Publicat în SARS-CoV-2

Un paradox

Într-un interviu pentru documentarul „Hold-Up”, celebru virolog francez Luc Montagnier (Premiul Nobel pentru Medicină) declara că, după ce o persoană este vaccinată, virusul nu este ucis sau neutralizat. În schimb, virusul găsește „o altă soluție” sub formă de variante. Virologul ar mai fi spus: „În fiecare țară este la fel: curba vaccinărilor este urmată de curba deceselor.”. Imediat după această declarație, „experți în virologie, epidemiologie și sănătate publică” au sărit ca arși și au susținut că această afirmație este falsă, deoarece mutațiile fac parte din evoluția naturală a virușilor. Acest lucru nu explică însă evoluția paradoxală a pandemiei: țările cu o rată mare de vaccinare nu stăpânesc mai bine epidemia comparativ cu cele cu o rată mică de vaccinare. Dimpotrivă. De exemplu, dacă comparăm datele valabile la 24 iulie 2021 observăm că numărul de infecții, spitalizări, decese este în creștere semnificativă în țările „fruntașe” la vaccinări (Marea Britanie, Spania, Portugalia, Israel, Ungaria, Polonia etc.) comparativ cu țările care au vaccinat mai puțin (România, Bulgaria). Mai mult, apare și un paralelism inexplicabil: odată cu atingerea unui prag de 30% populație vaccinată, apare și o creștere a cazurilor de infectați. Unii cercetători încearcă să lege această evoluție de două fenomene cunoscute: antibody-dependent enhancement (ADE) și enhancement respiratory disease (ERD).

Antibody-dependent enhancement (ADE) este un fenomen în care legarea unui virus la anticorpi îmbunătățește intrarea acestuia în celulele gazdă, urmată de replicarea acestuia. ADE poate provoca boli respiratorii grave și leziuni pulmonare acute după infecția cu virusul respirator (ERD) cu simptome de infiltrare monocitară și un exces de eozinofile în căile respiratorii. ADE împreună cu mecanismele dependente de celulele helper T de tip 2 pot contribui la dezvoltarea bolii asociate vaccinului (VADE)

Anticorpii (structurile în formă de Y) se leagă atât la viruși, cât și la receptorii Fc gamma (etichetați FcγRII), pe celulele imune care promovează infecția celulară (https://en.wikipedia.org/wiki/Antibody-dependent_enhancement)

Altfel spus, ADE apare atunci când anticorpii generați în timpul unui răspuns imun recunosc și se leagă de un agent patogen, dar nu pot preveni infecția. În schimb, acești anticorpi acționează ca un „cal troian”, permițând agentului patogen să pătrundă în celule și să exacerbeze răspunsul imun determinând o patologie gravă.

În unele situatii, ADE a rezultat din vaccinare cum ar fi de exemplu, la un vaccin pentru virusul respirator sincițial (RSV), pentru rujeolă (o versiune timpurie a vaccinului realizată prin inactivarea virusului) sau recent (2016) după vaccinare anti-virusul dengue (vaccinul a fost dat la 800.000 de copii din Filipine – paisprezece copii vaccinați au murit după ce au întâlnit virusul dengue în comunitate și drept urmare vaccinul a fost recomandat numai copiilor cu vârsta peste 9 ani care fuseseră deja expuși la virus).

Enhancement respiratory disease (ERD) include mecanisme non-bazate pe anticorpi, cum ar fi cascadele de citokine și imunopatologia mediată de celule. ERD are manifestari clinice severe de infecții virale respiratorii asociate cu intervenții medicale (în special vaccinuri). Manifestări clinice similare pot apărea ca rezultat al infecțiilor naturale. ERD poate fi asociat cu o gamă largă de mecanisme moleculare, incluzând activitatea anticorpilor dependenți de FcR și activarea complementului (adică ADE), dar și altor mecanisme independente de anticorpi, cum ar fi moartea celulelor țesuturilor, eliberarea citokinelor și / sau celulele imune locale activare.

ADE și ERD au fost raportate pentru SARS-CoV și MERS-CoV atât in vitro, cât și in vivo. Măsura în care ADE contribuie la imunopatologia COVID-19 este investigată activ în prezent.

Astfel, într-un articol (Antibody-dependent enhancement and SARS-CoV-2 vaccines and therapies, Nature Microbiology vol. 5, pag.1185–1191, 2020, https://www.nature.com/articles/s41564-020-00789-5) – care recenzează peste 100 de publicatii pe aceasta tema, Wen Shi Lee , Adam K. Wheatley , Stephen J. Kent , Brandon J. DeKosky  afirmă „Datele din studiul SARS-CoV și al altor virusuri respiratorii sugerează că anticorpii anti-SARS-CoV-2 ar putea exacerba COVID-19 prin îmbunătățirea dependenței de anticorpi (ADE). Studiile anterioare privind vaccinul respirator sincițial și virusul dengue au evidențiat riscuri de siguranță clinică la om legate de ADE, rezultând în studiile de vaccin eșuate.”.

Sunt prezentate în acest articolposibilele mecanisme ale ADE în SARS-CoV-2, câteva principii de atenuare a riscurilor pentru vaccinuri și terapii, ce tipuri de studii ar putea dezvălui relevanța ADE în patologia bolii COVID-19 și se examinează modul în care datele emergente ar putea influența intervențiile clinice. Selectez câteva afirmații.

Cu privire la mecanisme: „ADE apare prin două mecanisme distincte în infecțiile virale: prin preluarea îmbunătățită a virusului mediat de anticorpi în receptorii Fc gamma IIa (FcγRIIa) care exprimă celulele fagocitare care duc la creșterea infecției virale și a replicării acestora sau prin funcțiile efectoare excesive mediate de Fc ale anticorpilor sau formarea de complex imunitar care provoacă inflamație și iunopatologie îmbunătățite.

Datele disponibile sugerează că cel mai probabil mecanism ADE relevant pentru patologia COVID-19 este formarea de complexe imune anticorp-antigen care duce la activarea excesivă a cascadei imune în țesutul pulmonar

Cu privire la riscurile vaccinurilor SARS-CoV-2:

a. pentru ERDStudii la șoareci au arătat imunopatologie ERD la animalele vaccinate cu SARS-CoV după provocarea virală. Imunopatologia observată a fost în mare parte împotriva proteinei nucleocapsidelor. Hashem și colab. au arătat că șoarecii vaccinați cu un vector viral adenovirus 5 care exprimă MERS-CoV S1 au prezentat patologie pulmonară în urma provocării virale, în ciuda conferirii protecției. Profilurile de siguranță ale vaccinurilor COVID-19 trebuie monitorizate îndeaproape în timp real în timpul studiilor de eficacitate umană, în special pentru modalitățile de vaccinare care pot avea un potențial teoretic mai mare de a provoca imunopatologie (cum ar fi formulări inactivate de virus întreg sau vectori virali).”.

b. pentru ADE Dovezile pentru ADE induse de vaccin la modelele animale ale SARS-CoV sunt contradictorii și ridică potențiale probleme de siguranță. Studiile de imunizare SARS-CoV pe modele animale au produs astfel rezultate care variază foarte mult în ceea ce privește eficacitatea de protecție, imunopatologia și potențialul ADE, în funcție de strategia de vaccinare utilizată.

Interesante sunt analizele privind eficiența unor terapii (anticorpi monoclonali, transfuzii etc.) în contextul ADE.

Autorii concluzionează: ADE a fost observată în SARS, MERS și alte infecții cu virus respirator uman, inclusiv RSV și rujeolă, ceea ce sugerează un risc real de ADE pentru vaccinurile SARS-CoV-2 și intervențiile pe bază de anticorpi. Cu toate acestea, datele clinice nu au stabilit încă pe deplin un rol pentru ADE în patologia COVID-19 umană. Pașii pentru reducerea riscurilor de ADE de la imunoterapii includ inducerea sau administrarea de doze mari de anticorpi neutralizanți puternici, mai degrabă decât concentrații mai mici de anticorpi non-neutralizanți care ar fi mai probabil să provoace ADE. Mergând mai departe, va fi crucial să se evalueze seturile de date clinice pentru animale și semne de ADE și să se echilibreze riscurile de siguranță legate de ADE cu eficacitatea intervenției dacă se observă ADE clinică. Studiile clinice animale și umane în curs vor oferi informații importante despre mecanismele ADE în COVID-19. O astfel de dovadă este extrem de necesară pentru a asigura siguranța produsului în intervențiile medicale la scară largă care sunt probabil necesare pentru a reduce povara globală a COVID-19.

Alt autor, Darrell O. Ricke în Two Different Antibody-Dependent Enhancement (ADE) Risks for SARS-CoV-2 Antibodies (Frontiers in Immunology, 2021, https://www.researchgate.net/publication/349569875_Two_Different_Antibody-Dependent_Enhancement_ADE_Risks_for_SARS-CoV-2_Antibodies) ajunge la concluzii asemanatoare: „Progresia bolii COVID-19 include limfopenie, citokine și chemokine proinflamatorii crescute, acumularea de macrofage și neutrofile în plămâni, dereglare imunitară, furtuni de citokine, sindrom de detresă respiratorie acută (ARDS) etc. Dezvoltarea vaccinurilor pentru SARS, MERS-CoV și alte coronavirusuri au fost dificil de creat datorită răspunsurilor îmbunătățite ale bolii (ADE) induse de vaccin la modelele animale. Mai mulți betacoronavirusuri, inclusiv SARS-CoV-2 și SARS-CoV-1, extind tropismul celular prin infectarea unor celule fagocitare (macrofage imature și celule dendritice) prin absorbția de virus a receptorului Fc legat de anticorpi. Îmbunătățirea dependentă de anticorpi (ADE) poate fi implicată în observarea clinică a severității crescute a simptomelor asociate cu niveluri ridicate timpurii de anticorpi SARS-CoV-2 la pacienți. Sugarii cu sindrom inflamator multisistemic la copii (MIS-C) asociat cu COVID-19 pot avea, de asemenea, ADE cauzată de anticorpii SARS-CoV-2 dobândiți matern, legați de mastocite. Riscurile ADE asociate cu SARS-CoV-2 au implicații pentru tratamentele COVID-19 și MIS-C, vaccinurile cu celule B, terapia cu anticorpi SARS-CoV-2 și terapia cu plasmă convalescentă pentru pacienți. Anticorpii SARS-CoV-2 legați de mastocite pot fi implicați în MIS-C și sindromul inflamator multisistem la adulți (MIS-A) după infecția inițială COVID-19. Anticorpii SARS-CoV-2 legați de receptorii Fc de pe macrofage și mastocite pot reprezenta două mecanisme diferite pentru ADE la pacienți.Aceste două riscuri diferite ale ADE au posibile implicații pentru vaccinurile cu celule B SARS-CoV-2 pentru subseturi de populații bazate pe vârstă, anticorpi cu reactivitate încrucișată, variabilități ale nivelurilor de anticorpi în timp și sarcină. Aceste modele pun un accent sporit pe importanța dezvoltării de vaccinuri cu celule T SARS-CoV-2 sigure care nu depind de anticorpi.”

Există și opinii contrare mai ales pe site-ri de informare, de propaganda, cum este de exemplu

https://www.chop.edu/centers-programs/vaccine-education-center/vaccine-safety/antibody-dependent-enhancement-and-vaccines

Iată răspunsurile la două întrebări:

1.Ar trebui să fiu îngrijorat de faptul că copilul meu va dezvolta ADE după vaccinare?

Vaccinurile recomandate în mod curent astăzi nu provoacă ADE. Dacă ar face acest lucru, vor fi eliminate din utilizare. Studiile clinice de fază III sunt concepute pentru a descoperi reacțiile adverse frecvente sau severe înainte ca vaccinul să fie aprobat pentru utilizare.

2.Noile vaccinuri COVID-19 pot provoca ADE?

Nici boala COVID-19 și nici noile vaccinuri COVID-19 nu au prezentat dovezi ale cauzării ADE. Persoanele infectate cu SARS-CoV-2, virusul care cauzează COVID-19, nu au fost susceptibile de a dezvolta ADE după expunerea repetată. Acest lucru este valabil și pentru alte coronavirusuri. De asemenea, studiile privind vaccinurile în laborator cu animale sau în studiile clinice efectuate la oameni nu au găsit dovezi ale ADE

În concluzie, există o suspiciune rezonabilă că vaccinurile ar putea declanșa ADE; când există incertitudini și controverse științifice în aplicarea unor măsuri este recomandabilă precauția maximă. Cu atât mai mult la minori și tineri.

P.S.1. Prezenta notiță este adresată „experților”, vedetele pandemiei (la televizor) care ne sufocă cu tot felul de sfaturi, amenințări și previziuni apocaliptice. De aici limbajul tehnic utilizat. Sper să-l înțeleagă.

P.S.2. Alt paradox: deși vaccinații sunt protejați față de varianta delta doar în proporție de 39% (potrivit declarațiilor oficialilor din Israel), transmit virusul, reprezintă 40% dintre cei internați și mor de COVID-19, nevaccinații sunt acuzați de toate relele. Poate pentru că ultimii nu contribuie la progresul științei și la bunăstarea financiară a firmelor producătoare de vaccinuri?

P.S.3. Sunt întrebat de ce nu răspund atacurilor la persoană venite din partea a diferitelor personaje. Răspunsul e simplu: prefer să-i ignor pentru că nu mă afectează și interesează părerea persoanelor respective și știu că dacă „te bagi în tărâță te mănâncă porcii”.

sursa foto: the-scientist.com

Publicat în etică medicală, SARS-CoV-2

Masca noastră cea de toate zilele

Multe țări au introdus cerința de a purta măști în spațiile publice, în condițiile pandemiei, fără să existe date științifice explicite disponibile în acel moment, privind eficiența acesteia. Presupunerea inițială a fost că aceasta poate reduce amenințarea acută a sistemului de sănătate publică, în mod eficient și rapid. Studiile ulterioare au arătat că există doar dovezi slabe, privind măști sigure și eficiente în utilizarea de zi cu zi (Chu D.K.; Akl E.A.; Duda S.; Solo K.; Yaacoub S.; Schünemann H.J.; Chu D.K.; Akl E.A.; El-harakeh A.; Bognanni A.; et al. Physical Distancing, Face Masks, and Eye Protection to Prevent Person-to-Person Transmission of SARS-CoV-2 and COVID-19: A Systematic Review and Meta-Analysis. Lancet 2020, 395, 1973–1987).

O altă meta-analiză efectuată în 2020 a confirmat dovezile științifice slabe pentru eficiența măștilor (Jefferson T.; Jones M.; Ansari L.A.A.; Bawazeer G.; Beller E.; Clark J.; Conly J.; Mar C.D.; Dooley E.; Ferroni E.; et al. Physical Interventions to Interrupt or Reduce the Spread of Respiratory Viruses. Part 1-Face Masks, Eye Protection and Person Distancing: Systematic Review and Meta-Analysis. medRxiv 2020).

Cu toate acestea, sub presiunea creșterii numărului absolut de teste SARS-CoV-2 pozitive, mulți decidenți au extins purtarea măștii în funcție de anumite momente și situații, întotdeauna justificate de dorința de a limita răspândirea virusului. Mass-media, numeroase instituții și majoritatea populației au susținut această abordare.

În România, s-a dezvoltat o adevărata religie a măștii în care „profeții” apocalipsei COVID au devenit „preoți” ai noului cult. Cred că nu ați uitat propaganda deșănțată pro-mască, care trebuie purtată ziua și noaptea, nu numai în spații aglomerate, dar și pe străzile pustii, la masă, la școală, în parcuri, la ștrand, în orele de sport, în biserici etc. A fost încurajată delațiunea (cetățeni isterizați își reclamau vecinii, care nu purtau corect masca), poliția și jandarmeria erau cu ochii pe „delicvenții” fără mască (îi amendau, îi băteau și chiar le întocmeau dosare penale), iar reporterițele aveau grijă să ne „informeze” cu o voce pițigăiată de indignare, că la procesiuni religioase, la nunți, la botezuri sau înmormântări preoții nu purtau mască, iar credincioșii o scoteau când primeau Sfânta Împărtășanie sau când sărutau icoanele. Pe sticla televizorului se perindau politicieni, ziariști, experți în sănătate publică, epidemiologi, virusologi, clinicieni (unii sponsorizați de mult timp de firmele de medicamente) etc. care ne explicau cum „masca ne protejează pe noi și pe cei dragi”. Niciun cuvânt despre efectele nocive. Niciun cuvânt despre raportul risc/beneficiu, care era în defavoarea purtatului măștii.

Despre acest aspect doresc să vă sensibilizez. Deoarece am aflat de la comandantul acțiunii de la DSU că un profesor de oftalmologie sau un profesor de bioetică și medicină legală nu au competența să participe la dezbateri legate de actuala pandemie și tremur de frica anchetelor Colegiului Medicilor sau a altor comisii de etică locale, naționale, planetare sau intergalactice, mă rezum doar la a vă semnala (fără a comenta) trei articole apărute relativ recent în reviste științifice importante.

Primul este un systematic review intitulat Is a mask that covers the mouth and nose free from undesirable side effects in everyday use and free of potential hazards? Int J Environ Res Public Health. 2021; 18(8) publicat pe 21 aprilie 2021 și având autori pe Kisielinski K, Giboni P, et al. (https://www.mdpi.com/1660-4601/18/8/4344)

Autorii și-au propus sa găsească și să evalueze efectele secundare (dovedite științific) asociate purtării măștilor, analizând articolele indexate în PubMed. După excluderea a 1113 lucrări irelevante au fost găsite un total de 109 publicații relevante (pentru o evaluare cantitativă – 44 de studii experimentale, iar pentru o evaluare de fond – 65 de publicații).

Iată doar câteva constatări (citez din articol):

– „Istoria timpurilor moderne arată că în pandemiile de gripă din anii 1918–1919, 1957–58, 1968, 2002, în SRAS 2004–2005, precum și în cazul gripei în 2009, măștile, în utilizarea de zi cu zi, nu au putut atinge speranța de succes în lupta împotriva scenariilor de infecție virală. Experiențele au condus la studii științifice, care au aratat, încă din 2009, că măștile nu prezintă niciun efect semnificativ cu privire la viruși…. Chiar și mai târziu, oamenii de știință și instituțiile au evaluat măștile ca nepotrivite pentru a proteja utilizatorul de infecțiile respiratorii și de protecție împotriva virușilor”.

– „Nici instituțiile de nivel superior precum OMS sau Centrul European de Prevenire și Control al Bolilor (ECDC) și nici cele naționale, precum Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor, GA, SUA (CDC) sau RKI german, nu confirmă cu date științifice solide un efect pozitiv al purtării măștilor în public în ceea ce privește o rată redusă de răspândire a COVID-19 în populație”.

– „Modificările documentate ale gazelor din sânge induse de mască către hipercapnie (nivel ridicat de dioxid de carbon / CO2 din sânge) și hipoxie (scăderea nivelului de oxigen / O2 din sânge) pot duce la efecte non-fizice suplimentare, cum ar fi confuzie, scăderea capacității de gândire și dezorientare”.

– „Modificările adverse induse de mască sunt relativ minore la prima vedere, dar au consecințe pe termen lung relevante pentru patologie”.

– „Rezultatele semnificativ statistic găsite în studiile cu diferențe tangibile matematic între purtătorii de mască și persoanele fără măști sunt relevante din punct de vedere clinic. Acestea oferă o indicație că expunerea repetată și prelungită modifică condiții fizice, chimice, biologice, fiziologice și psihologice, dintre care unele sunt subliminale, dar care sunt semnificativ deplasate către zone patologice”.

Înarticol sunt prezentate toate patologiile determinate de mască și se insistă asupra faptului că nu există organ care să nu fie afectat. „În consecință, OMS nu a recomandat utilizarea generală sau necritică a măștilor pentru populația generală și și-a extins lista de riscuri și pericole în doar două luni. În timp ce ghidul din aprilie 2020 a evidențiat pericolele autocontaminării, posibilele dificultăți de respirație și falsul sentiment de securitate, ghidul din iunie 2020 a constatat efecte adverse potențiale suplimentare, cum ar fi cefaleea, dezvoltarea leziunilor pielii feței, dermatita iritantă, acneea sau riscul crescut de contaminare în spațiile publice din cauza purtării necorespunzătoare a măștii”. Un lucru, care nu trebuie minimalizat, este cel legat de aspectele epidemiologice. „Din punct de vedere epidemiologic al infecției, măștile utilizate zilnic oferă riscul de autocontaminare de către purtător atât din interior, cât și din exterior, inclusiv prin mâinile contaminate. În plus, măștile sunt îmbibate de aerul expirat, care potențial acumulează agenți infecțioși din nazofaringe și, de asemenea, din aerul ambiant din exteriorul și interiorul măștii. În special, trebuie menționate aici bacterii și ciuperci grave care cauzează infecții, dar și viruși”.

Concluziile sunt provocatoare

„Pe de o parte, pledoaria pentru o cerință de mască extinsă rămâne predominant teoretică și este susținută doar cu rapoarte de caz individuale, cu argumente de plauzibilitate bazate pe calcule model și teste de laborator in vitro. Mai mult, studii recente privind SARS-CoV-2 arată atât o infecțiozitate semnificativ mai mică cât și o mortalitate semnificativ mai mică decât cea presupusă anterior, deoarece s-ar putea calcula că rata medie de fatalitate a infecției corectate (IFR) a fost de 0,10% la nivel mondial. La începutul lunii octombrie 2020, OMS a anunțat public, de asemenea, că proiecțiile arată că COVID-19 este fatal pentru aproximativ 0,14% dintre cei care se îmbolnăvesc – comparativ cu 0,10% pentru gripa endemică – din nou, o cifră mult mai mică decât se aștepta. Pe de altă parte, efectele secundare ale măștilor sunt relevante din punct de vedere clinic”.

Al doilea articol: Schwarz S, Jenetzky E, Krafft H, Maurer T, Martin D. Corona children studies “Co-Ki”: first results of a Germany-wide registry on mouth and nose covering (mask) in children. 2021. (https://www.researchsquare.com/article/rs-124394/v1)

Pentru început un lucru inedit – care dovedește prudență (ca să nu spunem frică) față de reacția autorităților: deși articolul este evaluat și acceptat la publicare de revizori independenți, redacția îl însoțește de o notă editorială – „Acest studiu se bazează pe un sondaj privind efectele adverse ale purtării măștii la copii. Din cauza limitărilor multiple, acest studiu nu poate demonstra o relație de cauzalitate între purtarea măștii și efectele adverse raportate la copii. Majoritatea respondenților au fost părinți, iar sondajul a fost distribuit preferențial în forumurile de socializare, care, potrivit autorilor, critică în principiu măsurile guvernamentale de protecție a coronei”. Lăsând deoparte această atitudine ambiguă, în articol se precizează că la Universitatea din Witten / Herdecke a fost creat un registru online unde părinții, medicii, pedagogii și alții pot introduce observațiile lor. Se prezintă rezultatele răspunsurilor părinților, care au introdus date despre un total de 25.930 de copii. Durata medie de purtare a măștii a fost de 270 de minute pe zi. Deficiențele cauzate de purtarea măștii au fost raportate de 68% dintre părinți. Acestea includ iritabilitate (60%), cefalee (53%), dificultăți de concentrare (50%), fericire mai mică (49%), reticența de a merge la școală / grădiniță (44%), stare generală de rău (42%), deprecierea învățării (38%) ) și somnolență sau oboseală (37%). Aceste rezultate indică importanța subiectului și necesitatea unor sondaje reprezentative, studii randomizate controlate cu diferite măști și o evaluare reînnoită a riscului-beneficiu pentru grupul vulnerabil de copii. Adulții trebuie să reflecteze la circumstanțe în care ar fi dispuși să își asume un risc rezidual în favoarea posibilității copiilor să aibă o calitate a vieții mai ridicată fără a fi nevoie să poarte o mască.

În sfârșit, un sudiu expermental: Harald Walach, Ronald Weikl, Juliane Prentice și colab Experimental Assessment of Carbon Dioxide Content in Inhaled Air With or Without Face Masks in Healthy Children: A Randomized Clinical Trial –JAMA Pediatrics, 30 iunie,2021 (https://jamanetwork.com/journals/jamapediatrics/fullarticle/2781743)

S-a măsurat conținutul de dioxid de carbon în aerul inhalat cu și fără 2 tipuri de învelișuri pentru nas și gură într-un studiu experimental bine controlat, contrabalansat, pe termen scurt, la 45 de copii (vârsta 6 – 17 ani) voluntari, în stare bună de sănătate. A fost efectuata o măsurare de 9 minute pentru fiecare tip de mască: 3 minute pentru măsurarea conținutului de dioxid de carbon în aerul inhalat și expirat, 3 minute pentru măsurarea conținutului de dioxid de carbon în timpul inhalării și 3 minute pentru măsurarea conținutului de dioxid de carbon în timpul expirației. Conținutul de dioxid de carbon din aerul înconjurător a fost întotdeauna menținut cu mult sub 0,1% în volum prin ventilații multiple. Rezultatele au aratat în aerul inhalat al copiilor, care purtau măști, un nivel de peste șase ori mai mare decât pragul nesigur. Acest lucru se datorează volumului de spațiu mort al măștilor, care colectează rapid dioxidul de carbon expirat după o perioadă scurtă de timp. Acest dioxid de carbon se amestecă cu aer proaspăt și crește conținutul de dioxid de carbon din aerul inhalat sub mască, iar acest lucru a fost mai pronunțat în acest studiu pentru copiii mai mici. Acest lucru duce la rândul său la o patologie atribuita hipercapniei. În final, autorii conchid „Sugerăm ca factorii de decizie să cântărească dovezile solide produse de aceste măsurători experimentale și în consecință, ceea ce recomandam este că nu trebuie obligați copiii să poarte măști de față”.

În concluzie, vă recomand să citiți integral aceste articole pentru a înțelege că atunci când recomandăm o măsura trebuie în primul rând, să apreciem raportul risc / beneficiu / eficiență. Sunt însă sceptic că decidenții vor înțelege acest lucru și cred că în continuare ne vom închina la „masca noastră cea de toate zilele”.

P.S.1 Mulțumesc prietenului meu Tudor Arvinte, profesor la Facultatea de Farmacie din Geneva și cercetător în domeniul medicamentului, care mi-a semnalat unul dintre articole (de unde mi-a venit ideea acestei notițe).

P.S.2 Răzvan Constantinescu a fost printre primii în Romania care a vorbit despre inutilitatea portului exagerat al măștii. Acum este cercetat în multiple comisii de etică și de disciplină. Voi publica săptămâna viitoare punctul meu de vedere cu privire la acest subiect.

P.S.3 Deoarece eficiența vaccinului anti-COVID scade față de variantele delta și epsilon, am luat decizia să mă vaccinez după ce apare varianta omega și va fi fabricat vaccinul eficient pentru toate variantele.

sursa foto: stuff.co.nz

Publicat în drepturile omului, istorie

Fiicele din Kobani – surori de arme

Dreptul națiunilor la autodeterminare este un argument tot mai folosit pe plan geopolitic pentru a realiza schimbări ale status quo-ului mondial – fie că vorbim de constituirea unor state independente noi sau de modificări teritoriale ale celor deja existente. Este interpretabil: valabil în cazul Kosovo, dar nu și în cazul kurzilor.

Populația kurdă reprezintă cel mai numeros grup etnic din lume, care nu dispune de un stat propriu. Kurzii sunt descendenții direcți ai mezilor, un mare popor nomad, de origine și cultură indo-europeană, înrudit cu perșii; singurii musulmani ne-arabi din regiune. Astăzi, populația kurdă numără între 35 – 40 de milioane de oameni, care trăiesc în special într-o zonă compactă (din câmpiile mesopotamice până în zonele muntoase) din Turcia (aproximativ 20 de milioane), Iran (7-9 milioane), Irak (4 – 6 milioane), Siria (1,5 – 2 milioane), Liban (aproximativ 300.000), fostele republici ale URSS – Armenia, Azerbaijan, Georgia, Kazahstan, Rusia (aproximativ 600.000); dar trăiesc și în Europa, America, Australia. Formează o comunitate distinctă, unită prin rasă, cultură și limbă. Locuiesc în Orient de aproape 30 de secole. Institutul Kurd din Paris datează ca moment de început al națiunii kurde anul 612 î.Hr. – data fondării Imperiului Mezilor. Majoritatea populației (65 – 70%) este reprezentată de musulmani suniți, existând și comunități puternice șiite, creștine și yazīdī. Kurzii au fost în componenţa marilor imperii, care au dominat Orientul Mijlociu (perși, mongoli, safavizi, otomani). Excepția au reprezentat-o secolele XII-XIII, când dinastia Ayyubidă creată de către Salah el Din (Saladin), kurd din Tikrit, controla Siria, Mesopotamia și Egiptul. Tradiția războinicilor kurzi este de a aspira la independență și a se răzvrăti.

Sfârșitul Primului Război Mondial a adus speranță pentru apariția unui stat independent. Tratatul de la Sevres prevedea crearea unui stat kurd pe o parte a fostului teritoriu otoman însa un nou tratat a fost semnat la Lausanne (în 1922) și teritoriul kurd a revenit noii-formate Republici Turce, care a început o politică severă de represiune etnică și de asimilare; limba kurdă și portul tradițional au fost interzise prin lege. În Irak, nordul bogat în petrol a fost pus sub administrație britanică. Șeicii kurzi s-au revoltat în trei rânduri între 1919-1922. În 1922, șeicul Mahmoud Barzani a proclamat independența zonei majoritar kurde sub numele de Regatul Kurdistanului. El a fost alungat de britanici în 1924, iar Liga Națiunilor a hotărât ca teritoriul să intre sub jurisdicția Irak-ului (1926); Barzani a mai avut o încercare de a restaura regatul în 1930, fiind înfrânt de monarhia irakiană.

Imediat după sfârşitul celui De-al Doilea Război Mondial, kurzii din Iran au creat Republica Mahabad. După ce guvernul iranian a semnat un act de recunoaștere a republicii, sovieticii (care îi susțineau pe kurzi) s-au retras din Iran; actul nu a fost ratificat, iar iranienii (cu acceptul Angliei, SUA și Franței) au recucerit zona kurdă prin forță. În Siria, kurzilor nu li s-a recunoscut statutul de minoritate națională, nu aveau drepturi cetățenești, fiind tratați ca apatrizi.

În fața acestor persecuții și încercări de asimilare/eliminare, kurzii au rezistat îmbinând lupta politică cu rezistența armată. Forțe militare au activat de la începutul secolului XX, dar au devenit cunoscute în timpul luptelor din Irak și cu ISIS.

Peshmerga („cei care se confruntă cu moartea”) a acționat în Irak. Sunt forțele militare ale regiunii autonome Kurdistan. Din punct de vedere istoric, în Republică Mahabad (1946 – 1947), Peshmerga (condusă de Mustafa Barzani) a devenit armata oficială a Republicii. După căderea Republicii și execuția șefului statului, Qazi Muhammad, forțele Peshmerga au reapărut ca organizații de gherilă, care vor continua să lupte împotriva guvernelor iraniene și irakiene. Peshmerga sunt în mare parte împărțite între forțele loiale Partidului Democrat din Kurdistan (KDP) și cele loiale Uniunii Patriotice din Kurdistan (PUK). Există și 14 – 15 brigăzi comune. Vârsta soldaților este de 21 – 41 ani, recrutați prin voluntariat și cuprinde azi 550.000 – 600.000 militari activi. În 2003, Peshmerga a jucat un rol cheie în misiunea de capturare a lui Saddam Hussein. În 2004, a capturat personajul cheie din al-Qaeda, Hassan Ghul, care a dezvăluit informații care au condus la moartea lui Osama bin Laden. Femeile au jucat un rol semnificativ în Peshmerga încă de la înființare. Tribul kurd Zand era cunoscut pentru faptul că permite femeilor să exercite roluri militare. Mai multe brigăzi de femei au servit pe linia frontului. Margaret George Malik – o luptătoare de gherilă asiriană a obtinut poziție de lider în bătălii importante, cum ar fi bătălia de pe Valea Zawita.

Unitățile de Apărare a Poporului (YPG ), formate în 2011, sunt prezente în special în Siria –componenta principală a Forțelor Democratice Siriene (SDF). YPG este alcatuită în cea mai mare parte din etnici kurzi, dar include și arabi și voluntari străini; este în alianță cu Consiliul militar siriac, o miliție asiriană și cu milițiile creștine siriene. Ramura exclusiv feminină a YPG este Unitatea de apărare a femeilor (YPJ). Înființata în 2012, YPJ a devenit celebră în timpul asediului Kobani când a produs o adevărată teroare printre jihadiști. Are 24.000 de luptătoare – aproximativ 40% din YPG. YPG și YPJ administrează Regiunea autonomă a Siriei de Nord și de Est (Rojava). Militarii kurzi au fost cei care au obținut victoria asupra Statului Islamic din Irak și Levant (ISIS). YPG și YPJ au luptat în primul rând împotriva ISIS, dar ocazional și cu grupuri rebele siriene și cu Forțele Armatei Turcești.

Într-unul dintre reportajele sale, intitulat „Kurdish woman fighters are finishing ISIS, smashing patriarchy”, jurnalista Lakshmi Subramanian arată că, într-o zona islamică, luptătoarele au dobândit respectul „patriarhilor” și au obținut (nu numai pentru ele) un statut de egalitate. Aceste femei sunt bine instruite, cu un curaj ieșit din comun, foarte motivate, atente și calculate. În numeroase cazuri, femeile din YPJ au fost în fruntea bătăliilor, rezistând la Kobani, traversând râul Eufrat pentru a elibera Manbij și mărșăluind prin praf pentru a elibera Raqqa – înfrângerea finală a ISIS-ului. Iată cum decurge pregătirea unei luptatoare în YPJ: „În miliția kurdă, odată ce se alătură o femeie, i se preda tactica militară și studiaza teoriile politice ale lui Ocalan (închis în Turcia din 1999). Cărțile lui Ocalan precum Killing the Male și Liberating Life: Women’s Revolution sunt studiate în orele de teorie. Antrenamentul începe la 4 dimineața, în fiecare zi durează 10 ore pentru a continua cu pregătirea teoretică (8 ore); învață totul, de la marș, cum să tragă și să aibă grijă de armele lor, cum să rămână puternice pe linia frontului. O parte a antrenamentului este să se asigure că fetele rămân puternice psihologic, astfel încât să nu se prăbușească atunci când prietenele sau luptătorii lor sunt uciși în prima linie”.

Cinematografia, care abundă cu filme artistice de război, le-a dedicat o singură operă: Sœurs d’armes/ Sisters in Arms – un film francez, dramă de război bazat pe evenimente reale, scris și regizat de Caroline Fourest. Filmul a fost lansat în octombrie 2019 și îl găsiți ușor (subtitrat) dacă dați o căutare pe Google. Este un film profund, frumos regizat, incitant, emoționant, care se concentrează asupra femeilor fără a se scufunda în clișee feministe sau propagandiste, o ficțiune pentru a arăta realul, fără exces de parabole, fără idealism sau romantism războinic sau feminist. Urmărim cu plăcere povestea acestor femei, membre ale unei brigăzi kurde internaționale, care au luptat în prima linie împotriva ISIS timp de cinci ani. Personajele: o comandantă kurdă sclipitoare, care își acoperă duioșia cu o platoșă de duritate, două voluntare franceze, o israeliancă – care a fost în Mossad, o tânăra yazidi răpita de un jihadist pentru a deveni sclavă, care evadează, o creștina kurdă și celelalte luptătoare ale brigazii. Vedem femei puternice, hotărâte și înțelegem de ce jihadiști erau ingroziti de ele: erau convinși că nu vor merge în paradis și că își vor pierde lotul de fecioare dacă ar fi uciși de o femeie. Aproape regretăm că nu am luptat alături de ele, dar (cu puțină lașitate) ne bucurăm că au luptat ele pentru noi.

În literatură, de mare succes se bucură The Daughters of Kobani: A Story of Rebellion, Courage, and Justice scrisă de Gayle Tzemach Lemmon, apărută la Penguin Press și lansată pe 16 februarie 2021 (cartea se poate achiziționa pe Amazon). Bazat pe ani de raportaje de la fața locului, The Daughters of Kobani este povestea de neuitat a femeilor din miliția kurdă care au devenit parte din speranța lumii pentru oprirea răului. Pornind de la sute de ore de interviuri, Gayle Tzemach Lemmon ne face cunoștință cu femeile, care luptă pe linia frontului, hotărâte nu numai să stingă teroarea ISIS, ci și să demonstreze că femeile ar putea conduce în război și că trebuie să se bucure de drepturi egale și în timp de pace. Contribuind la înfrângerea ISIS, a cărei sălbăticie față de femei a uimit lumea, aceste luptătoare au jucat un rol central în neutralizarea amenințării reprezentate de acest grup în întreaga lume. În acest proces, ele au câștigat respectul – și un sprijin militar semnificativ – al Forțelor Speciale ale SUA. Relatate riguros și povestite cu forță, faptele fiicelor din Kobani pune sub lumina reflectorului un grup de femei, care intenționează nu numai să învingă statul islamic pe câmpul de luptă, ci și să schimbe viața femeilor în colțul lor din Orientul Mijlociu și nu numai. Fiicele din Kobani spune o poveste despre cel mai amplu experiment în egalitatea femeilor în cel mai puțin probabil loc în lume, realizat de către tinere, care se luptă cu ISIS oraș cu oraș, stradă cu stradă din 2013 până în 2019. Spune pentru prima dată povestea modului în care au ajuns Fiicele din Kobani partenere ale Americii. Tăria de caracter a fost dovedită și în momentul când au fost trădate. În 2019, din considerente geo-politice și la cererea expresă a Turciei, SUA și țările NATO au suspendat ajutorul pentru kurzi, iar militarii americani s-au retras. S-a dat undă verde forțelor turcești pentru a începe o ofensivă împotriva Nord-Estului Siriei. Femeile din YPG au fost șocate, dar nu descurajate. Au luat din nou armele, au apărat fiecare palmă de pământ și după o săptămână, turcii care au câștigat doar 35 de km. cu pierderi imense, au fost opriți. S-a ajuns la un armistițiu valabil și astăzi. Când Gayle Lemmon a vizitat ultima dată zona (2019), Consiliile pentru femei existau și existau orașele din nord-estul Siriei pe care Turcia nu le-a capturat. După cum a afirmat una dintre femei, „Este foarte dureros să trebuiască să lupți cu Turcia în aceleași locuri pe  care le-am eliberat de ISIS”. Aceste femei nu au renunțat la idealul lor deși „… este atât de dificil să construiești ceva în mijlocul distrugerii”. Nu există nimic sigur în legătură cu modul în care acest lucru va fi rezolvat. Singura certitudine este că ficele din Kobani, care au luptat pentru libertate și dreptate, rămân dedicate acelei cauze și îi încurajează pe alții să facă același lucru. Cartea s-a bucurat de aprecieri devenind bestseller „The Daughters of Kobani este o poveste de neuitat și aproape mitică despre puterea și curajul femeilor. Tinerele profilate în această carte au purtat un război înfricoșător împotriva unor bărbați brutali, în circumstanțe imposibile – și au dovedit în acest proces ceea ce fetele și femeile pot realiza atunci când li se oferă șansa de a conduce. Această carte este o lecție de eroism, sacrificiu și sensul real al fraternității. Sunt recunoscătoare că s-a spus această poveste.”Elizabeth Gilbert.
Absolut fascinantă și scrisa în mod strălucit, Fiicele din Kobani este o lectură obligatorie pentru oricine dorește să înțeleagă atât noblețea, cât și brutalitatea războiului. Aceasta este una dintre cele mai convingătoare povești din războiul modern.” – Amiralul William H. McRaven.

Fiicele din Kobani, surori de arme – idealiste și naive politic (asemenea multora dintre noi) –continuă singure lupta chiar dacă lumea „progresistă” nu le acordă nicio șansă.

P.S.1. Gayle Tzemach Lemmon (născută în 1973) este absolventă a Universității din Missouri -Facultatea de Jurnalism. Din 1997 până în 2004, a lucrat la Secția Politică – ABC News. Gayle Lemmon are un MBA la Harvard Business School (HBS), și a publicat numeroase articole în domeniul antreprenoriatului femeilor. Din 2006 până în 2010, a lucrat în biroul executiv și pe piețele emergente – la firma de investiții PIMCO. Face parte din consiliul de administrație al Mercy Corps și al Centrului internațional de cercetare asupra femeilor și este membru al Comitetului Bretton Woods. Apare în mod regulat la NBC, CNN, PBS și National Public Radio. Gayle Lemmon a scris pe larg despre războiul civil din Siria (în special, despre criza umanitară din Alep), despre Afganistan și Irak (unde a realizat numerose reportaje), despre căsătoria minorilor. Articolele ei au fost publicate în Foreign Affairs, CNN, Defense One etc. Este autoarea bestseller-urilor din New York Times, The Dressmaker of Khair Khana (2011), și a Ashley’s War: The Untold Story of a Team of Women Soldiers on the Special Ops Battlefield (2015). Vorbește fluent în cinci limbi între care arabă și kurdă.

P.S.2: Yazīdī este o comunitate religioasa kurda din nordul Irakului, Sud-Estul Turciei, Nordul Siriei, regiunea Caucazului și părți ale Iranului. Religia Yazīdī include elemente ale vechilor religii iraniene, precum și elemente ale iudaismului, creștinismului nestorian și islamului. Numără între 200.000 și 1.000.000 de membri. Yazīdii au o societate bine organizată, cu un șeic-șef religios și un emir-șef laic.

P.S.3: Referitor la dreptul națiunilor la autodeterminare: un referendum organizat de autoritățile kurde din Irak și Siria a arătat că 82% dintre kurzi optează pentru un stat național independent. Referendum-ul nu a fost recunoscut de SUA, Turcia, Irak, Iran, Anglia și țările din Comunitatea Europeană. Cum s-ar spune în limbajul pragmatismului politic „avem prea multe interese în regiune pentru a le periclita de dragul unor concepte depășite cum ar fi libertatea, democrația și autodeterminarea”.

diplomaticourier.com

Publicat în educație, etică medicală

Doctorul ceresc – Sfântul Ierarh Luca al Crimeei

La 11 iunie, Bisericile ortodoxe rusă, ucraineană, greacă și română îl pomenesc/prăznuiesc pe Sfântul Ierarh Luca al Crimeei. Recunosc că, pânărelativ recent, nu știam nimic despre acest Sfânt al Ortodoxiei. Am aflat primele informații în Corfu, în 2010. După ce am fost la moaștele Sfântului Spiridon, împreună cu consulul onorific al României în Corfu (un om inimos, un grec mai român decât mulți români, absolvent al Universității de Medicină din Iași), am fost invitat la el acasă. Acolo, printe cei invitați (erau oameni importanți deoarece consulul fusese primar din partea partidului conservator Noua Democrație), era și un preot ortodox grec, care a fost primul care mi-a vorbit despre Sfântul Ierarh Luca. Ulterior, m-am documentat și am fost fascinat de această personalitate,care constituie argumentul că știința și credința pot și trebuie să meargă împreună. Pentru cei care asemenea mie acum 10 ani nu au cunoștință despre acest Sfânt scriu aceste rânduri. Mai ales pentru medicii orbiți de idoli falși.

Valentin Feliksovici Voino-Iasenețki (canonizat cu numele de Sfântul Ierarh Luca al Crimeei) a fost profesor universitar, un eminent om de știință, chirurg excepțional – fondator al școlii ruse de chirurgie septică. Este cunoscut și ca scriitor și teolog.

S-a născut la 27 aprilie 1877, la Kerci, în familia farmacistului Felix Stanislavovici Voino-Iasenețki. Numele de familie VoinoIasenețki, neobișnuit la ruși, aparținea unor nobili polonezi, care deveniseră supuși ruși în secolul al XVI-lea și care sărăciseră. Tatăl său era un devotat romano-catolic. „Tatăl meu era catolic, foarte devotat, mergea mereu la biserică și se ruga acasă mult timp. Tatăl meu era un om cu un suflet uimitor de pur, nu vedea nimic în neregulă în nimeni, avea încredere în toată lumea, deși în poziția sa era înconjurat de oameni necinstiți… Nu am primit educație religioasă în familia mea și, dacă putem vorbi despre religiozitatea ereditară, probabil că am moștenit în principal de la un tată foarte evlavios.” (Sf. Ierarh Luca). Mama, Maria Dmitrievna, era cunoscută pentru ajutorul constant dat celor în nevoie – prizonieri, răniți, săraci. Valentin – ca și ceilalți patru copii – a fost crescut în ortodoxie. Familia s-a mutat la Kiev când Valentin avea 10 ani. În gimnaziu, Valentin nu s-a gândit la medicină, visând să devină artist, a absolvit Colegiul de arta din Kiev și studiind pictura la München. Apoi, s-a răzgândit: „Am decis că nu am dreptul să fac ceea ce îmi place, trebuie să fac ceea ce este bun pentru oamenii care suferă. Am studiat medicina cu singurul scop de a fi medic țărănesc zemstvo toată viața mea.” (Sf. Ierarh Luca). A absolvit Facultatea de Medicină a Universității din Kiev și datorită rezultatelor i s-a prezis o carieră de om de știință. A rămas însă credincios crezului său și din 1905 până în 1917 a servit ca medic în pustie (provinciile Sibirsk, Saratov, Kursk și Iaroslavl). Nu a renunțat însă la știință. În închisori, în lagăre și după zeci de ore de operație, a generalizat experiența și a scris lucrări de anestezie și chirurgie. În 1904, Valentin a plecat (chirurg) în războiul ruso-japonez. Acolo a cunoscut-o pe Anna Lanskaia (soră de caritate pe front) cu care s-a căsătorit. În primăvara anului 1916, Valentin a descoperit semne de tuberculoză pulmonară la soția sa și de aceea candidează la funcția de medic șef al spitalului orașului Tașkent, considerând că clima uscată și caldă din Asia Centrală ar fi fost ideală pentru Anna. A sosit în Tașkent în martie 1917, dar, în ianuarie 1919, a fost arestat, deoarece alături de soldații Armatei Roșii trata și nu denunța alb-gardiștii. Înainte de a fi executat a fost recunoscut de una dintre figurile importante ale partidului bolșevic din Turkestan (care îi fusese pacient), a fost eliberat și trimis înapoi la spital. Arestarea soțului a fost o lovitură pentru sănătatea Annei, boala s-a intensificat brusc, iar la sfârșitul lunii octombrie 1919 a murit. Au rămas patru copii, dintre care cel mai mare avea 12 ani și cel mai mic 6 ani.

Voino-Iasenețki a contribuit la înființarea în 1919 a Școlii Superioare de Medicină, unde a predat anatomia. După înființarea Universității de Stat din Turkestan (1920) a fost și profesor de Chirurgie.

Moartea soției a intensificat trăirile sale religioase. La 15 februarie 1921, a fost hirotonisit preot. Părintele Valentin a început să vină atât la spital, cât și la universitate într-o sutană cu o cruce pe piept; în plus, a instalat icoana Maicii Domnului în sala de operație și a început să se roage înainte de începerea operației. Era un act de mare curaj. Să îmbraci sutana într-un moment în care oamenii se temeau să-și menționeze bunicul-preot în chestionar, când afișele atârnau pe pereții caselor spuneau: popa, chiaburul, generalul alb – dușmani ai puterii sovietice – ar putea fi fie un nebun, fie o persoană neasemuit de curajoasă” – își amintește o asistentă, care a lucrat cu chirurgul-preot. În 1923, părintele Valentin a făcut jurăminte monahale și a fost uns (în secret) mitropolit. Inițial, Mitropolitul Andrei a dorit să-i dea lui Valentin numele de Pantelimon, în cinstea sfântului vindecător. După ce a cunoscut munca profesorului la universitate și în clinică, a decis să-l numeasca Luca în cinstea evanghelistului Luca, medic și artist, numit în Biblie „ iubitul medic”.O săptămână mai târziu, a fost arestat și deportat în Siberia de Est. A fost acuzat că a participat la o conspirație cazacă și de legături cu britanicii. „Cekiștii au susținut că am acționat simultan atât în Caucaz, cât și în Ural. Toate încercările mele de a le explica că pentru o persoană așa ceva este imposibil din punct de vedere fizic nu au dus nicăieri(Sf. Ierarh Luca.)

Între 1923 și 1943, a petrecut peste doisprezece ani în exil și închisori (Ieniseisk, Turukhansk, Krasnoiarsk, Arhanghelsk, satul Balsaia Murta-teritoriul Krasnoiarsk), dar nu s-a frânt ăi a continuat să trateze bolnavi, să vindece și să predice. A creștinat triburi de dincolo de cercul polar, care-l onorau cu titlu de „marele vraci”. În 1941, s-a oferit voluntar pentru a trata soldații răniți pe front și a fost numit consultant la toate spitalele din teritoriul Krasnoiarsk și chirurgul șef al spitalului de evacuare nr. 1515. A lucrat 8-9 ore, făcând 3-4 operații pe zi. În fiecare dimineață, se ruga în pădure, deoarece la Krasnoiarsk  nu mai exista nici o biserică. A fost decorat pentru activitatea sa. În mai 1946, a deveni Mitropolit de Simferopol și Crimeea. Concomitent a continuat să predea și opereze până când orbește (1955). Geniul lui Valentin Voino-Iasenețki, în calitate de chirurg, a uimit atât pacienții, cât și colegii: martorii oculari spun că mâinile sale, chiar și atunci când a împlinit 60 de ani, erau „neobișnuit de precise, proporționale și virtuoase”. „Cel mai bun simț al atingerii, evident, era înnăscut în tata” – își amintea fiul sau Mihail.

Activitatea științifică a început o devreme. În 1915, apare prima sa monografie, Anestezia regională. În 1916, și-a susținut teza de doctorat „Despre anestezia regională a celei de-a doua ramuri a nervului trigemen”. A publicat peste 50 de articole în Rusia și Germania din domenii diferite: psihologie medicală și deontologiei, chirurgie (generală, abdominală, toracică, urologie, ortopedie), chirurgie militară de razboi, anestezie, organizare medicală și igienă socială. În închisoare, Voino-Iasenețki a terminat prima ediție a cărții „ Eseuri de chirurgie septică” – publicată în 1934, reeditata de mai multe ori (a devenit  manual de bază timp de peste 100 de ani). Iată ce spune Valentin Voino-Iasenețki: „În rugăciunile mele de pocăință, i-am cerut cu ardoare lui Dumnezeu iertare pentru această continuare a activitatii chirurgicale, dar într-o zi rugăciunea mea a fost oprită de o voce din lumea nepământeană: «Nu te pocăi de asta!» Și mi-am dat seama că „Eseurile mele de chirurgie septica” îi plăceau lui Dumnezeu, deoarece au sporit mult puterea și semnificația mărturisirii mele a numelui lui Hristos în mijlocul propagandei antireligioase”. Dincolo de aspectele pedagogice și științifice nu se poate să nu observăm că a fost scrisă de o persoană, care tratează bolnavii cu mare dragoste. Acesta conține următoarele rânduri: „Când începeți o operație, trebuie să aveți în vedere nu numai cavitatea abdominală, ci și întreaga persoană bolnavă, care, din păcate, este atât de des menționată de medici drept un „caz”. Este un Om în suferință cuprins de  frică și angoasă, inimă îi tremură nu numai la propriu, ci și la figurat. Prin urmare, nu numai că îndepliniți sarcina foarte importantă de a întări inima cu medicamente, dar aveți grijă să o salvați de traume psihice severe”. În 1946, a primit Premiul Stalin pentru medicină în valoare de 200.000 de ruble pe care le-a donat: 130.000 pentru 200 de orfelinate și 70.000 pentru săraci.

Timp de 38 de ani de slujire preoțească și episcopală a ținut aproximativ 1250 de predici, dintre care 750 au fost notate și alcătuiesc 12 volume groase.

La 30 mai 1948, la o slujbă divină solemnă Arhiepiscopul Luca a predicat pe tema „Știință și religie”, unde s-a referit la Copernic, Pasteur, Pavlov și alți oameni de știință credincioși și a adăugat în numele său: „Știința fără religie este cerul fără soare. Știința, împreunata cu religia, este un gând inspirat, care strapunge întunericul acestei lumi cu o lumină puternică”. A scris tratatul „Spiritul, sufletul și corpul” în care a încercat să fundamenteze unitatea științei și religiei. Arhiepiscopul Luca a meditat asupra conceptului de antropologie creștină, care îl considera pe om ca pe o unitate de trei componente: spirit, suflet și trup. Susține că descoperirile făcute la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea dovedesc inepuizabilitatea ideilor noastre despre viață și ne permit să revizuim multe dintre ideile științei naturale. Luând în considerare mișcările, conexiunile și proprietățile particulelor elementare din corpul uman, afirma că acestea pot alcătui sufletul uman. Arhiepiscopul Luca este convins că „pe lângă creier, trebuie să existe un alt substrat mult mai important și mai puternic decât memoria”. Pe acesta îl consideră „spiritul uman, în care toate actele noastre psihofizice sunt întipărite pentru totdeauna. Pentru manifestarea spiritului nu există norme de timp, nu sunt necesare secvențe și conexiuni cauzale ale reproducerii experienței în memorie, necesare funcției creierului. Având în vedere că „lumea își are începutul în dragostea lui Dumneze și oamenilor li s-a dat legea „Fii perfect ca Tatăl tău Ceresc care este perfect”. Voino-Iasenețki este convins că posibilitatea îndeplinirii acestei porunci, a perfecțiunii nesfârșite a spiritului – ar trebui să se dea și nemurirea eternă. Alt tratat pe această temă, Știința și religia, a fost publicat postum abia în anul 2000. Profesorul și Ierarhul a apărat teoria teologică a creației lumii, a denunțat subiectivismul cunoașterii umane: „În general, nu vedem obiectele așa cum sunt, ci le vedem în funcție de unghiul personal de vedere din care le observăm. Mai mult, nu putem înțelege cu abilitățile noastre științifice și cognitive ceea ce se află în spatele lucrurilor, adică esența lor și chiar mai mult – Esența primordială, adică Dumnezeu. Numai din acest motiv, știința nu poate respinge existența lui Dumnezeu, deoarece acest subiect se află în afara competenței sale, ca întreaga zonă a esențelor”.

S-a stins din viață la vârsta de 84 de ani pe 11 iunie 1961.

Sfântul Ierarh Luca este una dintre verigile unui lung lanț care datează din timpurile apostolice. L-a iubit pe Hristos și pe oameni. El a slujit chipul lui Dumnezeu – pe om, și mai ales persoana suferindă cu o dragoste incredibilă și altruism.

P.S.1: Toți copiii profesorului Voino-Iasenețki  au devenit medici: Mihail și Valentin au devenit și doctori în științe medicale, Alexei – doctor în științe biologice, iar Elena – în epidemiologie. Nepoții și strănepoții au urmat aceeași cale.

P.S.2: În special pentru medici (vedete sau nu ale pandemiei) „… V-ați întrebat vreodată de ce Domnul și-a trimis ucenicii Săi nu numai să predice, ci și să vindece bolnavii? Dacă Domnul a considerat că vindecarea bolilor este o chestiune atât de importantă încât a pus-o la egalitate cu predicarea Evangheliei, atunci aceasta înseamnă pentru noi că aceasta este una dintre cele mai importante activități umane. El nu a spus: «Predicați Evanghelia și învățați oamenii cum să-și organizeze viața socială». Nu vorbește deloc despre asta. El le dă apostolilor porunca să vindece bolnavii. De ce este asta? Pentru că Domnul nostru Iisus Hristos însuși a vindecat oamenii, a alungat demoni, a înviat morții și a dat porunca ucenicilor să vindece bolnavii. Căci boala este cea mai mare durere și cea mai mare problemă a umanității” Sfântul Ierarh Luca al Crimeei

sursa foto: dtis.ru

Publicat în drepturile omului, educație, etică medicală

Moartea „bună” (I)

În 1959, filozoful și psihiatrul Viktor Emil Frankl (1905 – 1997), părintele logoterapiei și „profetul sensului vieții”, a lansat conceptul „triada tragică”. Potrivit lui Frankl, faptele universale ale vieții sunt suferința, moartea și vinovăția (existențială). Suferința trebuie înțeleasă ca o reacție la ceva care provoacă nu numai durere fizică, dar și/sau durere mentală, emoțională sau morală. În acest context, au fost reluate discuțiile despre „moartea bună”; „moartea ușoară” și afirmarea eutanasiei ca o soluție acceptabilă și fără alternativă. Lucrurile nu stau așa: există o alternativă și aceasta este îngrijirea paliativă.

Experții, în sănătate, declarau (la sfârșitul secolului XX) că, odată cu creșterea duratei de viață, se așteptă la o viață sănătoasă prelungită, urmată de o perioadă scurtă de boală și moarte rapidă. La fel ca și în cazul actualei pandemii, ei s-au înșelat. Realitatea a fost cu totul alta – odată cu creșterea duratei de viață, paradigma în sănătate s-a schimbat (prin creșterea morbidității prin boli cronice), perioada bolii cronice a fost  prelungită semnificativ, urmată de moartea mai lentă și dureroasă.

Îngrijirea paliativă este oferită celor a căror suferință poate fi ameliorată prin îngrijiri speciale. Îngrijirea paliativă încearcă să reducă suferința, care crește și mai mult aproape de sfârșitul vieții. Omul este o ființă care trebuie respectată; prin urmare, calitatea morții ar trebui să fie la fel de apreciată ca și calitatea vieții. În îngrijirile paliative, obiectivul este să lase pacientul să-și păstreze demnitatea și speranța cât timp este în viață. După aceea, când va veni momentul, moartea ar trebui să fie pașnică, fără durere și fără nicio suferință. Dacă pacientul poate fi înconjurat de cei dragi și a avut timp să-și ia rămas bun, este cu atât mai bine. După părerea specialiștilor, locul ideal pentru aplicarea demersului paliativ este acasă la bolnav, în mediul său familial și familiar. În zilele noastre, datorită condițiilor socio-economice, îngrijirea unor pacienți poate fi făcută și în instituții de asistență medicală sau socială. Indiferent de locul aplicării tratamentului paliativ, trebuie să reținem că pacienții aflați în aceasta situație au dreptul la confort psihic și somatic, au dreptul la respect și ei au „dreptul la afecțiune și umanism”.

Organizația Mondială a Sănătații explică îngrijirea paliativă drept abordarea care îmbunătățește calitatea vieții atât pacientilor, cât și a familiior acestora, pe perioada confruntării cu problemele ascociate bolilor cronice incurabile, prin prevenția și ușurarea suferințelor, identificând timpuriu, evaluând și tratând impecabil durerea, precum și alte probleme de ordin fizic, psihosocial și spiritual.

Sacralitatea vieții conduce la o datorie/obligație: să păstrăm și să prelungim viața – viața umană. Dacă însă numai conservarea vieții va rămâne scopul, atunci suferința de la sfârșitul vieții va fi prelungită și va prelungi procesul de moarte dureroasă. Fetișul suprem – așa cum a fost recunoscut în urmă cu mulți ani de Ivan Illich – este ideea „vieții” în sine ca obiect de manipulare, o idee relativ nouă și periculoasă în istoria modernității. Fetișizarea vieții – o viață păstrată, prelungită, îmbunătățită cu orice preț  și înafara spiritualității religioase șterge orice posibilitate de etică socială. De aceea calitatea morții ar trebui să apreciată în aceeași măsură cu calitatea vieții.

Moartea apare în multe chipuri. Pentru unii, este o ușurare a durerii și suferințelor cronice. Pentru alții, poate fi bruscă și neașteptata. În fine, ar putea fi traumatică psihic, șocantă.

„Moartea este individuală. O persoană poate dori doar patul și câinele său în momentul morții. O alta ar putea dori să fie la plajă.  O altă persoană poate dori o zi fără nici o durere care sa fie ziua morții… Eu mi-aș dori un medic care nu este doar un doctor talentat, ci și un pic metafizician. Cineva care poate trata trupul și sufletul”. Anatole Paul Broyard (1920 – 1990).

Medicina paliativă acceptă moartea (care face parte din natura umană) ca pe un fenomen normal și o tratează ca pe un proces și nu ca pe un moment. Ea se axează pe îngrijire, comunicare, asistență spirituală mai degrabă decât pe intervenția și tratamentul, care domină medicina obișnuită. Acest tip de îngrijire se referă mai degrabă la calitatea vieții decât la durata acesteia. În acest context, scopul de bază este de a efectua practici pentru a ușura pacientul într-un mod care nu ridică nicio suspiciune etică. În acest cadru, se poate spune că îngrijirea paliativă este o cerință a datoriei medicului de a ajuta.

Îngrijirea pacientului nu trebuie definită doar prin proceduri medicale; sistemele sociale, culturale, economice și de credință sunt, de asemenea, componentele importante. Cu alte cuvinte, îngrijirile paliative trebuie adaptate la condiția pacientului, la valorile și credința acestuia.

Deși expuse la aceeași angoasă, virtutea și viciu nu sunt același lucru. Căci așa cum același foc face ca aurul să strălucească puternic el face și zgura să se afume… Deci diferența materială o face, nu ce boli sunt suferite, ci ce fel de om le suferă. Căci, agitat cu aceeași mișcare, noroiul din mlastină expiră o duhoare oribilă, iar unguentul emite un miros parfumat Sf. Augustin (Cetatea lui Dumnezeu).

Îngrijirea la sfârșitul vieții este atât o provocare medicală, cât și o provocare etică. Etica și îngrijirea paliativă se întâlnesc în rezolvarea  unor probleme vitale: „moartea cea bună”, sedarea la sfârșitul vieții, cererile de eutanasie, tratamentul inutil și rolul cercetării. Etica este o parte integrantă a medicinei paliative și se concentrează pe problemele morale legate de sfârșitul vieții. Valorile, care trebuiec avute în vedere, sunt viața, demnitatea, adevărul/onestitatea, iar principiile sunt cele unanim acceptate, și anume:

  • Autonomia – pacientul are dreptul să aleagă sau să refuze tratamentul;
  • Non-maleficență – primum non nocere (să nu provoci un rău);
  • Beneficiență – să acționeze în interesul pacientului;
  • Justiția – distribuirea echitabilă a resurselor de sănătate.

Dilemele etice apar când există conflicte între valori.

Medicalizarea și secularizarea îngrijirilor paliative a creat o tensiune în cadrul societății. Aparentul paradox al acceptării morții, dar negarea dreptului de a muri, a fost explorat dintr-o perspectivă a „autonomiei”, care face distincția între respectarea autonomiei ca revendicare a libertății individuale și drepturile care se nasc din autonomie.

(va urma)

P.S.1. Viața luiViktor Emil Frankl a fost sub zodia „triadei tragice”. În 1942, la doar nouă luni după căsătorie, Frankl și familia sa au fost trimiși în lagărul de concentrare Theresienstadt. Tatăl său a murit acolo de foame și pneumonie. În 1944, Frankl și membrii familiei, care au supraviețuit, au fost duși la Auschwitz, unde mama și fratele său au fost gazați. Soția sa a murit mai târziu de tifos, la Bergen-Belsen. Frankl a petrecut în total trei ani în patru lagăre de concentrare diferite. Sunt lucruri pe care noi trebuie să le știm și mai ales nu trebuie să le uităm.

P.S.2. Atacurile nedrepte și neargumentate la adresa IPS. Teodosie (și a altor prelați) sunt expresia unui curent „progresist”, care dorește să „modernizeze” Ortodoxia și să dea Cezarului ceea ce este al lui Dumnezeu. Atenție, acest „modernism” a condus în Europa Occidentală la o Biserică bogată material, dar săracă în credincioși.

sursă foto: wikipedia.org/ Florence Nightingale a fost precursoarea serviciului sanitar modern. Florence Nightingale a fost nu numai prima infirmieră modernă, dar și un statistician important.

Publicat în muzică

Când tu cânți…

Je chante avec toi liberté este un cântec interpretat prima dată în Franța, în 1981, de Nana Mouskouri. Este de fapt „Va, pensiero” (corul sclavilor evrei) din opera Nabucco de Giuseppe Verdi, având un alt libret. Într-un an, discul s-ar fi vândut în 723.000 de exemplare (conform site-ului InfoDisc.fr), făcându-l unul dintre cele mai mari hituri din Franța ale cântăreței. Variantele în engleză (Song for Liberty), germană (Lied der Freiheit), spaniolă (Libertad) și portugheză (Liberdade) au avut aceeași primire entuziasmantă din partea publicului. Acest succes s-a datorat interpretei, muzicii lui Verdi, textului (Pierre Delanoë și Claude Lemesle) și aranjamentului muzical al lui Alain Goraguer.

Artista

Nana Mouskouri (Ioánna Mouskhouri), o legendă vie a muzicii și un superstar (prin prisma vânzărilor de albume), s-a născut pe 13 octombrie 1934, în Chania (Creta). Tatăl ei, Konstantínos, a lucrat ca proiecționist la un cinematograf local, iar mama ei, Alíki, a lucrat acolo ca ușier. Ioánna avea trei ani, când toată familia s-a mutat la Atena. Copilăria a fost marcată de ocuparea Greciei de către trupele Germaniei naziste și de activitatea tatălui său în mișcarea de rezistență împotriva naziștilor din Atena. De la vârsta de doisprezece ani, Nana Mouskouri începe să ia lecții de canto, pian și armonie. Asemenea lui Demostene, a luptat cu îndarjire pentru a-și corecta un defect congenital: avea doar o coardă vocală „funcțională”. Această afecțiune rară i-a conferit vocii un timbru deosebit de original. Părinții au muncit din greu pentru a o trimite pe Nana și sora ei mai mare, Jenny, la prestigiosul Conservator Elen din Atena. Nana Mouskouri a fost acceptată la Conservator în 1950, la secția muzică clasică (canto-opera). A fost remarcată pentru pasiunea în studiile de muzică clasică, perfecționându-și vocea cu o auto-disciplină extraordinară, urmând și cursuri de pian și armonie. Apoi, a început să cânte cu un grup de jazz. Când profesorii Conservatorului au aflat despre implicarea Nanei Mouskouri într-un gen de muzică pe care ei îl considerau absolut lipsit de valoare, au exmatriculat-o cu o lună înainte de absolvire. Visele Nanei Mouskouri de a deveni cântăreață de operă au fost distruse.

Cariera de cântăreață a Nanei Mouskouri a început în 1959 (premiul I la Festivalul cântecului grecesc cu piesa Kapou Iparchi Agapi Mou de Hadjidakis) și s-a desfășurat pe parcursul a aproape șapte decenii. Fapt unic – toate concertele, toate cântecele și toate albumele s-au bucurat de un succes mixt: atât la public, cât și la critici. A cântat muzică populară, jazz, romanțe, canțonete, muzică ușoară, operă etc. A înregistrat peste 1.550 de melodii diferite, în peste 450 de albume în germană, engleză, spaniolă, franceză, greacă, italiană, latină, ebraică, japoneză, olandeză, portugheză, galeză etc. Este cea mai vândută artistă din lume. Apare pe lista celor douăzeci și cinci de artiști, care au vândut cele mai multe discuri din lume, înaintea artistelor Madonna și Céline Dion, cu o cifră estimată la 480 de milioane de vânzări. A dobândit peste 230 de discuri de aur și platină în întreaga lume. În 2005 – 2007, a planificat un turneu de concerte de adio, în Europa, Australia, Asia, America de Sud, Statele Unite și Canada, încheiat în Grecia cu un spectacol la care au participat peste 10.000 de fani. Nana Mouskouri a anunțat că se retrage „Nu m-am gândit niciodată că voi îmbătrâni atât de mult. Este mai bine să mă opresc în timp mai stau bine în picioare. Vreau doar să fiu mândră și într-o formă foarte bună și să mulțumesc publicului pentru toată această dragoste„. A rezistat în afara scenei doar șase ani. Acea despărțire de muzică și de public a îmbolnăvit-o. Totul s-a schimbat după ce artista a luat decizia de a pleca în turneu cu ocazia celei de-a 80-a aniversări, care avea loc în octombrie. Turneul a debutat la sfârșitul lui 2013, în America de Sud, a trecut prin Franța, Canada, Marea Britanie și Germania. La revenirea ei pe scenă, la vârsta de 80 de ani, la baza colinei Acropole din Atena, același loc în care s-a retras, în 2008, artista a declarat „Vreau să fiu clară: acum șase ani, la Teatrul Odeon, Herodes Atticus era vorba de un adio. Era o epocă în care simţeam că îmbătrânesc, în care lumea căreia îi aparțineam dispăruse (…). Vocea îmbătrânește, la fel și fața sau părul. Își pierde din prospețime. A mea a trecut prin asta, dar a rămas sigură, iar eu ating aceleași note înalte ca altădată“. La 83 de ani, Nana Mouskouri lanseaza Forever Young, al 134-lea album ocazie cu care remarca „Am primit multă dragoste și sper că am dat cel puțin la fel de mult. Sunt mândra că am reușit să comunic și să transmit mai mult din speranța pe care am avut-o toată viața”.

Dar poate cel mai bine își exprimă sentimentele într-un interviu dat presei canadiene cu ocazia turneului din 2018: „Muzica este prima mea iubire și va fi si  ultima mea iubire. Ea a fost cea care m-a ales pe mine. Îi datorez existența mea. M-a atras, m-a sedus, m-a lăsat să mă apropii de ea. Mi-a permis să o cunosc, să vin la ea cu umilință pentru a o recunoaște la adevărata ei valoare. M-a îmblânzit și am învățat să o respect și să o servesc cu demnitate, fără să o trădez vreodată. Ea a devenit complice și mijlocul meu de comunicare. Cred că așa mi-am găsit treptat identitatea de cântăreață în acest templu pe care îl numim scenă. Etapa este un punct de neîntoarcere, deoarece odată ce ați trecut-o, nu mai sunteți la fel. Am trăit, împărtășit, primit, dat. Totul este unic și nu se mai întoarce niciodată. Pe scenă am învățat să mă exprim cântând: totul pentru dragoste”.

Nana Mouskouri a fost numit ambasador al bunăvoinței al UNICEF în octombrie 1993. A preluat misiunea de la ambasadorul anterior, actrița americană, Audrey Hepburn. Prima misiune a dus-o în Bosnia pentru a atrage atenția asupra situației copiilor afectați de războiul civil. A fost profund emoționată de experiența sa din Bosnia și a inițiat o serie 40 de concerte de strângere de fonduri  pentru copii defavorizați sau victime ale violenței. A donat și din averea proprie peste 5 milioane dolari. „Am încercat întotdeauna să privesc prin ochii copiilor. Sunt ei fericiţi? Triști? De ce au nevoie? Oriunde merg, descopăr copiii drept victime ale societăţii… Avem datoria să le vorbim liderilor politici, să influențăm oamenii pentru a le da acestor copii un viitor mai bun”.

Nana Mouskouri a reprezentat Grecia în Parlamentul European (1994 -1999) ca membru al partidului conservator Noua Democrație. A susținut ideile tradiționaliste și suveraniste și s-a împotrivit curentului “progresist”. Și-a dat demisia din funcția de deputat European explicând că e o pacifistă ferventă și refuza să sprijine războaiele. „Nu cred că dacă nu știi nimic despre tristețe nu ai cum să apreciezi fericirea”.

Nana Mouskouri locuiește în prezent în Elveția.

Textul lui Pierre Delanoë și Claude Lemesle:

Când tu cânți, eu cânt cu tine libertate
Când tu plângi, eu plâng odata cu durerea ta
Când tremuri de teama, mă rog pentru tine libertate
În bucurie sau în lacrimi te iubesc
Amintiți-vă zilele jalnice
Țara mea navele voastre erau galerele
Când tu cânți eu cânt cu tine libertate
Și când ești absenta eu sper
Cine ești tu? Religie sau realitate ?
O idee revoluționară?
Cred că ești singurul adevăr
Noblețea umanității noastre
Înțeleg că trebuie sa murim pentru a te apăra
Că toata viața te vom aștepta
Când cânți, eu cânt cu tine libertate
În bucurie sau în lacrimi… Te iubesc
Cântecele speranței au numele și vocea ta
Calea istoriei ne va conduce la tine
Libertate, Libertate

În sfârșit, aranjamentul muzical al lui Alain Goraguer

P.S.1: Nana Mouskouri vorbește fluent 6 limbi străine și se descurcă în alte zece limbi. De aceea în turnee cântă și în limba țărilor repective.

P.S.2: În aceste vremuri pandemice, dominate de tot felul de curente „progresiste”, în care drepturi cetățenești sunt limitate prin măsuri absurde, este momentul să ne gândim la Libertate și să o apărăm.

sursa foto: dw.com

Publicat în film

Minți periculoase

Odată cu trecerea timpului și înaintarea în vârstă sunt tot mai sentimental și cuprins de nostalgii. Când doresc să mă relaxez, prefer să recitesc o carte sau să mă uit la un film vechi. Această preferință este determinată și de calitatea filmelor actuale: sunt fie de o violență excesivă, fie dominate de ideologia „progresistă”, astfel încât nobili englezi din secolul XIX sunt negri, iar singurele probleme ale societății sunt cele legate de identitatea de gen și comportamentele sexuale. Prin urmare, zilele trecute mi s-a facut dor de Domnița Șoim (Michelle Pfeiffer) și am revăzut filmul Dangerous Minds (1995), o ecranizare după cartea autobiografică My Posse Don’t Do Homework a scriitoarei LouAnne Johnson.

LouAnne Johnson este o scriitoare, profesor și fost pușcas marin american. A fost prima femeie în DINFOS (Defence Information School), iar în serviciul militar a primit numai calificative de excelent. Când s-a retras, a primit diploma de onoare. Johnson a crescut în Youngsville, Pennsylvania. După liceu s-a înscris la Universitatea Indiana din Pennsylvania, dar a renunțat după câteva săptămâni și s-a înrolat în Marină (în 1971), servind la baza Clark din Filipine. Ulterior, s-a transferat la US Marine Corps. În timp ce era în serviciu activ, a obținut o diplomă de licență în psihologie, absolvind cu magna cum laude. Înainte de a deveni profesor de liceu, Johnson a obținut și un master în predarea limbii engleze. A scris despre experiența ei din serviciul militar în cartea Making Waves: A Woman in This Man’s Navy (1986), denunțând hărțuirea sexuală din armata pe care o identifică drept principalul motiv pentru care a părăsit marina. În timp ce lucra la teza de licență în 1989, Johnson a început să predea ca stagiar la liceul Carlmont din Belmont, California unde a stat 4 ani (descriși în My Posse Don’t Do Homework). În 1995, Johnson a predat engleza la liceul Onate din Las Cruces, dar a părăsit predarea pentru a scăpa de publicitatea care a urmat filmului Dangerous Minds. În perioada 2013-2016, Johnson a predat liceul în Deming și Silver City, New Mexico. Din 2010, Johnson a lucrat ca instructor adjunct în cadrul Departamentului de educație a profesorilor de la Santa Fe Community College. Dintre cărțile publicate menționez Making Waves (1986); My Posse Don’t Do Homework (1992); The Girls in the Back of the Class (1996); School Is Not a Four-Letter Word (1997); Two Parts Textbook, One Part Love (1998); Queen of Education (2004); Teaching Outside the Box (2005, 2009, 2012); Muchacho (2009). LouAnne Johnson este în prezent instructor de certificare a profesorilor online. Vă recomand să vizitați site-ul LouAnne pentru a vedea multe alte dintre activitățile acesteia.

Lansat pe 11 august 1995 cu Michelle Pfeiffer în rolul principal, filmul Dangerous Minds a avut cronici proaste, dar paradoxal un succes la public extraordinar: încasările au depășit 190 milioane de dolari, iar clipul de lansare al filmului cu cântecul lui Coolie Gangsta’s Paradise a avut peste 6,5 milioane de vizitatori. Cântecul a intrat în istoria rap-ului, a primit numeroase premii și a obținut 5 discuri de platină.

Un lucru pe care l-am învățat de-a lungul anilor este că e bine să îți formezi propria opinie atunci când vine vorba de filme. Doar pentru că un critic spune că este un film prost nu înseamnă că nu-ți va plăcea. Mințile periculoase este un film excelent. Am citit recenzii la acest film și nu mi-am schimbat părerea. Se spune că este doar un alt film cu clișee de la Hollywood. Ce nu au înțeles criticii este ca „Minți periculoase” spune o altă parabolă înălțătoare în care profesorul dedicat preia o clasa specială, plină de personaje rebele (adolescenți afro-americani și latini din East Palo Alto, care provin din medii sărace, implicați în războiul bandelor și consumul de droguri) și le cucerește cu o abordare neortodoxă. LouAnne folosește versurile din „Mr. Tambourine Man” al lui Bob Dylan pentru a preda simbolismul și metafora; odată ce acest lucru este atins, ea trece la alt poet – Dylan Thomas, „Nu te îndrepta blând în acea noapte bună”.

Nu am să vă povestesc filmul. Vă las plăcerea să-l vedeți/revedeți. În schimb, m-am gândit că este potrivit să adun fapte legate de film.

Studioul a făcut mari presiuni pentru a introduce modificări ale acțiunilor relatate în carte. Astfel, în film, toți copiii din clasa specială sunt minoritari. În realitate, în clasa lui Jonshon, copiii erau amestecați în mod egal: negri, albi și hispanici. Această modificare, spune într-un interviu LouAnne, „perpetuează acest mit că doar copiii minoritari sunt expuși riscului, iar copiii albi nu au probleme”.

Într-o alta scenă, Johnson este etichetată ca o „cățea de pâine albă” de către bunica înfuriata a gemenilor afro-americani, care au abandonat clasa. Johnson spune că acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. „I-am întrebat «De unde a venit asta?». Ei au spus: «Am fost siguri că unii dintre părinții negri și hispanici trebuie să vă fi supărat». Am spus: «Pentru ce? Pentru că am ajutat copiii? La naiba, nimeni nu mi-a spus vreodată așa ceva». ”

LouAnne din viața reală a fost enervată de decizia realizatorilor de a-l ucide pe Emilio de dragul impactului dramatic. De fapt, adevăratul Emilio s-a alăturat corpului de infanterie marină, a ajuns capitan și s-a stabilit în California cu soția și cei doi copii.

Studioul a dorit să includă în film o scenă dramatică în care LouAnne Johnson a fost concediată pentru că a hărțuit sexual un elev. LouAnne Johnson s-a opus, amenințând că va da în judecată studioul dacă vor continua, spunând că nu numai nu este adevărat, ci este și o crimă. „Vorbești serios? Sunt profesor licențiat”, i-a spus Johnson lui Kenai Andrews „Mi-aș pierde licența pentru asta. Nu poți face asta și, în plus, nu este adevărat. Au spus, “Da, știm, dar ar fi interesant”. I-am spus: „Nu pricepi. O să-mi distrugi reputația, pentru că oamenii vor crede că este adevărat”. În cele din urmă, studioul a dat înapoi.

LouAnne Johnson își amintește geneza proiectului ca o combinație de dragoste și amuzament: „M-au sunat și mi-au spus: «Vom face un film. Cine crezi că ar trebui să te joace? Am spus: «Oh, nu știu… Bette Midler?». Apoi mi-au spus că Michelle Pfeiffer a citit-o și vrea să o facă. Cred că a fost Jerry Bruckheimer care a spus: «Probabil că Michelle nu o va juca pentru că este prea drăguță ca să fie profesor… dar nu am vrut să te insult». Am spus: «Știu că nu ai făcut-o, de aceea nu-ți voi sparge fața – deși am fost antrenată să fac asta!”

Pentru a se pregăti pentru film, LouAnne Johnson a ascuns-o pe Michelle Pfeiffer în clasa ei, timp de câteva zile – fără a fi machiată și purtând o jachetă de piele neagră. Unii dintre elevi au întrebat-o pe Johnson: „Este Catwoman?” (Pfeiffer a interpretat-o pe Catwoman în filmul Batman). Johnson a spus da și ei au spus: „Ce s-a întâmplat? Nu arată la fel de bine ca in film!”

Michelle Pfeiffer a fost singura persoană din film care a citit cartea lui LouAnne Johnson. Scenaristul Ronald Bass a citit doar o recenzie a cărții. Michelle Pfeiffer a fost însărcinată în timpul producției filmului. Au încercat diferite unghiuri ale camerei și ea purta fuste lungi în scene pentru a încerca să ascundă sarcina.

Dintre copiii din clasa din film, majoritatea nu erau actori. Nu au fost instruiți, au primit locuri de muncă direct de pe stradă. După acest film mulți dintre ei au avut cariere de succes, iar unii dintre ei păstrează încă legătura LouAnne Jonshon. Renoly Santiago, care a jucat rolul lui Raoul, a continuat să joace în filme precum Hackers (cu Angelina Jolie) sau Con Air (cu Nicolas Cage). Ebony „Sunshine” Jerido (Deanne în film) a devenit o scriitoare cunoscută și bine vândută. În schimb, Wade Domínguez, care l-a interpretat pe Emilio a murit din cauza insuficienței respiratorii în 1998, la vârsta de doar 32 de ani. Renoly Santiago, își amintește în 2015: „Am fost apropiați. Era cea mai drăguță persoană și era foarte vulnerabil. Când mă uit înapoi la el, a fost ca în călătoria lui James Dean. Trăise o viață nomadă.”.

Lui Johnson nu i s-au plătit mulți bani pentru film cu toate că filmul a generat venituri de 180 milioane USD. Ea a estimat că a fost plătită cu un avans de 125.000 de dolari și nu a obținut nimic din profit, în ciuda faptului că a fost de acord cu doi la sută din net. Problema a fost că majoritatea filmelor nu fac profit pe hârtie; agentul ei nu a realizat că ar fi trebuit să semneze pentru doi la sută din veniturile brute (180 milioane USD). LouAnne spune despre acest episod „Am folosit o parte din acești bani pentru a cumpara 40 de acri în deșert, am început cu o organizație non-profit (numită Ranch Second Chance). Ar fi fost suficient pentru a începe o școală. Am trimis scrisori pentru donații. Hollywood Pictures mi-a trimis un cec de 250 USD. Pfeiffer mi-a trimis un cec personal de 10.000 USD. Cred că asta vorbește de la sine. Dar apoi am avut mici impedimente, iar suma nu avea să fie suficienta. Așa că am vândut proprietatea, apoi am dat banii unei școli alternative hispanice. Am învățat o lecție importantă.

Concluzie: în bine sau în rău, Mințile periculoase au ajutat la definirea unei generații și sunt redescoperite acum de o nouă generație. Există atât de multă dragoste în acest film și atât de multă intenție pură. Trebuie numai să le descoperim.

P.S. Dacă doriți să ascultați Gangsta’s Paradise

Refren: Spune-mi de ce suntem atât de orbi să nu vedem
că cei pe care îi rănim suntem noi, tu și eu?

Iar Mr. Tambourine Man îl găsiți aici:

sursă foto: gorgeouspfeiffer.com

Publicat în drepturile omului, etică medicală

Canibalismul medical (II)

Am arătat că unii antropologi și bioeticeni consideră transplantul de organe o forma de canibalismul medical modern. Există, legat de acest subiect, o altă problemă, dificil de controlat și încă nerezolvată: raportul cerere/ofertă de organe (numărul limitat de donatori comparativ cu numărul potențialilor primitori). De exemplu, în SUA erau 107.000 persoane pe lista de așteptare (în februarie 2021) la 39.719 transplanturi efectuate în 2019 și, respectiv, 39.070 în 2020. Lipsa de organe a dus la dezvoltarea comerțului internațional cu organe. Noile piețe „biologice” s-ar supune regulilor celor patru C:

  1. Consum – condițiile care permit etic să se consume părțile corpului celuilalt (viu sau mort);
  2. Consimțământ informat – în recrutarea persoanelor în calitate donator de organe și surse convenabile de materiale medicale proaspete și nereproductibile;
  3. Constrângere sacrificiu/dăruire corporală pentru a îndeplini nevoile altruiste sau de supraviețuire economică?
  4. Commodities/mărfuri – reguli care țin de fragmentarea corpului, vânzarea și distribuția părților sale (adaptat după Philippe Steiner, 2017).

Comerțul internațional cu organe nu mai reprezintă situații sporadice, iar vânzarea ilegală de organe reprezintă o veritabilă industrie, care vehiculează sume enorme. Global Observatory on Donation and Transplantation și OMS estimează că 10%-30% dintre transplanturi au fost realizate în contextul traficului ilegal de organe.

Putem vorbi de o antropologie a răului?

Răul nu a fost mult timp un subiect pentru antropologi, cu excepția referirilor la vrăjitoarele africane sau la șamanii întunecați amazonieni. Atrocitățile celui De-al II-lea Război Mondial, Holocaustului și abuzurile ulterioare au determinat pe mulți oameni de știință să abordeze acest domeniu. S-a fundamentat o adevărată fenomenologie a răului grație lucrărilor lui Paul Ricoeur (The Symbolism of Evil, 1967), David Parkin (The Anthropology of Evil, 1991) sau Ervin Staub (The Roots of Evil – The Origins of Genocide and Other Group Violence, 1992). Antropologii sugerează că unele forme de jefuire a corpului pot fi asimilate crimelor de război, atunci când corpul inamicului, teroristului, deținutului sau al cetățeanului „subuman” (cu dizabilități) este utilizate ca sursă de organe, os, piele și țesuturi. Majoritatea cazurilor de jefuire se încadrează însă în paradigma crimini di pace, în care violența necesită complicitatea birocraților de stat, chirurgi, administratori de spitale, polițiști, ofițeri de imigrare etc. (Franco Basaglia, 1987). Lawrence Cohen, în The Other Kidney about the nature of immunosuppression and its accompanying global traffic in organs for transplant și în Where It Hurts: Indian Material for an Ethics of Organ Transplantation, se referă la „o etică a părților”: istorii parțiale, părți din adevăruri și, acum, se pare corpuri divizibile în care organele detașate apar ca mărfuri, obiecte fetișizate ale dorinței și ale consumului.

Răul se manifestă în materia transplantului prin turismul de transplant și traficul ilegal de organe. Iată mărturia unui „turist”, care a „călătorit” în Europa de Est pentru a cumpăra un rinichi de la un țăran: „De ce ar trebui să aștept ani de zile pentru un rinichi de la cineva care a fost victima într-un accident de mașină, fixat sub mașină timp de mai multe ore, adus apoi în stare mizerabilă în UPU și numai atunci, după toate acele traume, ar fi pus acel organ în mine? Organul respectiv nu va fi bun! Sau, și mai rău, aș putea obține organul unei persoane în vârstă, al unui alcoolic sau al unei persoane care a murit din cauza unui accident vascular cerebral. Rinichiul acela este epuizat! Este mult mai bine să obții un rinichi de la un bărbat sănătos, care să poată beneficia și de banii pe care mi-i permit să-i plătesc. Unde m-am dus, oamenii erau atât de săraci încât nici nu aveau pâine de mâncat. Ai idee despre ce înseamnă o mie, să nu mai vorbim de cinci mii de dolari, pentru un țăran?” (cit. din Terry O. Adido în Transplant Tourism, 2018). Diverse companii de turism medical au promovat pachete de transplant de renal în Filipine sau China pentru pacienții internaționali, care puteau sa le achiziționeze la prețul de 65.000 – 80.000 $ (Leigh Turner, 2008). Donatorii primeau 200-400$ sau nimic. La Summitul de la Istanbul privind traficul de organe (2008), unde au participat 150 de reprezentanți ai organismelor științifice și medicale din 78 de țări, unul dintre convocatori, F. Delmonico, a arătat un diapozitiv cu câțiva tineri filipinezi foarte subțiri, aliniați, afișându-și „rana sacră” – cicatricea de la recoltarea de rinichi (Delmonico, 2009). Fluxul de organe, țesuturi și părți ale corpului urmează rutele: de la sud la nord, de la a treia la prima lume, de la sărac la bogat, din Pakistan, Filipine, Bolivia, Brazilia, Irak, Republica Moldova, Peru, China, Turcia, Columbia etc. către Australia, Canada, Israel, Japonia, Oman, Arabia Saudită, SUA etc. (Organ Watch, 2017).

Consecințele traficului ilegal cu organe pot fi devastatoare atât pentru donator, cât și pentru primitor. În rândul beneficiarilor transplantului de organe traficate ilegal, se înregistrează o rată mai mare a complicațiilor medicale de la transmiterea HIV și a virusurilor hepatitei B și C, până la deces. Supraviețuirea beneficiarilor este concordantă cu rezultatele locale și nu cu standardele internaționale. Donatorii de organe, pe piața ilegală, sunt expuși la abuz, fraudă și coerciție, în condițiile în care motivația celor mai mulți dintre ei este sărăcia.

Magnitudinea fenomenului a determinat o reacție internațională. Au fost adoptate o serie de documente pentru a jugula turismul și traficul de organe între care: Convenția ONU contra CIO (Criminalitatea Internațională Organizată) care include în definiția sa privind exploatarea umană și prelevarea de organe în (cu) scop lucrativ (comercial); Consiliul Europei prin Convenția privind Drepturile Omului în Biomedicina (Convenția de la Oviedo) și Protocolului Adițional relativ la transplantul de organe și de țesut de origine umană (2002) interzice explicit traficul de organe și de țesuturi de origine umană; Recomandarea 1611/ 2003 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind traficul de organe în Europa – organele corpului uman, cu diversele elemente ale sale, nu pot face obiectul unui beneficiu material; Rezoluția (78)29/2004 al Comitetului de Miniștri – corpul uman, cu diversele elemente ale sale, nu poate fi comercializat; Declarația de la Istanbul – 2008; Protocolul Națiunilor Unite pentru prevenire, suprimare și pedepsirea traficul de persoane (denumit Protocolul ONU privind traficul de persoane) (UNODC 2000; UNODC 2008) etc.

Rezultatele au fost dezamăgitoare. Astfel, în China – numărul transplanturilor, cu organe recoltate de la prizonierii executați în 2006, este estimat la 8.000 (Budiani-Saberi & Delmonico, 2008). S-a semnalat recoltarea forțată de rinichi de la deținuți pentru a fi transplantați la britanici (Budiani-Saberi & Columb, 2013). Au fost raportate: în Africa de Sud – peste 100 de transplanturi ilegale de rinichi la Spitalul St. Augustine (în 2001 și 2002); în India (2002) – 1.972 de cazuri de transplanturi ilegale de organe evaluate la aproximativ 32.000.000$. Rețele de transplanturi ilegale existau în India, Israel, Brazilia, Africa de Sud, Ucraina, Kosovo și Statele Unite (Scheper-Hughes 2011, Hansen & Sole 2011). Execuții de către ISIS urmate de recoltarea organelor pentru transplant au fost reclamate în martie 2015. Acestea sunt doar câteva exemple și constituie doar vârful icebergului.

Apare întrebarea firească: Dacă toate țările pedepsesc traficul de organe, cum se face că el se extinde? Răspunsul este simplu: traficul de organe, fiind o activitate ultraprofitabilă este protejat tacit de unele state și organizații. În mijlocul reajustărilor neoliberale ale noii economii globale, a existat o epuizare rapidă a valorilor tradiționale și umaniste. Apar noi relații între capital și muncă, organisme și stat, cetățenie și incluziune/ excludere socială și medicală. Un capitalism global și „democratic” triumfător a eliberat un apetit vorace pentru corpurile necesare consumului medical intern și internațional. Așa cum se practică astăzi, în multe contexte globale, aceste noi tranzacții de achiziție de organe sunt un amestec de altruism și comerț; de știință, magie și vrăjitorie; de cadouri, troc și furt; de voluntarism și constrângere. Dovada, că traficul cu organe este o infracțiune protejată, este faptul că în ciuda mai multor procese în Africa de Sud, Brazilia, Kosovo, India, Moldova, Ucraina, SUA și Israel, cei condamnați au fost doar intermediarii, brokerii sau recrutorii. Cei invulnerabili sunt chirurgii, funcționarii guvernamentali și turiștii internaționali de transplant – care sunt dispuși să plătească până la 200.000 de dolari pentru un transplant ilicit, din care vânzătorul anonim dintr-o țară îndepărtată ar putea primi câteva sute/ mii de dolari sau nimic și care este trimis acasă înșelat, slab, cu dureri profunde. În zeci de articole, Nancy Scheper-Hughes (între 2000 și 2017) a descris pe larg aspectele criminale ale traficului de oameni pentru organele și țesuturile lor de unică folosință. Într-un efort de a atrage atenția, a folosit un limbaj puternic, descriind piețele bio-produselor umane ca „neo-canibalism”, „bio-poftă”, „furt de corp” și, chiar “bio-terorism ”. A numit chirurgii implicați în transplanturi ilicite „tâlhari”, „vulturi consumatori de hoituri” și „mafioți”, iar pe recrutorii locali „hiene”, „vânători de organe”. A descris pe cumpărătoriituriști, ca fiind deficienți din punct de vedere etic, neavând nicio reținere (în dorinta de a se ajuta) să închirieze pântecele mamelor surogat, să cumpere ovocitele și / sau embrionii luați din alte corpuri sau rinichii, tratând pe „furnizori” ca și cum ar fi obiecte. Iată doar două titluri „Traficul de persoane la nivel mondial – o crimă protejată” (Scheper-Hughes, 2015) și „Neo-canibalism, furt de organe și necropolitică militar-biomedicală” (Scheper-Hughes, 2017).

În concluzie, transplantul de organe poate fi în același timp o intervenție eficientă, o formă de canibalism medical și o afacere profitabilă. Chirurgia transplantului a reconceptualizat relațiile sociale dintre sine și celălalt, individ și societate, a redefinit semnificațiile real / ireal, văzut / nevăzut, viață / moarte, corp / cadavru, persoană / nonpersonă, zvonuri / ficțiune / fapte. De aceea sunt încă necesare dezbateri reale purtate de chirurgi, bio-eticieni, preoți, antropologi, juriști și economiști pentru a păstra și amplifica latura terapeutică – umanistă și altruistă.

P.S. Există o oarecare analogie cu strategiile din actuala pandemie și politicile vaccinului, dar această apropiere trebuie făcută cu prudență. Ea poate fi reținută mai ales în ceea ce privește necesitatea unor dezbateri reale, fără patimă, fără partizanat și, mai ales, fără accente propagandistice.

sursa foto: saatchiart.com – Good and Evil (1996) by Andrej Vystropov

Publicat în drepturile omului, etică medicală

Canibalismul medical (I)

Publicarea în 1979 a cărții lui Jacques AttaliL’Ordre Cannibale: Vie et Mort de la Médicine” a trezit vii reacții mai ales în lumea medicală. Criticii vehemenți au contestat mai ales relația între medicină / medicament și un subiect tabu în societatea contemporană – canibalismul. Dar această legătură există de milenii.

Canibalismul medical este consumul sau utilizarea corpului uman, mort sau viu, pentru tratarea bolilor. Utilizarea farmacologică a părților și fluidelor corpului uman pleca de la credința că, dacă corpul uman este capabil să se vindece singur, poate ajuta și la vindecarea unui alt corp uman. Canibalismul medical este întâlnit în culturile antice mesopotanice, egiptene, chineze, iudaice, greco-romane etc. În China, în timpul dinastiilor Tang și Ming, existau practicile ko-ku și ko-kan. Ko-ku se referă la practica de a tăia carnea de pe coapsa sau piciorul fiului viu și de a hrăni părintele bolnav. Ko-kan este aceeași practică, dar se adăuga o parte din ficat excizat. În anii 700, medicul Ch’en Tsang-ch’i a devenit primul medic chinez, care a prescris carne umană (Rhodes, M. 2020). În Egiptul antic, canibalismul medical a început odată cu exploatarea mumiilor. Conducătorii egipteni, dar și mulți oameni din popor utilizau extractul sau praful din mumii ca pe un panaceu și își tratau infecțiile parazitare prin scăldat în sânge uman (Sugg, R. 2008). Plinius scrie despre consumul de sânge ca leac pentru epilepsie. Scăldatul în sânge uman a fost o rețetă utilizată frecvent în tratamentul pacienților care sufereau de lepră. Sute de ani, cu vârf în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, mulți europeni, inclusiv regi, nobili, preoți și oameni de știință, au ingerat în mod curent remedii, care conțin oase umane, sânge și grăsimi ca medicamente pentru orice, de la dureri de cap la epilepsie (De Bess Lovejoy, 2016; Ionescu d. 2020) Cererea europeană de mumii egiptene a crescut semnificativ în secolul al XV-lea. Ambroise Paré recomanda pudra din mumii împotriva vânătăilor. Cele mai multe „materii prime” pentru practică provin din mumii furate din mormintele egiptene, din locurile de înmormântare, de la locurile de execuție (fiind un drept al călăilor de a le comercializa). În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, „grăsimea omului” a devenit foarte solicitată (Cohut, M. 2020). Paracelsus a preferat „puterea” de la mai multe cadavre „proaspete”. În anii 1600, medicul paracelsian Oswald Crollius a furnizat instrucțiuni detaliate pentru prepararea mumiei farmaceutice, care presupunea obținerea cadavrului unui bărbat cu părul roșu de cel puțin 24 de ani, care a murit într-o „moarte nefirească”, cel mai preferabil spânzurat sau spart pe roată (Rhodes, M. 2020; Brinker, H. 2020). Sir Theodore Turquet de Mayerne – medic al mai multor regi englezi și francezi, precum și al lui Oliver Cromwell – a recomandat o tinctură calmantă din opiu și grăsime umană (De Bess Lovejoy, 2016). Exemplele pot continua (cu exemple din Europa sau alte continente), deoarece antropologii și istoricii au scris și scriu tomuri întregi despre canibalismul medical.

În zilele noastre, unii antropologi și bioeticeni consideră că modalitatea prin care canibalismul medical continuă este sub forma transplanturilor de organe.

Transplantul de organe este o manevră terapeutică și constă în înlocuirea unui țesut sau organ bolnav cu un alt țesut ori organ sănătos preluat de la un donator.

Istoria transplatului se întinde pe parcursul a peste a o sută de ani. Astfel: 1902 – primul autotransplant renal; 1906 – primul xenotransplant; 1954 – transplant renal între gemeni monozigoți; 1962 – transplant renal de la donator decedat; 1963 – transplant de ficat și plămân de la donator decedat; 1966 – transplant de pancreas de la donator decedat; 1967 – transplant de cord (după Machado, 2007). Transplantul de organe a prelungit viața a milioane de oameni și acest lucru nu poate fi contestat. În același timp, a fost generator de conflicte etice, unele nerezolvate nici în prezent.

Discursul bioetic despre transplantul de organe acoperă o gamă largă de subiecte (de la consimțământ, echitate până la „turismul de transplant” și „comerțul cu organe”). Există tensiuni, conflicte și ambiguități referitoare la statutul corpului uman. În corpul destinatarului, apare un spațiu gol, cândva ocupat de un organ bolnav. Spațiul este umplut de un „cadou” din partea altuia, un obiect „inedit”: atât „extern”, cât și „intim”, atât „încorporat”, cât și „străin”.

Washida (1988), într-un eseu intitulat „Între a fi om și inuman”, face o analiză critică a conceptului de moarte cerebrală, dezvoltă ideile lui Attali și lansează termenul de „vital-utilitarismul”. El este neliniștit de gradul în care vitalismul ca filozofie, este prezent în retorica actuală despre „salvarea vieților”, care este folosită (ca un fetiș) pentru a da undă verde la ceea ce ar putea fi forme neetice de cercetare și aplicare medicală. Fetișul suprem – așa cum a fost recunoscut în urmă cu mulți ani de Ivan Illich – este ideea „vieții” în sine ca obiect de manipulare, o idee relativ nouă în istoria umanității. Fetișizarea vieții, care consacra o viață păstrată, prelungită, îmbunătățită cu aproape orice preț, are drept consecință ștergea orice posibilitate de etică socială.

Canibalismul medical modern nu este pur și simplu a mânca, a bea și utilizarea părților și fluidelor corpului uman, ci și exploatarea corpului uman în scopuri medicale. Tabu-ul împotriva canibalismului este unul pe care nu dorim să îl încălcăm. Cu toate acestea, am ajuns la punctul în care raționalizăm pentru noi înșine refolosirea diferitelor părți ale corpului ființei umane decedate și facem acest lucru de dragul extinderii vieții altor oameni. Acest utilitarism de viață, deși nu implică consumul unui cadavru prin ingerare prin gură, înseamnă că orice parte a corpului unui cadavru poate fi luată din el și poate fi transferată în corpul cuiva viu și declarate ca motiv de a da fericire celui din urmă (Noble, L. C. 2011; Kang, L. 2017; Rhodes, M. 2020).

În bioetica americană și europeană, pare să existe un fel de tabu la menționarea oricărei paralele conceptuale sau experiențiale între unele practici medicale moderne și ceea ce ar putea fi cel mai apropiat de un tabu universalizat în rândul oamenilor, și anume canibalismul. Puțini sunt cei care utilizeaza termenul. Fox (1993), într-o analiza a protocoalelor de la Pittsburgh pentru procurarea organelor, le-a denumit „o formă nobilă de canibalism”. Procedurile medicale în materia de transplant sunt „o formă igienizată de canibalism” afirma Kass (1994). S-a folosit termenul „canibalism” pentru a comenta reacțiile persoanelor, care asistă la televizor, la transportul organelor înfășurate în celofan și transportate în răcitoare precum mâncarea pentru picnic (Youngner, 1996). „Canibalismul medical se referă și la recoltarea de la cadavre a oricărei părți ale corpului, care se potrivesc nevoilor celor vii” (Guille-Escuret, 2012). Transplanturile de organe de la cadavre pot fi canibalism, deoarece din corpuri care nu sunt încă pe deplin moarte, ele sunt transferate. O filozofie bazată pe utilitarism a utilizărilor maximizate a fost făcută mai plăcută publicului larg prin limbajul despre „viață” și „conservarea vieții – afirma LaFleur (2015). Chiar dacă mulți se feresc să folosească termenul de canibalism, alți autori vorbesc despre sacrificial uman pe altarul vieții. Se creează involuntar o analogie cu un canibalism ritual, când sacrificiul era pe altarul zeilor antropofagi. Analiza formelor de sacrificiu uman postmoderne și postumaniste – gameții fetișizați, visele cu embrioni și sugarii cu design comandat, organe recoltate și transplantate – toate considerate ca mărfuri noi, noi „diamante de sânge” conduc la schițarea unui neo-canibalism (Whitehead 2009, Wolfe 2009).

Celebra antropolagă și activistă Nacy Scheper-Hughes (născută în 1944), cancelar și profesor emerit al Universității din California, fondatoare a organizației Organ Watch (1997) scria în 2015O economie neoliberală care apreciază oamenii drept mărfuri, cu actori (furnizori, brokeri, cumpărători, vânzători și procesatori ), cu mecanism de piață pentru părțile corpului reutilizabile, promoveaza de fapt hiper-individualismul până la limitele extreme.”

(va urma)

P.S. Prezenta notiță este un fragment din lucrarea mea Transplantul de organ – terapie miraculoasă, canibalism modern sau afacere profitabila? prezentată la un simpozion internațional, marți, 18 mai 2021. Răspund astfel îngrijorărilor prietenilor, care se întreaba de ce sunt inactiv pe blog și pe Facebook. Explicația e simplă. Nu sunt bolnav de COVID, nu am reacții postvaccinale (deoarece nu m-am vaccinat și, în plus, marii specialiști ne asigură că acestea sunt neglijabile), nu m-am speriat de atacurile apostolilor apocalipsei COVID (pe care se pare că îi bântui precum stafiile și care nu pot să doarmă de grija mea), nu am renunțat la concepțiile retrograde și neștiințifice. Pur și simplu am fost invitat ca lector la patru evenimente medicale (trei în luna mai, unul în iunie ) și lucrez la prezentări. Asta e karma celor „inculți, retrograzi, fără cunoștințe științifice și cu IQ scăzut”. Să publice cărți în Anglia (Dear Prof. Vasile Astărăstoae, I am happy to inform you that your book is now published. Congratulations on this achievement!) și să fie invitați la manifestări științifice.

sursă foto: journalofethics.ama-assn.org

Publicat în drepturile omului, educație, etică medicală

Iuda și „mișcarea progresistă”

Iuda Iscariotul sau Iuda Iscarioteanul a fost unul dintre cei doisprezece apostoli aleși de Iisus. Numele de „Iscariot” ar indica proveniența sa din satul Karioth (cca 25 km Sud-Est de Hebron). „Unul dintre aspectele, care îl separă pe Iuda de restul apostolilor, este că acesta nu provine din Galilea. Iisus este din partea nordică a lui Israel sau Palestina romană. Dar prenumele lui Iuda poate fi dovada că este din sudul ţării, ceea ce înseamnă că e străin” (Robert Cargill). Alți experți au precizat că Iscariot vine de la Sicarii sau „Cuţitari”, un grup de rebeli, care se opuneau ocupației romane și comiteau acte de terorism.

Iuda l-a trădat pe Iisus pentru 30 monede de argint. Chiar dacă la început Iuda a fost bun, el ajunge să fie iubitor de arginți (Ioan 12, 6) și această iubire i-a deschis sufletul spre satana. El ținea „portofelul comun”, fondul pe care Iisus şi discipolii îl foloseau, furând din el. Și Evanghelia lui Luca (22, 3) afirmă că înainte ca Iuda să se înțeleagă cu arhiereii în vederea trădarii lui Hristos, satana a intrat în el. Iisus şi-a informat discipolii că, în timpul Cinei cea de Taină, unul dintre ei îl va trăda și a spus: „Acela căruia îi voi întinde bucățica și i-o voi da.” Şi a întins o bucățică și a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Cum a fost dată bucățica, a intrat Satana în Iuda. Iisus i-a zis: „Ce-ai să faci, fă repede.” (Ioan 13:26-27). Iuda a mers la preoţii din Templu s-a oferit să-l trădeze pe Iisus pentru bani – 30 de arginți, a dus soldații în Grădina Ghețsimani, unde l-a identificat pe Iisus prin sărutul pe obraz și prin numirea de „rabin”. Acest sărut a fost astfel pervertit din simbol al iubirii în simbol al trădarii „Formele fățărniciei sunt foarte diferite. O pildă a celei mai cumplite, mai pierzătoare fățărnicii, a fățărniciei de treaptă diavolească, e sărutarea trădătoare dată Domnului Iisus Hristos de către Iuda în Grădina Ghetsimani. Acea sărutare n-a fost o mărturie a dragostei, ci semn pentru străjerii pe care-i adusese acolo ca să Îl aresteze pe Hristos. Ce poate fi mai cumplit decât această fățărnicie? Sărutul Iudei a devenit simbolul trădării, fățărniciei, al celei mai mari josnicii și nemernicii omenești.” (Sfântul Ierarh Luca al Crimeei). Ulterior, Iuda a fost cuprins de remușcări, a returnat cei 30 de arginți și s-a sinucis prin spânzurare (Evanghelia după Matei). Potrivit Faptele Apostolilor, Iuda nu s-a sinucis ci „Omul acesta a dobândit un ogor cu plata nelegiuirii lui, a căzut cu capul în jos, a plesnit în două prin mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele” (Faptele Apostolilor 1:18). Această moarte era obișnuită în Biblie, semnificând pedeapsa dată de Dumnezeu.

Iuda este deci un simbol al trădării.

Cu toate acestea el supraviețuiește prin mișcările „progresiste”. Mișcările „progresiste” pervertesc iubirea în libertate sexuală și teorie de gen, istoria în propagandă, adevărul în falsul îmbrăcat în haine strălucitoare, valorile în pseudo-valori. Sunt noi „religii”, care propovăduiec ura, frica, dezbinarea și delațiunea. „Apostolii” mișcărilor sunt cei care, asemenea lui Iuda, se lasă cumpărați, nu cu 30 de arginți, ci cu cecuri/sponsorizări sau poziții sociale.

În Pastorala de Paști din 2005, Î.P.S Bartolomeu Anania descrie clar progresismul actual:

Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci şi un personaj al istoriei de după el, multiplicat peste tot, la scară planetară, în ipostaza sărutării care acoperă trădarea.

Printre noi, cei ce beneficiem de civilizaţie, de cultură, de progres științific, de libertate, de bunurile pământului și de harurile cerului, printre noi se instaurează, încetul cu încetul, un duh perfid care răstoarnă valorile și pervertește limbajul.

Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietenă se degradează în conotații dubioase, pervertirea tineretului se intitulează program de sănătate anti SIDA, destrămarea familiei se numește planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituția se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditația transcendentală, sărăcirea spiritului devine globalizare, invadarea unei țări se cheamă război preventiv, terorismul își reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numește credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Și multe altele.

Iuda se plimbă nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar și prin creștinătate.

Isprava lui cea mai mare este aceea că, dintr-o singură Biserică, a făcut mai multe. Din mai multe a făcut o puzderie. Și continuă s-o facă, prin ceea ce îi este propriu: lăcomie, invidie, orgoliu.
Se adaptează ușor, și-a rafinat metodele. Lucrează la lumina nopții și comunică prin unde herțiene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurențial pe piața bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Când nu lucrează pe furiș, te invită la dialog frățesc. Dacă-l refuzi sau dacă te aperi, te pomenești intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.

Cunoaște bine Biblia, are studii universitare, vorbește câteva limbi străine. El știe că Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat și memorat învăţătura lui Iisus. Dacă ar fi avut curăție și talent, putea să scrie o Evanghelie tot atât de bogată ca a lui Matei.

A scris-o postum, în cheia sărutării perverse. Iuda e un excelent teolog, așa cum este și patronul său din Qarantania, care Îi oferea lui Iisus citate din Scriptură.

Iuda e tot atât de zelos printre ai săi, de vreme ce instinctul dezbinării îl mobilizează peste tot, oriunde s-ar afla. Partenerul trebuie mai întâi sedus, dominat și numai după aceea nimicit. Iuda își abordează semenul cu grația cobrei care, întâlnind o viperă în junglă, o invită la un dans aerian, fascinant, amețitor, pe durata căruia își calculează cu precizie secunda mușcăturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte”.

În concluzie, Dumnezeu ne-a dat libertatea de a alege între a-l urma pe Iuda sau a urma calea lui Iisus. Personal aleg a doua variantă.

P.S. După ce au batjocorit Biserica; după ce au amendat și au făcut dosare penale preoților, care slujeau; după ce au persecutat credincioșii și i-au alungat din Biserică și de la pelerinaje; după ce au etichetat și insultat pe creștini (inculți, retrograzi, fanatici, obscurantiști etc.); progresiștii disperați au nerușinarea să apeleze la toți aceștia pentru susținerea campaniei de vaccinare. Ei nu au aflat că Biserica nu este instituție de propagandă a produselor lumii materiale, nu este vândută marilor corporații, iar preoții slujesc lui Hristos nu unor așa-ziși experți din domeniul vaccinurilor.

sursă foto: wikipedia.org: Caravaggio – The Taking of Christ