt gata să folosească numai acele opinii, care coincid cu ideologia și politica preferată. Prin urmare, apelează doar la comunitatea științifică care-i împărtășește agenda ideologică, dar resping consilierii neutri (Mandel & Tetlock, 2018).

Pe de altă parte, comunitatea științifică își prezintă membrii ca întreprinzători pasionați, neutri, onești, dedicați avansării cunoașterii și demarcării clare a locului unde se termină faptele și încep speculațiile (Gieryn, 1999). Știința este descrisă mai presus de lupta politică, iar oamenii de știință sunt căutători de adevăr și progres, care știu să-și separe judecățile de fapt de judecățile lor de valoare. În realitate, lucrurile nu stau chiar așa. Există situații când oamenii de știință sunt prinși cu date fabricate. Reacția comunității științifice sugerează că abaterea flagrantă este rară, operă a câtorva „mere putrede”; „uscături”; „personaje defecte”, care nu au interiorizat codul de conduită profesional al oamenilor de știință însă dovezile sugerează contrariul. Daniele Fanelli se întreba: Câți oameni de știință fabrică și falsifică cercetarea? Într-o primă meta-analiză a cercetărilor sociologice cu acest subiect, ajunge la concluzii îngrijorătoare: cel puțin 16% dintre cercetători au denaturat cunoștințele științifice prin  fabricarea, falsificarea, „prepararea” datelor (Fanelli, 2009). Despre comportamentul științific necorespunzător și practici metodologice eronate au scris mulți autori (Ioannidis, 2005; Simmons și colab., 2011). Se estimează că numarul lor ajunge la peste 30% (Maxwel , 2018). Și nu a fost luat în calcul fenomenul cargo cult science – termen introdus de laureatul premiului Nobel, fascinantul Richard Feynman, în timpul discursului din 1974 (la Institutul de Tehnologie din California), publicat ca un capitol final al cărții sale You’re probably kidding, Mr. Feynman!. El definește o formă de pseudostiință în care se oferă o ipoteză – imaginată după un anumit fenomen observat, iar aparițiile ulterioare ale fenomenului sunt considerate a fi dovada care transformă ipoteza în teză. Spre deosebire de metoda științifică, nu există niciun efort pentru a dovedi sau infirma ipoteza. Un exemplu este cultul măștilor în pandemia COVID19. Deși nu există studii concludente privind eficiența acestora (în actuala pandemie), faptul că au fost, probabil, eficiente în alte situații, au determinat impunerea obligativității purtării măștii în medii închise și deschise. În România, decidenții politici și sanitari afirmă (fără probe) că și măștile neconforme sunt eficiente. Feynman a avertizat cercetătorii că, pentru a evita să devină membri ai acestui cult, trebuie să evite să se păcălească pe ei înșiși, să fie dispuși să se îndoiască de propriile teorii și de propriile rezultate și să investigheze eventualele defecte ale unei teorii sau ale unui experiment. El menționează și alte tipuri de necinste, cum ar fi promovarea în mod fals a unei cercetări numai pentru a obține finanțarea. Câțiva ani mai târziu, exasperat de ce se întâmplă în cercetarea științifică Feynman declara „Cred că trăim într-o epocă neștiințifică în care aproape toate bătăliile de comunicare – cuvintele de la televiziune, din cărți și așa mai departe – sunt profund neștiințifice. Ca rezultat, există o cantitate considerabilă de tiranie intelectuală în numele științei…”.

Afirmațiile potrivit cărora toți oamenii de știință sunt obiectivi și neutri sunt vorbe goale. Nimeni nu poate fi 100% obiectiv și neutru. Oamenii de știință de astăzi au fost elevi, studenți, care au făcut alegeri de carieră printr-o serie de opțiuni fezabile, având în vedere interesele, aptitudinile și oportunitățile lor. Ca în orice profesie, membrii învață rapid structurile de stimulare ale profesiei și iau măsuri pentru a-și promova interesele materiale, reputaționale și chiar ideologice în cadrul regulilor de bază. Prin urmare, oamenii de știință sunt pregătiți să angajeze un repertoriu de tactici de avansare, inclusiv exploatarea lacunelor din profesia lor, care le permit să-și realizeze multiplele interese personale (Mandel & Tetlock, 2018). Nu mai vorbim de influența marilor corporații cu interese politico-financiare, care au ajuns în prezent să fie principalii finanțatori ai cercetării științifice.

Este imposibil să se obțină o imagine exactă a comportamentului oamenilor de știință fără a cerceta mentalitățile din știință, dar mai ales mentalitatea „teologică”. Se presupune că știința este antiteza dogmei. Cu toate acestea, comunitatea științifică este dogmatică și, printre altele, îi învață pe oamenii de știință să creadă că sunt angajați într-o activitate neutră din punct de vedere moral. Se afirmă că știința este infailibilă și singura cale a cunoașterii. Poate că una dintre cele mai importante afirmații dogmatice din „teologia seculară” a științei este dihotomia fapte – valoari morale. Majoritatea oamenilor de știință continuă să apere dogme, iar criticile și afirmațiile privind  necesitatea conștiinței și a responsabilității sunt respinse cu vehemență. Mulți oameni de știință recunosc că ar discrimina colegii, care nu împărtășesc opiniile lor științifice sau politice (Inbar & Lammers, 2012; Duarte și colab., 2015). Fapt dovedit și de modul în care au fost tratați în actuala pandemie cei care au contestat „știința oficială dogmatică” și așa-zisul „consens științific” între care Luc Montagnier (Premiul Nobel pentru Medicină – 2008) sau Sucharit Bhakdi (unul dintrecei mai citați oameni de știință germani în literatura științifică mondială). În calitate de consilieri, oamenii de știință își mențin obiectivele ideologice și subiectivismele personale mai ales atunci când factorii de decizie politică necesită și caută argumente actuale și relevante pentru a-și impune agenda politică. Astfel de oportunități pot oferi consilierilor beneficii economice extrinseci și intrinseci, cum ar fi onorariile și statutul de consultanță profitabilă. Dacă contextul de consiliere se potrivește bine cu angajamentele ideologice ale consilierului, oportunitățile de a influența punctele de vedere ale deținătorilor de putere cu privire la subiecte de importanță valorică este cu atat mai mare. În mod surprinzător, în astfel de bătălii, valorile personale ale oamenilor de știință câștigă adesea, determinându-i să adopte practici interpretative discutabile, care să favorizeze angajamentele lor ideologice (Jussim et al., 2016). Dezbaterile despre așa-zisa „încălzire globală”, în care cercetările au fost orientate doar pentru a susține această ipoteză, iar studiile, care contraziceau această afirmație, au fost cenzurate și eliminate, pot fi un bun exemplu a interacțiunii și complicității între comunitatea științifică „oficială” și factorii de decizie politică.

În concluzie, exisă în zilele noastre o interdependență organica și funcțională între comunitatea științifică și lumea politico-financiară, care conține germenii unei dictaturi politico-științifice. Știința este tot mai ideologizată și dogmatică. De aceea trebuie să fim realiști și vigilenți, să nu ne lăsăm manipulați și să încercăm să eradicăm narațiunea oamenilor de știință potrivit căreia ei sunt simpli căutători neutri de adevăr. Știința nu este singura cale a cunoașterii și nu trebuie să devină o religie în slujba intereselor politice.

P.S.1. Există specia acelor „consultanți științifici”, care își crează imaginea prin politica de marketing și nu prin opera științifică. De exemplu, în actuala pandemie, dacă consultați Google Academic cu privire la „reputatul”; „cunoscutul”; „marele specialist” etc. care ne dau sfaturi sau ne amenință la televizor sau cu privire la membrii diferitelor comitete și comiții care gestionează criza medicală și politică în România s-ar putea să aveți mari surprize și să observați că împăratul este gol.

P.S.2 .Pentru a confirma cele susținute mai sus, aflăm de pe Știri pe surse că Domnul Ministru Vlad Voiculescu (cel cu studii universitare îndelungate și contestate de unii) a numit / va numi la conducerea INSP un medic generalist, asistent de cercetare la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării de la UBB, o persoană fără studii în Sănătate Publică. Tel maitre, tel valet sau pe românește „cum e turcul și pistolul”.

sursă foto: politicalscienceview.com

Publicat în educație, etică medicală

Mitul neutralității științei

În iunie 1999, UNESCO și Consiliul Internațional pentru Știință (ICSU) au organizat Conferința mondială despre știință la Budapesta. Pentru prima dată, guvernele lumii și comunitatea științifică internațională s-au adunat sub un singur acoperiș pentru a pregăti un nou „contract social” pentru știință în secolul XXI.

Rezultatele conferinței sunt cuprinse în două documente principale: Declarație privind știința și Utilizarea cunoștințelor științifice și agenda științifică – cadru de acțiune. Ambele documente subliniază importanța respectării principiilor etice și afirmă responsabilitatea factorilor politici, a comunității științifice și a cercetătorilor privind consecințele sociale și culturale ale aplicării rezultatelor cercetării în viața societății. Citez „19... cercetarea științifică și utilizarea cunoștințelor științifice trebuie să respecte drepturile omului și demnitatea ființelor umane…; 20… unele aplicații ale științei pot fi dăunătoare persoanelor și societății, mediului și sănătății umane, posibil chiar amenințând existența continuă a speciei umane; 21… oamenii de știință și alți actori importanți au o responsabilitate specială în încercarea de a evita aplicațiile științei, care sunt greșite din punct de vedere etic sau care au un impact negativ;… 23… eforturi interdisciplinare mai mari, care implică atât științele naturale, cât și cele sociale, sunt o condiție prealabilă pentru a face față problemelor etice, sociale, culturale, de mediu, economice și de sănătate. (worldscienceforum.org)

Declarațiile consfințeau sfârșitul unui mit – neutralitatea științei și falimentul (dar nu și sfârșitul) concepției scientifiste – tot ce este posibil din punct de vedere științific este acceptabil din punct de vedere moral. Declarațiile reafirmau necesitatea implementării principiilor etice în știință.

De ce a fost nevoie de un astfel de demers?

Încă din antichitate, Aristotel, scriind despre „ethike theoria”, transfera filozofia în viața curentă și oferea criterii pentru evaluarea comportamentului uman. De atunci și până la revoluția franceză din secolul al XVIII-lea, etica a devenit unul dintre subiectele majore din filosofie – atunci când se dezbăteau valorile sociale și individuale, relația lor și ierarhia lor în societate. Iluminiștii francezi (dar mai ales urmașii lor din secolul al XIX-lea) au proclamat neutralitatea științei, afirmând că știința nu poate fi considerată bună sau rea. Știința nu este responsabilă pentru aplicațiile sale și cu atât mai puțin pentru utilizarea lor ulterioară. Pe baza acestor afirmații, știinta s-a dezvoltat fără să țină cont de valorile specific umane și a condus la atrocitățile din secolul XX, atrocități din cauza cărora, în final, s-a reafirmat necesitatea demersului etic. Secolul XX a cunoscut o schimbare mai importantă decât orice alt secol anterior. Schimbare în bine, dar și schimbare în rău; schimbare care a adus și beneficii enorme ființelor umane, dar și schimbare care amenință însăși existența speciei umane. În toată istoria omenirii, nu au existat cruzimi și atrocități (ca număr și mărime) mai dezumanizante ca cele făcute în secolul XX, toate în numele și cu ajutorul științei.

Premiza teorii neutralității științei s-a dovedit falsă din două motive: nu ține cont de dualitatea activității științifice (raportată la valorile etice) și nu ține cont de ideologizarea activității științifice (o realitate ce o constatăm și în zilele noastre). Laureatul premiului Nobel Sir Joseph (Józef) Rotblat își începea prezentarea la Conferința din 1999 cu un citat din Shakespeare „Pânza vieții noastre este dintr-un fir amestecat, bun și bolnav împreună: virtuțile noastre ar fi mândre, dacă greșelile noastre nu le-ar biciui; iar crimele noastre ar dispare, dacă nu ar fi acceptate de virtuțile noastre.” (William Shakespeare, All’s Well That Ends Well).

Pe măsură ce progresul științific devine din ce în ce mai important pentru societate, el este și o provocare constantă pentru credințele referitoare la valorile noastre morale. În viața de zi cu zi, luăm decizii bazate pe valorile fundamentale ale demnității umane încorporate în civilizația noastră și de aceea știința poate deveni un element al ideologiei. În zilele noastre, trebuie să ținem cont și de influența corporațiilor multinaționale. În acest context, relația dintre cercetarea publică și cea privată este sursa unor probleme etice suplimentare, care sunt importante nu numai pentru comunitatea cercetătorilor, ci pentru toate sectoarele societății. Universitățile și institutele publice de cercetare își încurajează oamenii de știință să solicite fonduri de la industrie și să breveteze rezultatele lor. Oamenii de știință, care lucrează în sectorul public, dețin din ce în ce mai multe brevete / acțiuni sau sunt consultanți pentru companii și corporații. Aceste activități reprezintă o sursă importantă de venit, precum și expertiză și tehnologie exclusivă pentru universități (Iaccarino, 2016). Deși acest fenomen este considerat a fi foarte util, el poate și a provocat deja conflicte de interese (Cech, 2017). Există îngrijorări că, în special în cercetarea clinică, conflictele de interese au devenit tot mai răspândite (Smaglik, 2000) și tot mai greu de dezvăluit (Holden, 2001; Knight, 2001).

O primă datorie a oamenilor de știință este de a informa publicul cu privire la potențialele pericole ale noilor tehnologii și de a implica publicul în dezbateri despre cum să-și folosească cunoștințele cu înțelepciune și în interesul public (Iaccarino, 2001). Acest lucru este necesar, dar nu suficient. Sir Joseph Rotblat merge mai departe și spune că trebuie să luăm în considerare și impunerea unor restricții asupra cercetării mai ales în științele naturii. „La început, acest lucru pare de neimaginat – o limitare a cercetării științifice este aproape o contradicție în termeni. Cum poate fi gândită botnița? Cum se pot controla ideile care ne vin în cap? Ne amintim încă regimurile politice care au încercat să facă acest lucru și nimeni nu vrea să le aducă înapoi. Mai mult, cercetarea științifică este foarte probabil să aducă noi beneficii tuturor și nu ar trebui să facem nimic care ar putea împiedica astfel de rezultate. Pe de altă parte, cercetarea nelimitată poate duce la pericole grave, așa cum am descris. În opinia mea, prevenirea acestor pericole ar trebui să aibă prioritate, chiar dacă aceasta înseamnă că, temporar, știința nu are o cursă complet liberă.” (Rotblat, 1999).

Sunt necesare dezbateri etice pentru a adapta utilizarea cunoștințelor științifice – și anume noi forme de tehnologie – la un context general, care este în acord cu principiile de bază ale civilizației noastre. E necesar să fie convinși oamenii de știință să se gândească la ceea ce fac.Cercetătorii sunt instruiți să producă cărămizi de cunoștințe specializate, dar nu să privească întreaga clădire. Creșterea îngrijorării publicului cu privire la rolul social al științei îi obligă pe cercetatorii științifici să se gândească la ceea ce învață de fapt să facă. Ce fel de cunoștințe vor produce și cum vor fi folosite? Educația științifică necesită acum o analiză serioasă a acestor întrebări filozofice și etice” (Zimm, 2011).

În concluzie, progresul științific necesită o minte critică, lipsită de prejudecăți și deschisă către noi moduri de gândire. Necesitatea unei responsabilități este deosebit de imperativă pentru oamenii de știință. A afirma neutralitatea științei nu este doar un neadevăr, dar și un lucru imoral /amoral.

P.S.1. În 1600, Giordano Bruno a fost ars pe rug deoarece a contrazis „știința oficială” și credea în gândirea liberă. Zilele autodafé-urilor nu s-au încheiat, ele există azi sub altă formă. Dacă cineva contrazice „oficialitățile științifice și politice” nu este ars pe rug, dar este etichetat „eretic”, dușman al societății, marginalizat, stigmatizat, eliminat din comunitatea științifică, cercetările nu-i sunt publicate etc. până când fie este neutralizat, fie asemenea lui Galileo Galilei ajunge la renunțarea/denunțarea publică a ideilor proprii. Acest lucru este evident în actuala pandemie.

P.S.2. „Science sans conscience est la ruine de l’âme”/ Știința fără conștiință este ruina sufletului. (François Rabelais, medic și scriitor, Gargantua et Pantagruel).

P.S.3. Moderna Inc a anunțat că se așteaptă anul acesta la vânzări în valoare de 18,4 miliarde de dolari de pe urma vaccinului anti-COVID-19. Nu ne spune și profitul estimat, profit bazat pe frica oamenilor.

sursă foto: krfoundation.org

Publicat în drepturile omului, etică medicală

Vremea revoluției… tehnologice

În 2005, Raymond Kurzweil afirma că ar trebui să dezvoltăm un model tehnologic pur, fără restricții etice; susținea că genetica, nanotehnologia și robotica vor crea o specie de inteligență cu memorie, durabilitate, cu o capacitate de înțelegere de neînchipuit. Oamenii, credea el, se află în pragul unei noi ere de realizări și fericire.

Raymond Kurzweil pleca de la o realitate de necontestat, și anume că tehnologia lumii de astăzi, mai mult decât orice altă activitate umană, transformă viețile, obiceiurile și stilurile de viață, modul în care ființele umane relaționează între ele, creează bogăția materială și constituie bazele progresului și civilizației noastre moderne. Ce se eludează este faptul că aceast „corn al abundenței” nu este lipsit de riscuri majore, dintre care unele pot pune în pericol aspectele fundamentale ale naturii și ale vieții umane [Astărăstoae & Stoica, 2002; Arthur, 2009; Kelly, 2010].

Istoria ne învață că fiecare rezultat bun al progresului științifico-tehnologic este întotdeauna însoțit de motive de îngrijorare. Există o contradicție internă în progres: fiecare rezultat poate fi atât benefic, cât și dăunător. În această dilemă, există un anumit grad de subiectivism, care face și mai dificilă decizia: ceea ce este bun sau rău depinde de punctul de vedere al celor care iau deciziile. Dacă luăm în considerare progrese tehnologice recente, cum ar fi ingineria genetică (manipulare genetică, clonare, reproducere asistată etc.), constatăm că tehnologia, văzută până acum ca pe unul dintre cele mai bune instrumente pe care omul le are pentru a-și îmbunătăți viața, poate fi în același timp un mijloc puternic de transformare a naturii și valorilor sale până la punctul în care apare întrebarea dacă „omul va fi capabil să supraviețuiască ingeniozității și creativității sale” (Astărăstoae, 2014). De exemplu, este posibil ca un copil să aibă până la cinci părinți. Clonarea devine doar o altă formă de reproducere asistată în care un copil ar putea avea doar un părinte. În consecință, noțiunea de familie se schimbă și chiar concepte precum „normalitate” sunt puse la îndoială. Se discută moralitatea distrugerii embrionilor în cercetare. Manipularea genetică este asociată cu speranțele noastre pentru realizarea unei vieți eliberate de boli și alte suferințe, dar deschide și posibilități de intervenție în procesele naturale de evoluție ale organismelor vii cu consecințe imprevizibile.

În demersul lor de a elimina restricțiile etice, Kurzweil și adepții săi nu țin cont de două elemente esențiale ale naturii umane: unicitatea și valorile umane.

Unicitatea

Fiecare ființă umană este un unicat în cadrul speciei. Această individualitate este consecința dublei determinări: omul creat și autocreat.

Creat – cu un material genetic unic, urmare a recombinărilor genice, cromozomiale și genomice. Este deja un postulat faptul că „nu exista doi indivizi identici din punct de vedere genetic” (nici măcar gemenii monozigoți). De aceea orice predicție bazată pe determinismul genetic este pusă la îndoială, deoarece nu există motive pentru a accepta că toate caracteristicile unui organism viu sunt determinate doar de genele lor [Mae-Wan Ho ,1998].

Autocreat – datorită evoluției ontogenetice. În această evoluție, funcție de geoda temporo-spațială în care ne plasăm, dobândim informații, experiențe, trăiri etc. pe care le asimilăm (mai mult sau mai puțin) și care ne diferențiază și crează diversitate. De exemplu, răspunsul imunologic împotriva tratamentelor sau a agenților invadatori nu este același la toate ființele umane. Acest fapt face necesară testarea vaccinurilor întâi pe o populație selectata înainte de aplicarea sa generală. Deciziile legate de aceste probleme pot fi luate numai după o analiză atentă și discuții într-un climat în care demnitatea umană, libertatea și beneficiile pot fi păstrate, fără stigmatizare sau discriminare.

Valorile umane

Valorile sunt calitățile asociate unor realități, care sunt considerate bune și apreciate; au polaritate și ierarhie. Valorile umane, cum ar fi libertatea, demnitatea, autonomia, nu pot fi cumpărate sau comercializate. Valorile morale nu sunt create de subiectul moral, ci există intrinesc. Tehnologia, care a indus schimbări în structura societății, totuși, nu poate face tabula rasa cu valorile morale, deoarece acestea sunt, probabil, tipărite în structura neuronală a speciei. [Churchland, 2011]. Fiecare avans tehnic înseamnă schimbare (inovație), dar esența valorilor umane trebuie păstrată. Din păcate, ca rezultat aproape general, noile tehnologii au contribuit la sporirea decalajului dintre cei bogați, pregătiți tehnic și informatizați, și cei săraci lipsiți de calculatoare și analfabeți tehnic.

Ce-i de făcut? Să oprim progresele tehnice? Nu ar fi fezabil. Putem însă să introducem restricții etice. Este mai bine să se inițieze o reflecție serioasă pentru a determina dacă tot ceea ce este posibil trebuie făcut sau nu, dar și pentru a stabili un echilibru „între ceea ce ar trebui făcut și ceea ce nu ar trebui făcut în cadrul a ceea ce se poate face” [Jiménez& Onofre, 2014]. Etica ar fi atunci motivul potrivit (recta ratio) în această discuție, care să propună răspunsuri. O parte a omenirii nu este interesată doar de asigurarea supraviețuirii și bunăstării sale viitoare, ci vrea să fie condusă cu norme bazate pe drepturi și justiție, păstrându-și demnitatea și evitând stăpânirea celor care au puterea. Acest lucru necesită însă stabilirea unei culturi de conviețuire. Oamenii de știință sau experții în tehnologie tind, din păcate, să ignore sau să subestimeze opiniile provenite de la persoane neprofesioniste (atunci când discuția este despre dezvoltări tehnologice complexe), dar ei uită că cercetările și experimentele sunt plătite de societate și că societatea este cea care se confruntă cu consecințele negative atunci când ceva nu merge bine. Trebuie înțeles că tehnologia stabilește limitele a ceea ce putem face, iar etica limitele a ceea ce ar trebui să facem.

Freeman John Dyson se întreabă: 1. Este posibil să separăm problemele etice asociate experimentelor de cele legate de aplicațiile sale? 2. Este posibil să se separe crearea de noi forme de plante sau microbi de crearea de noi tipuri de ființe umane? 3. Presupunând că manipularea genetică a ființelor umane este posibilă în practică, care ar fi etica predominantă: cea a fraternității umane sau etica bazată pe dreptul de a fi diferit? 4. Exploatarea comercială a ADN-ului recombinant este etic diferită de exploatarea comercială a altor tehnici? 5. Implantarea de gene de la organisme de nivel superior la inferior reprezintă o transgresiune periculoasă a barierelor dintre speciile biologice? 6. Avem dreptul să intervenim în procesele evolutive naturale fără a cunoaște posibilele rezultate? [Dyson, 1993].

Răspunsurile se caută și astăzi. Oricum un lucru este clar: concepția științifică plecată de la așa-zișii „iluminiști” potrivit căreia „tot ce este posibil din punct de vedere științific este acceptabil din punct de vedere moral” s-a dovedit a fi un veritabil pericol pentru omenire. De aceea problema nu este că dezvoltarea științifico-tehnologică de astăzi este mai avansată decât înainte, ci că stiința și tehnologia modernă doresc să-și depășească rolul de intermediari între viața umană și natură și să devină noi moduri de a trăi și de a gândi.

În concluzie, nu ne putem întoarce la perioadele anterioare ale istoriei și să blocăm progresul tehnic, dar putem și trebuie să ne luptăm pentru a avea acel tip de progres, care poate oferi cele mai mari beneficii pentru noi toți cu respectarea umanismului și fără a abandona valorile umane. Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui (Eclesiastul 3,1). O vreme a adevăratei revoluții tehnologice nu este un moment de exaltare, dar niciun moment pentru disperare. Este o vreme pentru muncă și responsabilitate.

P.S.1. Sper că, după ce vor citi acest text, „specialiștii de renume mondial și galactic”; „reputații și cunoscuții medici”; „mari ziariști” și „politicienii devotați poporului” vor înțelege că reticența față de măsurile de combatere a pandemiei și față de vaccinarea obligatorie este urmare nu a aderării la curente negaționiste și conspiraționiste, ci a unei atitudini (constante în decursul timpului) de a pune restricții etice pentru protejarea libertății persoanei. Sau poate sper prea mult?

P.S.2. Raymond (Ray) Kurzweil (n. 12 februarie 1948) – inovator și inventator american, pionier în domeniul recunoașterii caracterelor optice, al sintezei text-vorbire, al tehnologiei de recunoaștere a vocii și al keyboardurilor muzicale electronice.

Freeman John Dyson (1923 – 2020) – fizician teoretician și matematician. A adus contribuții fundamentale în teoria cuantică a câmpurilor, fizica materiei condensate, astrofizică, fizică și tehnologie nucleară, fizică matematică.

Mae-Wan Ho (1941 – 2016) geneticiană cunoscută pentru opiniile sale critice despre ingineria genetică. A publicat în cele mai apreciate reviste științifice și a scris 10 cărți, între care The Rainbow and the Worm, the Physics of Organisms (1993, 1998); Genetic Engineering: Dream or Nightmare? (1998, 1999); Living with the Fluid Genome (2003) și Living Rainbow H2O (2012).

sursa foto: bodyo.com