Iisus i-a spus: Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac. (Ioan 11:25,26)
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, care a biruit moartea pentru a ne oferi darul vieții veșnice, să vă umple inima de lumină, speranță, iubire și bucurie. „Ca unul care a adormit, Domnul a înviat și, înviind, ne-a mântuit”.
Vă doresc un Paște binecuvântat.
sursa foto: adamhamilton.com
În ultimii 40 de ani, a existat o dezbatere activă asupra eticii uciderii sau a permiterii morții nou-născuților grav bolnavi, cu dizabilități și chiar a celor sănătoși. Această problemă este poate cea mai controversată dezbatere bioetică din primii ani ai secolului XXI cu atât mai mult cu cât infanticidul este în prezent legal în Țările de Jos. „Protocolul de la Groningen”(2002) permite medicilor să ucidă nou-născuți la cererea părinților lor. Retragerea activă a îngrijirii medicale este o parte standard a îngrijirii nou-născuților cu dizabilități severe și suferință în Marea Britanie, SUA, restul Europei și aproape în toată lumea.
În 2019, în SUA, senatorul republican Ben Sasse a depus un proiect de lege intitulată „Legea de protecție a supraviețuitorilor avortului născuți în viață” / Abortion Survivors Born Alive Protection Act. Legea ar fi modificat codul penal federal, instituind pedepse (amenda și / sau închisoarea până la cinci ani) pentru practicienii din domeniul sănătății, care nu oferă anumite îngrijiri medicale „în cazul unui avort sau al unei tentative de avort care are ca rezultat un copil născut viu”. Proiectul de lege cerea ca „practicianul din domeniul sănătății prezent la momentul nașterii a copilului” să „exercize același grad de abilitate profesională, grijă și diligență pentru a păstra viața și sănătatea copilului pe care un om rezonabil de diligent și un medic conștiincios al sănătății le-ar oferi oricărui alt copil născut viu la aceeași vârstă gestațională”. De asemenea, se cere ca copilul să fie „transportat imediat și internat într-un spital” în urma acelei „aptitudini, grijă și diligență” profesionale.
Proiectul a căzut în Senat datorită opoziției democraților (doar trei democrați au votat în favoarea acestuia). Senatorii democrați și-au justificat opoziția prin faptul că proiectul de lege introduce „interferența guvernului în îngrijirea sănătății femeilor, în viața familiilor” că „este un efort de a intimida medicii cu amenințarea răspunderii penale pentru efectuarea unui avort sigur și legal, ceea ce va avea un efect înfricoșător asupra capacității femeilor de a accesa serviciile de care au nevoie în Statele Unite”. În mod similar, 17 grupuri medicale au declarat (într-o scrisoare către Senat) că proiectul de lege este „o altă restricție a accesului femeilor la îngrijirea sănătății reproductive”.
În replică, republicanii au susținut că este „o lege simplă pentru a proteja nou-născuții”. Donald Trump, într-un tweet, susținea: „Poziția democraților cu privire la avort este acum atât de extremă încât nu sunt deranjați să execute copii după naștere”.
Acest moment este expresia unor viziuni diferite asupra unei controverse vechi din lumea eticii, care nu a fost încă rezolvată. Existența unor noi forme cum ar fi „avortul dupa naștere”, retragerea activă a îngrijirii medicale (un act intenționat care ucide) a condus la o întrebare justificată: Ne aflăm sau nu în fața unui infanticid?
A. Un nou oxinorom – avortul după naștere sau justificare infanticidului
Reacția la infanticid este un indicator al atitudinii societății față de copii.
Infanticidul are o istorie lungă în diferite culturi, civilizații și țări din întreaga lume. A fost o practică obișnuită în majoritatea societăților din antichitate inclusiv în Grecia, Roma, Fenicia, China, Japonia, Arabia preislamică, Australia aborigenă, americanii nativi și nativii din Alaska.
În Japonia, uciderea copiilor a devenit răspândită în timpul erei feudale Edo (1603 – 1868) ca mijloc de control al populației. Fermierii și-au ucis al doilea sau al treilea fiu la naștere în ceea ce se numea „mabiki”, un termen agricol care însemna inițial „rărire”. De obicei, fiicele erau cruțate pentru că puteau fi căsătorite, vândute ca servitoare sau prostituate sau trimise să devină gheișe sau animatoare profesioniste. În alte societățile antice din Asia de Est, în care familia miresei trebuia să plătească o zestre excesivă, infanticidul selectiv a femeilor era regulă.
În Grecia și Roma, viața copiilor avea o valoare mică, iar drepturile tatălui includeau uciderea propriilor copii. Nou-născuții malformați nu erau considerați sugari umani și, de obicei, erau uciși imediat după naștere. Eforturile legislative de a proteja nou-născutul au început cu legile lui Traian în 103 d.Hr.si legile lui Constantin (după convertirea sa la creștinism) în 313 d.Hr. Infanticidul a fost interzis oficial în anul 374 d.Hr. de către împăratul Valentinian însă dezbaterile privind acceptabilitatea infanticidului au continuat până în zilele noastre. Numeroși filosofi contemporani (Michael Tooley, Jonathan Glover, Peter Singer, Jeff McMahan, John Harris etc.) dezbat etic permisibilitatea infanticidului.
Alberto Giubilini și Francesca Minerva au devenit celebri după publicarea în Journal of Medical Ethics (mai 2013) a articolului After-birth abortion: why should the baby live? / Avortul după naștere: de ce ar trebui să trăiască copilul? – un adevărat document programatic.
Ce susțin Giubilini și Minerva?
a. Să se utilizeze oximoronul „avort după naștere” (inventat de ei), în loc de „infanticid”; „eugenie” sau „eutanasia nou-născutului” pentru a fi acceptat de opinia publică și pentru a sublinia faptul că un nou-născut nu se diferențiază esențial de un făt. Raționamentul lor: Dacă avortul este acceptat și justificat atunci când fătul are anomalii grave sau este sănătos, dar ar fi o povară intolerabilă pentru mamă / familie atunci și uciderea după naștere trebuie să fie acceptată din punct de vedere etic.
b. Statutul comun al fetușilor și al nou-născuților este de „persoane potențiale” fără nicio relevanță din punct de vedere moral. Nou-născuții au același statut moral ca și fetușii – nu există diferențe relevante din punct de vedere moral între ei.
c. Nou-născuții se pot naște cu anomalii severe (care nu pot fi întotdeauna diagnosticate înainte de naștere) și pot reprezenta o povară intolerabilă pentru mamă / familie (inclusiv atunci când circumstanțele se schimbă după naștere).
d. Adopția nou-născutului sănătos nu este întotdeauna în interesul persoanelor reale. Giubilini și Minerva afirmă că „oricât de slabe ar fiinteresele oamenilor actuali, ele vor depăși întotdeauna presupusul interes al potențialilor oameni de a deveni cei reali, deoarece acest din urmă interes se ridică de la zero. Din această perspectivă, contează interesele persoanelor efective implicate, iar printre aceste interese, trebuie să luăm în considerare și interesele mamei care ar putea suferi suferințe psihologice de la darea copilului ei spre adopție. Mamele naturale visează adesea că copilul lor se va întoarce la ele. Acest lucru face dificilă acceptarea realității pierderii, deoarece nu pot fi niciodată destul de siguri dacă este sau nu ireversibilă”.
e. Dacă criterii precum costurile (sociale, psihologice, economice) pentru potențialii părinți sunt motive suficient de bune pentru a face un avort chiar și atunci când fătul este sănătos, dacă starea morală a nou-născutului este aceeași cu cea a fătului, atunci aceleași motive care justifică avortul ar trebui să justifice și uciderea persoanei potențiale atunci când aceasta este în stadiul de nou-născut
f. Momentul în care „avortul după naștere” ar fi permis este de câteva zile pentru nou-născutul cu o afecțiune congenitală (pentru ca medicii să detecteze orice anomalie la copil) și fără niciun prag pentru nou-născut sănătos deoarece momentul în care un copil devine persoană și nu mai poate fi ucis depinde de dezvoltarea neurologică a nou-născuților, lucru pe care neurologii și psihologii l-ar putea evalua.
Concluzia: „avortul după naștere” (eutanasierea nou-născuților, infanticidul) poate fi justificat în anumite circumstanțe.
Raționamentul pare corect din punct de vedere formal, dar este greșit din punctul de vedere al conținutului, fiind bazat pe un echivoc și pe constructe încă insuficent definite, cu un grad crescut de ambiguitate și subiectivism: statut moral, persoană, fericire, interese. Să le explicăm.
Statutul moral reprezintă felul în care este percepută o entitate de restul lumii (ca om, caracter, personalitate), adică gradul în care un organism merită o considerație etică. Oamenii au, de obicei, un nivel specific și egal de statut moral, dar și ființelor non-umane li se acordă un anumit statut moral. Noțiunea lui Peter Singer de statut moral semnificativ nu include nou-născuții umani, dar include mai multe mamifere. Dacă o entitate are statut moral, există obligații morale și atunci nu putem să o tratăm în orice mod cum ne dorim – există motive sau cerințe morale privind modul în care trebuie să fie tratat. Filozofii au identificat trei criterii ale statutului moral: respectul pentru viață, senzitivitatea și personalitatea. Nu există o ființă umană fără statut moral chiar dacă unele teorii filozofice au introdus o cuantificare: de la statut moral complet până la cel minimal. Trebuie să fim prudenți când acceptăm astfel de teorii. În decursul istoriei, conceptul de statut moral incomplet a justificat încadrarea unor persoane în grupe percepute ca „inferioare”, cum ar fi străinii, minoritățile rasiale, femeile, persoanele cu dizabilități fizice etc. grupe cărora li s-au negat drepturi esențiale.
Luarea în considerare a statutului moral reprezintă o mare provocare teoretică, deoarece și azi, în multe circumstanțe, nou-născuților sănătoși și ființelor umane cu deficiențe cognitive (fie sugari sau adulți) le este negat statutul moral. Dezbaterile despre drepturile persoanelor cu dizabilități și permisiunea eugeniei se bazează în mare parte pe dezacorduri teoretice cu privire la statutul moral.
În absența unei teorii morale adecvate, John T. Noonan (1926 – 2017) susține că, de la concepție până la moartea creierului întreg, ființele umane posedă calități necesare și suficiente pentru un statut moral deplin. Criteriul este simplu și direct: dacă părinții tăi sunt oameni, „ești om”.
Conceptul de persoană se referă la un individ al speciei umane, luându-se în considerare totalitatea însușirilor sale fizice și psihice. Persoana este determinată socio-cultural, constituindu-se doar prin interacțiunea omului cu mediul (identitate socială a individului). În timp ce individualitatea vizează caracteristicile care diferențiază un individ de altul, persoana nu poate fi înțeleasă decât în interacțiunea cu mediul. De aceea argumentul „persoane potențiale”este un sofism introdus de curentele „progresiste”. Aristotel, dar și Toma d’Aquino definesc persoanele umane drept substanțe de natură rațională și relațională. Oamenii rămân tipuri de lucruri care subzistă în timp, indiferent dacă exprimă în prezent trăsături specifice (cum ar fi raționalitatea și conștientizarea de sine) sau daca acele trăsături sunt în prezent neexprimate sau limitate / anulate ca urmare a bolii, imaturității, intoxicației, inconștienței, leziuni cerebrale și așa mai departe. De la copiii prenatali și postnatali – până la adulții cu leziuni cerebrale și cu dizabilități mintale – faptul că o substanță de natură rațională se întâmplă să-și aibă potențialul anulat nu este deloc un motiv pentru a-i trata ca ceva mai puțin decât o persoană. Cei care nu exprimă în prezent trăsăturile persoanei merită atenția specială, având în vedere că sunt atât de vulnerabili, din cauza ideilor și raționamentului folosite pentru a justifica infanticidul.
Personalitatea reprezintă totalitatea trăirilor și efectelor pe care le provoacă, în ansamblu, fizicul și intelectul unei persoane. Există moduri diferite de exprimare a personalității: genetică, mentală, senzitivă etc.
Personalitatea genetică include toate ființele umane, indiferent de vârstă sau stadiul de dezvoltare. Genetica modernă arata că din momentul fecundării, este fixat programul a ceea ce va fi acea ființă vie: un om cu însușirile sale caracteristice deja bine precizate. Cu alte cuvinte, persoana există din momentul zămislirii. Celebru savant Jerome Lejeune (1926 – 1994), profesor de genetică și pediatre, descoperitorul primei boli cromozomiale (trisomia 21) afirma: „Dacă omul nu e om din momentul conceperii, el nu mai poate deveni om ulterior printr-o simplă recunoaștere sau printr-o ficțiune juridică. Dacă e om nu are nevoie de nicio recunoaștere din afară și dacă nu e om, cum poate deveni om prin faptul că alții îl declară om ?”
Personalitatea mentală susține că funcția creierului unui individ autonom garantează cel mai înalt statut. Originea acestui punct de vedere a fost filozoful iluminist Immanuel Kant (1724 – 1804) care afirmă că un agent moral are autonomia și libertatea de a atinge statutul moral deplin. El a exclus femeile, copiii și animalele, deoarece erau considerate a fi deficiente în capacitatea mentală.
Personalitatea senzitivă se raportează la dureri și plăceri. Spre deosebire de concentrarea personalității asupra intelectului, un număr de gânditori susțin că gândirea este supraevaluată. Jeremy Bentham (1748 – 1832) susținea că durerile și plăcerile contează în definirea personalității, iar Henry Sidgwick (1838 – 1900) afirma în The Methods of Ethics (1874) că, având în vedere scopul utilitar de a maximiza plăcerea, ar fi „arbitrar și nerezonabil” să excludem „orice plăcere a oricărei ființe simțitoare” .
Este un lucru dovedit că întreaga argumentație a susținătorilor infanticidului legal se bazează pe constructele senzitivitate și personalitate fără a pomeni nimic despre un principiu unanim acceptat, și anume: respectul pentru viață.
Respectul pentru viață reflectă interesul societății de a proteja viața umană în toate etapele fiind recunoscut ca un indicator al gradului de cizilizație și ca o materializare a autonomiei și libertății.
„Revoluția sexuală” începută în anii 1970 a postulat că fiecare femeie are dreptul să dispună de trupul ei și că nu trebuie să fie sclavele reproducerii biologice. S-a vorbit despre libertatea procreeri și nimic despre responsabilitatea procreerii.
John Stuart Mill (1806 – 1873), în celebrul eseu „Despre libertate”/ On Freedom emitea aserțiunea (valabilă și în zilele noastre) „Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea altuia” – altfel zis fiecare are dreptul de a acționa precum dorește, în condițiile în care faptele sale nu îi afectează pe ceilalți. De aceea simpla dorinţă a unei femei nu este standardul care stabileşte valoarea vieţii fătului sau a nou-născutului. Cu alte cuvinte, dacă există proprietăți ale fetușilor la termen, care fac ca avorturile tardive neterapeutice să fie nepermise din punct de vedere moral, atunci aceste proprietăți justifică și prohibitia morală a uciderii nou-născuților. Existența nou-născutului nu este în contradicție cu dreptul nimănui la autonomie corporală, și astfel, sugarul nu poate fi ucis pentru că existența lui nu încalcă drepturile corporale ale nimănui.
Este inadmisibil din punct de vedere moral să privăm o ființă umană autonomă, care nu amenință autonomia altcuiva, de un bun uman fundamental precum viața (un bun pe care se bazează toate celelalte bunuri umane) pe un motiv greu de dovedit (fericirea viitoare a mamei/familiei). Dorința de a nu fi mamă nu este suficient de puternică pentru a justifica un act care ar priva de viață un făt sau un copil. Profesorul Neil Levy, de la Centrul Oxford Uehiro pentru etică practică, constata că „uciderea nou-născuților este la fel de greșită ca uciderea copiilor mai mari sau a adulților”.
În încheierea acestei părți, cred cu tărie că argumentele care justifică moral infanticidul sunt fundamental greșite.Nu pun un diagnostic clinic de afecțiune psihiatrică, dar a susține permisibilitatea morala a infanticidului este o nebunie morală.
(va urma)
P.S.1. Există argumente teologice legate de „darul vieții” și obligația de a proteja viața precum și argumsnte juridice pe care le voi prezenta în postări viitoare.
P.S.2. În limba română, există termenul de pruncucidere ca sinonim pentru infanticid, termen pe care nu l-am găsit în limba engleză. De aceea am preferat să folosesc termenul de infanticid care este prezent în literatura științifică occidentală.
P.S.3. Într-o rezoluție adoptată joi 11 aprilie 2024 de Parlamentul European (cu 336 de voturi pentru, 163 împotrivă și 39 de abțineri), se solicita să se consacre dreptul la avort, asistență medicală sexuală și reproductivă și educația privind identitatea de gen în Carta drepturilor fundamentale a UE. Printre cei care au votat pentru a fost și Mihai Tudose, cap de listă a coaliței PSD-PNL. El și-a justificat votul (la Antena 3) prin faptul că trebuie să apărăm dreptul nelimititat al femeilor la avort. Nu aș fi comentat această opțiune dacă, în țară și în numeroase împrejurări, același Domn Tudose nu s-ar fi declarat credincios creștin, aprig susținător al familiei tradiționale și adversar al ideologiei de gen. Când a spus adevărul ? Sau poate nu a înțeles ce votează? Oricum Mihai Tudose îmi aduce aminte de părintele Burducea, ministru al Cultelor în guvernul Petru Groza, căruia Păstorel Teodoreanu i-a dedicate o epigramă:„Ia te uită mangafaua / Când cu crucea când cu steaua / Parc-ar fi popa Burducea / Când cu steaua când cu crucea”. Pe 9 iunie vom da votul nostru. Mangafalei?
sursă foto: angelusnews.com
La peste trei ani și jumătate de la debutul „isteriei globale” COVID-19 suntem în măsură să analizăm, la rece, modul în care autoritățile au gestionat această problemă de sănătate publică.
O prima remarcă este că, într-o epocă dominată de „cultul” științei, societatea secularizată este vulnerabilă la orice provocare din mediul în care vietuiește. Altfel nu se explică panica irațională (spontană sau indusă), care a cuprins o mare parte din omenire.
Apoi, s-a dovedit cât de fragilă este democrația. În aproape toate țările (inclusiv în cele cu democrații consolidate), majoritatea cetățenilor, îngenuncheați de spaima irațională față de boală și moarte, nu numai că au acceptat, dar au și aderat la măsuri, care le limitau drepturi fundamentale, fără să se întrebe dacă aceste măsuri erau necesare, eficiente și proporționale cu pericolul real. Puterea executivă, fără un control real parlamentar, a impus limitări stricte ale drepturilor fundamentale (dreptul la libera circulație, dreptul la muncă, dreptul la opinie, dreptul la viață privată, dreptul la credință etc.). Dacă justificarea inițială a restricțiilor și suspendarea / limitarea unor drepturi fundamentale putea fi acceptată, pe măsură ce trecea timpul au apărut îndoieli, privind legitimitatea și legalitatea acestora. Cu atât mai mult cu cât guvernele s-au obișnuit să exercite puterile excepționale, într-o manieră arbitrară și au dorit să le păstreze cât mai mult timp.
În sfârșit, pandemia COVID-19 a scos la lumină puterea corporațiilor și a unor organisme suprastatale de a influența netransparent politicile statelor și de a manipula opinia publică.
În prezent, tot mai multa lume așteaptă răspunsuri la următoarele întrebări:
a. În ce măsură autoritățile au respectat legalitatea, după primele săptămâni de pandemie?
b. În ce măsură principalii actori ai societății civile (inclusiv religioși) au fost consultați și s-a căutat în mod activ cooperarea lor? Dacă cetățenii trebuie să cedeze o mare parte din exercitarea drepturilor lor fundamentale, aceștia au dreptul să știe de ce. Limitările drepturilor fundamentale trebuie să fie justificate specific și nu doar prin referiri vagi la riscurile pentru sănătate.
c. În ce măsură a existat o proporționalitate reală a limitărilor impuse de guverne asupra exercitării diferitelor drepturi fundamentale? Au fost acestea exagerate? Stabilirea proporționalității trebuie să se bazeze pe criterii științifice și tehnice. Având în vedere că a existat o marjă mare de dezacord între oamenii de știință cu privire la aspectele cheie ale pandemiei, guvernele aveau obligația de a analiza toate opiniile, chiar dacă unele nu le conveneau. Din păcate au preferat să eticheteze criticile drept „scepticism”, „negaționism”, „conspiraționism”.
d. Păstrarea puterilor extraordinare ale executivului pe o perioadă lungă a fost justificată?
În absența unor clarificări din partea autorităților, organizații ale societății civile, dar și simpli cetățeni s-au adresat instanțelor. Multe litigii au fost legate de limitarea libertății religioase și de tratamentul inegal, discriminatoriu al religiei. Rapoartele OECD sau ale Pew Research Center arată că bisericile, organizațiile religioase și persoanele credincioase s-au confruntat în pandemie cu restricții din ce în ce mai mari, restricții discriminatorii și nejustificate.
Dintre numeroasele apeluri la justiție, cel mai important pentru Europa este, în opinia mea, sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului de către Ján Figeľ și ADF International privind restricționarea cultului public în Slovacia, în 2021. Echipa de avocați a ADF Internațional este condusă de românca Adina Portaru, consilier principal pentru ADF Internațional. Este cel mai important proces mai ales prin prisma consecințelor.
Câteva date despre cei care au introdus acțiunea.
Ján Figeľ (n. 20 ianuarie 1960) a fost comisar european (2004 – 2009), viceprim-ministru și ministru slovac al transporturilor (2010 – 2012), trimis special al Comisiei Europene pentru promovarea libertății religioase în afara UE (2016 – 2019).
Alliance Defending Freedom International (ADF Internațional) este o organizație de suport (advocacy) juridic, bazată pe credință religioasă, care protejează libertățile fundamentale și promovează demnitatea tuturor oamenilor. Are statut consultativ la Organizația Națiunilor Unite, acreditare la Parlamentul European, la Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene și la Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. A consiliat mai mult de 50 de cazuri în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. În 2021, ADF International a intervenit în procesele ce contestau interdicțiilor disproporționate impuse cultului public din Scoția, Chile, Elveția, Irlanda, Uganda reușind să redeschidă ușile bisericilor.
Adina Portaru este consilier principal pentru Europa al ADF Internațional, conduce activitatea echipelor de la Bruxelles și Strasbourg, cu un accent deosebit pe advocacy în cadrul organizațiilor și instituțiilor internaționale din Europa. Adina Portaru are o licență în drept și o licență în teologie. A absolvit cursurile Facultăţii de Drept (Universitatea București) în 2009, a obținut diploma de Master cum laude (Law and Globalisation) de la Universitatea Maastricht și titlul de doctor în drept de la Universitatea Karl Franzens din Austria. Este specializată pe temele: libertatea de religie, libertatea de conștiință și libertatea de exprimare.
Acțiunea este următoarea:
În februarie 2021, Republica Slovacă a prelungit restricțiile legate de COVID, interzicând evenimentele culturale, sociale și sportive, precum și serviciile religioase. S-au făcut excepții doar pentru botezuri și nunți cu până la șase persoane. „Interdicțiile de cult reprezintă o încălcare disproporționată a dreptului la libertatea religioasă”, afirmă Figel’. „Libertatea religioasă, ca drept fundamental al omului, trebuie să primească cel mai înalt nivel de protecție. Fiecare are dreptul de a trăi conform convingerilor sale. Interzicerea oamenilor să facă acest lucru este profund iliberală și nedemocratică”. Cu atât mai mult cu cât „Deciziile instanțelor naționale la nivel european (de exemplu în Germania și Franța) au arătat că interdicțiile de cult sunt încălcări ale libertății religioase”. Adina Portaru a completat „Libertățile fundamentale se aplică tuturor, iar în vremuri de criză ele trebuie protejate mai degrabă decât slăbite… Toată lumea ar trebui să fie capabilă să-și trăiască credința și pentru mulți, închinarea în comun este o parte inerentă a acesteia. Acesta este motivul pentru care dreptul internațional protejează în mod explicit cultul comun ca aspect cheie al libertății religioase”. Se va susține în fața Curții că toate criteriile legale (mai ales proporționalitatea) necesare pentru a se institui restricții nu au fost îndeplinite. (sursa: AFD International, Arguments submitted at Europe’s top human rights court on COVID worship ban).
Câteva comentarii sunt necesare.
Libertatea religioasă sau de credință este dreptul unui individ de a gândi, de a exprima și de a acționa asupra a ceea ce crede profund, conform propriei conștiințe. Este dreptul unui cetățean sau a unei comunități, de a-și manifesta religia sau credința în public sau privat.
Este garantată de Carta Națiunilor Unite cât și de Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDO). Când Carta Națiunilor Unite era în curs de redactare, la San Francisco în 1945, Chile a făcut propuneri, care cereau includerea unor prevederi detaliate, privind dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie, propuneri la care s-au raliat Cuba, Noua Zeelandă, Norvegia și Panama. Din rațiuni de tehnică legislativă, Carta, așa cum a fost adoptată, se referă doar în termeni generali la „drepturile omului și libertățile fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”. Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) este mai explicită, iar în articolul 18 precizează că „Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie…”.
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO) din 1950, specifică în art. 9: „Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie”. Convenția europeană este deosebit de interesantă, deoarece prevede un sistem de implementare de către două organisme stabilite de Puterile semnatare: Comisia Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 1966 (ICCPR) prevede în art.18: „Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Acest drept include libertatea de a avea sau de a adopta o religie sau o credință la alegerea sa și libertatea, individual sau în comunitate cu alții și în public sau privat, de a-și manifesta religia sau credința prin cult, respect, practică și predare” fapt consemnat în Actul final de la Helsinki (1975) prin principiul VII și reafirmat în Declarația privind eliminarea tuturor formelor de intoleranță și de discriminare pe bază de religie sau credință adoptata de ONU la 25 noiembrie 1981.
Aceste documente acceptă că libertatea de a manifesta credința poate fi supusă unor limitări, dar numai prin lege și doar pentru a proteja siguranța publică, ordinea, sănătatea sau morala sau drepturile și libertățile fundamentale ale altora [ICCPR, art.18(3) și ONU 1981 Dec., art. 1(3)]. Nicio derogare nu poate fi făcută de la libertatea de gândire, conștiință și religie, chiar și în timpul de urgență publică care amenință viața națiunii [ICCPR, art. 4(2) și DUDO, art. 29 și 30].
Importanța procesului Figeľ vs Slovacia constă în faptul că decizia ar crea un precedent pentru 46 de state europene inclusiv pentru România. Pentru România, unde există suspiciuni rezonabile că măsurile luate au fost discriminatorii și disproporționate.
Într-un interviu acordat revistei Sinteza (noembrie 2020) Cătălin Raiu, reprezentant OSCE și președintele FoRB România, afirma că țara noastra se află printre țările care au restricționat cel mai dur libertatea religioasă în timpul pandemiei. El constată „Ce se observă la noi, spre deosebire de Occident, este o relativizare generalizată a drepturilor și libertăților cetățenești, amatorism în privința guvernării ca acțiune politică de raționalizare a spațiului public, precum și o rutinizare a analfabetismului în zona libertății religioase. Cu alte cuvinte, decidenții nici nu știu, nici nu întreabă, nici nu vor să știe ce este libertatea religioasă, fixându-și pentru luarea deciziilor fie repere din media, fie înțelegeri netransparente de tip corporatist”. (sursa https://www.revistasinteza.ro/de-ce-a-fost-atat-de-usor-restrictionata-libertatea-religioasa-a-romanilor-in-pandemie). Era un semnal clar pentru autorități de a respecta libertatea religioasă. Au ținut cont autoritățile române de această atenționare? Se pare că nu.
După cum am arătat mai sus libertatea religioasa poate fi limitată într-o pandemie doar dacă se îndeplinesc următoarele condiții:
a. trebuie să existe un temei legal;
b. măsura trebuie să urmărească un scop legitim (necesară pentru a proteja sănătatea);
c. măsura trebuie să fie absolut necesară;
d. măsura trebuie sa fie proporționala cu un pericol real, cert, iminent, a cărui dimensiune a fost stabilită.
Se observă însă, la măsurile adoptate în Romania în pandemie, o justificare „slabă”, generică și ambiguă a presupusei necesități a restricțiilor impuse libertății religioase. Temeiul legal a fost quasi-inexistent. Tratatele internaționale la care România este parte impun ca limitarea libertății religioase să se facă prin lege. Măsurile restrictive au fost impuse însă, în majoritatea lor, prin Hotărâri ale Guvernului sau a tot felul de comitete și comisii (gen CNSSU, Comitetul de comunicare strategică etc.) cu un statut juridic incert, populate de tot felul de anonimi. Este adevărat că Guvernul Ludovic Orban a notificat CEDO privind suspendarea Convenției, dar au rămas valabile celelalte tratate. La fel de adevărat este că, beneficiind de sprijinul PSD și USR, același Guvern PNL a trecut prin Parlament, în mai 2020, Legea nr. 55/2020 care prevede în Art. 45. „(1). Pe durata stării de alertă, activitatea cultelor religioase se exercită liber, cu respectarea regulilor de protecție sanitară stabilite, la propunerea CNSSU și cu avizul secretarului de stat pentru culte, prin ordin comun al ministrului sănătății și al ministrului afacerilor interne (2). Regulile prevăzute la alin. (1) vor cuprinde măsuri privind accesul în lăcașele de cult, distanța minimă de siguranță”. Cum Constituția României proclamă, în privința drepturilor fundamentale ale omului, primatul tratatelor internaționale asupra legii naționale unele instanțe au anulat multe hotărâri și ordine pe motiv de nelegalitate încât s-a creat un haos legislativ.
Faptul că unele masuri au fost discriminatorii, disproporționate și arbitrare, fără motivații științifice solide o dovedesc o multitudine de fapte din care (cu titlu exemplificativ) se pot reține:
– înmormântarea celor decedați în saci de plastic, cu sicriul închis precum și interzicerea accesului în cimitire – la un virus la care calea de transmisie este aeriană;
– interzicerea deplasării/accesului credincioșilor în biserici (inclusiv la slujbele Învierii Domnului nostru Iisus Hristos) atunci când pentru alte activități (de ex. accesul în mall-uri sau la alegeri locale și parlamentare) nu erau interzise;
– interzicerea (prin hotărâre a Comitetului Național pentru Situații de Urgență) a participării la pelerinaje a credincioșilor, în afara localității lor de reședință chiar și atunci când locul pelerinajului nu era în carantină, iar circulația națională era permisă (de ex. pelerinaje la Sfânta Cuvioasă Parascheva – Iași sau la peștera Sfântului Apostol Andrei – satul Ion Corvin, județul Constanța). Înalți ierarhi au luat atunci atitudine. Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel a declarat că interzicerea pelerinajelor este o măsură disproporționată, discriminatorie care s-a luat fără consultarea prealabilă a BOR, iar IPS Teodosie a atacat în instanță aceste masuri. În 14 decembrie 2020, Curtea de Apel București a anulat reglementările incluse în hotărârea CNSU. Instanța a explicat că numai legile trecute prin Parlament pot restricționa libertatea religioasă și că decizia CNSU a fost discriminatorie, având în vedere că a impus reglementări suplimentare pentru activitățile religioase comparativ cu alte activități care prezentau un nivel similar de risc;
– intervenții disproporționate în ritualuri (nuntă, botez, înmormântări) și chiar în cultul religios (de exemplu, indicații privind desfășurarea Sfintei Euharistii) încălcându-se autonomia Bisericilor;
– restricții pentru cei care nu s-au vaccinat din motive de conștiință deși vaccinarea nu era obligatorie. Etc. etc. etc.
Atitudinea celor care au „gestionat” pandemia poate fi caracterizată ca arogantă însoțită de o lipsă de sensibilitate față de credincioși și comunitățile religioase.
Arogantă, deoarece majoritatea limitărilor au fost luate fără consultarea reprezentanților cultelor religioase, deși aceștia și-au manifestat disponibilitatea de a participa la combaterea pandemiei cu respectarea regulilor comunității religioase.
Lipsă de sensibilitate față de credincioși și comunitățile religioase deoarece nu au avut nicio înțelegere față de trăirile acestora.
În toate religiile, pentru credincioși, a se ruga într-o biserică/templu are o semnificație specială și nu poate fi ușor înlocuită de alte practici. Chiar și închinarea individuală, dacă se desfășoară într-o biserică sau un loc de cult, este în compania altor persoane. Astfel, se realizează comuniunea. Pentru creștinii ortodocși și catolici aceasta are o importanță deosebită din cauza doctrinei teologice a transsubstanţierii și a credinței în prezența reală și continuă a lui Iisus Hristos în forma consacrată. În plus, în majoritatea religiilor, există ritualuri sau ceremonii colective de o semnificație remarcabilă, fie pentru că trebuie săvârșite în anumite perioade ale anului, fie pentru că sunt legate de momente speciale din viața unei persoane. A priva majoritatea cetățenilor (peste 80% dintre români au declarat la recensamânt că aparțin unei religii) de empatia și speranța adusă de credință, de dreptul de a câştiga o clipă de alinare în sensul adânc al religiei lor, lucruri necesare pentru a combate frica, uneori disperarea, cauzată de COVID-19, este inuman.
Un fapt deosebit de grav a fost că au fost permise insinuările publice potrivit cărora răspândirea virusului este urmare a nerespectarii, de către „pupătorii de icoane și de moaște, bigoți și inculți”, a măsurilor impuse, inclusiv a injectării cu produsul botezat de producători „vaccin”. Oficiali, mass-media, promteriste, „formatorii de opinie” printre care și unii teologi „progresiști” au contribuit la realizarea unei ostilități sociale față de credincioși deși doar în două sau trei cazuri s-au suspicionat focare cu punct de plecare activitatea religioasă. Consiliul Național al Audiovizualului, atât de vigilent în a sancționa „conspiraționiștii”, nu a observat nimic.
Pentru a impune măsurile de limitare a drepturilor religioase s-a preferat să se folosească forța. Polițiștii și jandarmii au patrulat în jurul locașelor de cult, sute de preoți și credincioși au fost amendați sau li s-au facut dosare penale. Majoritatea au fost anulate în instanță, dar și aici nu a existat o practică unitară. Uneori, instanța a tinut să judece caracterul rezonabil al deciziilor adoptate de autorități (privind anumite practici religioase sau moduri de viață), dintr-o perspectivă pur laică sau chiar personală. O abordare similară a existat și în ceea ce privește gravitatea interferențelor concrete în autonomia comunităților religioase. Acest lucru a dus uneori la o evaluare „laxă” a necesității restricțiilor impuse libertății religioase și la soluții diferite în cazuri identice.
În concluzie, restricțiile legate de COVID-19 au afectat în mod nejustificat (în opinia mea) libertatea de religie sau de credință a persoanelor și a comunităților. Pe lângă faptul că a fost o încălcare flagrantă a drepturilor omului s-a demonstrat că discriminarea religioasă împiedică un răspuns eficient la o pandemie. Lecția pandemiei trebuie bine însușită pentru a nu repeta erorile.
P.S. Trebuie amintit că toate prognozele pe care s-au bazat măsurile restrictive (fie că au provenit de la Imperial College London fie de la „specialiști” ca Jurma) au fost infirmate de realitate. De asemenea, așa-zisul vaccin s-a dovedit a nu fi atât de „eficient și sigur” cum ne asigurau autoritățile. Asta da „știință”.
sursa foto: The School of Athens by Raphael (wikipedia)
Încheiam prima parte a acestei scurtei analize cu afirmația că, atunci când se propune „destigmatizarea” pedofiliei și acceptarea ei ca o orientare sexuală „normală”, trebuie să ne aplecăm în principal la modul în care protejăm minorii de exploatarea sexuală. Pentru că aceasta este o realitate îngrijorătoare, care există din cauza „cererilor” pedofililor. Cu atât mai mult cu cât exploatarea sexuală se suprapune cu traficul de ființe umane.
Pentru majoritatea oamenilor traficul de copii, care reprezintă sfârșitul tragic al copilăriei, este o crimă. Sau cel puțin aceasta era percepția până de curând. Traficul de copii se referă la exploatarea fetelor și băieților, în primul rând pentru muncă forțată și exploatare sexuală. Copiii reprezintă 27% din totalul victimelor traficului de ființe umane din întreaga lume, iar doi din trei copiii victimă sunt fete (1). Intensitatea fenomenului a determinat elaborarea atât a unor documente internaționale, cât și prevederi în legislațiile naționale pentru a-l combate.
Convenția Națiunilor Unite privind drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 (cu forță juridică, conform dreptului internațional, în statele contractante), specifică în articolul 19 obligația statelor semnatare de a lua toate măsurile legislative, administrative, sociale și educative corespunzătoare pentru protejarea copilului împotriva oricăror forme de violență fizică sau psihică, vătămare sau abuz inclusiv abuz sexual. Articolul 34 este dedicat exploatării sexuale a minorului: „Statele părți se angajează să protejeze copilul de toate formele de exploatare sexuală și de abuz sexual. În acest scop, statele părți vor lua, în special, toate măsurile la nivel național, bilateral și multilateral, pentru a preveni: (a) incitarea sau constrângerea unui copil de a se angaja în activități sexuale ilegale; (b) exploatarea copiilor în scopul prostituției sau al altor practici sexuale ilegale; (c) exploatarea copiilor în spectacole sau în materiale cu caracter pornografic” (2). Diferite aspecte au fost dezvoltate în documente ulterioare, cum ar fi cele privind vânzarea de copii, prostituția copiilor și pornografia infantilă (3), prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special de femei și copii – Protocolul de la Palermo (4) sau procedura de comunicare (5).
Consiliul Europei a dezvoltat aceste principii. European Convention on the Exercise of Children’s Rights (25 ianuarie, 1996) are drept obiectiv promovarea drepturile copiilor, acordarea drepturilor procedurale și facilitarea exercitării acestor drepturi prin asigurarea faptului că copiii sunt ei înșiși (sau prin intermediul altor persoane sau organisme), informați și li se permite să participe la procedurile care îi afectează în fața unei autorități judiciare (6). Convention on the Protection of Children from Sexual Exploitation and Abuse (25 octombrie 2007) obligă părțile să ia măsurile legislative sau de altă natură necesare pentru a preveni toate formele de exploatare sexuală și de abuz sexual asupra copiilor și pentru a incrimina anumite comportamente intenționate, inclusiv infracțiunile referitoare la pornografia infantilă (7). Uniunea Europeana a adoptat măsuri pentru a opri traficul și explotarea sexuală a copiilor (8, 9). OSCE, într-un document din 2019, analizează ce măsuri au fost și pot fi luate de statele participante pentru a implementa o recomandare inclusă în raportul OSCE din 2016 privind implementarea Planului de acțiune al OSCE pentru combaterea traficului de ființe umane (10). Dacă citești cu atenție documentul, dincolo de afirmațiile privind implicarea unor instituții internaționale, (cum ar fi de exemplu, UNICEF) (11), rezultatele nu sunt încurajatoare; traficul de copiii a devenit infracțiunea cu cea mai rapidă creștere din lume.
Astăzi, la nivel mondial, aproximativ 20% dintre victimele traficului sunt copii, cu până la 100% în unele regiuni. Traficul sexual este cea mai comună formă de trafic de persoane. La nivel global, se estimează că 4,8 milioane de oameni sunt exploatați sexual. Această industrie produce profituri de 99 de miliarde de dolari pe an pentru traficanți (12). Acesta este doar vârful icebergului. Nu cunoaștem care este întinderea reala a fenomenului deoarece estimări exacte sunt dificil de obținut. Ne raportăm adesea doar la date oficiale. Dar și așa datele sunt înfricoșătoare. De exemplu, în Statele Unite, potrivit US Trafficking Victims Protection Reauthorization Act din 2006, traficul sexual de minori este considerat o formă de abuz asupra copiilor și este adesea menționat folosind termenii domestic minor sex trafic (DMST) și commercial sexual exploitation of children (CSEC) (13). Deși este o realitate incontestabilă (14) există informații limitate cu privire la prevalența acestei infracțiuni (15). Se știe că în 2018, peste jumătate (51,6%) dintre cazurile de trafic sexual descoperite în SUA au implicat copii (16). În anul 2019, linia telefonică națională pentru traficul de persoane din SUA a identificat 14.597 de victime și supraviețuitori ai traficului sexual și 1.048 ale traficului sexual și muncă forțata. Vârsta medie a celor traficați a fost de 17 ani (17).
Raportul global al Națiunilor Unite privind traficul de persoane (18, 19) raportează doar cazurile „detectate”, care sunt în număr de aproximativ 25.000 în fiecare an. Există suficiente studii solide care sugerează că aproximativ unul din zece copii sunt abuzați sexual înainte de vârsta de 18 ani – una din șapte fete și unul din 25 de băieți (20). Estimările cele mai frecvent acceptate ale numărului real de victime ale traficului sexual din lume este de aproximativ 5 milioane; aproximativ 3 milioane dintre aceștia au vârsta sub 18 ani (21). De aici importanța îmbunătățirii capacității de a calcula estimări mai precise ale prevalenței fenomenului pentru dezvoltarea și evaluarea strategiilor de prevenire (22, 23, 24, 25, 26).
Cine sunt victimele minore ale expoatării sexuale?
Până prin 2014-2016 se afirma că acei copii, care provin din familiile care trăiesc în sărăcie (vulnerabile din punct de vedere social și economic), ar constitui populația țintă a exploatării sexuale. Majoritatea victimelor traficului de copii ar fi fete între 12 și 16 ani. Atunci când copiii sub 12 ani sunt victime s-a constatat că băieții depășesc numărul fetelor (16). Numerose studii au arătat că minorii reprezintă o populație deosebit de vulnerabilă la exploatare sexuală (27, 28, 29, 30, 31, 32, 33). Au fost identificați factori de risc, cum ar fi statut socioeconomic scăzut, lipsa unui adăpost, fuga de acasă, probleme de sănătate mintală, abuzul de substanțe, minorități sexuale, istoricul de abuz fizic și sexual etc. (34, 35, 36, 37, 38, 39). În zilele noastre, lucrurile par a arăta altfel. Potrivit Departamentului de Justiție al SUA „Niciun copil nu este imun să devină victimă a traficului sexual cu copii, indiferent de rasa, vârsta, statutul socioeconomic sau locația copilului, și fiecare copil implicat în această formă de exploatare sexuală comercială este o victimă” (40). Chiar și mult vehiculatul gradient socio-economic își pierde din importanță deoarecevictimele pot proveni din familii bogate, copiii din familii organizate și iubitoare, copii care beneficiază de atenție sau îngrijiri pot fi exploatați, făptașii abuzând de vulnerabilitatea inerentă a copilului în curs de dezvoltare și a creierului imatur (41). Cu alte cuvinte,copiii de toate vârstele, genurile, mediile și statut socioeconomic pot fi exploatați sexual (42).
Contrar opiniei încetățenite, potrivit căreia copiii sunt răpiți de persoane necunoscute și exploatați sexual, doar un procent cuprins între 5% și 15% dintre victime se află în această situație (20). În aceste cazuri, se utilizează agresiunea, amenințările și violența pentru a angaja și înrobi victima. Mai des, traficanții sunt persoane cunoscute, care se apropie de familiile vulnerabile sau de minori vulnerabili, oferindu-le promisiuni false de afecțiune, aventură, muncă și o viață mai bună. Recrutarea se face prin ceea ce pare a fi bunătate și compasiune, copiilor li se promite adăpost, dragoste și protecție. În schimb, minorii sunt presați sau constrânși să facă sex cu diferite persoane (12). Traficanții identifică copilul vulnerabil direct și aplică diferite tehnici pentru a îi câștiga încrederea – laudă, lingușire, promisiunea de dragoste, aventură și un viitor bun, furnizarea de bunuri materiale și cadouri care pot spori statutul și mândria de a se simți „ales ” și acceptat într-un grup de egali aspirați (42). Traficanții pot folosi înșelăciunea și manipularea pentru a construi legături psihologice complexe în jurul unui copil, pentru o perioadă scurtă de timp, înainte de a începe abuzul psihologic insidios, șantajul sentimental, abuzul sexual, violența, exploatare, consumul și comerțul ilegal cu droguri care vor fi imbricate cu expresii de dragoste, valoare, protecție. Între victimă și traficant se creează legături puternice, care pot anula nevoia de constrângere fizică (43, 44). Într-o analiză a traficului de persoane în perioada 2010-2020 (publicată în aprilie 2023), Al-Tamani și colab. (45) constată că 49,1 % dintre victime auraportat exploatarea sexuală (24,19% fiind cu vârsta 9-17ani) și că mijloacele utilizate de traficanți au fost amenințările, abuzul psihologic, restricționarea mișcării victimei, luarea veniturilor victimei și abuzul fizic.
Internetul și rețelele de socializare au facilitat traficul sexual al copiilor, oferind un canal de marketing convenabil la nivel mondial, unde se face publicitate, se programează și se cumpăra întâlniri sexuale cu minori. Internetul permite proxeneților și traficanților să ajungă la o clientelă mai mare decât în trecut, ceea ce expune victimele la riscuri și pericole mai mari (40, 46). Într-o investigație desfășurată pe durata a doi ani, McQue și McNamara sugerează că gigantul tehnologic Meta nu reușește să împiedice criminalii să folosească platformele pentru a cumpăra și a vinde copii pentru sex (47). Ele constată că, în 2020, potrivit unui raport Human Trafficking Institute, Facebook a fost platforma cea mai folosită pentru recrutarea de copii de către traficanții sexuali (65%). Instagram s-a clasat pe locul al doilea, iar Snapchat pe locul trei. În timp ce Meta spune că face tot ce poate, există dovezi care sugerează că nu reușește să raporteze sau chiar să detecteze întreaga amploare a ceea ce se întâmplă; mulți au spus că se simt neputincioși în a determina compania să acționeze rapid și eficient. Luke Goldworm, un fost procuror din Boston, Massachusetts, a declarat că, din 2019 până în octombrie 2022, volumul de cazuri de infracțiuni de trafic sexual de copii facilitate de platformele de socializare a crescut cu aproximativ 30% în fiecare an. „Vedem din ce în ce mai mulți oameni cu antecedente penale semnificative care se mută în această zonă. Este incredibil de profitabil”, a spus el. Un traficant poate câștiga până la 1.000 de dolari pe noapte. Multe dintre victimele pe care le-a văzut aveau doar 11 sau 12 ani, iar majoritatea erau negri, latini sau LGBTQI+. Alți șase procurori din state diferite au spus că, din experiența lor, Facebook și Instagram sunt utilizate pe scară largă pentru traficul de copii. Cinci dintre acești procurori au vorbit despre furia lor față de ceea ce au considerat că sunt întârzierile inutile ale lui Meta în respectarea mandatelor și a citațiilor semnate de judecători necesare pentru a strânge dovezi în cazurile de trafic sexual. Meta profită și abuzează de faptul că nu există o cerință legală de a raporta traficul sexual cu copii. Între 2009 și 2019, Meta a raportat doar trei cazuri ca fiind suspectate de trafic sexual cu copii în SUA. În 2021, fostul angajat Facebook, Frances Haugen, a scurs către presă și anchetatori documente interne. Aceste documente, care numărau mii de pagini, detaliau modul iresponsabil în care compania gestiona conținutul dăunător.În martie 2022, mai multe fonduri de pensii și investiții, care dețin acțiuni Meta, au lansat acțiuni legale împotriva companiei pentru presupusul refuz de a acționa în baza „dovezilor sistemice” potrivit cărora platformele sale facilitează traficul sexual și exploatarea sexuală a copiilor. Meta, (care este evaluată în prezent la peste 500 de miliarde de dolari), ar putea face mai mult pentru a combate traficul de copii, spun reclamanții (47). Nu numai că nu a făcut, dar a permis dezvoltarea unei rețele de pedofili pe Instagram, ceea ce a condus în iunie 2023 la un scandal internațional. Senatorul Tom Cruz a cerut măsuri eficiente (48), iar Comisarul UE pentru piața internă, Thierry Breton, a scris pe Twitter: „Codul voluntar al Meta privind protecția copilului pare să nu funcționeze. Mark Zuckerberg trebuie acum să explice și să ia măsuri imediate”. Cum vigilenții cenzori de la Meta s-au dovedit atât de eficienți în pandemia de COVID-19 (mințind, ștergând postări, blocând, ascunzând tot ceea ce nu convenea autorităților sau companiilor Big-Pharma) este greu de crezut că au avut o simplă scăpare. La fel ca în cazul pandemiei, este vorba de bani, bani și iarăși bani, sume uriașe fiind vehiculate de traficanți și pedofili.
Problema exploatării sexuale a copiilor are repercursiuni și în domeniul sănătății publice. Impactul negativ asupra sănătății al violenței psihologice severe în cadrul procesului de trafic și pe parcursul vieții unui copil victimizat nu trebuie subestimat (42). Victimele traficului sexual prezintă un risc ridicat de a avea numeroase probleme de sănătate fizică și comportamentală și este probabil să solicite asistență medicală. Violența psihologică este trăită și exprimată în corpul fizic prin boli psiho-somatice. Tulburările de sănătate mintală și simptomele traumei sunt frecvent detectate la supraviețuitorii traficului de copii și includ tulburări de stres posttraumatic, tulburări afective severe (inclusiv anxietate, depresie, tulburare bipolară), stres sever și tulburări de adaptare. Copiii traficați au o gamă largă de nevoi fizice, de sănătate mintală, educaționale și sociale, care sunt cel mai bine satisfăcute prin colaborarea multidisciplinară (50, 51, 52, 53).
În 2016, Cunningham & Cromer, scriau „Miturile despre traficul de ființe umane sunt convingeri false, care neagă sau justifică vânzarea sau comerțul cu ființe umane, denigrează victimele, scuză traficanții și ascund adevărata natură a traficului de persoane” (54). Acest lucru este valabil și în cazul exploatării sexuale a minorilor.
În concluzie, revoluția sexuală, prin relativizarea principiilor morale a creat monștri. Creșterea în proporție semnificativă, de la an la an, a exploatarii sexuale a copiilor este consecința directă a creșterii numărului de pedofili (cu sau fără tulburare pedofilică) determinată de așa-zisa „eliberare sexuală”. A considera pedofilia drept o orientare sexual acceptabilă, legalizarea acesteia prin scăderea vârstei consimțământului valid la 12 ani, constituie un pericol grav nu numai pentru copii, dar și pentru societate.
P.S.1. Am preferat în titlu și uneori în text să utilizez expresia exploatarea sexuală a copiilor în locul traficului sexual, deoarece chiar dacă termenii aproape se suprapun, oferă cititorului o imagine mult mai clară a ceea ce se întâmplă, a scopului acțiunii.
P.S.2. În justificarea introducerii educației sexuale comprehensive la copii, aud de ani de zile lozinca axiomatico-ideologică potrivit căreia astfel se vor reduce abuzul sexual și criminalitatea sexuală. Realitatea arată că nu exista niciun studiu serios care să confirme acest lucru (dacă există vă rog să mi-l semnalați), iar infracțiunile sexuale au crescut vertiginos. Cine urmărește manualele și cadrul recomandat le poate cataloga, fără riscul de a greși, „materiale pornografice mascate de glazură științifică”.
P.S.3. Am deranjat atât de mult pe „paznicii moralității, vigilenți și competenți” ai lui Zuckerberg încât prima parte a acestei analize nu a intrat pe fluxul facebook. Oare acum când vorbesc de ei încalc standardele comunității Meta?
P.S.4. Bibliografie
1. Save the Children, The Fight Against Child Trafficking, consultat pe 23 iunie 2023 savethechildren.org/us/charity-stories/child-trafficking-awareness
2. United Nations, Convention on the Rights of the Child, 20 November 1989 ohchr.org/en/instruments-mechanisms/instruments/convention-rights-child
3. United Nations, The Optional Protocol to the Convention on the Rights of the Child on the Sale of Children, Child Prostitution an Child Pornography, 25 May 2000
ohchr.org/en/instruments-mechanisms/instruments/optional-protocol-convention-rights-child-sale-children-child
4. United Nation, The Protocol to prevent, supress and punish Trafficking in Persons, especially Women and Children, supplementing the United Nations Convention against transnational organized Crime (Palermo Protocol 2002)
ohchr.org/en/instruments-mechanisms/instruments/protocol-prevent-suppress-and-punish-trafficking-persons
5. United Nations, Optional Protocol to the Convention on the Rights of the Child on a communications procedure, 19 dec.2011
resourcecentre.savethechildren.net/document/optional-protocol-convention-rights-child-communications-procedure/
6. Council of Europe, European Convention on the Exercise of Children’s Rights January 25, 1996
rm.coe.int/european-convention-on-the-exercise-of-children-s-rights/1680a40f72
7. Council of Europe, Convention on the Protection of Children against Sexual Exploitation and Sexual Abuse (The Lanzarote Convention), 25 October 2007
coe.int/en/web/children/lanzarote-convention
8. European Union, Directive on combating the sexual abuse, sexual exploitation of children and child pornography, repealing Framework Decision 2004/68/JHA, 17/12/2011
eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=celex%3A32011L0093
9. European Commission, The EU Strategy on the Rights of the Child and the European Child Guarantee, 24 MARCH 2021
commission.europa.eu/strategy-and-policy/policies/justice-and-fundamental-rights/rights-child/eu-strategy-rights-child-and-european-child-guarantee_en
10. Organization for Security and Co-operation in Europe (OSCE)-Office of the Special Representative and Co-ordinator for Combating Trafficking in Human Beings, CHILD TRAFFICKING AND CHILD PROTECTION: Ensuring that Child Protection Mechanisms Protect the Rights and Meet the Needs of Child Victims of Human Trafficking osce.org/files/f/documents/8/6/405095_0.pdf
11. UNICEF, The UNICEF Approach to Child Protection. Child protection against violence, exploitation and abuse. Updated 28 November 2017.
unicef.org/protection/57929_57990.html
unicef.org/ceecis/protection_4440.html
12. Christensen, Larissa, McKillop, Nadine, Rayment-McHugh, Susan, The arrest of Jeffrey Epstein is the tip of the iceberg: human trafficking is the fastest growing crime in the world,The Conversation, July 12, 2019,
theconversation.com/jeffrey-epsteins-arrest-is-the-tip-of-the-iceberg-human-trafficking-is-the-worlds-fastest-growing-crime-120225
13. Franchino-Olsen H, Chesworth BR, Boyle C, Rizo CF, Martin SL, Jordan B, Macy RJ, Stevens L. The Prevalence of Sex Trafficking of Children and Adolescents in the United States: A Scoping Review. Trauma Violence Abuse. 2022 Jan;23(1):182-195. doi: 10.1177/1524838020933873. Epub 2020 Jun 26. PMID: 32588741; PMCID: PMC8685723.
14. Miller-Perrin C., Wurtele S. K. (2017). Sex trafficking and the commercial sexual exploitation of children. Women & Therapy, 40(1–2), 123–151. 10.1080/02703149.2016.1210963
15.National Academies of Sciences Engineering and Medicine. (2020). Estimating the prevalence of human trafficking in the United States: Considerations and complexities: Proceedings of a workshop. 10.17226/25614nap.nationalacademies.org/read/25550/chapter/1
16. Human Trafficking Institute. (2018). Federal human trafficking report. traffickingmatters.com/wp-content/uploads/2019/04/2018-Federal-Human-Trafficking-Report-Low-Res.pdf
17. Waldrop, Theresa. Child sex trafficking: It’s probably not what you think it is, CNN, Dec. 17, 2020, edition.cnn.com/2020/11/25/us/child-sex-trafficking/index.html
18. United Nations Office on Drugs and Crime. Global report on trafficking in persons. United Nations publications, Sales No E16IV6. 2016,
unodc.org/documents/data-and-analysis/glotip/2016_Global_Report_on_Trafficking_in_Persons.pdf
19. United Nation – Office on Drugs and Crime, Global Report on Traffing in Persons 2022
20. Baxter, Alexandra Want to save the children? How child sexual abuse and human trafficking really work,The Conversation, May 10, 2021
theconversation.com/want-to-save-the-children-how-child-sexual-abuse-and-human-trafficking-really-work-153288
21. Browne-James L, Litam SDA, McRae L. Child Sex Trafficking: Strategies for Identification, Counseling, and Advocacy. Int J Adv Couns. 2021;43(2):113-125. doi: 10.1007/s10447-020-09420-y. Epub 2021 Jan 6. PMID: 33432250; PMCID: PMC7787704.
22. Clawson H. J., Dutch N., Solomon A., Grace L. G. (2009). Human trafficking into and within the United States: A review of the literature (pp. 1–54). U.S. Department of Health and Human Services. aspe.hhs.gov/reports/human-trafficking-within-united-states-review-literature-0
23. Reid J. A., Baglivio M. T., Piquero A. R., Greenwald M. A., Epps N. (2017). Human trafficking of minors and childhood adversity in Florida. American Journal of Public Health, 107(2), 306–311. 10.2105/AJPH.2016.303564
24. Rothman E. F., Stoklosa H., Baldwin S. B., Chisolm-Straker M., Price R. K., Atkinson H. G. (2017). Public health research priorities to address US human trafficking. American Journal of Public Health, 107(7), 1045–1047. 10.2105/AJPH.2017.303858
25. Salisbury E. J., Dabney J. D., Russell K. (2015). Diverting victims of commercial sexual exploitation from juvenile detention. Journal of Interpersonal Violence, 30(7), 1247–1276. 10.1177/0886260514539846
26. Smith L. A., Vardaman S. H., Snow M. A. (2009). The national report on domestic minor sex trafficking: America’s prostituted children. Shared Hope International documentation.lastradainternational.org/lsidocs/SHI_National_Report_on_DMST_2009.pdf
27. Butler CN. Racial roots of human trafficking. The UCLA Law Review. 2015; 62:1464–1514. uclalawreview.org/racial-roots-human-trafficking/
28. Cecchet SJ, Thoburn J. The psychological experience of child and adolescent sex trafficking in the United States: Trauma and resilience in survivors. Psychological Trauma: Theory, Research, Practice, and Policy. 2014; 6(5):482–493. doi: 10.1037/a0035763
29. Jordan J, Patel B, Rapp L. Domestic minor sex trafficking: A social work perspective on misidentification, victims, buyers, traffickers, treatment, and reform of current practice. Journal of Human Behavior in the Social Environment. 2013;23(3):356–369. doi: 10.1080/10911359.2013.764198
30. Litam, S. D. A. (2017). Human sex trafficking in America: What counselors need to know. The Professional Counselor, (7, 1), 45–61. 10.15241/sdal.7.1.45.
31. McRae, L., Browne-James, L. (2017). Counseling survivors of human trafficking. Counseling Today. ct.counseling.org/2017/10/counseling-survivors-human-trafficking/
32. Meyers, L. (2015). Extending the reach of counseling. Counseling Today.
ct.counseling.org/2015/11/extending-the-reach-of-counseling/#comments
33. U.S. Department of State. (2019). Trafficking in persons report.
state.gov/wp-content/uploads/2019/06/2019-Trafficking-in-Persons-Report.pdf
34. Martinez O, Kelle G. Sex trafficking of LGBT individuals: A call for service provision, research, and action. International Law News. 2013; 42(4):1–6.
35. Greenbaum VJ. Commercial sexual exploitation and sex trafficking of children in the United States. Current Problems in Pediatric and Adolescent Health Care. 2014; 44(9):245–269. doi: 10.17226/18358
36. Andretta JR, Woodland MH, Watkins KM, Barnes ME. Towards the discreet identification of commercial sexual exploitation of children (CSEC) victims and individualized interventions: Science to practice. Psychology, Public Policy, and Law. 2016;22(3):260–270. doi: 10.1037/law0000087.
37. Varma S, Gillespie S, McCracken C, Greenbaum VJ. Characteristics of child commercial sexual exploitation and sex trafficking victims presenting for medical care in the United States. Child Abuse & Neglect. 2015; 44:98–105. doi: 10.1016/j.chiabu.2015.04.004
38. Ahrens KR, Katon W, McCarty C, Richardson LP, Courtney ME. Association between childhood sexual abuse and transactional sex in youth aging out of foster care. Child Abuse & Neglect. 2012;36(1):75–80. doi: 10.1016/j.chiabu.2011.07.009
39. Hartinger-Saunders RM, Trouteaud AR, Matos Johnson J. Mandated reporters’ perceptions of and encounters with domestic minor sex trafficking of adolescent females in the United States. American Journal of Orthopsychiatry. 2016;87(3):195–205. doi: 10.1037/ort0000151.
40. The United States-Department of Justice, Child Sex Trafficking
justice.gov/criminal-ceos/child-sex-trafficking
41. Care Quality Commission, Her Majesty’s Inspectorate of Constabulary and Fire & Rescue Services and Her Majesty’s Inspectorate of Probation.,Ofsted Protecting children from criminal exploitation, human trafficking and modern slavery: addendum, 2018. assets.publishing.service.gov.uk/government/uploads/system/uploads/attachment_data/file/756031/Protecting_children_from_criminal_exploitation_human_trafficking_modern_slavery_addendum_141118.pdf
42. Wood LCN. Child modern slavery, trafficking and health: a practical review of factors contributing to children’s vulnerability and the potential impacts of severe exploitation on health. BMJ Paediatr Open. 2020 Jun 1;4(1):e000327. doi: 10.1136/bmjpo-2018-000327. PMID: 32537521; PMCID: PMC7264998.
43. Doychak K, Raghavan C. “No voice or vote:” trauma-coerced attachment in victims of sex trafficking. J Hum traffic 2018;13:1–19. 10.1080/23322705.2018.1518625
44. Youth Justice Legal Centre Child Criminal Exploitation: County Lines Gangs, Child Trafficking & Modern Slavery Defences for Children. 2018.
yjlc.uk/wp-content/uploads/2018/02/Modern-Slavery-Guide-2018.pdf
45. Al-Tammemi AB, Nadeem A, Kutkut L, Ali M, Angawi K, Abdallah MH, Abutaima R, Shoumar R, Albakri R, Sallam M. Are we seeing the unseen of human trafficking? A retrospective analysis of the CTDC k-anonymized global victim of trafficking data pool in the period 2010-2020. PLoS One. 2023 Apr 20;18(4):e0284762. doi: 10.1371/journal.pone.0284762. PMID: 37079616; PMCID: PMC10118140.
46. Mitchell,J. Kimberly, Jones,M.Lisa,Internet‐Facilitated Commercial Sexual Exploitation of Children, Children Research Center, 2013
unh.edu/ccrc/sites/default/files/media/2022-02/internet-facilitated-commercial-sexual-exploitation-of-children.pdf
47. McQue, Katie, McNamara, Mei-Ling. How Facebook and Instagram became marketplaces for child sex trafficking, The Guardian, 27 apr.2023 theguardian.com/news/2023/apr/27/how-facebook-and-instagram-became-marketplaces-for-child-sex-trafficking
48. U.S. Senate Committee on Commerce,Science & Transportation, Press Releases, Sen. Cruz Demands Answers From Meta Regarding Promotion of Pedophile Network on Instagram, commerce.senate.gov/2023/6/sen-cruz-demands-answers-from-meta-regarding-promotion-of-pedophile-network-on-instagram
49. EU to Zuckerberg: Explain yourself over Instagram pedophile network, Politico,July 13, 2023, politico.eu/article/eu-commissioner-thierry-breton-to-mark-zuckerberg-explain-yourself-over-instagram-pedophile-network/
50. Kiss L, Yun K, Pocock N, Zimmerman C. Exploitation, violence and suicide risk among child and adolescent survivors of human trafficking in the Greater Mekong Subregion. JAMA Pediatrics. 2015; doi: 10.1001/jamapediatrics.2015.2278
51. Goldberg AP, Moore JL, Houck C, Kaplan DM, Barron CE. Domestic minor sex trafficking patients: A retrospective analysis of medical presentation. J Pediatr Adolesc Gynecol. 2016;doi: doi: 10.1016/j.jpag.2016.08/010
52. Greenbaum VJ. Child sex trafficking in the United States: Challenges for the healthcare provider. PLoS Med. 2017 Nov 22;14(11):e1002439. doi: 10.1371/journal.pmed.1002439. PMID: 29166405; PMCID: PMC5699805.
53. Powell C, Dickins K, Stoklosa H. Training US health care professionals on human trafficking: where do we go from here? Medical Education Online. 2017; 22(1):1267980 doi: 10.1080/10872981.2017.1267980
54. Cunningham KC, Cromer LD. Attitudes about human trafficking: Individual differences related to belief and victim blame. Journal of Interpersonal Violence. 2016;31(2):228–244. doi: 10.1177/0886260514555369
sursa foto: npr.org
În anii 1960 – 1970, întreaga lume occidentală a fost cuprinsa de o mișcare „de eliberare sexuală”, care a contestat modurile tradiționale de comportament legate de sexualitate și relațiile interpersonale. Așa-zisa „revoluție sexuală” a inclus o acceptare crescută a sexului în afara relațiilor heterosexuale tradiționale, monogame (în primul rând căsătoria), a promovat nuditatea publică, pornografia, sexul premarital, homosexualitatea, forme alternative de sexualitate și avortul. Revoluția sexuală s-a bazat pe ideea că lupta pentru eliberarea sexuală este o pârghie politică puternică pentru emanciparea socială. Ea a căutat să creeze instituții, să abroge sau să formuleze legi și reglementări, să producă cunoștințe și să schimbe mentalitățile, având drept scop destrămarea ordinii morale existente timp de secole. Sexualitatea este redusă la o simplă funcție hedonică prin recunoașterea plăcerii sexuale ca sursă de împlinire – ceea ce este absurd. Absurd, deoarece sexualitatea umană este un fenomen complex, care se caracterizează prin corticalizarea unui instinct (de perpetuare a speciei) prin interrelații între conștient și subconștient și de aici multiple sale funcții: axiologică, antropologică, anxiolitică, socială, culturală, spirituală etc. Cu toate acestea, sloganul simplist s-a bucurat de succes. A fost introdusă în învățământ așa-zisa „educație sexuală” (cu susținerea încă din 1975 a Organizației Mondiale a Sănătății) în care se afirma „relativismul moral”, se susține că „împlinirea sexuală” este un drept, precum și o valoare individuală și socială (legată de sănătate) și se propagă pseudo-teorii cum ar fi teoria genului, care afirmă existența unei diferențe între sexul biologic și genul unei persoane. Au fost elaborate dispoziții legislative prin care este introdusă discriminarea pozitivă pentru anumite grupuri. Altfel spus, spre deosebire de epocile anterioare, când o persoană căuta dragostea fără să fie dominată de relația sexuală, noua moralitate afirmă că omul modern este îndreptățit să caute sex fără să se îndrăgostească. În zilele noastre, mișcarea woke a preluat și a extins în alte domenii aceste principii. Egalitatea de șanse este înlocuită cu termenul de echitate, istoria este rescrisă pe baza acestui principiu, statuile unor personalități sunt dărâmate și înlocuite cu cele ale unor delicvenți al căror singur „merit” a fost că au fost uciși de niște polițiști brutali, zeloși și incompetenți etc. Noua moralitate „eliberată de ipocrizie și frică, întemeiată pe toleranță” (așa cum afirmau activiștii „eliberării sexuale”) s-a dovedit în realitate intolerantă cu opiniile conservatoare și o cale spre totalitarism. A fi heterosexual, căsătorit, creștin, alb, fără dizabilități constituie tot atâtea păcate capitale, care trebuie pedepsite cu lapidare în piața publică (inclusiv pentru faptele strămoșilor). Ultimele dezbateri legate de pedofilie conduc la idea că, în curând, la cele 67 de orientări sexuale declarate și acceptate, s-ar putea să se adauge aceasta. Iată faptele.
În 2019, Statele Unite au fost zguduite de un scandal care ajungea până la vârful clasei politice și financiare – cazul Epstein (1).
Jeffrey Edward Epstein (20 ianuarie 1953 – 10 august 2019) a fost un multimilionar, care a dezvoltat un cerc social de elită, unde a exploatat sexual femei și mai ales minori – pe care el și asociații săi i-au abuzat sexual. După moartea sa au apărut unele dovezi potrivit cărora averea a provenit nu din speculații financiare, ci din exploatarea sexuală. Activitatea infracțională a fost descoperită cu mult înainte de arestarea sa din 2019. În 2005, poliția din Palm Beach, Florida, a început o investigație împotriva lui pentru abuz sexual asupra unei minore de 14 ani. Epstein a pledat vinovat și a fost condamnat, în 2008, doar pentru două infractiuni (datorită unui acord controversat) deși oficialii federali au identificat 36 de minore, unele chiar de 14 ani, pe care Epstein le-ar fi abuzat sexual (2). A petrecut aproape 13 luni în închisoare, după care a fost eliberat condiționat, reluându-și viața într-un cerc select de oameni bogați, artiști și oameni politici (3). Epstein a fost arestat din nou 2019, sub acuzația federală pentru trafic sexual de minori în Florida și New York. Epstein se confruntă și cu acuzații de exploatare sexuală, exploatând fete minore de până la 14 ani în case din diferite locații din SUA. Se pare că exista peste 50 de victime, iar dovezile împotriva lui includ și sute de fotografii lascive, dar acesta era vârful iceberg-ului (4, 5). Potrivit hotărârii judecătorului de district al SUA, Kenneth Marra, din februarie 2019: „Pe lângă propriul abuz sexual asupra victimelor, Epstein le-a traficat altor persoane care să abuzeze sexual fetele. Epstein a folosit angajați plătiți pentru a găsi și a aduce fete minore la el. Epstein a lucrat împreună cu alții pentru a obține minori nu numai pentru propria sa gratificare sexuală, ci și pentru satisfacția sexuală a altora” (6). S-a „sinucis” în celula sa de închisoare pe 10 august 2019. Moartea lui Epstein a fost convenabilă pentru mulți dintre cei implicați, deoarece s-a oprit urmărirea penală, un judecător a închis cazul pe 29 august 2019. Procesele civile deschise de victime continuă și astăzi, dar cu slabe speranțe de reușită. Cu două zile înainte de moarte, Jeffrey Epstein a semnat un nou testament, pentru a proteja averea de 577 de milioane de dolari. A creat un fond fiduciar, iar experții spun că va fi dificil dacă nu imposibil pentru acuzatori să acceseze un fond deschis (7).
În anul scandalului Epstein, 2019, potrivit relatărilor presei, Adunarea Generală a Young Democrats – Dutch / Tinerii Democrați din Olanda, o organizație de tineret afiliată la Dutch Democratic Party / Partidului Democrat Olandez – D 66, partid guvernamental (făcea parte din coaliția condusă de premierul, proaspăt demisionar, Mark Rutte) a adoptat două rezoluții: una privind pedofilia și alta legată de pornografia infantilă.
„Pedofilia trebuie să devină o orientare sexuală respectată social… Pedofilia este o orientare sexuală cu care cineva se naște”, se menționează în textul Declarației. Tinerii Democrați afirmă că pedofilia ar trebui să fie normalizată de societate ca orientare sexuală, deoarece stigmatizarea din prezent face ca pedofilii să aibă „o șansă mai mare de depresie”, mulți dintre ei „ajung să se sinucidă” în absența unei identități sexuale disponibile cu care acest element al societății s-ar putea asocia. Se emit și recomandări politice concrete, de exemplu, școlile ar trebui să înceapă să predea despre pedofilie ca orientare sexuală în cadrul programului lor obișnuit de educație sexuală, „dintr-o altă perspectivă și nuanțat” (8, 9). În a doua declarație aprobată la aceeași întâlnire, Tinerii Democrați pledează în mod explicit pentru mai multe cercetări asupra efectului benefic al „pornografiei infantile virtuale” în reducerea riscului de abuz asupra copiilor (9).
La prima vedere am putea spune că e vorba doar de o extravaganță izolată a unor tineri luați de valul „progresismului”. Lucrurile nu stau chiar așa. Există numeroase ONG-uri în toate țările occidentale (chiar și partide politice cum ar fi „Iubire pentru aproape, libertate și diversitate” din Olanda) (10, 11, 12), care militează printre altele pentru legalizarea pornografiei și a relațiilor sexuale între și cu minori în special prin scăderea la 12 ani a vârstei pentru consimțământul valid la raporturi sexuale. Se aduc două argumente:
1. Pedofilia este determinată de mecanisme biologice, care apar încă din viața intrauterină, și destigmatizarea acesteia este o condiție pentru acceptarea și integrarea pedofililor în sucietate. Scăderea vârstei consimțământului la acte sexuale ar reduce semnificativ abuzul și exploatarea sexuală a minorilor.
2. Scăderea vârstei se impune din considerente biologice și educaționale. În zilele noastre, pubertatea apare mult mai devreme, iar copiii, care au ore de educație sexuală încă de la grădiniță, înțeleg semnificația raporturilor sexuale încă de la vârsta de 10 – 12 ani.
Există și indicii că normalizarea pedofiliei este în desfășurare de ceva timp în multe țări occidentale, de obicei, prin rebrandingul termenului ca „pedosexualitate” sau folosind sintagma „persoană atrasă de minori”, cu acordul tacit al Uniunii Europene.
De aceea, trebuie să analizăm cele două argumente.
1. Legat de primul argument trebuie răspuns la următoarele întrebări:
Care sunt cauzele pedofiliei? Are ea un suport biologic specific?
Dexonline.ro definește pedofilia ca „Atracție sexuală față de copii (indiferent de sexul lor)” (13).
Merriam Weber Dictionary o consideră 1. perversiune sexuală în care copiii sunt obiectul sexual preferat; 2. o tulburare psihiatrică în care un adult are fantezii sexuale despre sau se angajează în acte sexuale cu un copil prepuber (14).
Enciclopedia Britanică numește pedofilia „o tulburare psihosexuală, care afectează în general adulții, caracterizată prin interes sexual față de copiii prepuberi sau încercări de a se angaja în acte sexuale cu copii preadolescenți” (15).
American Psychiatric Association a înlocuit termenul de pedofilie (folosit până în 2013 când a apărut DSM-5) cu cel de tulburarea pedofilă în cadrul căreia indivizii pot prezenta sau se pot angaja într-o serie de interese, dorințe, practici sau comportamente sexuale atipice care nu constituie, în sine, boli mintale. Tulburarea constă în „fantezii, impulsuri sexuale sau comportamente care implică activitate sexuală cu un copil sau copii prepuberi, intense, care stimulează sexual”. Orice expresie comportamentală a interesului (de exemplu, orice încercare de contact sexual cu copiii) este suficientă pentru a justifica un diagnostic de tulburare pedofilă. DSM-5 mai prevede că interesul sau comportamentul în cauză trebuie să fie prezent timp de cel puțin șase luni pentru diagnosticul clinic, iar persoana afectată trebuie să aibă cel puțin 16 ani și cu cel puțin 5 ani mai mare decât copilul (sau copiii) din centrul fanteziilor sexuale ale individului. (15, 16).
În legislația penală din Europa (inclusiv în România), pedofilia nu este consemnată ca o infracțiune distinctă. Legea penală incriminează violul a cărui victimă a fost un minor, molestarea sexuală a unui minor, abuzul sexual asupra unui minor, actul sexual cu un minor, exploatarea sexuală a unui minor etc. (funcție de fiecare țară în parte), infracțiuni ce pot fi însă asimilate fenomenului pedofiliei. Cu alte cuvinte, sunt sancționate acțiunile antisociale ale unui pedofil nu orientarea sexuală a unei persoane.
Majoritatea publicului asimilează pedofilia, cu abuzul sexual asupra copiilor, ca o problemă socială, în pofida faptului că unii cercetători, care studiază pedofilia, susțin că termenul descrie o atracție, nu o acțiune, iar folosirea lui în mod interschimbabil cu „abuz” alimentează percepții greșite.
Dacă acceptăm definiția din DSM-5, atunci, ca o prima constatare se poate remarca faptul că puține studii au drept subiect această problemă. Abia în ultimile decenii se încearcă obținerea unor răspunsuri.
Ceea ce caracterizează majoritatea pedofililor este că preferințele lor sexuale nu s-au maturizat și rămân blocați pe băieții sau fetele, care au vârstă similară cu cea a celor care i-au atras pentru prima dată la începutul pubertății, deși unii își păstrează interesul pentru copiii mult mai mici (17).
Cercetătorii disting două categorii între autorii infracțiunilor sexuale împotriva copiilor: pe de o parte, cei care nu prezintă tulburare pedofilică, dar care, din diverse motive, abuzează sexual copiii și, pe de altă parte, cei cu tulburare pedofilică.
Primul grup include adolescenți fără experiență sexuală, persoane cu tulburări de personalitate antisocială sau autori ce provin din constelații familiale traumatizante generale, care caută parteneri surogat la copii; ei sunt cel mai probabil diagnosticați cu diverse tulburări de control al impulsurilor, fără o preferință sexuală specifică pentru copiii prepuber (18, 19, 20). Se estimează că 50% dintre indivizii care au abuzat de copii fac acest lucru fără atracție sexuală față de copii. Sunt cei cărora le lipsesc abilitățile sociale necesare pentru a dezvolta și menține relații emoționale și sexuale cu persoane de vârstă adecvată și caută „parteneri de înlocuire” la copii ca un fel de „surogat” (21, 22).
În al doilea grup, îi găsim pe cei care manifestă o tulburare de preferință sexuală și anume tulburarea pedofilică. Deși această preferință crește riscul de a se angaja în relații sexuale cu minorii, după cum am menționat mai sus, nu toți indivizii care abuzează sexual copii au o tulburare pedofilică și nu fiecare individ cu tulburare are la activ copii abuzați (23, 24, 25).
Aceste cercetări răstoarnă ipoteza că unele persoane sunt determinate biologic spre pedofilie și că nu-și pot stăpâni „impulsurile naturale”. Este vorba de tulburări psiho-comportamentale (asemenea tulburări apar și la autorii altor infracțiuni) care nu le afectează discernământul, voința și mecanismele de contenție. Există studii, care, utilizând tehnici de neuroimagistică, cum ar fi imagistica prin rezonanță magnetică funcțională și structurală (sMRI, fMRI), împreună cu studiile neuropsihologice, deceleaza factori predispozanți și însoțitori care contribuie la dezvoltarea pedofiliei (26). Dar și aceste studii subliniază că modificările nu pot fi considerate cauza tulburării pedofilice. Dacă vorbim de pedofilie ca despre o boală, atunci trebuie să ne referim nu la o boală biologică, ci la o îngrozitoare boală socială, urmare a laxității morale și posibil a așa-zisei educații sexuale.
„Destigmatizarea” pedofiliei este un subiect controversat. Allyn Walker de la Universitatea Old Dominion din Norfolk, Virginia, a susținut că destigmatizarea atracției sexuale fata de minori ar permite mai multor persoane afectate să caute ajutor și, în cele din urmă, s-ar preveni abuzul sexual asupra copiilor (27). Glina și colab. susțin, în 2022, că există dovezi de stigmatizare socială și prejudecăți referitor la persoane cu pedofilie. Astfel de fenomene pot contribui, spun ei, la probleme sociale, emoționale și cognitive, printre indivizii menționați și determină la acești indivizi un risc mai mare de comportament abuziv împotriva copiilor și mai puțin o căutare de ajutor prin psiho-terapie (28). Lehmann și colab. (2023) arată că stigmatizarea a fost determinată de dezaprobarea utilizării copiilor drept stimuli sexuali. Persoanele cu un interes sexual față de copii se confruntă cu reacții puternice de stigmatizare, care sunt atenuate doar atunci când accepta să se supună unui tratament care scade apetitul sexual sau (într-o măsură mai mica) când au relații sexuale cu un partener adult (29).
De remarcat că stigmatizarea se referă la uzul popular al cuvântului pedofilie, adică la acele persoane care au abuzat un minor. Cei care nu au săvârșit astfel de acte sunt acceptați de societate.
În aceste condiții, primul argument pentru acceptarea pedofiliei ca o forma de identitate sexuală nu este susținut de date științifice.
Cât privește al doilea argument, nici acesta nu este concludent. Este adevărat că datorită condițiilor economico-sociale vârsta pubertății a scăzut, dar acest lucru nu se constată și în ceea ce privește maturizarea psihică. Pentru a exista discernământ real, trebuie să existe o maturizare și dezvoltare armonioasă a celor trei componente ce țin de viața psihică: intelectiv, volitiv și afectiv. Singura componentă intelectivă nu este suficientă pentru a justifica consimțământul valid la o relație sexuală. În plus, statisticile arată că „educația sexuală” nu a scăzut incidența infracțiunilor cu motivație sexuală în țările în care se desfășoară de ani buni.
Atunci când se propune „destigmatizarea” pedofiliei și acceptarea ei ca o orientare sexuală „normală” trebuie să ne aplecăm în principal la modul în care protejăm minorii de exploatarea sexuală. Pentru că aceasta este o realitate îngrijorătoare ce există din cauza „cererilor” pedofililor.
(va urma)
P.S.1. Intenționat nu am abordat modul în care Biserica se raportează la „revoluția sexuală”. M-am limitat la o abordare restrânsă a problemei.
P.S.2. Atunci când impune indirect, prin recomandari, un anumit tip de „educație sexuală”, doamna Ligia Deca și cei din Ministerul Educației ar trebui să analizeze consecințele pe termen mediu și lung a acestei măsuri. Aceeași recomandare și pentru Rectorii Universităților, care au introdus cursuri de feminism, de teoria genului și au semnat Carta Diversității (unii recompensați de Biserica Ortodoxă cu înalte distincții).
P.S.3. O precizare: orientarea sexuală a unei persoane este o problemă de viață privată și nu trebuie judecată cât timp nu lezează drepturile altcuiva. În schimb exchibiționismul, prozelitismul, pornografia infantilă, tentativele de a modifica legile naturii sunt greu de acceptat. Rândurile de mai sus nu sunt împotriva comunității LGBTQ+. Ele sunt o critică a exceselor „revoluției sexuale” și a mișcării woke.
P.S.4. sursa foto lanmedia.fr; Consimțământul de Vanessa Springora
P.S.5. Bibliografie:
1. Colyar, Brock; Hurwitz, Kelsey; Klein, Charlotte; Kweku, Ezechiel; Larocca, Amy; Martins, Yinka; Raymond, Adam K.; Schneier, Matei; Stieb, Matt,A close study of his circle — social, professional, transactional — reveals a damning portrait of elite New York, New York Magazine, July, 22, 2019, nymag.com/intelligencer/2019/07/jeffrey-epstein-high-society-contacts.html
2. Lewis, Paul,Jeffrey Epstein: The rise and fall of the professor turned tycoon”. The Guardian, 4 January 2015, theguardian.com/us-news/2015/jan/02/jeffrey-epstein-rise-and-fall-of-teacher-turned-tycoon
3. Buncombe, Andrew, Jeffrey Epstein: Billionaire pedophile with ties to Bill Clinton, Kevin Spacey, Robert Maxwell – and Prince Andrew”. Independent, Friday 02 January 2015. London, independent.co.uk/news/world/americas/who-is-jeffrey-epstein-a-study-of-the-man-linked-to-worlds-of-celebrity-politics-and-royalty-9954397.html
4. Christensen, Larissa, McKillop, Nadine, Rayment-McHugh, Susan, The arrest of Jeffrey Epstein is the tip of the iceberg: human trafficking is the fastest growing crime in the world, The Conversation, July 12, 2019, theconversation.com/jeffrey-epsteins-arrest-is-the-tip-of-the-iceberg-human-trafficking-is-the-worlds-fastest-growing-crime-120225
5. Brown, Julie K.,Jeffrey Epstein abused teenage girls for years, police say. A timeline of his case” Miami Herald. Nov.28,2018, miamiherald.com/news/local/article221404845.html
6. Leland, Nally, An Actual Conspiracy Kept Jeffrey Epstein’s Accomplices out of Prison, With four little words, the government granted immunity to Epstein’s co-conspirators. Why? Mother Jones,Oct.1,2019 motherjones.com/politics/2019/10/an-actual-conspiracy-kept-jeffrey-epsteins-accomplices-out-of-prison/
7. Helmore, Edward,Jeffrey Epstein signed new will to shield $577mil. fortune days before death,The Guardian, Aug.22 2019, theguardian.com/us-news/2019/aug/22/jeffrey-epstein-trust-fund-will-damages
8. Alma, Yuliah, Dutch Democratic Party Youth Wing Suggests Pedophilia Be Taught in Schools As A “Sexual Orientation”, Reduxx Info, February 21, 2023, reduxx.info/dutch-democratic-party-youth-wing-suggests-pedophilia-be-taught-in-schools-as-a-sexual-orientation/
9. Orbán, Tamás, Dutch Governing Party Advocates Accepting Pedophilia and Teaching It in Schools,The European Conservative, February 24, 2023 europeanconservative.com/articles/news/dutch-governing-party-advocates-accepting-pedophilia-and-teaching-it-in-schools/
10. Wikipedia, the free encyclopedia, List of pedophile advocacy organizations, en.wikipedia.org/wiki/List_of_pedophile_advocacy_organizations
11. Cristescu Cristina, Reacţii vehemente în Olanda la apariţia Partidului Pedofililor,BBC,02 iunie 2006, bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/06/060602_olanda_pedofili.shtml
12. Wikipedia, the free encyclopedia,Party for Neighbourly Love, Freedom and Diversity, en.wikipedia.org/wiki/Party_for_Neighbourly_Love,_Freedom_and_Diversity
13.Dexonline, Pedofilie, dexonline.ro/definitie/pedofilie
14. Merriam Weber Dictionary, Pedophilia, merriam-webster. com/ dictionary/ pedophilia
15. Britannica, The Editors of Encyclopaedia. „pedophilia”. Encyclopedia Britannica, 18 Jun. 2023, britannica.com/topic/pedophilia. Accessed 7 July 2023.
16. American Psychiatric Association. Diagnostic and statistical manual of mental disorders: DSM-5™ (5th ed.). American Psychiatric Publishing, Inc, 2013
17. Carey, Benedict, Preying on Children: The Emerging Psychology of Pedophiles, The New York Times, Sept. 29, 2019, nytimes.com/2019/09/29/us/pedophiles-online-sex-abuse.html
18. Allnutt SH, Bradford JM, Greenberg DM, Curry S. Co-morbidity of alcoholism and the paraphilias. J Forensic Sci. 1996 Mar;41(2):234-9. PMID: 8871382.
19. Greenberg, D. M., Firestone, P., Nunes, K. L., Bradford, J. M., & Curry, S. (2005). Biological Fathers and Stepfathers Who Molest Their Daughters: Psychological, Phallometric, and Criminal Features. Sexual Abuse: Journal of Research and Treatment, 17(1), 39–46. doi.org/10.1177/107906320501700105
20. Rice, M. E., & Harris, G. T. (2002). Men who molest their sexually immature daughters: is a special explanation required? Journal of Abnormal Psychology, 111(2), 329–339. doi.org/10.1037/0021-843X.111.2.329
21. Beier K. M., Neutze J., Mundt I. A., Ahlers C. J., Goecker D., Konrad A., et al. (2009). Encouraging self-identified pedophiles and hebephiles to seek professional help: first results of the prevention project dunkelfeld (PPD). Child Abuse Negl. 33, 545–549. 10.1016/j.chiabu.2009.04.002, PMID: 19765825 DOI: 10.1016/j.chiabu.2009.04.002
22. Mokros A., Osterheider M., Nitschke J. (2012).Pädophilie: prävelenz, ätiologie und diagnostik. Nervenarzt 83, 355–358. 10.1007/s00115-011-3322-7, DOI:10.1007/s00115-011-3322-7
23. Seto, M. C., Lalumière, M. L., & Kuban, M. (1999). The sexual preferences of incest offenders. Journal of Abnormal Psychology, 108(2), 267–272. doi.org/10.1037/0021-843X.108.2.267
24. Blanchard, R., Klassen, P., Dickey, R., Kuban, M. E., & Blak, T. (2001). Sensitivity and specificity of the phallometric test for pedophilia in nonadmitting sex offenders. Psychological Assessment, 2001,13(1), 118–126. doi.org/10.1037/1040-3590.13.1.118
25. Schäfer G. A., Engert H. S., Ahlers C. J., Roll S., Willich S. N., Beier K. M. (2003). Erektionsstörung und lebensqualität – erste ergebnisse der berliner männer-studie. Sexuologie 10, 50–60. sexualtherapie-berlin.de/wp-content/uploads/2022/06/04_Schaefer-et-al.-2003-BMS-I-Sexuologie.pdf
26. Tenbergen G, Wittfoth M, Frieling H, Ponseti J, Walter M, Walter H, Beier KM, Schiffer B, Kruger TH. The Neurobiology and Psychology of Pedophilia: Recent Advances and Challenges. Front Hum Neurosci. 2015 Jun 24;9:344. doi: 10.3389/fnhum.2015.00344. PMID: 26157372; PMCID: PMC4478390.
27. Dastagir, E., Alia, The complicated research behind pedophilia, USA Today, Jan.10,2022 eu.usatoday.com/story/life/health-wellness/2022/01/10/pedophiles-pedophilia-sexual-disorder/8768423002/
28. Glina F, Carvalho J, Barroso R, Cardoso D. Lay People´s Myths Regarding Pedophilia and Child Sexual Abuse: A Systematic Review. Sex Med Rev. 2022 Oct;10(4):596-619. doi: 10.1016/j.sxmr.2022.06.010. Epub 2022 Aug 25. PMID: 36030179.
29. Lehmann RJB, Jahnke S, Bartels R, Butzek J, Molitor A, Schmidt AF. Public Stigmatizing Reactions Toward Nonoffending Pedophilic Individuals Seeking to Relieve Sexual Arousal. J Sex Res. 2023 May 10:1-11. doi: 10.1080/00224499.2023.2198512. Epub ahead of print. PMID: 37163734.
În 2018, Le Monde scria despre ultimele concerte de la Cazinoul din Paris ale lui Jean-Pax Méfret: „(…) Toată lumea vine să sărbătorească un cântăreț ale cărui discuri nu se găsesc, nu se difuzează la radio”. În ultima sa vizită la Paris, în 2012, a umplut Olympia. Biletele pentru cele două concerte ale sale la Casino de Paris, o sală cu 1.500 locuri, au fost epuizate rapid. La coadă, un glumeț face să râdă un preot în sutană: „Nu-l mai avem pe Johnny, dar mai avem Jean-Pax! (…)”. Într-adevăr, Jean-Pax Méfret nu apare la televizor și radio, nu își promovează concertele și turneele, nu apare în presa mondenă, Fnac nu îi vinde albumele și cu toate acestea umple sălile cu melodiile lui, iar la 79 de ani seduce publicul inclusiv tinerii.
Jean-Pax Méfret este un jurnalist, scriitor și compozitor francez. S-a născut pe 9 septembrie 1944 în Alger. Tatăl său a fost un luptător în rezistență (în Marsilia) și a venit în Alger pentru a pregăti debarcarea americană în 1942. Mama sa descindea dintr-o familie franco-italiană, care locuia în Algeria de la începutul secolului al XIX-lea. A crescut în cartierul muncitoresc Belcourt. Susținător al Algeriei franceze, a participat la săptămâna baricadelor din ianuarie 1960, iar în timpul putsch-ului generalilor (21 aprilie 1961), a luat parte la ocuparea radioului din Alger. A fost arestat și închis câteva săptămâni. Devenit agent de legătură pentru Organizația Armata Secretă (OAS), a fost arestat pe 13 februarie 1962, repatriat în Franţa continentală la închisoarea La Santé, apoi transferat în cea din Rouen. A compus primul său cântec acolo, Je ne vous garde pas rancune, în onoarea locotenentului Roger Degueldre, executat pe 6 iulie 1962. Fiind minor, a fost eliberat din închisoare la sfârșitul anului 1962.
Jean-Pax Méfret a lucrat, din 1966, ca jurnalist la revista lunară pentru repatriații din Algeria, France Horizon. În 1970, a făcut parte din redacția ziarului Minute. În 1974, a devenit reporter senior la L’Aurore unde a acoperit majoritatea subiectelor legate de conflictele armate și a condus investigații majore asupra terorismului internațional. În septembrie 1980, a fost câteva luni reporter senior pentru Figaro Dimanche, apoi a ocupat aceeași funcție la Figaro Magazine până în 2000. Jean-Pax Méfret a editat (din 1998) și cele două ediții lunare regionale, Figaro Magazine Rhône-Alpes și Figaro Magazine Méditerranée.
Este un scriitor de mare succes, cărțile sale fiind adevărate bestsellere, reeditate și traduse. Printre ele: Bastien-Thiry: Jusqu’au bout de l’Algérie française; 12 assassinats qui ont changé l’Histoire; 1962- L’été du malheur; Un flic chez les voyous. Le commissaire Blémant; La sale Affaire Markovic; Sur l’autre rive… en 1962; Le vol des bijoux de la Bégum. Les dessous de l’enquête; Les carabiniers du prince.
Jean-Pax Méfret este autorul a peste 300 de cântece, dintre care o sută au fost înregistrate și editate. Și-a început cariera de compozitor-interpret la Decca, înregistrând cinci discuri sub pseudonimul lui Jean-Noël Michelet, care au fost lansate în 1964.
S-a remarcat prin cântecul militant-politic. Cântecul militant-politic din Franța, încă din secolul al XIX –lea, a fost apanajul stângii, mai mult o chestiune de contestare sau subminare a ordinii stabilite decât de conservare sau reacție politică. Puține cântece politice de dreapta au fost difuzate pe scară largă, mai ales din anii 1960. Acest gol a fost umplut de Jean-Pax Méfret, a cărui carieră, de la lupta pentru Algeria franceză la începutul anilor 1960 până la muzică politică în anii 1970 – 1980, îl face o figură originală a dreptei conservatoare și un martor semnificativ al mutațiilor ideologice de la sfârşitul secolului al XX-lea în Franţa.
Jean-Pax Méfret a dat multora din cântecele sale un puternic conținut istoric și politic.
Primele sale cântece sunt marcate de „nost-Algeria” omniprezentă (Santa Cruz, Un Noël à Alger, l’Hymne des pieds-noirs, la Prière du pied-noir, etc.). El denunța abandonarea harkisilor (soldați musulmani algerieni înrolați în armata franceză) de către Franța. Méfret cântă Camerone, Kolwezi, pe veteranii pierduți (Djebel Amour, Lupul războiului…) și pe cei care nu s-au întors (Médaille, Béret amarante…). Apoi, registrul se schimbă. Lupta politică pentru combaterea intelectualilor complici ai totalitarismului și a oricărui regim dictatorial sunt subiectele principale ale cântecelor din anii 1970 și 1980.
Jean-Pax Méfret a fost primul și singurul cântăreț francez, care a denunțat gulagul sovietic, zidul Berlinului, atrocitățile khmerilor roșii, a glorificat armatele aliate, care în iunie ’44 au eliberat Franța de sub ocupația nazistă și a dezvăluit calvarul creștinilor. Aceasta i-a adus etichetele de „anticomunist feroce”; „militarist”; „extremist de dreapta” deși el afirmă că este un „presupus anticomunist” și că, în realitate, este un cântăreț al libertății și adevărului. „Nu cânt pro sau contra. Cânt istorie”. Toate temele actualității sunt subiectele melodiilor sale.
Îi dedică un cântec lui Soljenițîn și gulagului. Inspirat de operele lui Soljenițîn compune Goulag, Camp 36, evidențiind aspectul criminal, represiv și liberticid, prin intermediul unor fapte și evenimente simbolice. Iată câteva citate: „Comisarii politici îl credeau nebun” (pentru că cânta creația The Beatles Yesterday, Camp 36); „Apa e murdară iese dintr-un canal”, „Afară i-au săpat groapa Crucea îi poartă numărul”, recităm în lagăre „Bucură-te Stalin” (Gulag).
Denunţând deportarea dizidenţilor evrei (refuzniks) compune tot în ciclul Gulag, Siberia: „În Siberia, în Siberia… Blestemat să fie vântul din Urali, care duce departe de urechile tale plângerile celor ce suferă”… Femeile/ Cu sârmă ghimpată împletesc coliere și inele/ Ele fac bijuteriile Gulagului” .
Altadată, o evocă pe Veronika, o est-germană executată după ce a încercat să treacă Zidul Berlinului: „Avea părul blond nebun, Veronika/ Ochi albaștri triști și o privire dulce, Veronika/ În Berlinul de Est, a măturat culoarele când am cunoscut-o…”
În Budapesta, vorbește despre revoluția maghiară din 1956, iar în Afganistan condamnă intervenția sovietică în această țară. Unul dintre rarele cântece franceze împotriva lui Pol Poteste La musique s’est arrte, iar Miss America este un cântec satiric anti-Castro. Exemplele pot continua.
Ambiția lui Jean-Pax Méfret este de a scrie, povesti și cânta paginile uitate ale istoriei Franței pentru „cei care refuză ca amintirea să se stingă”. „Trebuie să salutăm sacrificiul soldaților care au murit pentru Franța. A fost o modalitate pentru mine de a le perpetua memoria. Ca să nu uite nimeni. Indochina, Algeria, Războiul Rece…” declara el în 2017. Nu se ferește să aleagă subiecte dureroase și pe care francezii doresc să le uite cum ar fi de exemplu bătălia de la Điện Biên Phủ sau insurecția din Vendée.
Bătălia de la Điện Biên Phủ a avut loc între 13 martie și 7 mai 1954 între Corpul expediționar colonial al Uniunii Franceze din Orientul Îndepărtat și revoluționarii comuniști din Viet Minh, sub comanda generalului Võ Nguyên Giáp, care i-a înconjurat și asediat pe francezi. După un asediu de două luni, majoritatea forțelor franceze s-au predat. Din cei 11.000 de soldați francezi capturați, doar 3.300 au supraviețuit închisorilor comuniste.
Ei așteptau / Ultimul atac al vieții lor / În noroi și-au săpat gropi / Dien-Bien-Phu / De luni de zile în luptă / Sub o furtună cenușie de fier / Au crezut că vor rezista / Dien-Bien-Phu / PC Gabriel / a căzut în această dimineață / Isabelle îi ține corpul / Luptăm corp la corp / Lângă comandă, copii de 18 ani / Pentru Franța, toamna cântând / Împotriva vieților, împotriva inamicului / Oriunde te atrage lupta / Auzim mai multe / Că strigătele de victorie ale vieților / Ai rezistat până la capăt / Dien-Bien-Phu / Astăzi nimănui nu-i pasă / De Diên-Biên-Phu / Dar suntem încă mândri de tine / Dien-Bien-Phu.
Vendée. Începută în primăvara anului 1793, ca reacție la persecuțiile religioase și la ridicarea a 300.000 de oameni de către Convenție, insurecția din Vendée s-a încheiat mai târziu cu aceste cuvinte ale generalului Westermann: „Nu mai există Vendée, a murit sub sabia noastră liberă. [. ..] Am exterminat totul”. Acest război total este unul dintre cele mai negre și mai dureroase episoade ale Revoluției Franceze despre care Elisabeth de Fontenay scrie: „ar fi o trădare să abandonăm aceste fapte a celor care își revendică identitatea demonilor și își doresc moștenitorii naturali”.
La capătul drumului de pământ, / care duce la prezbiteriu, / ne-au ucis preotul. / Soldații lui Robespierre / vânează altare. / Au moartea în mâinile lor. / Deja în toate zăvoaile, / Oamenii își părăsesc satele / Să ridice Marea Armată. / Țăranii în saboți / Aristocrați cu jabouri, / Mii de băieți sunt gata. / Războiul nu este frumos / dar uneori trebuie să-l faci / când ești atacat. / De aceea Dumnezeu ne susține / Primul nostru recviem / este pentru morții din Vendée. / Purtăm în piept / credința originii noastre, / Inima Sacră a lui Iisus. / Toate valorile creștine / curg încă prin venele noastre. / Domnul nostru a voit. / Nu am vrut război / spuneam / doar rugăciunile noastre / fără a fi nevoiți să ne ascundem. / Acesta este motivul pentru care Dumnezeu mărturisește / Luptăm împotriva montanearzilor / în timpul războaielor din Vendée. / Ne-au masacrat frații, / ne-au spintecat mamele, / ne-au ars copiii. / Au visat să ne distrugă, / aproape au reușit, / și nimeni nu regretă. / Pe marea efemeridă, / autorul genocidului / nu a plătit pentru acest sânge. / De aceea Dumnezeu ne iartă / dacă îl condamnăm pe acest om / în fața marelui monument. / Uneori, într-o noapte grea / umbrele ne bat la ușă. / Au numele eroilor. / De aceea Dumnezeu ne înțelege / Uneori inima ne sângerează / în memoria lui Cathelineau. / Jacques Cathelineau / Antoine de la Tremoille / Henric din La Rochejaquelein / Maurice d’Elbee / Louis de Lescure / Charles Artus de Bonchamps / Jean Chouans, / Georges Cadoudal / Jean-Nicolas Stofflet / François Charette de la Coudrerie / Nu am vrut război / spunem doar rugăciunile noastre / fără a fi nevoiti să ne ascundem.
Începând cu 2014, anticomunismul este mai discret, tema predilecta a lui Jean-Pax Méfret fiind cea creștină. Declara: „Cred că adevărata provocare este credința. Suntem condamnați să suferim aceeași soartă ca și creștinii din Răsărit? Asta e problema. Evident, martiriul lor l-ar putea vesti foarte bine pe al nostru. Peste tot în lume creștinii sunt persecutați, de aceea noi, de tradiție și cultură creștină, trebuie să ne asumăm această provocare”.
În ultima sa înregistrare de studio (2018), Jean-Pax cântă NOUN, un cântec dedicat celor uitați de comunitatea internațională – creștinii din Orient. Este povestea unui creștin răsăritean, care a supraviețuit unui atac în biserica lui. Numele face referire la litera araba „N”, prin care Daesh a însemnat casele creștinilor din Mosul în 2014. De-a lungul anilor, a devenit un semn de recunoaștere pe rețelele de socializare a dreptului de identitate creștină. „Ei mor victime ale Credinței lor / Cad în umbra Crucii: / Într-o tăcere care stârnește îndoială în inimi. a bărbațilorCa pe vremea primilor creștini, e vânătoarea Nazarineenilor”, cântă compozitorul-interpret.
„Creștinii din Răsărit sunt martirii uitați ai masacrelor îngrozitoare comise de Daesh. Solidaritatea noastră trebuie să fie nelimitată pentru aceste comunități care, timp de două milenii marcate de persecuții, trăiesc pe deplin iubirea lui Hristos în acest pământ al Originilor. Credința este puterea lor. Să ne inspirăm!” declara Jean-Pax Méfret
La force, alt cântec al lui, este un omagiu adus lui Iisus Hristos. În text, găsim tonul foarte deosebit și talentele sale de povestitor, care ne amintește că în această perioadă de Paște sunetelor din turlele bisericilor din Apus le răspund încă clopotele bisericilor din Răsărit.
Într-un interviu publicat de Le Figaro Vox pe 30.o6.2017, Jean Pax Méfret declara: „Sunt convins că a crede în ceva este esențial în viața unui om, că este o forță interioară. Credința în Hristos este și mai puternică. Cât despre „La Force”, în mod curios, nu am avut în plan să scriu un cântec dedicat lui Hristos, dorința mi-a venit de la sine. Titlul provine de la pledoaria „Dă-mi putere” care punctează imnurile din Biblie. Citirea Istoriei creștinilor din Orient și masacrul armenilor, a acestor oameni aruncați spre moarte care se agață de gândul lui Dumnezeu, m-a inspirat să scriu acest cântec. Într-un pasaj spun că văd „Strălucind sufletele tovarășilor care au murit în flăcări”.
În concluzie, Jean-Pax Méfret este în primul rând un nonconformist care cântă adevăruri. Este un adevărat patriot îndrăgostit țara sa într-o epocă a globalizării, când acest lucru este blamabil. Este un creștin militant într-o societate hipersecularizată dominată de un ateism agresiv. Cu toate acestea, cântecele sale au o funcție mobilizatoare și identificatoare, ilustrând idei sau referințe ce trebuie apărate, hrănind o estetică a angajamentului și o valorificare a onoarei. Printre adolescenți, ilustrând muzical un univers politic, ele contribuie la educare. La adulți, mențin acest univers în timp. În aceasta constă eficacitatea lor și succesul lui Jean-Pax Méfret, mai mult decât într-o inversare sau opoziție politică unică.
P.S. După cum singur recunoaște, Jean-Pax Méfret nu agreează corectitudinea politică așa cum este ea promovată: „Trebuie să strigi „Pocăință!” / Dacă nu vrei probleme / dar eu / Nu sunt corect politic / Nu m-am schimbat, sunt direct / Ce gândesc, scriu, vorbesc / și cânt de asemenea”.
sursa foto: lemde.fr
După isteria din perioada pandemiei, am considerat că nimic nu mă mai poate uimi. Am fost pesimist. Inepțiile (pentru a fi elegant, nu am spus prostiile) debitate în spațiul public, privind cazul reutilizării stimulatoarelor cardiace, au depășit orice imaginație. Puținele intervenții raționale (dr. Radu Lupescu, dr. Răzvan Constantinescu, Mirel Curea, Iulian Capsali) au fost acoperite de comentarile diletanților.
Astfel, m-am hotărât să scriu aceste rânduri pentru a-i ajuta pe cei care anchetează cazul să scape de influența opiniilor care nu au fundament științific.
Fundamente
Bolile cardiovasculare reprezintă prima cauză de morbiditate și mortalitate, constituind o problemă importantă de sănătate publică globală. De aceea, există eforturi pentru a se introduce îmbunătățiri tehnologice și tratamente novatoare, care să contribuie în mod semnificativ la scăderea morbidității și mortalității asociate. Printre acestea se număra electrofiziologia cardiacă, în special stimulatoarele cardiace (PM). Stimulatoarele cardiace (PM) sunt esențiale pentru tratamentul aritmiilor și insuficienței cardiace, precum și pentru managementul bolilor cardiovasculare. Aceste terapii sunt costisitoare și indisponibile unui număr semnificativ de pacienți și mai mult de trei milioane de oameni mor anual din cauza lipsei de acces la stimulatoare cardiace (1).
Costul estimat al unui PM este de la 2.500 USD la 10.000 USD, ceea ce împiedică utilizarea lor pe scară largă, în special în țările cu venituri mici sau mijlocii. De exemplu, numărul de PM implantate anual la un milion de locuitori este de 782, 518 și 767 în Franța, Regatul Unit și, respectiv, Statele Unite, față de doar 30, 17, 5 și 5 în Peru, India, Bangladesh și Sudan (2).
În Statele Unite, sunt implantate aproximativ 250.000 de PM în fiecare an, cu o creștere de 20 de ori în ultimii 15 ani. Prin urmare, reutilizarea stimulatoarelor cardiace explantate este văzută ca o alternativă pentru mulți pacienți din diferite țări (3).
În decursul anilor, au existat în Africa, Mexic, America de Sud, Australia, India etc. programe de reutilizare a stimulatoarelor cardiace (4, 5, 6, 7, 8). Organizații din SUA promovează donarea de dispozitive cu cel puțin 70% baterie rămasă pentru reutilizare în țările cu venituri mici și medii (9, 10).
Analiza etică
Timp de mulți ani, dezbaterea etică despre stimulatoare cardiace s-a concentrat pe dacă și în ce circumstanțe pot fi dezactivate în îngrijirea la sfârșitul vieții. Câteva alte probleme etice importante, cum ar fi reutilizarea stimulatoarelor sau alocarea echitabila de PM, au fost neglijate. Stimulatoarele cardiace reutilizabile pot fi extrase de la un pacient fie din cauza decesului pacientului, fie din cauză că stimulatorul cardiac implantat nu mai este potrivit pentru nevoile clinice ale acestuia.
Unele țări au scheme de reutilizare umanitară, care colectează, sterilizează și exportă stimulatoarele cardiace explantate pentru a fi reutilizate în spitalele caritabile (11). Decizia de a dona dispozitive, pentru cei care altfel nu au acces la ele, este de obicei motivată de considerații morale cu privire la drepturile altora la asistență medicală la prețuri accesibile (12).
O analiză etică evaluează în ce măsură un act medical (reimplantarea PM) este acoperit de cele 4 principii universal acceptate: non-vătămarea (non–malificence), beneficiu (beneficence), autonomia (respectul persoanei) și justiția socială (13).
Primele două principii se exprimă prin evaluarea siguranței, eficienței și a raportului risc/beneficii.
A existat la început o îngrijorare legată, în primul rând, de faptul că dispozitivele reutilizate ar putea avea o rată de defecțiuni mai mare decât dispozitivele noi și apoi că ar putea transmite infecții și boli prionice (14, 15). De aceea numeroase cercetări au fost orientate spre analiza acestor probleme.
Constatarea uniformă este că reutilizarea dispozitivelor explantate nu este asociată cu o creștere a ratei de infecție sau cu o mortalitate crescută.
Exemple recente
a. În 2017, Selvaraj și colaboratorii au analizat rezultatele legate de infecție, defecțiunea dispozitivului și decesul legat de PM pe parcursul a 6 luni de la implantarea inițială. Dintre cei 887 de pacienți supuși implantului de dispozitive la 260 dintre pacienți (29,3%) s-au implantat dispozitive refolosite, iar celelalte au fost noi. În 6 luni, au existat trei infecții legate de dispozitive noi. Nu au existat infecții în rândul pacienților care au primit un dispozitiv reutilizat. Nu au existat defecțiuni ale dispozitivului sau decese legate de dispozitiv în niciunul dintre grupuri. Cu alte cuvinte, nu s-a găsit nicio diferență semnificativă în rata de infecție sau defecțiune a dispozitivului între pacienții care primesc un dispozitiv reutilizat în comparație cu cei cu un dispozitiv nou (16).
b. Un studiu prezentat la al 30-lea Congres mexican de cardiologie din Guadalajara, Mexic, 2 noiembrie 2017, a arătat că medicii mexicani au reutilizat în siguranță stimulatoarele cardiace donate de la pacienți decedați. Nu au existat complicații în timpul perioadei de urmărire de 6 luni (17).
c. O meta-analiză din 2011 a evaluat datele publicate privind siguranța reutilizarii PM pe o perioadă de 40 de ani. Cele 18 articole selectate, însumând 2.270 de pacienți, au evidențiat o incidență scăzută a evenimentelor adverse cu PM reutilizate, în special 1,95% pentru infecție și 0,68% defecțiuni ale dispozitivului, și nicio diferență semnificativă în rata de infecție între dispozitivele reutilizate și cele noi (1,31%) (18).
d. O meta-analiză din 2018, privind reutilizarea stimulatoarelor cardiace și a defibrilatorului, care reține studii efectuate între 2009 și 2017 (au implicat 2114 pacienți), a stabilit riscul de infecție, funcționarea defectuoasă a bateriei și moartea ca rezultat primar. Nu s-a găsit nicio diferență semnificativă statistic între dispozitivele noi și cele reutilizate (19).
e. Psaltikidis, Costa și Graziano au efectuat în 2021 o revizuire sistematică și o meta-analiză a studiilor, care compară ratele de infecție, decesele legate de dispozitiv, funcționarea defectuoasă și epuizarea prematură a bateriei la pacienții cu implanturi PM reutilizate și la cei cu dispozitive noi. Criteriul de includere utilizat pentru studii (S) a fost prezența unui grup de control, iar articolele au fost publicate între 1989 și 2020. Meta-analiza nu a demonstrat diferențe semnificative între grupuri în ceea ce privește ratele de infecție, funcționarea defectuoasă a dispozitivului sau epuizarea prematură a bateriei și fără decese legate de dispozitiv. Rezultatele acestei analize le-au permis să concluzioneze că PM-urile pot fi reutilizate în siguranță și eficient (3).
f. În 2022, Costa și Psaltikidis au selectat treizeci și șase de studii: 13 de cohortă și caz-control, 3 revizuiri sistematice cu meta-analiză și 20 de studii folosind metodologii diferite. Studiile sunt unanime în a afirma că reutilizarea PM și ICD poate fi o opțiune etică pentru tratarea pacienților din țările cu venituri mici, deoarece datele disponibile nu arată că reutilizarea acestor dispozitive crește riscul de infecție, defecțiune sau epuizare timpurie a bateriei în comparație cu dispozitivele noi (PM și ICD-uri) (1).
Calculul risc-beneficiu cere ca beneficiile potențiale ale oricărei proceduri să fie mai mari în raport cu riscurile și dezavantajele acesteia. În ceea ce privește PM, dovezile științifice indică faptul că beneficiile de a avea un dispozitiv recondiționat depășesc riscurile asociate cu acesta.
Respectul pentru persoane presupune dreptul unei persoane de a-și exercita liber autodeterminarea și de a fi tratată cu demnitate și respect fundamental. Principiul respectului are o cerință morală: cerința de a recunoaște autonomia persoanei. Respectul pentru persoanele cu dispozitive implantabile, presupune consimțământul donatorului sau consimțământul post-mortem al familiei de a dona dispozitivul și, în mod similar, consimțământul primitorului, care are dreptul să știe că dispozitivul pe care îl primește este reutilizat – pentru a lua o decizie în cunoștință de cauză cu privire la acceptarea sau nu a dispozitivelor recondiționate.
Justiția socială se referă în acest domeniu la criteriile care să conducă la o alocare echitabilă și nediscriminatorie a resurselor limitate. Aceasta impune ca serviciile de sănătate implicate să aibă o structură organizatorică solidă, care să permită selecția donatorilor pentru aceste dispozitive și să ajusteze aspectele tehnice ale funcționalității și procesării acestora pentru a garanta beneficiile primitorilor.
Toate aceste argumente conduc la concluzia că reutilizarea stimulatoarelor cardiace este fără îndoială etică.
Apare însă o întrebare legitimă la care este dificil de dat un răspuns:
De ce acest procedeu este recunoscut în prezent doar într-un număr mic de țări cu venituri mici și medii și interzis în celelalte?
De la început trebuie precizat că reutilizarea stimulatoarelor cardiace nu este în mod explicit interzisă. Este interzisă reutilizarea dispozitivelor de unică folosință. Autoritățile de reglementare au justificat această interdicție pe motivul legitim de a proteja siguranța pacienților.
Normele UE privind siguranța și performanța dispozitivelor medicale au fost create în anii 1990. Începând cu anii 1970, producătorii au început să producă dispozitive medicale desemnate ca „de unică folosință”. Regulamentul privind dispozitivele medicale a intrat în vigoare în mai 2017 și devine aplicabil la 26 mai 2021. Această tranziție a contribuit la evitarea perturbărilor pieței. Mai multe prevederi tranzitorii sunt în vigoare până în 2025. Regulamentul privind dispozitivele medicale urmărește să asigure un nivel ridicat de sănătate publică și siguranță a pacienților, ținând cont de progresul științific. De asemenea, va reduce sarcina administrativă pentru companii și autorități publice. În România, Regulamentul European a fost transpus în legislatia națională prin Ordonanța de urgență Nr. 46 din 9 iunie 2021. În atenția juriștilor: până la 9 iunie 2021 reutilizarea stimulatoarelor cardiace era legală.
Aceste reglementări au din start o mare vulnerabilitate: lasă la libera alegere a producatorului să declare un produs „de unică folosință” fără a exista un mecanism de control, care să elimine abuzul. Efectele neprevăzute ale concurenței comerciale și ale ciclului de îmbunătățire a dispozitivelor creează premizele unui conflict între interesele producătorilor (de a maximiza profitul) și cel al pacienților. Într-o piață, cum este cea a stimulatoarelor cardiace, în care cererea depășește cu mult oferta, există potențialul de a crește constant prețurile dispozitivelor noi. De aici opoziția marilor firme producătoare de a accepta reutilizarea acestora în pofida dovezilor științifice.
Concluzii
Reutilizarea stimulatoarelor cardiace este de mare interes într-o eră a costurilor în creștere și a resurselor de asistență medicală în scădere cu atât mai mult cu cât nu există niciun impediment etic sau științific care să interzică un astfel de procedeu. În schimb, a permite ca persoane să îndure durerea și suferința bolilor cardiovasculare, care ar putea fi ameliorate cu PM recondiționate din rațiuni formale, birocratice, încalcă principiul etic al binefacerii. Ca atare, în loc să ne indignăm că un medic a utilizat un astfel de procedeu ar trebui depuse toate eforturile pentru a depăși barierele de reglementare, pentru a asigura implantarea acestuia. Un astfel de program trebuie să fie însoțit de detalii procedurale referitoare la lanțul meticulos de custodie, tehnica standardizată de sterilizare, consimțământul informat, educarea pacientului și urmărirea adecvată.
P.S.1. Pentru cei nefamiliarizați: o meta-analiză este o metodă statistică de combinare a rezultatelor diferitelor studii pe aceeași temă și poate rezolva conflictele dintre studii. Este considerată „proba de aur” în medicina bazată pe dovezi. Un avantaj major al unei meta-analize este că produce o estimare precisă a mărimii efectului, cu o putere statistică considerabil crescută, ceea ce este important atunci când puterea studiului primar este limitată din cauza unei dimensiuni reduse a eșantionului. O meta-analiză poate da rezultate concludente atunci când studiile individuale sunt neconcludente (20).
P.S.2. Sunt surprins de atitudinea Președintelui Colegiului Medicilor din România. După ce s-a făcut de râs cu așa-zisul vaccin „sigur și eficient”, după ce a statuat „delictul de opinie”, după ce a venit cu tot felul de propuneri legislative (hilare și neconstituționale) acum, în loc să se preocupe de respectarea drepturilor procesuale ale unui membru încât acesta să se bucure de un proces echitabil, se antepronunță și dă indicații comisiei de disciplină, încălcând Statutul Colegiului.
P.S.3 Indicațiile bibliografice le găsiți mai jos.
Bibliografie
1. Costa E.A.M., Psaltikidis E.M. Pacemaker reuse: Systematic review of the technical, ethical and regulatory policy aspects, Ethics, Medicine and Public Health, Volume 24, October 2022, 100817, doi.org/10.1016/j.jemep.2022.100817
2. Mond HG, Proclemer A. The 11th world survey of cardiac pacing and implantable cardioverter-defibrillators: calendar year 2009—a World Society of Arrhythmia’sproject. Pacing Clin Electrophysiol 2011; 34:1013–27
3. Psaltikidis EM, Costa EAM, Graziano KU. Reuse of pacemakers and implantable cardioverter-defibrillators: systematic review, meta-analysis and quality assessment of the body of evidence. Expert Rev Med Devices. 2021 Jun;18(6):553-567. doi: 10.1080/17434440.2021.1927706. Epub 2021 Jun 17. PMID: 33969787.
4. Ochasi A, Clark P. Reuse of pacemakers in Ghana and Nigeria: Medical, legal, cultural and ethical perspectives. Dev World Bioeth. 2015; 15:125–133.
5. Nava S, et al. Reuse of pacemakers: comparison of short and long-term performance. Circulation. 2013; 127:1177–1183.
6.Yub Raj Sedhai, Aloysius Ochasi et al. Cadaveric Donation and Post-mortem Reuse of Pacemakers and Defibrillators in Nepal: Medical, Legal and Ethical Challenges, Journal of Advances in Internal Medicine Vol.6 nr1,2017, DOI: doi.org/10.3126/jaim.v6i1.1831
7. Pan-African Society of Cardiology (PASCAR) Report of the PASCAR task force on pacemaker and ICD re-use: October 2015
8. Mond H, Tartaglia S, Cole A, Sloman G. The refurbished pulse generator. Pacing Clin Electrophysiol. 1980 May;3(3):311-7. doi: 10.1111/j.1540-8159.1980.tb05238.x. PMID: 6160525.
9. Hughey AB, Desai N, Baman TS, Gakenheimer L, Hagan L, Kirkpatrick JN, Oral H, Eagle KA, Crawford TC. Heart Rhythm Society members’ views on pacemaker and implantable cardioverter-defibrillator reuse. Pacing Clin Electrophysiol. 2014 Aug;37(8):969-77. doi: 10.1111/pace.12418. Epub 2014 May 1. PMID: 24787631.
10. Project My Heart Your Heart Recycle your Pacemakers
http://www.med.umich.edu/myheartyourheart/index.html
11. Baman TS, Meier P, Romero J, Gakenheimer L, Kirkpatrick JN, Sovitch P, Oral H, Eagle KA. Safety of pacemaker reuse: a meta-analysis with implications for underserved nations. Circ Arrhythm Electrophysiol. 2011 Jun;4(3):318-23. doi: 10.1161/CIRCEP.110.960112. Epub 2011 Apr 14. PMID: 21493963.
12. Katrina Hutchison, Robert Sparrow, Ethics and the cardiac pacemaker: more than just end-of-life issues, EP Europace, Volume 20, Issue 5, May 2018, Pages 739–746, doi.org/10.1093/europace/eux019
13. Beauchamp, Tom L., Childress, James F. Principles of biomedical ethics, Oxford University Press, New York, 2009
14. Aragam KG, Baman TS, Kirkpatrick JN, Goldman EB, Brown AC, Crawford T, Oral H, Eagle KA. The ethics of pacemaker reuse: might the best be the enemy of the good? Heart. 2011 Dec;97(24):2005-6. doi: 10.1136/heartjnl-2011-301031. Epub 2011 Oct 13. PMID: 21997673.
15. Kirkpatrick JN, Papini C, Baman TS, Kota K, Eagle KA, Verdino RJ, Caplan AL. Reuse of pacemakers and defibrillators in developing countries: logistical, legal, and ethical barriers and solutions. Heart Rhythm. 2010 Nov;7(11):1623-7. doi: 10.1016/j.hrthm.2010.04.027. Epub 2010 Apr 26. Erratum in: Heart Rhythm. 2010 Dec;7(12):1920. Khota, Karthik [corrected to Kota, Karthik]. PMID: 20430113.
16. Selvaraj RJ, Sakthivel R, Satheesh S, Ananthakrishna Pillai A, Sagnol P, Jouven X, Dodinot B, Balachander J. Reuse of pacemakers, defibrillators and cardiac resynchronisation devices. Heart Asia. 2017 Jan 23;9(1):30-33. doi: 10.1136/heartasia-2016-010828. PMID: 28176981; PMCID: PMC5278343.
17. ESC Press Office, Pacemakers reused: Mexican doctors have safely reused donated pacemakers after sterilization European Heart Journal, Volume 38, Issue 47, 14 December 2017, Page 3486, doi.org/10.1093/eurheartj/ehx708
18. Baman TS, Meier P, Romero J, et al. Safety of pacemaker reuse: a meta-analysis with implications for underserved nations. Circ Arrhythym Electrophysiol. 2011; 4:318–323
19. Sinha SK, Sivasambu B, Yenokyan G, Crawford TC, Chrispin J, Eagle KA, Barth AS, Rickard JJ, Spragg DD, Vlay SC, Berger R, Love C, Calkins H, Tomaselli GF, Marine JE. Worldwide pacemaker and defibrillator reuse: Systematic review and meta-analysis of contemporary trials. Pacing Clin Electrophysiol. 2018 Nov;41(11):1500-1507. doi: 10.1111/pace.13488. Epub 2018 Sep 19. PMID: 30191580.
20. Lee YH. An overview of meta-analysis for clinicians. Korean J Intern Med. 2018 Mar;33(2):277-283. doi: 10.3904/kjim.2016.195. Epub 2017 Dec 28. PMID: 29277096; PMCID: PMC5840596.
sursa foto: gatewayheart.co.za/
După cum m-am așteptat, postarea mea „Golgota românilor ortodocși din Ucraina” a trezit numeroase reacții – unele de aprobare, altele de contestare. E un lucru normal la o dezbatere, privind o problemă atât de delicată și dureroasă. Am încercat să păstrez un ton cât mai neutru, fără a-mi ascunde însă empatia față de românii ortodocși din afara țării. De aceea, m-a mirat tonul violent al contestatarilor, care nu s-au referit deloc la subiectul discutat: românii ortodocși sunt supuși sau nu unei prigoane din motive religioase în Ucraina?
Mi s-a reproșat că nu nu cunosc realitatea din Ucraina, că nu sunt un bun creștin ortodox român, că țin partea răscolnicilor, a schismaticilor, a „celor pe vechi”, a celor care au contestat autoritatea Patriarhului Bartolomeu al Constantinopolului etc.
Legat de afirmația că nu cunosc situația românilor din Ucraina pot afirma că nu am avut niciodată pretenția că sunt atotcunoscător. Am prezentat ceea ce am constatat personal sau ce am aflat de la prietenii din Cernăuți, cum ar fi regretatul Academician Bostan (fiica sa Elena, mi-a fost studentă), Arcadie Opait, Ion Popescu etc. În plus, m-am documentat. De exemplu, recomand, spre lectură, contestatarilor „Drama românilor din Regiunea Cernăuți”, Editura Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2019.
Mi s-a adus în mod repetat, drept argument, declarația domnului Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei de la București.
De la început fac o precizare: nu urmăresc activitatea domnului Bănescu, nu sunt „prieten” cu el pe Facebook, iar în majoritatea situațiilor (de exemplu, măsuri anti-pandemice, vaccinare anti-COVID, avort etc.) am avut poziții diferite. Nu am intrat în polemică cu Domnia sa din respect pentru funcția pe care o deține.
Recunosc, este inteligent, instruit, teolog, mânuitor cu iscusință a sofismelor, dar ideile Domniei sale – progresiste și de „reformator” al ortodoxiei române nu sunt compatibile cu ideile mele conservatoare. Dar acum, presat de oponenți, m-am uitat (cu întârziere) la postarea privind situația ortodocșilor români din Ucraina.
La o primă lectură, m-a impresionat neplăcut răceala afectivă, indiferența, lipsa oricărui sentiment de compasiune față de soarta unor frați creștini. Tot ca o primă impresie, atitudinea pare a fi a luiPontius Pilatus cel ce l-a judecat pe Iisus și care deși „n-a găsit nici o vină în Omul Acesta” (Luca 23:4-11) și „știa că din răutate L-au dat (arhiereii și bătrânii poporului iudeu) în mâna lui” (Matei 27:17-18) dupa ce s-a spălat pe mâini înaintea mulțimii zicînd: „Nevinovat sunt de sângele Acestui Drept. Voi veți vedea.” (Matei 27:24) l-a osândit la moarte pe Iisus.
Recitindtextul am constatat că, de fapt, într-o manieră subtilă, se induce subliminal ideea că vina aparține mai ales ortodocșilor români și că reacția autorităților are o justificare.
Voi comenta câteva afirmații:
1. „Preoții comunităților de etnie română din Ucraina nu aparțin de Patriarhia Română / BOR, ci în mod majoritar de Biserica Ortodoxă Ucraineană rămasă în comuniune cu BO Rusă”.
Ce rost are această precizare?
Este vorba de persecuții religioase, de intervenția statului împotriva unei biserici, care funcționează legal, nu de apartenență la Patriarhia Română. Este vorba de preoții ortodocși omorâți, schilodiți în bisericile ortodoxe din Ucraina, de biserici și mănăstiri luate cu asalt, incendiate, de măicuțele și călugării călcați în picioare. După raționamentul domnului Bănescu nu trebuie să reacționăm la persecuțiile celor care nu fac parte din BOR. De exemplu, când ISIS ardea biserici și martiriza preoții și credincioșii creștini (ortodocși și catolici) trebuia să acceptăm? Când fundamentaliștii islamici detonau bombe în sinagogi trebuia să aprobăm? Trebuia să aplaudăm distrugerea locașelor de cult ale altor religii?
Nu, sunt convins că nu acesta a fost mesajul domnului Bănescu. În realitate prin această introducere se induce ideea că în condițiile agresiunii Rusiei, prigoana preoților ortodocși români (care ar putea fi toți oamanii lui Putin) trebuie înțeleasă și de ce nu, acceptată.
2. „Există și o structură ecleziastică ortodoxă (în afară de Biserica Ortodoxă Ucraineană rămasă în comuniune cu BO Rusă n.n.), care și-a declarat independența în relație cu Patriarhia Moscovei și care se manifestă ca autocefală. Patriarhia Moscovei nu a recunoscut ieșirea de sub jurisdicția ei a Bisericii din Ucraina, deci persistă încă la nivel local o ambiguitate, care se va limpezi odată cu sfârșitul războiului.”
De ce a fost necesară această precizare? Să se lase impresia că doar Patriarhia Moscovei nu a recunoscut această „structură ecleziastică ortodoxă”. În realitate, autocefalia a fost recunoscută de Patriarhia Constantinopolului, de Bisericile Ortodoxe din Cipru și Grecia și nerecunoscută de Bisericile Ortodoxe din Bulgaria, Serbia, Polonia. De aceea, chiar dacă se manifestă autocefal, se subordonează canonic Constantinopolului. Și ceea ce se omite să se spună e că în Biserica Ucraineană slujbele se țin exclusiv în limba ucraineană.
Cu toate presiunile guvernamentale, Biserica Ortodoxă Ucraineană rămasă în comuniune cu BO Rusă este majoritară. Potrivit datelor guvernamentale ucrainene, Biserica Ortodoxă Ucraineană avea 7.188 parohii și 4.572 preoți, în timp ce Biserica legată canonic de Moscova avea 12.406 parohii și 10.510 preoți.
Sinodul Bisericii Ortodoxe Române (BOR) a discutat în ședința din 21 februarie 2019 situația creată în rândul ortodocșilor din Ucraina. BOR nu a luat o decizie privind recunoașterea BOU, și a cerut o serie de garanții pentru a dialoga cu aceasta.
„Este necesară obținerea de garanții scrise din partea autorităților bisericești și ale statului ucrainean că identitatea etnică și lingvistică a românilor va fi respectată, precum și că acești ortodocși români vor avea posibilitatea de a se organiza într-un Vicariat Ortodox Român și a cultiva legături spirituale cu Patriarhia Română, spre a fi sprijiniți prin trimiterea de cărți de cult și de teologie în limba lor maternă, adică limba română”, se arată în rezoluția Sinodului BOR.
Menționarea existenței „structurii ecleziastice ortodoxe” (nerecunoscută încă de BOR) de către domnul Bănescu este de a arăta că există o cale simplă de a scăpa de persecuții: trecerea la aceste structuri pe care statul ucrainean le susține. În această cheie trebuie citit și îndemnul „românii de acolo (Ucraina n.n.), inclusiv preoții, au datoria de conștiință să se adecveze în mod înțelept creștin, onest și realist.”
Aparent corect, dar mai trebuia spus că preoții și credincioșii trebuie să aleagă liberi, fără niciun fel de presiune inclusiv din partea statului. Biserica Ortodoxă Română are o experiență tristă legată de intervenția brutală a statului în desființarea și „integrarea” forțată a Bisericii Greco-Catolice, expierență care a lăsat răni, care nu s-au vindecat nici în prezent.
Ader întru totul la mesajul final al postării „Rațiunea supremă a acestei adecvări o constituie adevărul obiectiv probat de crunta realitate imediată, neideologizată, nemanipulată de propaganda celor ce încearcă să justifice, inclusiv religios, războiul și crimele în masă. Această rațiune este cea autentic creștină, nu cea care contrazice Evanghelia lui Hristos în litera și în spiritul ei.”. Problema este dacă Domnul Vasile Bănescutraiește ceea ce afirmă (mai ales partea cu propaganda și ideologia).
În fine, celor care m-au făcut „eretic”; „vândut jidanilor”; „Iuda” le răspund cu un text al ÎPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Crişanei şi Maramureşului, căruia am avut onoarea de a-i înmâna diploma și roba de Doctor Honoris Causa al Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași. Unii poate se recunosc.
„Portretul lui Iuda
Iuda se plimba nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar și prin creștinătate. Isprava lui cea mai mare este aceea ca, dintr’o singură Biserică, a făcut mai multe. Din mai multe a făcut o puzderie. Și continuă s’o facă, prin ceea ce îi este propriu: lăcomie, invidie, orgoliu. Se adaptează ușor, și-a rafinat metodele. Lucrează la lumina nopții și comunică prin unde hertiene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurențial pe piața bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Când nu lucreaza pe furiș, te invită la dialog frățesc. Dacă-l refuzi sau daca te aperi, te pomenești intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.
Cunoaște bine Biblia, are studii universitare, vorbește câteva limbi străine. El știe că Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat și memorat învăţătura lui Iisus. Dacă ar fi avut curăție și talent, putea să scrie o Evanghelie tot atât de bogată ca a lui Matei.
A scris-o postum, în cheia sărutării perverse. Iuda e un excelent teolog, așa cum este și patronul său din Qarantania, care Îi oferea lui Iisus citate din Scriptura.
Iuda e tot atât de zelos printre ai săi, de vreme ce instinctul dezbinării îl mobilizeaza peste tot, oriunde s-ar afla. Partenerul trebuie mai intâi sedus, dominat și numai după aceea nimicit. Iuda își abordează semenul cu grația cobrei care, întâlnind o viperă în junglă, o invită la un dans aerian, fascinant, amețitor, pe durata căruia își calculează cu precizie secunda mușcăturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte”.
sursa foto: wallpapers.com
La sfârșitul anului 2022, cu o discreție suspectă, Comitetul Național de Coordonare a Activităților privind Vaccinarea împotriva SARS-CoV-2 (CNCAV) a postat, pe site-ul RO Vaccinare, un raport de activitate pentru perioada 2020-2022, intitulat „ROVACCINARE MISIUNE ÎNDEPLINITĂ”. Raportul a fost descoperit de presă în ianuarie 2023. Deși acest subiect nu mai face parte dintre preocupările mele, din pură curiozitate l-am citit și pot face câteva comentarii.
Trebuie să remarc de la început concepția și realizarea grafică a Gabrielei Anghel. Dacă mă rezumam doar la acest aspect, raportul m-ar fi convins. Mi-a plăcut mai ales galeria foto din anexe cu „eroii pandemiei”, unii plasați la conducerea diferitelor structuri nemedicale militarizate.
Am făcut însă imprudența de a citi mai mult și atunci au apărut câteva nedumeriri.
În primul rând, ce înseamnă misiune îndeplinită? Pe vremea când erau guralivi, prezenți non-stop în presa scrisă și pe ecranele televizoarelor, membrii CNCAV afirmau că obiectivul lor este de a atinge o rată de vaccinare de 80-90% din populație. Raportul arată că doar… 41,85% din populație s-a vaccinat. Curat misiune îndeplinită…
Apoi, tonul triumfalist al raportului mi-a adus aminte de rapoartele plenarelor de partid (comunist –în vremea când realizam cincinalul în patru ani și jumătate), fapt reflectat și de cuprinsul raportului: Mesajul Președintele României, Excelența Sa Domnul Klaus Werner Iohannis / Mesajul Prim-ministrului României, Domnul Nicolae Ciucă / Mesajul Președintele CNCAV, Domnul col. dr. Valeriu Gheorghiță / Mesajul Secretarului de Stat al MS, Domnul dr. Andrei Baciu / Aspecte de interes general / Organizare și funcționare CNCAV / Principalele activități CNCAV / etc și se încheie cu Propuneri / Concluzii / Calendarul celor mai relevante momente ale campaniei de vaccinare / Analiza preliminară a eficienței vaccinării împotriva COVID-19 în România / Opisul instrucțiunilor emise de către CNCAV / CNCAV – final de mandat.
Lăsând ironia și micile răutăți deoparte, nu putem să nu constatăm două aspecte: toate cifrele (inclusive cele referitoare la reacțiile adverse) se referă în special la perioada 27.12.2020 – 31.12.2021, iar raportul nu conține măcar o dată sintagma etică medicală.
1. Legat de primul aspect, se afirmă că, în intervalul 27.12.2020 – 31.12.2021, au fost raportate peste 40.000 de reacții adverse imediate la peste 19.000 de persoane și 5 decese postvaccin dintre care la 4 s-a infirmat legătura de cauzalitate cu vaccinul și unul este și acum în analiză. Acest număr este doar vârful icebergului. El trebuie multiplicat de 5 până la 9 ori așa cum cum ne arată numeroase cercetări (e drept nu în România). Deși CNCAV se laudă în raport cu implementarea unei platforme on-line de raportare a reacțiilor adverse suspectate pe teritoriul României, destinată vaccinurilor COVID-19 și disponibilă pe site-ul oficial http://www.anm.ro, înca din 28 decembrie 2020 aceasta nu a fost popularizată și de aceea nu a fost cunoscut aproape de loc de public. În toate aparițiile publice, efectele adverse au fost bagatelizate,iar medicii au fost, prin diferite metode, descurajați să le raporteze. Mai mult, nu a existat o monitorizare a persoanelor vaccinate pentru a se depista reacțiile adverse și complicațiile post-vaccinale. Dar și dacă luăm de bune doar cifrele raportate, trebuie să constatăm că a existat o iatrogenie: peste 19.000 de persoane sănătoase s-au îmbolnăvit din cauza unui act medical – vaccinarea. Statistic e puțin, faptic e îngrijorător.
Anul 2022 nu este deloc pomenit. Este și normal, pentru că ar fi trebuit să se vorbească despre consecințele pe termen mediu și lung, despre tromboze, despre creșterea morbidității prin boli autoimmune, despre excesul de mortalitate, despre „epidemia” de moarte subită preponderent la persoane vaccinate și ar fi trebuit să se emită o explicație. Chiar dacă acceptăm că ele nu sunt urmare a vaccinari, ci a infecției cu SARS-CoV-2 (așa numitul long-covid) atunci sintagma că vaccinul este sigur și eficent pe care s-a construit campania publicitara se dovedește a fi falsă.
2. Legat de al doilea aspect, pe tot parcursul raportului nu găsim nicio singură mențiune despre aspectele etice deși cel puțin câteva componente ale strategiei de vaccinare țin de accest domeniu: autonomia persoanei, non-discriminarea și comunicarea și informarea publicului (care potrivit raportului CNCAV „asigură diseminarea către mass-media și populație, ca unică structură abilitată în domeniu, a informațiilor referitoare la evoluția situației privind vaccinarea, acțiunile dispuse pentru gestionarea acesteia și măsurile întreprinse de autorități pentru realizarea vaccinării propriu-zise și pentru monitorizarea reacțiilor adverse”).
Este normală o asemenea abordare atât timp cât specialiștii în bioetică nu au fost consultați. Prima măsura luată de Domnul Ludovic Orban – Prim Ministru în martie 2020 (cu acordul tacit al PSD și ALDE) a fost să notifice la Strasbourg suspendarea aplicării Convenției de la Oviedo – care statua principiile etice în biomedicină.
În Convenție, autonomia este, fără îndoială, „principiul principal” și a fost consolidată prin instituirea „consimțământului informat”
Acest principiu prezuma că oamenii sunt indivizi autonomi, detașați, care acționează rațional în interesul propriu. În definirea autonomiei (și implicit a consimțământului informat) s-a plecat de la opera lui Immanuel Kant, care a susținut că respectul pentru autonomie decurge din „recunoașterea faptului că toate persoanele au o valoare necondiționată și capacitatea de a-și determina propriul destin moral”.
Cu alte cuvinte, respectarea autonomiei pacientului este o obligație absolută, care se exprimă prin faptul că pacientul trebuie să fie informat pentru a putea lua decizii în virtutea propriilor valori pentru că el are dreptul moral de a trăi în conformitate cu propriile valori. Respectul persoanei este fundamentul relației medic-pacient.
A acționa autonom înseamnă a decide pentru tine însuți. Dar ființa umană este o ființa relațională, experiența sa este definită în principal de conexiunea socială încorporată în relații și dinamica puterii. Fiecare act „autonom” are repercusiuni dincolo de factorul de decizie imediat. De aceea, contexte și practici sociale mai largi pot sprijini sau inhiba alegerea individuală. Relația și interdependența sunt în mod incontestabil elemente cheie ale autonomiei, prin urmare recunoașterea, încorporarea și respectarea acestora trebuie să formeze o bază centrală a furnizării asistenței medicale. Esențial pentru a pune în practică aceste deziderate o constituie o informare corectă și exhaustivă a pacientului mai ales cu privire la riscuri într-un limbaj adecvat.Trebuie să existe un acces real la o varietate de opțiuni.
În lucrarea An ethical framework for public health immunisation programs (NSW Public Health Bulletin 23(6) 111-115 https://doi.org/10.1071/NB11045), profesorul David Isaacs prezintă șapte principii etice unanim acceptate, asociate cu implementarea programelor de imunizare. Printre acestea citez „primitorilor de vaccinuri sau părinților sau îngrijitorilor lor li se vor oferi suficiente informații pentru a respecta autonomia și a lua deciziile informate. Măsurile sau stimulentele pentru a participa la programele de imunizare nu trebuie să fie coercitive. Programele de imunizare a sănătății publice depind de încrederea reciprocă, care poate fi amenințată de circumstanțe precum publicitatea excesivă în mass-media”.
Contrar acestor principii, raportul se laudă cu faptul că au avut o publicitate excesivă în mass-media „pentru susținerea acțiunilor de promovare a mesajelor de vaccinare și responsabilizare socială ce prezintă vaccinarea ca fiind soluția optimă pentru ajungerea la o viață normală, într-un mediu favorabil și sigur”. În plus, materialele informative redactate omit datele relevante, nu oferă o imagine echilibrată a eficacității și ignoră incertitudinile; cea mai comună defecțiune a fost aceea de a oferi o imagine supraoptimistă, subliniind beneficiile și nepomenind despre riscurile și efecte secundare. Grav este că și după ce s-a demonstrat că transmisia virusului nu este oprită prin vaccinare, că vaccinații se pot îmbolnăvi și pot transmite virusurile, materialele nu au fost modificate/actualizate și în acest mod s-a pierdut încrederea populației. Nu mai vorbesc despre clipurile publicitare cu intervențiile unor persoane, care nu conțineau nicio informație și cu care se laudă CNCAV. Le-am urmărit din nou și singurul sentiment pe care mi l-au trezit a fost de rușine pentru cei care recitau textele.
Absolut îngrijorător este faptul că, încălcându-se regulile etice, s-a apelat la responsabilitatea socială și individuală, afirmându-se că prin vaccinarea anti-COVID-19 îi vom proteja pe ceilalți; cei care nu se vaccinează sunt cei care nu au sentimente de compasiune, inculți, inconștienți, un adevărat pericol public, care trebuie discriminați, marginalizați, stigmatizați. Deși raportul nu dezvoltă acest aspect, amintiți-vă de luările de poziție din timpurile crizei pandemice. Acest lucru nu a fost specific doar României. Într-un articol, Shaming unvaccinated people has to stop. We’ve turned into an angry mob and it’s getting ugly Rușinarea oamenilor nevaccinați trebuie să înceteze. Ne-am transformat într-o gloată furioasă și devine urât) publicat pe 16 decembrie 2021 in The Conversation UK, Julian Savulescu și Alberto Giubilini, profesori la Oxford, adepți ai vaccinării anti-COVID, condamnă cu vehemență astfel de practici. Ei arătau „Un canal de știri a întocmit o listă de „anti-vaxxeri care au murit din cauza COVID-19. Există rușine și pe rețelele de socializare. De exemplu, un întreg canal Reddit este dedicat batjocoririi oamenilor care mor după ce au refuzat vaccinul. Acest lucru trebuie să înceteze”. Datorită prestigiului profesional ei au determinat autoritățile și medicii britanici să renunțe în raportări la precizarea statutului de vaccinat/nevaccinat. Nu același lucru s-a întâmplat în România.
Raportul recunoaște indirect că informațiile au fost selectate într-o manieră, care sugerează cenzura. Citez „În vaccinarea împotriva COVID-19, am beneficiat de sinteze de monitorizare cu sprijinul RADOR, Ministerului Afacerilor Interne și Ministerului Apărării Naționale, precum și de suportul AFP, agenția acreditată de META (Facebook) pentru fact-checking în România. Reacțiile au fost preluate în mainstream mass-media și au fost realizate mai multe reportaje privind modul de moderare și de combatere a informațiilor false privind vaccinarea împotriva COVID-19. Postări publicate pe pagina #ROVACCINARE De asemenea, prin postările publicate pe pagină am încurajat implicarea comunităților în descurajarea promovării informațiilor false, raportarea acestora prin mecanismele interne ale rețelelor sociale, dar și semnalarea derapajelor medicilor activi în mass-media la Colegiul Medicilor din România și la CNA. În plus, pentru a semnala veridicitatea canalelor oficiale de comunicare online ale CNCAV, am întreprins demersurile necesare pentru verificarea conturilor oficiale din rețelele sociale și am menținut o strânsă legătură cu reprezentanții META pentru Europa. Cu toate aceste eforturi depuse, fenomenul promovării informațiilor false în grupurile și de conturile din România nu a putut fi stopat. Mecanismele interne de verificare a informațiilor ale platformelor sociale nu sunt calibrate și susțin generarea de conținut propriu, indiferent de natura și veridicitatea acestuia. Cele mai multe informații false au fost promovate după anumite intervenții ale unor medici în emisiuni difuzate de mainstream mass-media și anumitor persoane publice fără expertiză în domeniul sănătății publice, cu preponderență la 3 televiziuni din România”.
Ca să înțelegem, caracterul științific și medical al unor opiinii a fost validat de militari, polițiști, ziariști etc., deveniți cu toții experți în pandemii. După mine este însă preferabila opinia unor profesioniști recunoscuți, cu practică medicală adevărată și fără așa-zisa expertiză în sănătatea publică față de cele ale unor birocrați/politruci obedienți și limitați, fără practică medicală, chiar dacă au o așa-zisă expertiză în așa-zisa sănătate publică. Apropos, stimați membri CNCAV, domnul Vasi Rădulescu atât de apreciat și promovat în raport, ce expertiză are?
Raportul nu pomenește nimic de măsurile coercitive și discriminatorii (condiționarea accesului la locul de muncă, în instituțiile de învățământ de vaccinare) sau stimulative (accesul fără testare în locuri publice a celor vaccinați deși aceștia puteau transmite virusul).
Colegiul Medicilor din România, o spun cu tristețe, s-a preocupat mai mult de sancționarea dizidenților decât de protejarea independenței profesionale a medicilor. A tolerat încălcarea dreptului la intimitate a pacienților prin filmările din terapie intensivă, ieșirile stridente ale unor medici gen Imbri sau Oanceași a lăsat impresia că este o anexă a CNCAV.
În sfârșit, cel care are puterea să suporte limbajul de lemn (prăfuit) și siluirea gramaticii limbii române, acela poate să constate că raportul exprimă, din punct de vedere etic, o concepție periculoasă prin care autonomia individuală poate fi anulată de interesul colectiv, determinând diminuarea sau pierderea interesului pentru fiecare pacient și pentru vulnerabilitatea acestuia. Este ceea ce susține sănătatea publică, care în mod greșit este echivalată cu o disciplină medicală când în fapt ea este de domeniul biopoliticii sau mai precis a politicilor publice în sănătate.
În concluzie, raportul este de fapt o confirmare a faptului că lipsa de încredere a populației în vaccinarea anti-COVID nu se datorează anti-vaxxerilor, ci mai ales politicilor autoritare și a jumătăților de adevăr practicate de cei responsabili de gestionarea crizei pandemice. Și așa, din greșeală în greșeală, a ajuns CNCAV la victoria finală. Misiune îndeplinită.
P.S.1. În 2021, am semnalat faptul că atât timp cât vaccinarea este voluntară și nu obligatorie, fiecare persoană vaccinată trebuie să-și dea consimțământul informat potrivit legii române, care nu a fost suspendată. După un timp îndelungat, mi s-a răspuns că fiecare centru de vaccinare are formulare de consimțământ informat. Am văzut astfel de formulare și am constatat că ele nu îndeplinesc toate cerințele. Concentrarea pe aspecte formale a condus la echivalarea în mod greșit a standardului minim administrativ cu standardul etic superior (de respect și înțelegere). Timpul limitat pentru discuție, informația trunchiată și neprezentarea riscurilor se combină și viciază consimțământul informat.
P.S.2. Pentru corecta informare, menționez că nu am fost cenzurat niciodată pe Facebook și nu am fost chemat să fiu analizat la Colegiu. Nu am decât două explicații: fie nu am reprezentat un pericol public, fie s-au abținut de la o confruntare directă. Exclud varianta că poate au constatat că am dreptate.
P.S.3. Am remarcat că a re-apărut la un post TV expertul Jurma, oracolul de la Timișoara. Corelat cu noua isterie televizată declanșată de epidemia de gripă (17 decese în trei săptămâni) și cu ieșirile acelorași profeți ai apocalipsei COVID, pot prognoza că ne așteaptă măsuri absurde din partea guvernanților. Curând îl vom revedea și pe comandantul Raed Arafat în lupta cu periculosul virus gripal.
sursa foto: medicalindependent.ie
Încă de la început, s-a încercat „confiscarea” editării genomului” de către transumanism. În acest sens, merită a prezenta povestea a doi frați.
Scriitorul și filozoful mistic Aldous Leonard Huxley (1894 – 1963) a devenit cunoscut după ce a scris în 1931 și publicat în 1932 celebrul roman științific distopic „Brave New World”. Romanul este plasat într-un viitor, în anul 2540 în care, datorită științei, practic nimeni nu cunoaște violența sau dorința. Dar această lume nouă și curajoasă este și un loc steril, unde oamenii simt rareori dragoste, unde copiii sunt „decantați” în laboratoare și familiile nu mai există, unde fericirea este indusă chimic. Deși există o abundență de conforturi materiale în această lume fictivă, lucrurile pe care oamenii în mod tradițional cred că definesc cel mai bine umanitatea și fac ca viața să merite trăită – dragostea, relațiile apropiate, familia, bucurie – au fost în mare măsură eliminate.
De când s-a publicat cartea, a existat o anxietate considerabilă legată de perspectiva creării unei societăți în care moștenirea genetică a indivizilor ar putea fi manipulată. Editarea genelor a adus viitorul distopic al lui Huxley mult mai aproape, ceea ce înseamnă că implicațiile etice ale unei astfel de lumi trebuie luate în considerare.
Spre deosebire de fratele său Aldous, Sir Julian Sorell Huxley (1887 – 1975) era un ateu, optimist științific, care credea că noile tehnologii le-ar oferi oamenilor oportunități uimitoare de auto-îmbunătățire și creștere, inclusiv capacitatea de a ne direcționa evoluția ca specie. Atributele fizice și psihologice ale unei persoane spunea el, nu vor mai fi supuse loterii capricioase ale naturii. În eseul său, din 1957,„Transhumanism” (un termen inventat de Julian Huxley), el și-a expus ideile, scriind că „specia umană poate, dacă dorește, să se transcende pe sine – nu doar sporadic, un individ aici într-un fel, un individ acolo. într-un alt fel, dar în întregime, ca umanitate”. Odată ce omul și-a pus stăpânire pe destinul biologic, el „s-ar afla în pragul unui nou tip de existență, la fel de diferită de a noastră pe cât este a noastră de cea a omului din Pekin”. Julian Huxley definea transumanismul drept acea situație în care „omul rămâne om, dar se depășește pe sine prin realizarea noilor posibilități ale naturii sale umane”.
Îmbunătățirea umană și tentația nemuriri sunt cel puțin la fel de vechi precum civilizația umană. Oamenii au încercat să-și îmbunătățească capacitățile fizice și mentale de mii de ani, uneori cu succes alteori cu rezultate neconcludente, comice și chiar tragice.Încercarea umanității de a trece dincolo de limitele naturale se îndreaptă la cele mai vechi mituri și povești despre Prometeu, despre Daedalus și Icar, despre Ghilgameș, despre fântana sau pomul vieții, despre tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. În primele capitole ale Genezei, Biblia descrie un incident al îmbunătățirii umane, când Adam și Eva au mâncat fructele din pomul cunoașterii binelui și a răului, deoarece șarpele le-a spus că îi va face „asemeni lui Dumnezeu”. Desigur, în timp ce Adam și Eva au dobândit o nouă conștientizare și auto-înțelegere, acțiunile lor au dus și la alungarea lor din paradis și la intrarea într-o lume mult mai grea, plină de durere, rușine și trudă.
Transumanismul este considerat drept proiectul de modificare a speciei umane. El are rădăcini în gândirea umanistă seculară, dar este mult mai radicală – promovează aplicarea directă a medicinei și tehnologiei pentru a depăși limitele noastre biologice de bază.
Definiția lui Julien Huxley a fost schimbată radical în anii 1980. The Transhumanist Declaration – World Transhumanist Association din 1999 considera transumanismul drept:
1. Mișcarea intelectuală și culturală, care afirmă posibilitatea și dezirabilitatea îmbunătățirii fundamentale a condiției umane prin dezvoltarea tehnologiilor pentru a elimina îmbătrânirea și pentru a spori considerabil capacitățile intelectuale fizice și psihologice ale omului.
2. Studiul ramificațiilor, promisiunilor și potențialelor pericole ale tehnologiilor care ne vor permite să depășim limitările fundamentale ale omului.
Cu toate acestea transumanismul este o mișcare vag definite, care s-a dezvoltat treptat în ultimele trei decenii. Promovează o abordare interdisciplinară pentru înțelegerea și evaluarea oportunităților de îmbunătățire a condiției umane și a organismului uman deschise de progresul tehnologiei. Se acordă atenție atât tehnologiilor actuale, cum ar fi ingineria genetică și tehnologia informației, cât și celor anticipate viitoare, cum ar fi nanotehnologia moleculară și inteligența artificială. De aceea avem mai multe tipuri de abordări.
Ray Kurzweil, în lucrările sale The Age of Spiritual Machines: When Computers Exceed Human Intelligence – 1999, Fantastic Voyage: Live Enough Enough to Live Forever – 2004 și The Singularity Is Near – 2005, afirma că viitorul este al hibrizilor om/cyborg/inteligența artificială încât tehnologia ne va permite evadarea din biologia umană. Se proiectează o ruptură radicală față de umanitate și istoria umană, astfel încât formele superioare ale inteligenței mașinilor vor prelua și vor fi o forță independentă în univers, transcenzând condiția umană, inclusiv moștenirea evolutivă a unui corp biologic și făcând oamenii sa devina învechiți. Astfel, inteligența umană, care are ca rezultat controlul și modificarea naturii prin știință și tehnologie, devine parte a unui destin non-uman. În aceste cazuri, transumanismul rupe de rădăcinile sale umaniste. După ce oamenii creează IA reală, scrie Kurzweil „materia și energia din vecinătatea noastră vor deveni infuzate cu inteligența, cunoașterea, creativitatea, frumusețea și inteligența emoțională (abilitatea de a iubi, de exemplu) a civilizației noastre om-mașină. Civilizația noastră se va extinde apoi în exterior, transformând toată materia și energia proastă pe care o întâlnim în materie și energie sublim inteligente – transcendentă” (The Singularity Is Near 2005, p.389).
Kurzweil nu este singurul care crede că suntem în pragul unei ere în care ființele umane își vor putea direcționa propria evoluție. „Cred că acum asistăm la începutul unei schimbări de paradigmă în inginerie, științe și științe umaniste”, spune Natasha Vita-More, președintele consiliului de administrație al Humanity+, care împreună cu soțul ei, filosoful Max More, au ajutat la înființarea mișcării transumaniste în Statele Unite. În viitor, prezice Vita-More, corpurile noastre vor fi schimbate radical prin îmbunătățiri biologice și bazate pe mașini, dar viața noastră senzorială fundamentală – acea parte din noi care atinge, aude și vede lumea – va rămâne intactă. Cu toate acestea, ea își imaginează și ceva ce ea numește o proteză pentru întregul corp, care, împreună cu conștiința noastră încărcată într-un computer, va acționa ca o copie de rezervă sau o copie a noastră în cazul în care murim. „Acesta va fi o modalitate de a ne asigura supraviețuirea personală dacă se întâmplă ceva cu corpurile noastre”, (Vita-More, Natasha, Technoscience, transhumanism, telos în Nathalie Gontier, Andy Lock, and Chris Sinha (eds) The Oxford Handbook of Human Symbolic Evolution Oxford Academic, 2021).
Pentru gerontologul Aubrey David Nicholas Jasper de Gray, autorul cărții The Mitochondrial Free Radical Theory of Aging și coautor al cărții Ending Aging, importante pentru transumanism sunt terapiile anti-îmbătrânire care trebuie să atingă „viteza de evadare a longevității” și care ne pot face chiar nemuritori.
Nick Bostrom este cel mai cunoscut etician care apără moralitatea și raționalitatea îmbunătățirii biotehnologice. Pentru el o valoare transumanistă de bază este explorarea tărâmului post-uman”. Gama de gânduri, sentimente, experiențe și activități, care sunt accesibile organismelor umane constituie probabil doar o mică parte din ceea ce este posibil. Nu există niciun motiv să credem că modul de a fi uman este mai liber de limitările impuse de natura noastră biologică decât sunt modurile de a fi ale altor animale. Așa cum cimpanzeilor le lipsește capacitatea de a înțelege cum este să fii om, la fel ne lipsește capacitatea practică de a ne forma o înțelegere intuitivă realistă a ceea ce ar fi să fii post-uman. Putem concepe ființe, care sunt mult mai inteligente decât noi, care pot citi cărți în câteva secunde, care sunt filosofi mult mai străluciți decât noi, care pot crea opere de artă, care, chiar dacă le-am putea înțelege doar la cel mai superficial nivel, ar fi să ne pară niște capodopere minunate. Ne putem imagina iubirea, care este mai puternică, mai pură și mai sigură decât a găzduit-o până acum orice ființă umană. Intuițiile noastre de zi cu zi despre valori sunt constrânse de îngustimea experienței noastre și de limitările puterilor noastre de imaginație. Ar trebui să lăsăm loc în gândirea noastră pentru posibilitatea ca, pe măsură ce ne dezvoltăm capacități mai mari, să ajungem să descoperim valori care ne vor părea ca fiind de un ordin mult mai înalt decât cele pe care le putem realiza ca ființe umane biologice neamplificate”. Bostron afirma și moralitatea ingineriei genetice a liniei germinale umane. După ce acceptă că există riscul ca selecția genelor copiilor și acțiunea de a crea așa-numiții bebeluși de designer va corupe părinții, care vor ajunge să-și vadă copiii ca simple produse și vor evalua descendenții conform standardelor de control al calității, (iar acest lucru va submina idealul etic al acceptării necondiționate a copiilor, indiferent de abilitățile și trăsăturile lor) el afirma că exista posibilitatea ca îmbunătățirile liniei germinale să conduca la mai multă dragoste și dedicare parentală. Unor mame și tați le poate fi mai ușor să iubească un copil care, datorită îmbunătățirilor, este strălucitor, frumos, sănătos și fericit. (Nick Bostrom, Human Genetic Enhancements: A Transhumanist Perspective (2003) Journal of Value Inquiry, Vol. 37, No. 4).
Chris Willmott publică progresele științifice în intervenții genetice plauzibile pentru evoluția dirijată a oamenilor. În evoluții separate, inovațiile electromecanice, inclusiv miniaturizarea componentelor și îmbunătățirile materialelor biocompatibile, au înregistrat progrese în interfețele creier-mașină (IMC), care potențează o dimensiune cibernetică, în care dispozitivele mecanice ar fi sub controlul direct al minții. (Chris Willmott The science of transhumanism: Are we nearly there? Mètode Science Studies Journal, núm. 12, pp. 161-167, 2022). Dezvoltarea interfețelor creier-mașină este un domeniu de interes activ pentru antreprenorul Elon Musk (Waldert S. Invasive vs. non-invasive neuronal signals for brain-machine interfaces: Will one prevail? Frontiers in Neuroscience, 2016. 10, 295). Compania sa Neuralink este una dintre numeroasele organizații raportate a fi aproape de testele umane ale IMC. Miniaturizarea a fost o prioritate de top, cu firele în care electrozii pentru IMC Neuralink sunt împachetați aparent atât de mici încât este nevoie de un robot specializat pentru a-i poziționa în creierul primitorului, evitând în același timp deteriorarea vaselor de sânge. Criticii au susținut că cronologia promovată de Musk este nerealistă și că el nu ia suficientă notă de dificultățile fundamentale, cum ar fi arhitectura unică a creierului fiecărei persoane (Corbyn Z. Are brain implants the future of thinking? The Guardian 2019, September 22).
În fine, James Hughes în Citizen Cyborg: Why Democratic Societies Must Respond to the Redesigned Human of the Future (2004) imaginează o democrație armonioasă a celor îmbunătățiți și a celor ne- îmbunătățiți.
Susținătorii viziunii transumaniste sunt uniți de o singură idee – nu există motive pentru a ne abține de la îmbunătățirea performanțelor fizice, intelectuale și chiar a longevității.
Există o opoziție semnificativă științifică, filozofică, etică și religioasă față de transumanism. Mulți gânditori din diferite discipline și tradiții de credință se îngrijorează că schimbările radicale vor duce la ființe care nu mai sunt nici fizic, nici psihologic, nici spiritual oameni. Chiar și îmbunătățirile minore, spun criticii, pot ajunge să facă mai mult rău decât bine. De exemplu, susțin ei, celor cu îmbunătățiri le poate lipsi empatia și compasiunea pentru cei care nu au ales sau nu își permit aceste noi tehnologii. Transumanismul,spun ei, ar putea foarte bine să creeze un decalaj și mai mare între cei care au și cei care nu au și să conducă la noi tipuri de exploatare sau chiar sclavie. Opozanții viziunii transumaniste afirmă că omul nu se poate constitui într-un demiurge; evoluția care ne-a modelat de-a lungul mileniilor nu poate fi perturbată decat cu riscul de a ne pierde umanitatea. În notița anterioară, am arătat argumentele folosite de Nicholas Agar în Humanity’s End: Why We Should Reject, Radical Enhancement, (MIT Press, 2010) pentru a desființa viziunea roz pe care o vântură transumaniștii. În 2019, el adaugă argumentul fericirii. „Fericirea se găsește și în limite”, spune Agar. „Sunt lucruri pe care le prețuiesc și de care sunt mândru în viața mea, cum ar fi cartea mea recentă. Dar cum pot aprecia scrierea cărții mele dacă am fost îmbunătățit din punct de vedere cognitiv și să fac așa ceva devine mult mai ușor?”.
Mendez și Cook scriau în 2021 „Proiectul transumanist de remodelare a ființelor umane prin promovarea îmbunătățirii lor prin inovații tehnologice are o agendă largă. Genetica și etica sunt folosite pentru a evalua pretențiile programului transumanist de îmbunătățire umană. Se ajunge la concluzia că programul transumanist este susținut de un număr mare de ipoteze, mai degrabă decât de dovezi suficiente”. (Mendz GL, Cook M. Transhumanist Genetic Enhancement: Creation of a ‘New Man’ Through Technological Innovation. New Bioeth. 2021 Jun; 27, 105-126).
În contextul transumanismului, va accepta societatea pe cei care sunt sau vor alege să rămână „diferiți”? Vor mai putea oamenii să ia decizii autonome pe baza propriilor valori (cum ar fi a nu vrea să „se joace de-a Dumnezeu” sau a nu vrea să se amestece în natură după propria voință)? Riscă aceste persoane să fie excluse de la anumite beneficii sociale, asistență medicală sau instructivă/pregatire, dacă nu acceptă oferte de transformare? Într-un articol al lui Annas et al., modificarea genetică a liniei germinale este descrisă ca o „crimă împotriva umanității”, deoarece schimbă fundamentul speciei umane și, prin urmare, amenință drepturile omului (Annas GJ, Andrews LB, Isasi RM. Protecting the endangered human: toward an international treaty prohibiting cloning and inheritable alterations. Am J Law Med. 2002; 28(2–3):151–78).
Scopul transumanismului nu este de a trata/preveni o afecțiune sau de ameliorare a durerii, ci de modificarea uneia sau mai multor gene pentru a le conferi proprietăți superioare și pentru a dota primitorul cu capacități noi și extraordinare. Ar trebui să ne dorim sau ar trebui să ne facem griji pentru asta? Deși progresul științei și capacitatea noastră în viitorul apropiat de a vindeca sau chiar de a eradica boli genetice grave sunt binevenite, nu trebuie să cădem în viziunea nebună a transumanismului (Francis Galibert, Transhumanism: a dangerous and unacceptable project, Journal of Translational Science, January 2018).
Transumanismul face parte din setul mai larg de postumanisme începute în epoca Iluminismului, care au distrus conjuncția comună dintre persoană și om – adică a unei entități ale cărei demnitate și drepturi au fost bazate pe o noțiune de conștiință, care punea accent pe conștiința de sine, rațiune și capacitatea de a vorbi și de a acționa liber.
(va urma)
sursa foto: churchandstate.org.uk
Vasile Astărăstoae 