Publicat în drepturile omului, educație, etică medicală

Moartea „bună” (I)

În 1959, filozoful și psihiatrul Viktor Emil Frankl (1905 – 1997), părintele logoterapiei și „profetul sensului vieții”, a lansat conceptul „triada tragică”. Potrivit lui Frankl, faptele universale ale vieții sunt suferința, moartea și vinovăția (existențială). Suferința trebuie înțeleasă ca o reacție la ceva care provoacă nu numai durere fizică, dar și/sau durere mentală, emoțională sau morală. În acest context, au fost reluate discuțiile despre „moartea bună”; „moartea ușoară” și afirmarea eutanasiei ca o soluție acceptabilă și fără alternativă. Lucrurile nu stau așa: există o alternativă și aceasta este îngrijirea paliativă.

Experții, în sănătate, declarau (la sfârșitul secolului XX) că, odată cu creșterea duratei de viață, se așteptă la o viață sănătoasă prelungită, urmată de o perioadă scurtă de boală și moarte rapidă. La fel ca și în cazul actualei pandemii, ei s-au înșelat. Realitatea a fost cu totul alta – odată cu creșterea duratei de viață, paradigma în sănătate s-a schimbat (prin creșterea morbidității prin boli cronice), perioada bolii cronice a fost  prelungită semnificativ, urmată de moartea mai lentă și dureroasă.

Îngrijirea paliativă este oferită celor a căror suferință poate fi ameliorată prin îngrijiri speciale. Îngrijirea paliativă încearcă să reducă suferința, care crește și mai mult aproape de sfârșitul vieții. Omul este o ființă care trebuie respectată; prin urmare, calitatea morții ar trebui să fie la fel de apreciată ca și calitatea vieții. În îngrijirile paliative, obiectivul este să lase pacientul să-și păstreze demnitatea și speranța cât timp este în viață. După aceea, când va veni momentul, moartea ar trebui să fie pașnică, fără durere și fără nicio suferință. Dacă pacientul poate fi înconjurat de cei dragi și a avut timp să-și ia rămas bun, este cu atât mai bine. După părerea specialiștilor, locul ideal pentru aplicarea demersului paliativ este acasă la bolnav, în mediul său familial și familiar. În zilele noastre, datorită condițiilor socio-economice, îngrijirea unor pacienți poate fi făcută și în instituții de asistență medicală sau socială. Indiferent de locul aplicării tratamentului paliativ, trebuie să reținem că pacienții aflați în aceasta situație au dreptul la confort psihic și somatic, au dreptul la respect și ei au „dreptul la afecțiune și umanism”.

Organizația Mondială a Sănătații explică îngrijirea paliativă drept abordarea care îmbunătățește calitatea vieții atât pacientilor, cât și a familiior acestora, pe perioada confruntării cu problemele ascociate bolilor cronice incurabile, prin prevenția și ușurarea suferințelor, identificând timpuriu, evaluând și tratând impecabil durerea, precum și alte probleme de ordin fizic, psihosocial și spiritual.

Sacralitatea vieții conduce la o datorie/obligație: să păstrăm și să prelungim viața – viața umană. Dacă însă numai conservarea vieții va rămâne scopul, atunci suferința de la sfârșitul vieții va fi prelungită și va prelungi procesul de moarte dureroasă. Fetișul suprem – așa cum a fost recunoscut în urmă cu mulți ani de Ivan Illich – este ideea „vieții” în sine ca obiect de manipulare, o idee relativ nouă și periculoasă în istoria modernității. Fetișizarea vieții – o viață păstrată, prelungită, îmbunătățită cu orice preț  și înafara spiritualității religioase șterge orice posibilitate de etică socială. De aceea calitatea morții ar trebui să apreciată în aceeași măsură cu calitatea vieții.

Moartea apare în multe chipuri. Pentru unii, este o ușurare a durerii și suferințelor cronice. Pentru alții, poate fi bruscă și neașteptata. În fine, ar putea fi traumatică psihic, șocantă.

„Moartea este individuală. O persoană poate dori doar patul și câinele său în momentul morții. O alta ar putea dori să fie la plajă.  O altă persoană poate dori o zi fără nici o durere care sa fie ziua morții… Eu mi-aș dori un medic care nu este doar un doctor talentat, ci și un pic metafizician. Cineva care poate trata trupul și sufletul”. Anatole Paul Broyard (1920 – 1990).

Medicina paliativă acceptă moartea (care face parte din natura umană) ca pe un fenomen normal și o tratează ca pe un proces și nu ca pe un moment. Ea se axează pe îngrijire, comunicare, asistență spirituală mai degrabă decât pe intervenția și tratamentul, care domină medicina obișnuită. Acest tip de îngrijire se referă mai degrabă la calitatea vieții decât la durata acesteia. În acest context, scopul de bază este de a efectua practici pentru a ușura pacientul într-un mod care nu ridică nicio suspiciune etică. În acest cadru, se poate spune că îngrijirea paliativă este o cerință a datoriei medicului de a ajuta.

Îngrijirea pacientului nu trebuie definită doar prin proceduri medicale; sistemele sociale, culturale, economice și de credință sunt, de asemenea, componentele importante. Cu alte cuvinte, îngrijirile paliative trebuie adaptate la condiția pacientului, la valorile și credința acestuia.

Deși expuse la aceeași angoasă, virtutea și viciu nu sunt același lucru. Căci așa cum același foc face ca aurul să strălucească puternic el face și zgura să se afume… Deci diferența materială o face, nu ce boli sunt suferite, ci ce fel de om le suferă. Căci, agitat cu aceeași mișcare, noroiul din mlastină expiră o duhoare oribilă, iar unguentul emite un miros parfumat Sf. Augustin (Cetatea lui Dumnezeu).

Îngrijirea la sfârșitul vieții este atât o provocare medicală, cât și o provocare etică. Etica și îngrijirea paliativă se întâlnesc în rezolvarea  unor probleme vitale: „moartea cea bună”, sedarea la sfârșitul vieții, cererile de eutanasie, tratamentul inutil și rolul cercetării. Etica este o parte integrantă a medicinei paliative și se concentrează pe problemele morale legate de sfârșitul vieții. Valorile, care trebuiec avute în vedere, sunt viața, demnitatea, adevărul/onestitatea, iar principiile sunt cele unanim acceptate, și anume:

  • Autonomia – pacientul are dreptul să aleagă sau să refuze tratamentul;
  • Non-maleficență – primum non nocere (să nu provoci un rău);
  • Beneficiență – să acționeze în interesul pacientului;
  • Justiția – distribuirea echitabilă a resurselor de sănătate.

Dilemele etice apar când există conflicte între valori.

Medicalizarea și secularizarea îngrijirilor paliative a creat o tensiune în cadrul societății. Aparentul paradox al acceptării morții, dar negarea dreptului de a muri, a fost explorat dintr-o perspectivă a „autonomiei”, care face distincția între respectarea autonomiei ca revendicare a libertății individuale și drepturile care se nasc din autonomie.

(va urma)

P.S.1. Viața luiViktor Emil Frankl a fost sub zodia „triadei tragice”. În 1942, la doar nouă luni după căsătorie, Frankl și familia sa au fost trimiși în lagărul de concentrare Theresienstadt. Tatăl său a murit acolo de foame și pneumonie. În 1944, Frankl și membrii familiei, care au supraviețuit, au fost duși la Auschwitz, unde mama și fratele său au fost gazați. Soția sa a murit mai târziu de tifos, la Bergen-Belsen. Frankl a petrecut în total trei ani în patru lagăre de concentrare diferite. Sunt lucruri pe care noi trebuie să le știm și mai ales nu trebuie să le uităm.

P.S.2. Atacurile nedrepte și neargumentate la adresa IPS. Teodosie (și a altor prelați) sunt expresia unui curent „progresist”, care dorește să „modernizeze” Ortodoxia și să dea Cezarului ceea ce este al lui Dumnezeu. Atenție, acest „modernism” a condus în Europa Occidentală la o Biserică bogată material, dar săracă în credincioși.

sursă foto: wikipedia.org/ Florence Nightingale a fost precursoarea serviciului sanitar modern. Florence Nightingale a fost nu numai prima infirmieră modernă, dar și un statistician important.

Publicat în drepturile omului, etică medicală

Canibalismul medical (II)

Am arătat că unii antropologi și bioeticeni consideră transplantul de organe o forma de canibalismul medical modern. Există, legat de acest subiect, o altă problemă, dificil de controlat și încă nerezolvată: raportul cerere/ofertă de organe (numărul limitat de donatori comparativ cu numărul potențialilor primitori). De exemplu, în SUA erau 107.000 persoane pe lista de așteptare (în februarie 2021) la 39.719 transplanturi efectuate în 2019 și, respectiv, 39.070 în 2020. Lipsa de organe a dus la dezvoltarea comerțului internațional cu organe. Noile piețe „biologice” s-ar supune regulilor celor patru C:

  1. Consum – condițiile care permit etic să se consume părțile corpului celuilalt (viu sau mort);
  2. Consimțământ informat – în recrutarea persoanelor în calitate donator de organe și surse convenabile de materiale medicale proaspete și nereproductibile;
  3. Constrângere sacrificiu/dăruire corporală pentru a îndeplini nevoile altruiste sau de supraviețuire economică?
  4. Commodities/mărfuri – reguli care țin de fragmentarea corpului, vânzarea și distribuția părților sale (adaptat după Philippe Steiner, 2017).

Comerțul internațional cu organe nu mai reprezintă situații sporadice, iar vânzarea ilegală de organe reprezintă o veritabilă industrie, care vehiculează sume enorme. Global Observatory on Donation and Transplantation și OMS estimează că 10%-30% dintre transplanturi au fost realizate în contextul traficului ilegal de organe.

Putem vorbi de o antropologie a răului?

Răul nu a fost mult timp un subiect pentru antropologi, cu excepția referirilor la vrăjitoarele africane sau la șamanii întunecați amazonieni. Atrocitățile celui De-al II-lea Război Mondial, Holocaustului și abuzurile ulterioare au determinat pe mulți oameni de știință să abordeze acest domeniu. S-a fundamentat o adevărată fenomenologie a răului grație lucrărilor lui Paul Ricoeur (The Symbolism of Evil, 1967), David Parkin (The Anthropology of Evil, 1991) sau Ervin Staub (The Roots of Evil – The Origins of Genocide and Other Group Violence, 1992). Antropologii sugerează că unele forme de jefuire a corpului pot fi asimilate crimelor de război, atunci când corpul inamicului, teroristului, deținutului sau al cetățeanului „subuman” (cu dizabilități) este utilizate ca sursă de organe, os, piele și țesuturi. Majoritatea cazurilor de jefuire se încadrează însă în paradigma crimini di pace, în care violența necesită complicitatea birocraților de stat, chirurgi, administratori de spitale, polițiști, ofițeri de imigrare etc. (Franco Basaglia, 1987). Lawrence Cohen, în The Other Kidney about the nature of immunosuppression and its accompanying global traffic in organs for transplant și în Where It Hurts: Indian Material for an Ethics of Organ Transplantation, se referă la „o etică a părților”: istorii parțiale, părți din adevăruri și, acum, se pare corpuri divizibile în care organele detașate apar ca mărfuri, obiecte fetișizate ale dorinței și ale consumului.

Răul se manifestă în materia transplantului prin turismul de transplant și traficul ilegal de organe. Iată mărturia unui „turist”, care a „călătorit” în Europa de Est pentru a cumpăra un rinichi de la un țăran: „De ce ar trebui să aștept ani de zile pentru un rinichi de la cineva care a fost victima într-un accident de mașină, fixat sub mașină timp de mai multe ore, adus apoi în stare mizerabilă în UPU și numai atunci, după toate acele traume, ar fi pus acel organ în mine? Organul respectiv nu va fi bun! Sau, și mai rău, aș putea obține organul unei persoane în vârstă, al unui alcoolic sau al unei persoane care a murit din cauza unui accident vascular cerebral. Rinichiul acela este epuizat! Este mult mai bine să obții un rinichi de la un bărbat sănătos, care să poată beneficia și de banii pe care mi-i permit să-i plătesc. Unde m-am dus, oamenii erau atât de săraci încât nici nu aveau pâine de mâncat. Ai idee despre ce înseamnă o mie, să nu mai vorbim de cinci mii de dolari, pentru un țăran?” (cit. din Terry O. Adido în Transplant Tourism, 2018). Diverse companii de turism medical au promovat pachete de transplant de renal în Filipine sau China pentru pacienții internaționali, care puteau sa le achiziționeze la prețul de 65.000 – 80.000 $ (Leigh Turner, 2008). Donatorii primeau 200-400$ sau nimic. La Summitul de la Istanbul privind traficul de organe (2008), unde au participat 150 de reprezentanți ai organismelor științifice și medicale din 78 de țări, unul dintre convocatori, F. Delmonico, a arătat un diapozitiv cu câțiva tineri filipinezi foarte subțiri, aliniați, afișându-și „rana sacră” – cicatricea de la recoltarea de rinichi (Delmonico, 2009). Fluxul de organe, țesuturi și părți ale corpului urmează rutele: de la sud la nord, de la a treia la prima lume, de la sărac la bogat, din Pakistan, Filipine, Bolivia, Brazilia, Irak, Republica Moldova, Peru, China, Turcia, Columbia etc. către Australia, Canada, Israel, Japonia, Oman, Arabia Saudită, SUA etc. (Organ Watch, 2017).

Consecințele traficului ilegal cu organe pot fi devastatoare atât pentru donator, cât și pentru primitor. În rândul beneficiarilor transplantului de organe traficate ilegal, se înregistrează o rată mai mare a complicațiilor medicale de la transmiterea HIV și a virusurilor hepatitei B și C, până la deces. Supraviețuirea beneficiarilor este concordantă cu rezultatele locale și nu cu standardele internaționale. Donatorii de organe, pe piața ilegală, sunt expuși la abuz, fraudă și coerciție, în condițiile în care motivația celor mai mulți dintre ei este sărăcia.

Magnitudinea fenomenului a determinat o reacție internațională. Au fost adoptate o serie de documente pentru a jugula turismul și traficul de organe între care: Convenția ONU contra CIO (Criminalitatea Internațională Organizată) care include în definiția sa privind exploatarea umană și prelevarea de organe în (cu) scop lucrativ (comercial); Consiliul Europei prin Convenția privind Drepturile Omului în Biomedicina (Convenția de la Oviedo) și Protocolului Adițional relativ la transplantul de organe și de țesut de origine umană (2002) interzice explicit traficul de organe și de țesuturi de origine umană; Recomandarea 1611/ 2003 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind traficul de organe în Europa – organele corpului uman, cu diversele elemente ale sale, nu pot face obiectul unui beneficiu material; Rezoluția (78)29/2004 al Comitetului de Miniștri – corpul uman, cu diversele elemente ale sale, nu poate fi comercializat; Declarația de la Istanbul – 2008; Protocolul Națiunilor Unite pentru prevenire, suprimare și pedepsirea traficul de persoane (denumit Protocolul ONU privind traficul de persoane) (UNODC 2000; UNODC 2008) etc.

Rezultatele au fost dezamăgitoare. Astfel, în China – numărul transplanturilor, cu organe recoltate de la prizonierii executați în 2006, este estimat la 8.000 (Budiani-Saberi & Delmonico, 2008). S-a semnalat recoltarea forțată de rinichi de la deținuți pentru a fi transplantați la britanici (Budiani-Saberi & Columb, 2013). Au fost raportate: în Africa de Sud – peste 100 de transplanturi ilegale de rinichi la Spitalul St. Augustine (în 2001 și 2002); în India (2002) – 1.972 de cazuri de transplanturi ilegale de organe evaluate la aproximativ 32.000.000$. Rețele de transplanturi ilegale existau în India, Israel, Brazilia, Africa de Sud, Ucraina, Kosovo și Statele Unite (Scheper-Hughes 2011, Hansen & Sole 2011). Execuții de către ISIS urmate de recoltarea organelor pentru transplant au fost reclamate în martie 2015. Acestea sunt doar câteva exemple și constituie doar vârful icebergului.

Apare întrebarea firească: Dacă toate țările pedepsesc traficul de organe, cum se face că el se extinde? Răspunsul este simplu: traficul de organe, fiind o activitate ultraprofitabilă este protejat tacit de unele state și organizații. În mijlocul reajustărilor neoliberale ale noii economii globale, a existat o epuizare rapidă a valorilor tradiționale și umaniste. Apar noi relații între capital și muncă, organisme și stat, cetățenie și incluziune/ excludere socială și medicală. Un capitalism global și „democratic” triumfător a eliberat un apetit vorace pentru corpurile necesare consumului medical intern și internațional. Așa cum se practică astăzi, în multe contexte globale, aceste noi tranzacții de achiziție de organe sunt un amestec de altruism și comerț; de știință, magie și vrăjitorie; de cadouri, troc și furt; de voluntarism și constrângere. Dovada, că traficul cu organe este o infracțiune protejată, este faptul că în ciuda mai multor procese în Africa de Sud, Brazilia, Kosovo, India, Moldova, Ucraina, SUA și Israel, cei condamnați au fost doar intermediarii, brokerii sau recrutorii. Cei invulnerabili sunt chirurgii, funcționarii guvernamentali și turiștii internaționali de transplant – care sunt dispuși să plătească până la 200.000 de dolari pentru un transplant ilicit, din care vânzătorul anonim dintr-o țară îndepărtată ar putea primi câteva sute/ mii de dolari sau nimic și care este trimis acasă înșelat, slab, cu dureri profunde. În zeci de articole, Nancy Scheper-Hughes (între 2000 și 2017) a descris pe larg aspectele criminale ale traficului de oameni pentru organele și țesuturile lor de unică folosință. Într-un efort de a atrage atenția, a folosit un limbaj puternic, descriind piețele bio-produselor umane ca „neo-canibalism”, „bio-poftă”, „furt de corp” și, chiar “bio-terorism ”. A numit chirurgii implicați în transplanturi ilicite „tâlhari”, „vulturi consumatori de hoituri” și „mafioți”, iar pe recrutorii locali „hiene”, „vânători de organe”. A descris pe cumpărătoriituriști, ca fiind deficienți din punct de vedere etic, neavând nicio reținere (în dorinta de a se ajuta) să închirieze pântecele mamelor surogat, să cumpere ovocitele și / sau embrionii luați din alte corpuri sau rinichii, tratând pe „furnizori” ca și cum ar fi obiecte. Iată doar două titluri „Traficul de persoane la nivel mondial – o crimă protejată” (Scheper-Hughes, 2015) și „Neo-canibalism, furt de organe și necropolitică militar-biomedicală” (Scheper-Hughes, 2017).

În concluzie, transplantul de organe poate fi în același timp o intervenție eficientă, o formă de canibalism medical și o afacere profitabilă. Chirurgia transplantului a reconceptualizat relațiile sociale dintre sine și celălalt, individ și societate, a redefinit semnificațiile real / ireal, văzut / nevăzut, viață / moarte, corp / cadavru, persoană / nonpersonă, zvonuri / ficțiune / fapte. De aceea sunt încă necesare dezbateri reale purtate de chirurgi, bio-eticieni, preoți, antropologi, juriști și economiști pentru a păstra și amplifica latura terapeutică – umanistă și altruistă.

P.S. Există o oarecare analogie cu strategiile din actuala pandemie și politicile vaccinului, dar această apropiere trebuie făcută cu prudență. Ea poate fi reținută mai ales în ceea ce privește necesitatea unor dezbateri reale, fără patimă, fără partizanat și, mai ales, fără accente propagandistice.

sursa foto: saatchiart.com – Good and Evil (1996) by Andrej Vystropov

Publicat în drepturile omului, etică medicală

Canibalismul medical (I)

Publicarea în 1979 a cărții lui Jacques AttaliL’Ordre Cannibale: Vie et Mort de la Médicine” a trezit vii reacții mai ales în lumea medicală. Criticii vehemenți au contestat mai ales relația între medicină / medicament și un subiect tabu în societatea contemporană – canibalismul. Dar această legătură există de milenii.

Canibalismul medical este consumul sau utilizarea corpului uman, mort sau viu, pentru tratarea bolilor. Utilizarea farmacologică a părților și fluidelor corpului uman pleca de la credința că, dacă corpul uman este capabil să se vindece singur, poate ajuta și la vindecarea unui alt corp uman. Canibalismul medical este întâlnit în culturile antice mesopotanice, egiptene, chineze, iudaice, greco-romane etc. În China, în timpul dinastiilor Tang și Ming, existau practicile ko-ku și ko-kan. Ko-ku se referă la practica de a tăia carnea de pe coapsa sau piciorul fiului viu și de a hrăni părintele bolnav. Ko-kan este aceeași practică, dar se adăuga o parte din ficat excizat. În anii 700, medicul Ch’en Tsang-ch’i a devenit primul medic chinez, care a prescris carne umană (Rhodes, M. 2020). În Egiptul antic, canibalismul medical a început odată cu exploatarea mumiilor. Conducătorii egipteni, dar și mulți oameni din popor utilizau extractul sau praful din mumii ca pe un panaceu și își tratau infecțiile parazitare prin scăldat în sânge uman (Sugg, R. 2008). Plinius scrie despre consumul de sânge ca leac pentru epilepsie. Scăldatul în sânge uman a fost o rețetă utilizată frecvent în tratamentul pacienților care sufereau de lepră. Sute de ani, cu vârf în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, mulți europeni, inclusiv regi, nobili, preoți și oameni de știință, au ingerat în mod curent remedii, care conțin oase umane, sânge și grăsimi ca medicamente pentru orice, de la dureri de cap la epilepsie (De Bess Lovejoy, 2016; Ionescu d. 2020) Cererea europeană de mumii egiptene a crescut semnificativ în secolul al XV-lea. Ambroise Paré recomanda pudra din mumii împotriva vânătăilor. Cele mai multe „materii prime” pentru practică provin din mumii furate din mormintele egiptene, din locurile de înmormântare, de la locurile de execuție (fiind un drept al călăilor de a le comercializa). În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, „grăsimea omului” a devenit foarte solicitată (Cohut, M. 2020). Paracelsus a preferat „puterea” de la mai multe cadavre „proaspete”. În anii 1600, medicul paracelsian Oswald Crollius a furnizat instrucțiuni detaliate pentru prepararea mumiei farmaceutice, care presupunea obținerea cadavrului unui bărbat cu părul roșu de cel puțin 24 de ani, care a murit într-o „moarte nefirească”, cel mai preferabil spânzurat sau spart pe roată (Rhodes, M. 2020; Brinker, H. 2020). Sir Theodore Turquet de Mayerne – medic al mai multor regi englezi și francezi, precum și al lui Oliver Cromwell – a recomandat o tinctură calmantă din opiu și grăsime umană (De Bess Lovejoy, 2016). Exemplele pot continua (cu exemple din Europa sau alte continente), deoarece antropologii și istoricii au scris și scriu tomuri întregi despre canibalismul medical.

În zilele noastre, unii antropologi și bioeticeni consideră că modalitatea prin care canibalismul medical continuă este sub forma transplanturilor de organe.

Transplantul de organe este o manevră terapeutică și constă în înlocuirea unui țesut sau organ bolnav cu un alt țesut ori organ sănătos preluat de la un donator.

Istoria transplatului se întinde pe parcursul a peste a o sută de ani. Astfel: 1902 – primul autotransplant renal; 1906 – primul xenotransplant; 1954 – transplant renal între gemeni monozigoți; 1962 – transplant renal de la donator decedat; 1963 – transplant de ficat și plămân de la donator decedat; 1966 – transplant de pancreas de la donator decedat; 1967 – transplant de cord (după Machado, 2007). Transplantul de organe a prelungit viața a milioane de oameni și acest lucru nu poate fi contestat. În același timp, a fost generator de conflicte etice, unele nerezolvate nici în prezent.

Discursul bioetic despre transplantul de organe acoperă o gamă largă de subiecte (de la consimțământ, echitate până la „turismul de transplant” și „comerțul cu organe”). Există tensiuni, conflicte și ambiguități referitoare la statutul corpului uman. În corpul destinatarului, apare un spațiu gol, cândva ocupat de un organ bolnav. Spațiul este umplut de un „cadou” din partea altuia, un obiect „inedit”: atât „extern”, cât și „intim”, atât „încorporat”, cât și „străin”.

Washida (1988), într-un eseu intitulat „Între a fi om și inuman”, face o analiză critică a conceptului de moarte cerebrală, dezvoltă ideile lui Attali și lansează termenul de „vital-utilitarismul”. El este neliniștit de gradul în care vitalismul ca filozofie, este prezent în retorica actuală despre „salvarea vieților”, care este folosită (ca un fetiș) pentru a da undă verde la ceea ce ar putea fi forme neetice de cercetare și aplicare medicală. Fetișul suprem – așa cum a fost recunoscut în urmă cu mulți ani de Ivan Illich – este ideea „vieții” în sine ca obiect de manipulare, o idee relativ nouă în istoria umanității. Fetișizarea vieții, care consacra o viață păstrată, prelungită, îmbunătățită cu aproape orice preț, are drept consecință ștergea orice posibilitate de etică socială.

Canibalismul medical modern nu este pur și simplu a mânca, a bea și utilizarea părților și fluidelor corpului uman, ci și exploatarea corpului uman în scopuri medicale. Tabu-ul împotriva canibalismului este unul pe care nu dorim să îl încălcăm. Cu toate acestea, am ajuns la punctul în care raționalizăm pentru noi înșine refolosirea diferitelor părți ale corpului ființei umane decedate și facem acest lucru de dragul extinderii vieții altor oameni. Acest utilitarism de viață, deși nu implică consumul unui cadavru prin ingerare prin gură, înseamnă că orice parte a corpului unui cadavru poate fi luată din el și poate fi transferată în corpul cuiva viu și declarate ca motiv de a da fericire celui din urmă (Noble, L. C. 2011; Kang, L. 2017; Rhodes, M. 2020).

În bioetica americană și europeană, pare să existe un fel de tabu la menționarea oricărei paralele conceptuale sau experiențiale între unele practici medicale moderne și ceea ce ar putea fi cel mai apropiat de un tabu universalizat în rândul oamenilor, și anume canibalismul. Puțini sunt cei care utilizeaza termenul. Fox (1993), într-o analiza a protocoalelor de la Pittsburgh pentru procurarea organelor, le-a denumit „o formă nobilă de canibalism”. Procedurile medicale în materia de transplant sunt „o formă igienizată de canibalism” afirma Kass (1994). S-a folosit termenul „canibalism” pentru a comenta reacțiile persoanelor, care asistă la televizor, la transportul organelor înfășurate în celofan și transportate în răcitoare precum mâncarea pentru picnic (Youngner, 1996). „Canibalismul medical se referă și la recoltarea de la cadavre a oricărei părți ale corpului, care se potrivesc nevoilor celor vii” (Guille-Escuret, 2012). Transplanturile de organe de la cadavre pot fi canibalism, deoarece din corpuri care nu sunt încă pe deplin moarte, ele sunt transferate. O filozofie bazată pe utilitarism a utilizărilor maximizate a fost făcută mai plăcută publicului larg prin limbajul despre „viață” și „conservarea vieții – afirma LaFleur (2015). Chiar dacă mulți se feresc să folosească termenul de canibalism, alți autori vorbesc despre sacrificial uman pe altarul vieții. Se creează involuntar o analogie cu un canibalism ritual, când sacrificiul era pe altarul zeilor antropofagi. Analiza formelor de sacrificiu uman postmoderne și postumaniste – gameții fetișizați, visele cu embrioni și sugarii cu design comandat, organe recoltate și transplantate – toate considerate ca mărfuri noi, noi „diamante de sânge” conduc la schițarea unui neo-canibalism (Whitehead 2009, Wolfe 2009).

Celebra antropolagă și activistă Nacy Scheper-Hughes (născută în 1944), cancelar și profesor emerit al Universității din California, fondatoare a organizației Organ Watch (1997) scria în 2015O economie neoliberală care apreciază oamenii drept mărfuri, cu actori (furnizori, brokeri, cumpărători, vânzători și procesatori ), cu mecanism de piață pentru părțile corpului reutilizabile, promoveaza de fapt hiper-individualismul până la limitele extreme.”

(va urma)

P.S. Prezenta notiță este un fragment din lucrarea mea Transplantul de organ – terapie miraculoasă, canibalism modern sau afacere profitabila? prezentată la un simpozion internațional, marți, 18 mai 2021. Răspund astfel îngrijorărilor prietenilor, care se întreaba de ce sunt inactiv pe blog și pe Facebook. Explicația e simplă. Nu sunt bolnav de COVID, nu am reacții postvaccinale (deoarece nu m-am vaccinat și, în plus, marii specialiști ne asigură că acestea sunt neglijabile), nu m-am speriat de atacurile apostolilor apocalipsei COVID (pe care se pare că îi bântui precum stafiile și care nu pot să doarmă de grija mea), nu am renunțat la concepțiile retrograde și neștiințifice. Pur și simplu am fost invitat ca lector la patru evenimente medicale (trei în luna mai, unul în iunie ) și lucrez la prezentări. Asta e karma celor „inculți, retrograzi, fără cunoștințe științifice și cu IQ scăzut”. Să publice cărți în Anglia (Dear Prof. Vasile Astărăstoae, I am happy to inform you that your book is now published. Congratulations on this achievement!) și să fie invitați la manifestări științifice.

sursă foto: journalofethics.ama-assn.org

Publicat în drepturile omului, educație, etică medicală

Iuda și „mișcarea progresistă”

Iuda Iscariotul sau Iuda Iscarioteanul a fost unul dintre cei doisprezece apostoli aleși de Iisus. Numele de „Iscariot” ar indica proveniența sa din satul Karioth (cca 25 km Sud-Est de Hebron). „Unul dintre aspectele, care îl separă pe Iuda de restul apostolilor, este că acesta nu provine din Galilea. Iisus este din partea nordică a lui Israel sau Palestina romană. Dar prenumele lui Iuda poate fi dovada că este din sudul ţării, ceea ce înseamnă că e străin” (Robert Cargill). Alți experți au precizat că Iscariot vine de la Sicarii sau „Cuţitari”, un grup de rebeli, care se opuneau ocupației romane și comiteau acte de terorism.

Iuda l-a trădat pe Iisus pentru 30 monede de argint. Chiar dacă la început Iuda a fost bun, el ajunge să fie iubitor de arginți (Ioan 12, 6) și această iubire i-a deschis sufletul spre satana. El ținea „portofelul comun”, fondul pe care Iisus şi discipolii îl foloseau, furând din el. Și Evanghelia lui Luca (22, 3) afirmă că înainte ca Iuda să se înțeleagă cu arhiereii în vederea trădarii lui Hristos, satana a intrat în el. Iisus şi-a informat discipolii că, în timpul Cinei cea de Taină, unul dintre ei îl va trăda și a spus: „Acela căruia îi voi întinde bucățica și i-o voi da.” Şi a întins o bucățică și a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Cum a fost dată bucățica, a intrat Satana în Iuda. Iisus i-a zis: „Ce-ai să faci, fă repede.” (Ioan 13:26-27). Iuda a mers la preoţii din Templu s-a oferit să-l trădeze pe Iisus pentru bani – 30 de arginți, a dus soldații în Grădina Ghețsimani, unde l-a identificat pe Iisus prin sărutul pe obraz și prin numirea de „rabin”. Acest sărut a fost astfel pervertit din simbol al iubirii în simbol al trădarii „Formele fățărniciei sunt foarte diferite. O pildă a celei mai cumplite, mai pierzătoare fățărnicii, a fățărniciei de treaptă diavolească, e sărutarea trădătoare dată Domnului Iisus Hristos de către Iuda în Grădina Ghetsimani. Acea sărutare n-a fost o mărturie a dragostei, ci semn pentru străjerii pe care-i adusese acolo ca să Îl aresteze pe Hristos. Ce poate fi mai cumplit decât această fățărnicie? Sărutul Iudei a devenit simbolul trădării, fățărniciei, al celei mai mari josnicii și nemernicii omenești.” (Sfântul Ierarh Luca al Crimeei). Ulterior, Iuda a fost cuprins de remușcări, a returnat cei 30 de arginți și s-a sinucis prin spânzurare (Evanghelia după Matei). Potrivit Faptele Apostolilor, Iuda nu s-a sinucis ci „Omul acesta a dobândit un ogor cu plata nelegiuirii lui, a căzut cu capul în jos, a plesnit în două prin mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele” (Faptele Apostolilor 1:18). Această moarte era obișnuită în Biblie, semnificând pedeapsa dată de Dumnezeu.

Iuda este deci un simbol al trădării.

Cu toate acestea el supraviețuiește prin mișcările „progresiste”. Mișcările „progresiste” pervertesc iubirea în libertate sexuală și teorie de gen, istoria în propagandă, adevărul în falsul îmbrăcat în haine strălucitoare, valorile în pseudo-valori. Sunt noi „religii”, care propovăduiec ura, frica, dezbinarea și delațiunea. „Apostolii” mișcărilor sunt cei care, asemenea lui Iuda, se lasă cumpărați, nu cu 30 de arginți, ci cu cecuri/sponsorizări sau poziții sociale.

În Pastorala de Paști din 2005, Î.P.S Bartolomeu Anania descrie clar progresismul actual:

Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci şi un personaj al istoriei de după el, multiplicat peste tot, la scară planetară, în ipostaza sărutării care acoperă trădarea.

Printre noi, cei ce beneficiem de civilizaţie, de cultură, de progres științific, de libertate, de bunurile pământului și de harurile cerului, printre noi se instaurează, încetul cu încetul, un duh perfid care răstoarnă valorile și pervertește limbajul.

Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietenă se degradează în conotații dubioase, pervertirea tineretului se intitulează program de sănătate anti SIDA, destrămarea familiei se numește planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituția se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditația transcendentală, sărăcirea spiritului devine globalizare, invadarea unei țări se cheamă război preventiv, terorismul își reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numește credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Și multe altele.

Iuda se plimbă nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar și prin creștinătate.

Isprava lui cea mai mare este aceea că, dintr-o singură Biserică, a făcut mai multe. Din mai multe a făcut o puzderie. Și continuă s-o facă, prin ceea ce îi este propriu: lăcomie, invidie, orgoliu.
Se adaptează ușor, și-a rafinat metodele. Lucrează la lumina nopții și comunică prin unde herțiene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurențial pe piața bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Când nu lucrează pe furiș, te invită la dialog frățesc. Dacă-l refuzi sau dacă te aperi, te pomenești intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.

Cunoaște bine Biblia, are studii universitare, vorbește câteva limbi străine. El știe că Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat și memorat învăţătura lui Iisus. Dacă ar fi avut curăție și talent, putea să scrie o Evanghelie tot atât de bogată ca a lui Matei.

A scris-o postum, în cheia sărutării perverse. Iuda e un excelent teolog, așa cum este și patronul său din Qarantania, care Îi oferea lui Iisus citate din Scriptură.

Iuda e tot atât de zelos printre ai săi, de vreme ce instinctul dezbinării îl mobilizează peste tot, oriunde s-ar afla. Partenerul trebuie mai întâi sedus, dominat și numai după aceea nimicit. Iuda își abordează semenul cu grația cobrei care, întâlnind o viperă în junglă, o invită la un dans aerian, fascinant, amețitor, pe durata căruia își calculează cu precizie secunda mușcăturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte”.

În concluzie, Dumnezeu ne-a dat libertatea de a alege între a-l urma pe Iuda sau a urma calea lui Iisus. Personal aleg a doua variantă.

P.S. După ce au batjocorit Biserica; după ce au amendat și au făcut dosare penale preoților, care slujeau; după ce au persecutat credincioșii și i-au alungat din Biserică și de la pelerinaje; după ce au etichetat și insultat pe creștini (inculți, retrograzi, fanatici, obscurantiști etc.); progresiștii disperați au nerușinarea să apeleze la toți aceștia pentru susținerea campaniei de vaccinare. Ei nu au aflat că Biserica nu este instituție de propagandă a produselor lumii materiale, nu este vândută marilor corporații, iar preoții slujesc lui Hristos nu unor așa-ziși experți din domeniul vaccinurilor.

sursă foto: wikipedia.org: Caravaggio – The Taking of Christ

Publicat în drepturile omului, etică medicală, SARS-CoV-2

Lămuriri

Cele ce s-au petrecut la așa-zisa evacuare a bolnavilor de la spitalul Foișor dezvăluie eșecul administrativ al celor care consideră că o combatere a pandemiei se poate realiza prin măsuri autoritare și prin amenzi și dosare penale. În gestionarea pandemiei, așa-ziși conducători, comandanți sau oricum se vor mai numi ei au acționat cu o trufie nemarginită și cu dispreț nedisimulat față de populație. Cei care aveau cea mai mică îndoială cu privire la unele măsuri (absurde și neconstituționale) erau etichetați drept negaționiști, conspiraționiști, obscurantiști, inculți și, bineînțeles, oamenii rușilor. La peste un an de la impunerea măsurilor, care au afectat fizic, psihic, economic, social și spiritual majoritatea populației, se observă că ne aflăm în aceeași situație epidemiologică în care ne aflam și acum un an. Res ipsa loquitur (lucrul vorbește de la sine) ar spune juriștii.

Dar și în acest moment al adevărului se încearcă să se transfere responsabilitatea de la decidenți la managerul și medicii de la Spitalul Foișor. Un cor bine orchestrat al unor politiceni și al unor medici (din fericire puțini) vorbesc despre sabotaj la fel ca în anii ’50 (ani care mi-au marcat copilăria). De aceea simt nevoia unor lămuriri.

Specificul profesiei de medic constă în faptul că este auto-reglementă și reglementată. Auto-reglementată prin principii etice și norme deontologice și reglementată prin norme juridice (în Uniunea Europeană la nivel sectorial).

La sfârșitul studiilor de licență în medicină (6 ani de zile), un absolvent depune un Jurământ cu puternică încărcătură simbolică – Jurământul lui Hippocrate. Între altele jură că „voi îndruma îngrijirea bolnavilor spre folosul lor, pe cât mă vor ajuta puterile și mintea, și mă voi feri să le fac orice rău și orice nedreptate”.

În momentul în care își încep cariera profesională independentă și se înscriu în Colegiul Medicilor, medicii depun o variantă modernă a acestui Jurământ, și anume aceea adoptată de Asociația Medicală Mondială în cadrul Declarației de la Geneva – 1975 „Mă angajez solemn să-mi consacru viața în slujba umanității;… Voi exercita profesiunea cu conștiință și demnitate;… Sănătatea pacienților va fi pentru mine obligație sacră”.

Pe parcursul vieții profesionale medicii trebuie să respecte normele Codului deontologic al Colegiului Medicilor din România. Acesta prevede printre altele:

Art. 5 Medicul trebuie să depună toate diligențele și să se asigure că decizia profesională pe care o ia sau intervenția cu caracter medical respectă normele și obligațiile profesionale și regulile de conduită specifice cazului respectiv.

Art. 6 Medicul este dator să stăruie și să își apere independența profesională, fiind interzisă orice determinare a actului medical ori a deciziei profesionale de rațiuni de rentabilitate economică sau de ordin administrativ.

Art. 7 Relația medicului cu pacientul va fi una exclusiv profesională și se va clădi pe respectul acestuia față de demnitatea umană, pe înțelegere și compasiune față de suferință.

Art. 8 Medicul își va dedica întreaga știință și pricepere interesului pacientului său și va depune toată diligența pentru a se asigura că decizia luată este corectă, iar pacientul beneficiază de maximum de garanții în raport cu condițiile concrete, astfel încât starea sa de sănătate să nu aibă de suferit.

Art. 22 Sunt contrare principiilor fundamentale ale exercitării profesiei de medic, în special, următoarele acte:… c) abandonarea unui pacient care necesită servicii de urgență sau se află în pericol fără asigurarea că acesta a fost preluat de o altă unitate medicală sau de un alt medic ori că beneficiază de condiții adecvate situației în care se află și stării sale de sănătate;

Art. 34 Refuzul acordării serviciilor medicale… (2) În toate cazurile, medicul îi va explica persoanei respective motivele care au stat la baza refuzului său, se va asigura că prin refuzul acordării serviciilor medicale viața sau sănătatea persoanei în cauză nu este pusă în pericol și, în măsura în care refuzul este bazat pe încălcarea convingerilor sale morale, va îndruma persoana în cauză spre un alt coleg sau o altă unitate medicală.

Cele mai relevante legi care reglementeaza relația medic-pacient sunt Legea nr.46/2003 și Legea 95/2006.

Legea nr.46/2003 (Legea privind drepturile pacientului) specifica:

Art.3 Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nicio discriminare… Art.35 alin.1 Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale continue până la ameliorarea stării sale de sănătate sau până la vindecare.

Legea 95/2006 (legea privind reforma în sănătate) prevede:

Art.380

(1) Profesia de medic are ca principal scop asigurarea stării de sănătate prin prevenirea îmbolnăvirilor, promovarea, menținerea și recuperarea sănătății individului și a colectivității.

(2) În vederea realizării acestui scop, pe tot timpul exercitării profesiei, medicul trebuie să dovedească disponibilitate, corectitudine, devotament, loialitate și respect față de ființa umană.

(3) Deciziile și hotărârile cu caracter medical vor fi luate avându-se în vedere interesul și drepturile pacientului, principiile medicale general acceptate, nediscriminarea între pacienți, respectarea demnității umane, principiile eticii și deontologiei medicale, grija față de sănătatea pacientului și sănătatea publică.

Art.381

(1) În scopul asigurării în orice împrejurare a intereselor pacientului, profesia de medic are la baza exercitării sale independența și libertatea profesională a medicului, precum și dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical…

(3) În legătură cu exercitarea profesiei și în limita competențelor profesionale, medicului nu îi pot fi impuse îngrădiri privind prescripția și recomandările cu caracter medical, avându-se în vedere caracterul umanitar al profesiei de medic, obligația medicului de deosebit respect față de ființa umană și de loialitate față de pacientul său, precum și dreptul medicului de a prescrie și de a recomanda tot ceea ce este necesar din punct de vedere medical pacientului.

Cazul Foișor

Printr-un act administrativ, semnat de decidenți în dimineața zilei de 9 aprilie 2021, se ia decizia de a transforma un spital monospecialitate (traumatologie-ortopedie) în spital suport COVID. Conducătorul acțiunii de evacuare a pacienților internați în spitalul Foișor a fost desemnat un reprezentant al DSU. Termenul de evacuare este de 24 ore. Ordinul ajunge la spital în jurul orei 11:00. Managerul împreună cu medicii, surprinși de decizie (mai ales că pe 2 aprilie spitalul a fost exclus de pe lista unităților medicale care pot fi transformate în unități COVID sau suport COVID) cer explicații și au obiecții cu privire la acest ordin. Li se răspunde, în buna tradiție românească cu amenințări și bătutul cu pumnul în masă. Atenție, managerul, nu este oricine, este Profesorul Stoica – un specialist recunoscut, un profesionist adevărat, un mentor, un om care și-a dedicat viața pacienților și acestui spital cu mult timp înainte ca Gabriela Firea să se gândească la primăria capitalei (fac această precizare deoarece propaganda insinuează că ar fi omul Gabrielei Firea). Iar medicii sunt profesioniști de top în specialitate. După amiază începe așa-zisa evacuare a bolnavilor și toata lumea a văzut cum s-a desfășurat.

Analiza cazului

Ordinul de transformare a unui spital de monospecialitate are (după opinia mea) vicii de fond și termene nerealiste.

În primul rând, ordinul discriminează. Exclude o categorie de pacienți de la asistență medicală calificată în favoarea altor pacienți.

În al doilea rând, pune în pericol sănătatea tuturor pacienților – atât cei cu COVID, cât și cei fără COVID. Numai cine nu știe sau a uitat ce a învățat își poate închipui că un pacient cu COVID în stare critică poate fi îngrijit de ortopezi într-un spital care nu are pneumologi, infectioniști etc. În COVID, evoluția este imprevizibilă și protocoalele nu pot acoperi asistența de specialitate. În același timp, pacienții non-COVID sunt privați de servicii de calitate.

În al treilea rând, pacienții din spital nu pot fi abandonați. Pentru fiecare în parte trebuie să existe o evaluare, indicații terapeutice și precizarea cine va prelua acel caz, în așa fel încât starea lor de sănătate să nu fie afectată. Deciziile trebuiesc să fie consemnate în scris de medicul curant după un examen clinic amănunțit. Este posibil acest lucru pentru o sută de pacienți în câteva ore?

În al patrulea rând, expunerea la temperaturi scăzute a unor pacienți și externarea în miez de noapte la lumina camerelor televizunilor, starea fizică și psihică a unor pacienți a căror singură vină era că s-au îmbolnăvit și au apelat la medici competenți.

Știu că DSU a organizat diferite exerciții de evacuare și că ele au ieșit perfect. Am participat la multe dintre ele. De atunci am atras atenția că ele se desfășoară cu manechine sau cu voluntari sănătoși, care joacă rolul de bolnavi. Dar bolnavii nu sunt nici manechine, nici simulanți. Sunt oameni bolnavi. A calculat cineva cât timp necesită să se obțină pentru un bolnav un accept de transfer, pentru a lua legătura cu familia, pentru a găsi un medic care să preia cazul sau eventual să-l însoțească, care este timpul estimat pentru ca un mijloc de transport să ajungă la spital etc?

În sfârsit, modificarea structurii unui spital nu este un lucru atât de simplu, cum cred unii. Trebuiesc definite noi circuite, noi zone, noi proceduri. Faptul că la ora 19:00 profesorul Stoica a semnat un astfel de document este un record și nu o întârziere.

Dacă ne referim la normele deontologice și juridice expuse mai sus, atunci numai un răuvoitor nu constată că atât managerul, cât și medicii au acționat în concordanță cu statutul lor. Aveau tot dreptul să obiecteze cu atât mai mult cu cât de la Nurenberg încoace s-a statuat că executarea unui ordin, care aduce atingere unui drept fundamental al omului fără să se obiecteze atrage responsabilitatea executantului. Dreptul la sănătate este un drept fundamental.

În concluzie, decidenții trebuie să înțeleagă că exercitarea puterii este totdeauna însoțită de responsabilitatea privind deciziile luate. Să nu fie lași, să nu mai încerce să se disculpe acuzând pe alții (în cazul de față managerul și medicii) și să dea dovadă de demnitate.

P.S.1: Împărțirea spitalelor în COVID, suport COVID și non- COVID a fost păgubitoare atât pentru pacienți, cât și pentru medici. În toată lumea civilizată, toate spitalele au tratat atât pe cei cu COVID, cât și pe cei fără COVID.

P.S.2: Antropologii afirmă că unul dintre criteriile, care diferențiază specia umană de societățile pre sau ne-umane, este cultul morților. Există o știință –antropothanatologia care studiază acest fenomen. Am semnalat din aprilie 2020închiderea cimitirilor și regulile de înmormântare a celor cu COVID nu au nicio justificare științifică. Am fost etichetat fundamentalist religios, retrograd și incult.

P.S.3: Primesc reproșuri că de câteva luni m-am retras din dezbaterea publică privind gestionarea de către autorități a pandemiei COVID-19 în Romania. Explic încă o dată. Când am intervenit, nu doream notorietate, nu aspiram la funcții, nu încercam să mă erijez drept lider. Ceea ce am dorit a fost să aduc un strop de calm și speranță într-un climat de isterie indusă prin exacerbarea fricii (și chiar a urii) și să semnalez derapajele antidemocratice ale celor care au jurat (mulți pe Biblie) că vor apăra drepturile omului. Intenția declarată a fost de a crea o mișcare de solidaritate în fața pericolului, fără stigmatizări și etichetări, pentru ca noi să nu fim împărțiți, pentru ca noi să ne regăsim, pentru ca noi să fim împreună. În momentul în care am constatat că oamenii nu doresc să întindă o punte peste prăpastia ce se adâncea între ei am ales să mă întorc la subiecte care îmi erau dragi chiar dacă nu se bucurau de același succes ca pandemia. Intervenția de astăzi este doar o excepție.

sursa foto: b365.ro

Publicat în drepturile omului

Când crinul văilor va înflori

După un turneu epuizant, început în ianuarie 2021, susținând concerte „ilegale pe străzile și în piețile din majoritatea orașelor Franței, concerte întrerupte de godină și garcea (francezi), HK a anunțat o scurtă pauză.

Cine este HK?

Fiul unor imigranți algerieni, HK (pe numele său real Kaddour Hadadi) s-a născut la 6 septembrie 1976 în Roubaix. Este un cântăreț și scriitor cunoscut pentru activismul său, adept al mișcărilor nonviolente, adversar al „progresiștilor” demolatori de statui și edificii culturale și religioase. După cum a declarat în 2016, modelele lui sunt Mahatma Ghandi, Matrin Luther King Jr. și Papa Ioan Paul II. HK a devenit cunoscut, între 2005 și 2009, în cadrul grupului Ministère des affaires populaires (MAP). În 2009, HK a format grupul HK & Saltimbanks și lansează pe 31 ianuarie 2011, albumul Citoyen du monde (Cetățean al lumii). Piesa On lâche rien (Nu pierdem nimic) a devenit un marș al demonstranților și a constituit coloana sonoră a filmului La Vie d’Adèle. În al doilea album, Les Temps Modernes (mai 2012), HK aduce un omagiu marelui luptător din rezistență Stéphane Hessel.

În Amsterdam, se constată influența lui Jacques Brel, într-o versiune „modernă”. În 2012, HK a publicat primul său roman intitulat J’écris, donc j’existe. În 2013, a prezentat Les Déserteurs, unde a interpretat piese clasice ale cântecului francez (Padam Padam, Toulouse, Les P’tits Papiers, Vesoul, Le Plat Pays, L’Affiche rouge, Les Passantes, Sous le ciel de Paris, La Chanson des vieux amants) în versiunea châabi (gen muzical din Africa de Nord specific dansurilor de la nuntă). În 2014, a publicat al doilea roman – Néapolis. În 30 noiembrie 2015, semnează Appel des 58 (Apelului celor 58) – un manifest al cincizeci și opt de personalități francize pentru a apăra libertatea de a manifesta în timpul stării de urgență, decretată în Franța după atacurile teroriste de la Paris. Semnatarii spun: „Aceasta este ceea ce Daesh și alții vor să interzică. Aceasta este ceea ce susținem. Declarăm că vom manifesta în timpul stării de urgență.” Pe 3 martie 2017 lansează noul album: L’empire de papier (Imperiul de hârtie) un tribut adus victimelor atacurilor teroriste din 13 noiembrie 2015, care cuprinde celebru cântec Sans haine, sans armes, sans violence (Fără ură, fără arme, fără violență). În 2018, HK semnează muzica pentru filmul documentar J’ai marché jusqu’à vous – récits d’une jeunesse exilée (Am mers până la tine – povești despre un tânăr în exil) regizat de Rachid Oujdi.

La 31 martie 2021, HK a lansat un nou cântec Dis-leur que l’on s’aime, dis-leur que l’on sème (Spune-le că ne iubim, spune-le că semănăm) ocazie cu care a lansat un emoționant mesaj.

Când crinul văilor va înflori, vom dansa împreună

Într-un moment în care școlile noastre se închid și în care restricțiile de călătorie se răspândesc în toată țara, sunt mai mult decât oricând convins de necesitatea apărării vietii culturale și sociale și de nevoia de a ne întâlni în piața publică pentru a face schimb de idei, dezbate, vorbi unul cu celălalt. Știu, de asemenea, că prezența mea la diferite întâlniri poate aduce  o mulțime de oameni și, în contextul actual, ar putea duce la neînțelegeri sau controverse pe care nu le doresc. Această mișcare nu este făcută pentru ca noi să fim împărțiți, dimpotrivă, există pentru ca noi să ne regăsim pe noi înșine, pentru ca noi să venim împreună. Deci iată-mă, îmi întrerup participarea fizică la mitinguri pentru luna următoare. Aștept cu nerăbdare să vă vedem în jurul datei de 1 mai, când înflorește crinul văii, astfel încât mai mulți dintre noi să poată dansa împreună în aer liber! Ca o promisiune, această nouă melodie „Spune-le că ne iubim, spune-le că semănăm”, un clip bazat pe imagini din ultimele noastre trei luni petrecute „dansând din nou”. Sperăm că acest cântec va vorbi în inima ta, că îi vei vedea pe acești oameni fericiți că sunt împreună, să danseze, să trăiască, să se iubească ca surori și frați… Și că puterea imaginilor, cuvintelor și melodiilor va fi vorbesc de la sine. Ne vedem în curând în viața reală”.

Iată ce ne spune în ultima creație HK

Spune-le că ne iubim, spune-le că semănăm

Oh, dar spune-le că ne iubim unii pe alții
Spune-le că ne face să ne simțim bine
Cum ar fi asta o problemă?
Ne ținem de mâini
Oh, dar spune-le semănăm
le spunem că ne face bine

De ce ar fi o problemă?
Suntem lumea de mâine

Spune-le că așa se
nasc porumbeii
Spune-le că de aici
începe lumea nouă
Spune-le inimile noastre care sunt deschise
Când lumea este izolată
Spune-le că ne întâlnim din nou

Eliberați din cămașa de forță
Spune-le că trupurile noastre care vibrează
Notele noastre muzicale
Spune-le că suntem liberi

Cu fiecare pas de dans în piața publică

Oh, dar spune-le că ne iubim
Spune-le că ne face să ne simțim bine
cum ar fi asta problema?
Ne ținem de mână
Oh, dar spune-le că semănăm
Spune-le că este bine pentru noi
Cum ar fi  asta o problemă?
Suntem lumea de mâine

Spune-le că suntem uniți
Spune-le că suntem împreună
Spune-le că suntem în viață

Pe acest Pământ care seamănă cu noi
Spune-le că mergem înainte
Că este inexorabil
Trecerea diferențelor noastre
În urma stelei inaccesibile
Spune-le că inventăm
Un alt cântec de posibilități
Ca aceste păsări care cântă
În dimineața devreme a unei mari seri, fericiți și rebeli

Oh, dar spune-le că ne iubim
Spune-le că ne face să ne simțim bine
Cum ar fi asta o problemă?
Ne ținem de mână
Oh, dar spune-le că semănăm
Spune-le că împreună ne face să ne simțim bine
Cum ar fi asta o problema ?

În concluzie, așteptăm să înflorească crinul văii.

P.S.1: Am ales, ținând cont de simbolistica franceză, să traduc le muguet (convallaria majalis) cu emblema zilei de 1 mai în Franța – crinul de mai sau crinul văilor și nu cu lăcrămioara.

P.S.2: Stéphane Frédéric Hessel (20 octombrie 1917 – 26 februarie 2013) născut la Berlin din tată german și mama evreică, a devenit cetățean francez naturalizat în 1939. A fost diplomat, ambasador, scriitor. Membru din 1940 al Rezistenței Franceze ca agent BCRA (Biroul Central de Renseignements et d’Acțiune), arestat de Gestapo în februarie 1944 a supraviețuit lagărului de concentrare. A participat la redactarea Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948. În 2011, a fost trecut de revista Foreign Policy în lista sa cu cei mai buni gânditori ai lumii contemporane. În anii ulteriori, activismul său s-a concentrat pe inegalitățile economice, conflictul israelian / palestinian și protecția pentru postbelică.

P.S.3: Au apărut deja sociologi, care analizând fenomenul Danser encore, amintesc că Franța este țara în care cea mai cunoscută revoluție din lume a început și cu un cântec – Marseilleza. Vedetele oficiale ale pandemiei și profeții apocalipsei COVID, care promovează modelul francez au aflat acest lucru?

sursă foto: humanite.fr

Publicat în drepturile omului, etică medicală

Vremea revoluției… tehnologice

În 2005, Raymond Kurzweil afirma că ar trebui să dezvoltăm un model tehnologic pur, fără restricții etice; susținea că genetica, nanotehnologia și robotica vor crea o specie de inteligență cu memorie, durabilitate, cu o capacitate de înțelegere de neînchipuit. Oamenii, credea el, se află în pragul unei noi ere de realizări și fericire.

Raymond Kurzweil pleca de la o realitate de necontestat, și anume că tehnologia lumii de astăzi, mai mult decât orice altă activitate umană, transformă viețile, obiceiurile și stilurile de viață, modul în care ființele umane relaționează între ele, creează bogăția materială și constituie bazele progresului și civilizației noastre moderne. Ce se eludează este faptul că aceast „corn al abundenței” nu este lipsit de riscuri majore, dintre care unele pot pune în pericol aspectele fundamentale ale naturii și ale vieții umane [Astărăstoae & Stoica, 2002; Arthur, 2009; Kelly, 2010].

Istoria ne învață că fiecare rezultat bun al progresului științifico-tehnologic este întotdeauna însoțit de motive de îngrijorare. Există o contradicție internă în progres: fiecare rezultat poate fi atât benefic, cât și dăunător. În această dilemă, există un anumit grad de subiectivism, care face și mai dificilă decizia: ceea ce este bun sau rău depinde de punctul de vedere al celor care iau deciziile. Dacă luăm în considerare progrese tehnologice recente, cum ar fi ingineria genetică (manipulare genetică, clonare, reproducere asistată etc.), constatăm că tehnologia, văzută până acum ca pe unul dintre cele mai bune instrumente pe care omul le are pentru a-și îmbunătăți viața, poate fi în același timp un mijloc puternic de transformare a naturii și valorilor sale până la punctul în care apare întrebarea dacă „omul va fi capabil să supraviețuiască ingeniozității și creativității sale” (Astărăstoae, 2014). De exemplu, este posibil ca un copil să aibă până la cinci părinți. Clonarea devine doar o altă formă de reproducere asistată în care un copil ar putea avea doar un părinte. În consecință, noțiunea de familie se schimbă și chiar concepte precum „normalitate” sunt puse la îndoială. Se discută moralitatea distrugerii embrionilor în cercetare. Manipularea genetică este asociată cu speranțele noastre pentru realizarea unei vieți eliberate de boli și alte suferințe, dar deschide și posibilități de intervenție în procesele naturale de evoluție ale organismelor vii cu consecințe imprevizibile.

În demersul lor de a elimina restricțiile etice, Kurzweil și adepții săi nu țin cont de două elemente esențiale ale naturii umane: unicitatea și valorile umane.

Unicitatea

Fiecare ființă umană este un unicat în cadrul speciei. Această individualitate este consecința dublei determinări: omul creat și autocreat.

Creat – cu un material genetic unic, urmare a recombinărilor genice, cromozomiale și genomice. Este deja un postulat faptul că „nu exista doi indivizi identici din punct de vedere genetic” (nici măcar gemenii monozigoți). De aceea orice predicție bazată pe determinismul genetic este pusă la îndoială, deoarece nu există motive pentru a accepta că toate caracteristicile unui organism viu sunt determinate doar de genele lor [Mae-Wan Ho ,1998].

Autocreat – datorită evoluției ontogenetice. În această evoluție, funcție de geoda temporo-spațială în care ne plasăm, dobândim informații, experiențe, trăiri etc. pe care le asimilăm (mai mult sau mai puțin) și care ne diferențiază și crează diversitate. De exemplu, răspunsul imunologic împotriva tratamentelor sau a agenților invadatori nu este același la toate ființele umane. Acest fapt face necesară testarea vaccinurilor întâi pe o populație selectata înainte de aplicarea sa generală. Deciziile legate de aceste probleme pot fi luate numai după o analiză atentă și discuții într-un climat în care demnitatea umană, libertatea și beneficiile pot fi păstrate, fără stigmatizare sau discriminare.

Valorile umane

Valorile sunt calitățile asociate unor realități, care sunt considerate bune și apreciate; au polaritate și ierarhie. Valorile umane, cum ar fi libertatea, demnitatea, autonomia, nu pot fi cumpărate sau comercializate. Valorile morale nu sunt create de subiectul moral, ci există intrinesc. Tehnologia, care a indus schimbări în structura societății, totuși, nu poate face tabula rasa cu valorile morale, deoarece acestea sunt, probabil, tipărite în structura neuronală a speciei. [Churchland, 2011]. Fiecare avans tehnic înseamnă schimbare (inovație), dar esența valorilor umane trebuie păstrată. Din păcate, ca rezultat aproape general, noile tehnologii au contribuit la sporirea decalajului dintre cei bogați, pregătiți tehnic și informatizați, și cei săraci lipsiți de calculatoare și analfabeți tehnic.

Ce-i de făcut? Să oprim progresele tehnice? Nu ar fi fezabil. Putem însă să introducem restricții etice. Este mai bine să se inițieze o reflecție serioasă pentru a determina dacă tot ceea ce este posibil trebuie făcut sau nu, dar și pentru a stabili un echilibru „între ceea ce ar trebui făcut și ceea ce nu ar trebui făcut în cadrul a ceea ce se poate face” [Jiménez& Onofre, 2014]. Etica ar fi atunci motivul potrivit (recta ratio) în această discuție, care să propună răspunsuri. O parte a omenirii nu este interesată doar de asigurarea supraviețuirii și bunăstării sale viitoare, ci vrea să fie condusă cu norme bazate pe drepturi și justiție, păstrându-și demnitatea și evitând stăpânirea celor care au puterea. Acest lucru necesită însă stabilirea unei culturi de conviețuire. Oamenii de știință sau experții în tehnologie tind, din păcate, să ignore sau să subestimeze opiniile provenite de la persoane neprofesioniste (atunci când discuția este despre dezvoltări tehnologice complexe), dar ei uită că cercetările și experimentele sunt plătite de societate și că societatea este cea care se confruntă cu consecințele negative atunci când ceva nu merge bine. Trebuie înțeles că tehnologia stabilește limitele a ceea ce putem face, iar etica limitele a ceea ce ar trebui să facem.

Freeman John Dyson se întreabă: 1. Este posibil să separăm problemele etice asociate experimentelor de cele legate de aplicațiile sale? 2. Este posibil să se separe crearea de noi forme de plante sau microbi de crearea de noi tipuri de ființe umane? 3. Presupunând că manipularea genetică a ființelor umane este posibilă în practică, care ar fi etica predominantă: cea a fraternității umane sau etica bazată pe dreptul de a fi diferit? 4. Exploatarea comercială a ADN-ului recombinant este etic diferită de exploatarea comercială a altor tehnici? 5. Implantarea de gene de la organisme de nivel superior la inferior reprezintă o transgresiune periculoasă a barierelor dintre speciile biologice? 6. Avem dreptul să intervenim în procesele evolutive naturale fără a cunoaște posibilele rezultate? [Dyson, 1993].

Răspunsurile se caută și astăzi. Oricum un lucru este clar: concepția științifică plecată de la așa-zișii „iluminiști” potrivit căreia „tot ce este posibil din punct de vedere științific este acceptabil din punct de vedere moral” s-a dovedit a fi un veritabil pericol pentru omenire. De aceea problema nu este că dezvoltarea științifico-tehnologică de astăzi este mai avansată decât înainte, ci că stiința și tehnologia modernă doresc să-și depășească rolul de intermediari între viața umană și natură și să devină noi moduri de a trăi și de a gândi.

În concluzie, nu ne putem întoarce la perioadele anterioare ale istoriei și să blocăm progresul tehnic, dar putem și trebuie să ne luptăm pentru a avea acel tip de progres, care poate oferi cele mai mari beneficii pentru noi toți cu respectarea umanismului și fără a abandona valorile umane. Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui (Eclesiastul 3,1). O vreme a adevăratei revoluții tehnologice nu este un moment de exaltare, dar niciun moment pentru disperare. Este o vreme pentru muncă și responsabilitate.

P.S.1. Sper că, după ce vor citi acest text, „specialiștii de renume mondial și galactic”; „reputații și cunoscuții medici”; „mari ziariști” și „politicienii devotați poporului” vor înțelege că reticența față de măsurile de combatere a pandemiei și față de vaccinarea obligatorie este urmare nu a aderării la curente negaționiste și conspiraționiste, ci a unei atitudini (constante în decursul timpului) de a pune restricții etice pentru protejarea libertății persoanei. Sau poate sper prea mult?

P.S.2. Raymond (Ray) Kurzweil (n. 12 februarie 1948) – inovator și inventator american, pionier în domeniul recunoașterii caracterelor optice, al sintezei text-vorbire, al tehnologiei de recunoaștere a vocii și al keyboardurilor muzicale electronice.

Freeman John Dyson (1923 – 2020) – fizician teoretician și matematician. A adus contribuții fundamentale în teoria cuantică a câmpurilor, fizica materiei condensate, astrofizică, fizică și tehnologie nucleară, fizică matematică.

Mae-Wan Ho (1941 – 2016) geneticiană cunoscută pentru opiniile sale critice despre ingineria genetică. A publicat în cele mai apreciate reviste științifice și a scris 10 cărți, între care The Rainbow and the Worm, the Physics of Organisms (1993, 1998); Genetic Engineering: Dream or Nightmare? (1998, 1999); Living with the Fluid Genome (2003) și Living Rainbow H2O (2012).

sursa foto: bodyo.com

Publicat în drepturile omului, etică medicală, SARS-CoV-2

Criza sănătății publice (IV)

Criza sănătății publice este nu numai o criză de implementare a principiilor, dar și una privind alocarea resurselor.

Principiile valabile în sănătate sunt prevenirea, precauția și protecția colectivității.

Prevenirea se obține atunci când riscurile sunt bine definite și pot fi reduse sau eliminate prin metode dovedite a fi eficiente și durabile. Sănătatea publică se implică în mod tradițional în prevenirea primară, care vizează evitarea bolilor. Prevenirea devine secundară și terțiară, atunci când se ia în calcul diagnosticul și terapia. Medicalizarea prevenirii duce la explorări periodice și ample de diagnostic în căutarea unor trăsături predispozante ale tulburărilor incipiente, recurgând adesea la medicația profilactică de rutină a celor sănătoși. Diagnosticul rafinat și biologia moleculară pot merge până la a face ca latența și predispozițiile să relativeze ideea de boală. În același timp, limitele a ceea ce înseamnă sănătate sunt extinse prin dezvoltarea unor intervenții selective și îmbunătățite într-o căutare de excelență și performanță dincolo de normalitate. Unii autori sugerează că alături de prevenirea efectelor iatrogene, reabilitarea și restabilirea funcției ar trebui să fie scopul prevenirii cuaternare (Starfield și colab., 2008). Cu alte cuvinte, acțiunile preventive sunt menite să evite riscurile și amenințările la adresa sănătății populațiilor. Astfel de acțiuni trebuie să fie eficiente, să evite interferențele nejustificate și inutile cu viața privată a cetățenilor. Aspectele etice impun ca acțiunile preventive să fie disponibile fără discriminare pentru toți cei care au nevoie de ele.

Precauția este o regulă în luarea deciziilor, și anume: atunci când nu există certitudini științifice cu privire la consecințele potențiale ale situațiilor și proceselor riscante (Kriebel & Tickner, 2001). Esența „principiului precauției” este că o acțiune nu ar trebui  desfășurată atunci când există incertitudine științifică cu privire la impactul său potențial” (Goldstein, 2001). Politicenii, industriașii și unii oameni de știință au respins o astfel de abordare, deoarece, spun ei, ar inhiba progresul științific și ar descuraja inovațiile tehnice (Harris, 2007). Precauția înseamnă astăzi negocierea riscurilor și beneficiilor între susținătorii unei activități (care este suspectată de a fi dăunătoare) și societatea civilă (care solicită măsuri de reglementare menite să evite posibilele efecte negative). Precauția s-a dovedit a fi însă un instrument slab, incapabil să reducă introducerea culturilor și alimentelor modificate genetic, a practicilor care poluează mediul și epuizează resursele naturale sau a punerii pe piață a unor vaccinuri realizate prin tehnici de biologie moleculară insuficient analizate.

Pentru a aplica principiul precauției cu o forță suficientă pentru a se opune unor interese particulare și a unei influențe subtile sunt necesare mecanisme de control capabile să colecteze și să evalueze date, să avanseze un proces decizional bazat pe toate informațiile disponibile în cele din urmă și să recunoască problemele sociale majore implicate (Callon, Lascoumes & Barthe, 2001). Măsurile de precauție excesive pot înăbuși progresul, la fel cum respingerea pripită a măsurilor de precauție poate precipita dezastrul.

Protecția cetățenilor. Există un acord unanim (chiar și cele mai minimaliste state) că trebuie să păstreze o politică solidă de protecție a cetățenii săi și a teritoriului național (Hobbes, 1978; Nozick, 1974). Statul este responsabil de apărarea populației împotriva amenințărilor masive – epidemii, lipsa bunurilor esențiale, poluarea, dezastrele de mediu. Protecția este necesară mai ales pentru cei care nu pot obține bunurile de bază necesare pentru a supraviețui și a-și dezvolta capacitățile. Cei care dețin puterea au obligația morală de a-i proteja pe cei slabi, săraci, deteriorați și vulnerabili, în măsura în care nu se pot descurca singuri (O’Neill, 1998). Istoria arată însă că sănătatea publică nu a reușit adesea să transforme acest limbaj al drepturilor în realitate. În sănătatea publică, protecția socială a fost frecvent înțeleasă numai ca un mod de acoperire a nevoilor de asistență medicală, care ar trebui să fie furnizate insolvabililor, marginalizați și altfel incapabili să acceseze bunuri și servicii esențiale când, de fapt, și populațiile trebuie protejate prin reducerea efectelor negative ale factorilor determinanți sociali și economici care cauzează inechități și divizează societatea în săraci / bogați.

Alocarea de resurse. Există o dilemă în acest domeniu: alocarea resurselor pentru eforturile de sănătate publică sau pentru terapia medicală. Dilemă, care cu excepții rare, a fost rezolvată în mod constant în favoarea îngrijirii medicale. De exemplu, în 2016, deși toate țările clamau importanța prevenției, la nivelul Uniunii Europene pentru astfel de activități s-au alocat în medie 2% din bugetul sănătății (în România 1%). Multe națiuni permit sănătății publice insuficient finanțate să coexiste cu servicii medicale costisitoare și sofisticate. Se postulează că beneficiarii îngrijirilor medicale pot fi identificați, în timp ce intervențiile publice sunt statistice și neidentificabile. Se afirma că intervențiile curative prezintă beneficii imediate sau pe termen scurt, în timp ce măsurile publice de prevenire sunt eficiente, dacă este cazul, în viitorul îndepărtat. În ciuda numeroaselor sale critici, această abordare este susținută de faptul că un număr mare de ființe au o nevoie de servicii medicale, care nu pot fi ocolite în favoarea viitorului nedeterminat.

Schimbările majore în structura socială și distribuția resurselor sunt provocări formidabile, în funcție de puterea și vointa guvernamentală de a căuta dreptate socială și echitate în domeniul sănătății.

Dreptatea socială, echitatea (națională și internațională) în materie de sănătate includ recunoașterea și îndeplinirea obligațiilor față de toți cetățenii. Aceasta deoarece sunt binecunoscuți determinanții socioeconomici ai nedreptății și inechităților în sănătate. Responsabilități, care decurg nu numai din procesele politice istorice, ci și din prezente strategii economice precum concentrarea puterii financiare, practicile monopoliste ale companiilor farmaceutice și ale producătorilor de alimente transgenice politici importante în poluarea și exploatarea resurselor naturale. Impactul acestor determinanți și a politicilor macroeconomice s-a dovedit a avea o influență nefastă asupra stării de sănătate a populației, creând inegalități, care merg mână în mână cu disparitățile sociale și economice în creștere. Bogăția și sănătatea se dezvoltă împreună, la fel și bolile și sărăcia. Deși rămâne controversat, dacă sănătatea precară este o cauză majoră a sărăciei sau, dimpotrivă, lipsa bunurilor esențiale duce la îngrijirea medicală și la prevenirea precară a bolilor, este evident că apare un cerc vicios între sărăcie, boli endemice, lipsa resurselor pentru programe de îngrijire medicală și sănătate publică. OMS susține că „inegalitățile în materie de sănătate se consideră inechități atunci când sunt evitabile, inutile și neloiale”. O astfel de declarație nu a fost însă însoțită de strategii eficiente pentru reducerea inechităților și îmbunătățirea nivelurilor de asistență medicală și sănătate publică. Dimpotrivă: a introdus conceptul de raționalizare. Pe baza acestui concept, instituțiile internaționale (FMI, Banca Mondială) au condiționat acordarea ajutoarelor de reducerea numărului de paturi în spitalele publice, de privatizarea în sănătate, de externalizarea unor servicii și de transferul unor activități în ambulatoriu și medicină de familie fără să se intereseze dacă ultimile două pot face față acestor sarcini și fără un sprijin financiar consistent pentru a fi capabile să răspundă la noile provocari. În medicina primară, (medicina de familie ), în țările dezvoltate, a existat în ultimii 20 de ani, un fenomen de „deșertificare” a regiunilor rurale (lipsa medicilor de familie). Această lipsă a fost acoperita prin „importul de medici” fără nicio compesație. Instruiți într-o țară mai săracă, asistenții medicali și medicii au fost tentați să ocupe locuri de muncă în țările dezvoltate, bine plătite, lăsând populația de acasă fără personal și incapabilă să primeasca servicii medicale de bază (Dwyer, 2007; Daniels, 2008; Astarastoae et all, 2010, 2014).

Pandemia COVID-19 a evidențiat eșecul acestei politici de raționalizare, deoarece, din cauza reducerii numărului de pături de spitale, statele s-au trezit în imposibilitatea de a trata toate cazurile grave.

În concluzie, criza sănătății publice este evidentă și este accentuată de abandonarea principiilor bioetice și încercarea de a fundamenta o etică colectivistă și pragmatică lipsită de umanism.

P.S.: Circulă în mediul virtual tot felul de materiale care îmi sunt atribuite. Atrag atenția că sunt falsuri. Materialele, care îmi aparțin, sunt doar cele publicate în reviste științifice, pe blog, pe facebook sau cuprinse în interviuri. Pentru ultima oară precizez: sunt pro-vaccinare, dar împotriva vaccinării obligatorie. Pro-vaccinare pentru boli grave (poliomelita, difterie etc) și cu vaccinuri care au trecut prin toate cele 3 faze de testare. Susțin autonomia persoanei, consimțământul și informarea corectă a acesteia. Mă opun discriminării și stigmatizării pe bază de vaccin.

sursa foto: deepai.org

Publicat în drepturile omului, etică medicală

Criza sănătății publice (III)

Principala vulnerabilitate a sănătății publice constă în dimensiunile politice ale acesteia. George Rosen în „A History of Public Health(Istoria sănătății publice) consideră că nașterea politică a statului național a fost cel mai important impuls pentru conștientizarea provocărilor din domeniul sănătății publice, care a condus la programe de igienă și la controlul comportamentului populației. După pacea din Westfalia (1648), imperiile multinaționale au început să fie încet, încet înlocuite de state naționale, cu limite teritoriale clar delimitate (deși deseori disputate), și cu mandatul politic de a avea grijă de populația locuitoare inclusiv în ceea ce privește sănătatea. După cel de-al Doilea Război Mondial, majoritatea țărilor europene au afirmat principiul responsabilității sociale în sănătate. Paradoxul constă în faptul că acest principiu nu derivă din concepția colectivistă a lui Karl Marx (și a urmașilor săi), ci din doctrina susținută de un genial om politic ultra conservator – Otto Eduard Leopold von Bismarck (1 aprilie 1815 – 30 iulie 1898). Principiile folosite de Bismark (solidaritate, subsidearitate, autonomie, responsabilitate) au fost bine cotate și adoptate. Democrațiile din Europa au extins serviciile sociale sub conceptul de stat al bunăstării, care cuprinde inclusiv asistență medicală gratuită, universală și cuprinzătoare. Acest lucru a fost valabil până în primul deceniu al secolului XXI, când sub influenta filozofiilor neoliberare, prin limitări financiare, prin acoperire restrânsă a costurilor și co-plăți sporite pentru servicii medicale etc. statul a început să se retragă din asigurarea serviciilor medicale ale populației. S-a născut o „nouă sănătate publică”, cu vocația neoliberală de a schimba implicarea în sănătate „de la stat la membrii publicului înșiși(Petersen și Lupton, 2000). Această schimbare majoră în filozofia și strategia de sănătate are implicații importante deoarece „pe măsură ce protecția socială pălește, întreprinderea privată înflorește în toate domeniile medicinei și asistenței medicale, agravând astfel inevitabil inechitățile de acces și acoperire în materie medicala” (Pearce, 1996). Tendința generală actuală este de a reduce responsabilitatea statului în probleme de sănătate. Chiar dacă se recunosc factorii determinanți sociali și economici ai condițiilor de sănătate și de boală, accentul se pune pe responsabilitatea individuală deși individul are posibilități minime (ca să nu spunem de loc) pentru a-i influența. Viziunea actuală a sănătății publice crește vulnerabilitatea cetățenilor cu resurse limitate, care nu mai pot găsi refugiu în protecția statului – care este fie redusă, fie refuzată.

Această schimbare a fost determinată de trei factori: comercializarea medicinei, puterea corporațiilor și limitarea drepturilor omului în sănătate.

Comercializarea asistenței medicale a fost justificată prin nevoia de creștere a eficienței economice și nevoia de a realiza de profit financiar.

Există trei argumente repetate constant:

1. Unitățile medicale publice sunt adevărate „găuri negre” și oricât s-ar investi în ele nu se vor obține rezultate satisfăcătoare.

2. Calitatea actului medical și eficiența în mediul privat sunt mult deasupra celor din public.

3. Principiile bioetice au aplicabilitate limitată și sunt valabile doar pentru personalul medical și pentru organizatorii de sănătate. Funcționarea unităților medicale se supune eticii economiei de piață și anume concurență pe piața liberă și profitul obținut legal.

Aceste afirmații sunt cel puțin discutabile deoarece:

a. Pentru o unitate medicală eficiența se măsoară prin câtă sănătate produce și prin gradul de satisfacție al pacienților nu prin profitul economic.

b. Competiția în sănătate nu poate fi echivalată cu noțiunea de concurență din piața liberă.

c. Este adevărat că în multe situații se poate vorbi de management defectos, dar acesta nu ține de forma de proprietate (public sau privat), ci de criteriile de selecție a echipei de conducere.

d. Principiile bioetice se justifică mai ales în unitățile medicale dat fiind specificul acestora. Justiția, echitatea, autonomia pacientului constituie obligații valabile nu numai pentru personalul medical, dar și pentru sistem.

În materie de sănătate, propunerile etice la nivel larg includ printre altele recunoașterea și îndeplinirea obligațiilor față de cei dezavantajati – justiția socială. John Rawls scriind despre „dreptatea ca echitate” recomandă drepturi de bază egale, egalitate de șanse și promovarea intereselor celor mai puțin avantajați membrii ai societății. Argumentul lui Rawls pentru aceste principii este așa numita „poziție originală”, în care oamenii selectează în ce fel de societate trebui să alegă să trăiască un individ dacă nu ar ști ce poziție socială ar ocupa fiecare în mod personal. În lucrarea sa Political Liberalism (1993), Rawls se întreabă asupra modului în care puterea politică ar putea fi legitimată, având în vedere că există dezacorduri cu privire la natura „vieții bune”.

Atracțiile pentru comercializarea intervențiilor medicale preventive și terapeutice au crescut grav inechitățile în domeniul asistenței medicale, accentuate și de exodul  personalului medical calificat din țările sărace spre țările bogate. Creșterea exorbitantă a costurilor asistenței medicale a condus și ea la inechități .Ea a fost determinată și de activitatea corporațiilor multinaționale, care au aruncat pe piață produse tot mai scumpe, corelat cu excluderea celor ieftine (chiar dacă aveau aceeași eficiență). S-au promovat servicii medicale costisitoare și sofisticate mai ales prin publicitate excesivă și prin sponsorizari bine direcționate. A fost influențată cercetarea biomedicală, care este într-o măsură din ce în ce mai mare dominată de industria farmaceutică. Cercetările satisfac nevoile și dorințele celor bogați, dezvoltând și promovând o medicina de îmbunătățire a omului și neglijând cercetarea unor probleme majore și urgente de sănătate, cum ar fi malaria, enterocolitele, dezinteria sau alte boli endemice care devastează populațiile sărace. Termenul „boli neglijate” a fost introdus tocmai pentru a ilustra deficiențele sănătății publice, un termen care acoperă date îngrozitoare, cum ar fi moartea zilnică a 16.000 de copii din cauze legate de foamete (Illies, 2008) sau a unei jumătăți de milion de femei în timpul sarcinii și la naștere – din cauza lipsei unor măsuri preventive simple (Purdy, 2004). O problemă este și offshoring-ul – tendința în creștere de a muta studiile clinice în țările sărace, unde costurile sunt reduse, standardele de etică mai puțin stricte, iar recrutarea subiecților mai puțin problematică (Petryna, 2007). Aceste cercetari, nu țin cont de nevoile locale, iar rezultatele sunt comercializabile în țările bogate fără niciun avantaj pentru țările gazdă. Globalizarea le-a permis celor puternici să exercite presiuni asupra națiunilor mai mici, obligându-le să accepte regulile macroeconomiei inclusiv în sănătate, cu consecințele și efectele lor secundare. Este bine cunoscut, dar rar publicat, că bancile internaționale au acordat împrumuturi țărilor în curs de dezvoltare, cu condiția ca intervenția statului să fie redusă, permițând întreprinderii private să înflorească pe piața serviciilor medicale și a altor servicii sociale (Almeida, 2002).

În acestă abordare neoliberală, nu se ține cont de elemente deja constatate:

a. Majoritatea investitorilor privați sunt interesați exclusiv de profitul financiar și nu de sănătatea populației;

b. Serviciile private se orientează spre domenii profitabile (obstetrică, nutriție, stomatologie, chirurgia de înfrumusețare etc.) și se feresc de acele servicii complexe și puțin profitabile, lăsând astfel un segment important descoperit;

c. Costurile suportate de cetățeni cresc și aceste cheltuieli individuale vor influența starea economico-socială a unei părți importante din populație.

d. Se încurajează discursurile ideologice în favoarea limitării demersului bioetic și diminuarea drepturilor omului în sănătate. Există o îngrijorare frecventă cu privire la influența enormă a marilor afaceri medicale, inclusiv industria farmaceutică de a marginaliza eforturile de includere a a bioeticii în sănătatea publică. Cercetătorii și-au exprimat îngrijorarea mai ales cu privire la faptul că forțele politice și economice, care suprasolicită responsabilitatea individuală în domeniul sănătății au în realitate scopul de a reduce responsabilitățile guvernamentale și de a dilua resursele bugetelor pentru sistemul public de sănătate.

În același timp, trebuie să recunoaștem că utopia serviciilor medicale gratuite și atotcuprinzătoare depășește posibilitățile unui stat (oricât de bogat ar fi) de a o transforma în realitate. Responsabilitatea socială poate exista doar pentru acele servicii absolut necesare – fie pentru a reduce morbiditatea, fie pentru a combate o epidemie, fie pentru că serviciile ar fi (din cauza costurilor) inacesibile unui segment important din populație. Rolul bioeticii este de a furniza criterii etice de selectare a acestor servicii, profilactice, preventive sau curative. În acest context, trebuie să recunoaștem că existența unui segment privat în medicină este o necesitate și nu trebuie blamat. El ar fi complementar sistemului public, ar reduce presiunea de pe sistemul public și ar permite opțiuni alternative pentru o parte a populației. Dar el nu poate înlocui sistemul public. Există doar câteva țări care au exclusiv sistem privat și rezultatele nu sunt cele scontate. Trebuie să se înțeleaga că în sănatate, cât timp se respecta principiile etice, pentru cetățean nu contează forma de proprietate.

(va urma)

P.S.1: Nu trebuie să confundăm inegalitățile cu inechitățile. Inegalitățile ne însoțesc toată viața (ne naștem cu un material genetic diferit, ne dezvoltăm în medii familiale diferite, avem în viață oportunități diferite- pe care le fructificăm sau nu etc.). Responsabilitatea socială constă în a oferi șanse egale și a nu permite transformarea inegalităților în inechități.

P.S.2: Exista acum câtva timp, în România, un proiect de lege propus de Profesorul Cristian Vlădescu și îmbunătățit (în urma dezbaterilor publice) de Ministrul Sănătății Vasile Cepoi. Acel proiect încerca să rezolve într-o manieră echitabilă veșnicul conflict public /privat și să realizeze un echilibru între responsabilitatea socială și cea individuală. Nu am mai auzit nimic de el. După cum nu am mai auzit de legea malpraxis-ului medical la care am lucrat.

sursa foto: thejournalofmhealth.com

Publicat în drepturile omului, etică medicală, SARS-CoV-2

Criza sănătății publice (II)

Criza sănătății publice s-a manifestat mai ales în modul în care s-a gestionat pandemia COVID-19.

Încă de la publicare, în 1958, cartea lui George RosenA History of Public Health” (Istoria sănătății publice) a fost considerată drept o contribuție esențială în domeniu și a devenit un punct de referință. Rosen, scriind în anii 1950, avea o viziune optimistă și considera că bolile infecțioase vor fi în curând învinse. De altfel, toți experții în sănătate publică clamau la acea vreme că „secolul XX va fi secolul sfârșitului pandemiilor”. Din păcate, realitatea este cu totul alta. În ultimii 20 de ani, am fost martori la patru pandemii, iar bolile infecțioase rămân în continuare o amenințare gravă. Globalizarea, rezistența la antibiotice, apariția de noi agenți patogeni și reapariția celor vechi au arătat incapacitatea științei și, în special, a sănătății publice de a răspunde la noile provocări.

Epidemiile fac parte din istoria omenirii și dintotdeauna au înfricoșat populația. Au fost considerate pedepse ale Divinității pentru păcatele omenirii. Mitologia egipteană are și o zeiță a ciumei – Sekhmet – o zeiță luptătoare descrisă ca având trăsături de leu (cel mai crud prădător cunoscut de către egipteni), care cu respirația ei a creat deșertul și care era ușor de stârnit, dar greu de calmat.

Hippocrate a fost cel care a început să clasifice bolile în acute, cronice, endemice și epidemice. Scrierile hipocratice arată o conștientizare clară că bolile nu afectează doar corpul uman individual, ci pot să atingă comunități (endemic) sau să lovească brusc populații întregi (epidemii). Corpusul Hipocratic conține capitole precum Despre aere, ape și locuri; Instrumente de reducere; Despre boala sacră; Epidemii. Bolile, care produc epidemii, sunt descrise în mod dramatic, în majoritatea lor urmând un curs spre moarte. Hipocraticii au clasificat bolile în nevindecabile și de moarte – kat’anánken și în susceptibile de a fi gestionate medical – katà tykhen și au plasat bolile, care determină epidemii, în prima categorie.

Hippocrate sugera că epidemiile se datorează unor factori externi. Peste secole, ideea este reluată de Thomas Sydenham (1624 – 1689). În lucrarea Methodus curandi febres (1666) și în Epistolae responsoriae (1680), el vorbește despre o „constituție epidemică” atmosferică, la a cărei origine erau emanații de pe pământ, miasmele. Teoria atmosferică – miasmatică a supraviețuit până în secolul al XIX-lea, completată de ideea unor particule auto-propagabile și transmisibile, pe care Fracastoro, în secolul al XVI-lea, le-a considerat a fi o sămânță sau seminaria și care au fost demonstrate în cele din urmă de Pasteur și Koch ca fiind microbi. Această scurtă relatare ilustrează, de fapt, interconectarea problemelor de sănătate publică cu evoluția cunoașterii.

Cum a progresat sănătatea publică?

În A Journal of the Plague Year (Jurnal din anul ciumei) publicat în martie 1722, Daniel Defoe relatează experiențele unui om în anul 1665, an în care Marea Ciumă (ciuma bubonică) a lovit orașul Londra. Sunt descrise și măsurile luate de autorități: oficiali care dictează măsuri stricte de profilaxie defensivă (în timp ce observă cu neputință cursul evenimentelor), izolare drastică (dacă boala era suspectată la un individ, întreaga gospodărie era închisă, încarcerându-i pe toți locuitorii săi, inclusiv pe cei care nu erau încă afectați), case sigilate, fuga din oraș și izolarea la țară (măsură profilactică, rezervată în cea mai mare măsură celor bogați), purtatul măștii (de către medici și ciocli) etc. Măsurile nu au avut un efect notabil și ciuma a evoluat după voința ei.

Tabloul vi se pare cunoscut? Da, e vorba de aceleași măsuri pe care le recomandă și astazi (la peste trei secole) autoritățile și experții în sănătate publică. Și, la fel ca atunci, virusul SARS-CoV-2 circulă fără să se sinchisească de apelurile propagandei oficiale. De fapt, e vorba mai degrabă de o profilaxie defensivă decât de o prevenție, ceea ce dovedește că sănătate publică s-a limitat doar la stabilirea barierelor pentru izolarea bolnavilor și, astfel, consideră că îi protejează pe cei sănătoși. Paradoxul constă în faptul că sănătatea publică, deși afirmă că există factori determinanți ai stării de sănătate (implicit de boală), a rămas blocată în teoria monocauzală a bolii (microb sau virus). Abordarea monocauzală a bolilor este inadecvată, deoarece a devenit evident faptul că sunt implicați mulți factori socioeconomici și de mediu. S-a crezut inițial că multicauzalitatea este structurată într-o secvență ordonată cauză-efect, dar, pe măsură ce a fost recunoscută relația complexă și aleatorie a factorilor menționați, oamenii de știință au fost forțați să-și modifice limbajul riguros cauză-efect și să apeleze la estimări statistice ale probabilității. Factorii de mediu naturali și sociali au devenit recunoscuți ca fiind puternic patogeni. Complexitatea subdeterminării și a incertitudinii a lipsit medicina de sugestii precise și convingătoare pentru prevenirea bolilor și promovarea unor măsuri robuste de asistență medicală, refuzând astfel sănătății publice justificarea etică pentru recrutarea resurselor și transformarea cunoștințelor incerte în intervenții eficente. Riscul este probabilitatea de a suferi un efect negativ sau dăunător. Factorii de risc socio-economici și de mediu sunt însă externi indivizilor și rezistenți la modificări, așa cum se sugerează prin numirea lor mai degrabă determinanți decât condițonali. Sănătatea publică este frustrant de neajutorată în a evalua riscurile, dincolo de confirmarea faptului că săracii sunt deosebit de vulnerabili la boli și sunt mai puțin capabili să-și îngrijească sănătatea. Prin urmare, aprecierea gravității unei pandemii trebuie făcută prin aprecierea tuturor riscurilor, nu numai a celor medicali.

Singura măsură preventivă propusă de sănătatea publică a fost imunizarea.

Imunizarea este o intervenție tipică de sănătate publică și constă în special în programe de vaccinare a indivizilor. Dar și aici au apărut probleme. Pare curios, deoarece boli grave (poliomelita, difteria) au fost diminuate prin această metodă. Fenomenul anti-vax are însă explicația mai ales în comportamentul autoritar și mărginit, caracteristic sănătății publice, dar mai ales experților aroganți. Un program de vaccinare poate avea succes doar dacă se bucură de încrederea populației. Încrederea se dobândește prin transparență, informare corectă – nu propagandă și bună organizare a sistemului de vaccinare. Vaccinarea (mai ales producerea vaccinului) are reguli tehnice și etice riguroase. De dragul retoricii, de tip „salvarea de vieți”; „siguranța populației”; „urgența intervenției” etc. ele nu pot fi eludate. În ultimul timp, reticența la vaccinare a crescut deoarece: a. s-a pierdut încrederea în onestitatea medicinei, în general, și a sănătății publice, în particular; b. mulți nu mai cred în beneficiile așteptate sau se tem de consecințele dăunătoare; c. neîncrederea în firmele producatoare – se afirmă că în goana după profit acestea renunță deseori la standardele etice.

Există și o neîncredere în informațiile oficiale – uneori justificată. De exemplu, cum poți să afirmi la un vaccin cu autorizare condiționată (faza 3 de studiu) și creat prin tehnologie nouă, genetică că nu apar reacții adverse pe termen mediu sau lung când însăși firma producătoare declară că efectele nu au fost studiate? Sau că reacțiile imediate nu sunt grave când abia a început evaluarea? Astfel de predicții de tip Nostradamus erodează încrederea publicului. La întrebări justificate și raționale, oficialii și expertii răspund în forță, impunând cenzura și obligativitatea măsurilor prin acte normative. De aici percepția unei dictaturi politico-sanitare și identificarea sănătății publice cu o Poliție Sanitară și nu cu o disciplină științifică. Acesta este un rezultat așteptat atunci când încerci să controlezi o epidemie cu dosare penale și amenzi. Punerea în aplicare a măsurilor de sănătate publică considerate esențiale prin impuneri și sancțiuni, constrâng autonomia individuală până la un punct în care mulți cetățeni s-ar putea să nu mai suporte și să reacționeze.

(va urma)

P.S.1: Există toate premizele ca pandemia să fie învinsă în România: doi adolescenți au fost amendați deoarece se sărutau în parc, bineînțeles, scoțându-și masca. Mai bine fumau, pentru că atunci puteau să scoata masca fără să fie sancționați. Bine că nu li s-a făcut dosar penal.

P.S.2: În cadrul festivalului Cântarea vaccinarii, a apărut o mică problemă – lipsa dozelor de vaccin comandate. Propun o soluție: să se vaccineze 12 persoane în loc de 5/6 dintr-o fiolă ca să ajungă la toata lumea.

sursa foto: economictimes.indiatimes.com