Iisus i-a spus: Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac. (Ioan 11:25,26)
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, care a biruit moartea pentru a ne oferi darul vieții veșnice, să vă umple inima de lumină, speranță, iubire și bucurie. „Ca unul care a adormit, Domnul a înviat și, înviind, ne-a mântuit”.
Vă doresc un Paște binecuvântat.
sursa foto: adamhamilton.com
Pe 16 februarie am participat la sarbatorirea a șase sute de ani de la prima atestare documentară a satului Rădășeni – loc în care m-am „născut” în profesie. Aici, am fost medic între 1973 și 1978, perioada cea mai liniștită și frumoasă din viața mea profesională.
Pentru cine nu știe, Rădășeni se află într-o mică depresiune (gropa Rădășenilor) la 3 km de Fălticeni și 30 km de Suceava. Acest amplasament l-a apărat, în cursul istoriei sale, de vederea prădalnicilor și de urgia vânturilor. De aceea, din vechime, a devenit cunoscut prin pomicultură; aici au fost cultivate și menținute, soiuri tradiționale de mere, pere și pruni (perje). În Descriptio Moldavie, Dimitrie Cantemir caracterizează locuitorii Rădășenilor ca vestiți pomicultori și neguțători de fructe, care duceau faima satului până la Praga, Buda sau Viena, unde-și vindeau merele.
Cel mai vechi document istoric, în care se pomenește de Rădășeni, datează de la 16 februarie 1424, aparținând lui Alexandru cel Bun (1400 – 1432), care stabilește drept granița unei danii făcute preotului Iuga, satul Rădășeni. Zece ani mai târziu, domnitorul Ștefan al II-lea al Moldovei, fiul lui Alexandru cel Bun, completează această danie cu satul Rădășeni. După construirea Mănăstirii Slatina (1554 – 1558) de către domnitorul Alexandru Lăpușneanu, satul Rădășeni a devenit moșie mănăstirească. Rădășenenii au refuzat cu încrâncenare, generație după generație, să se recunoască șerbi pe moșie mănăstirească și profitând de un drept feudal (de a lăsa moștenire urmașilor livezile pe care le-au întemeiat) trăiau după reguli și obiceiuri răzeșești. Și-au revendicat necontenit drepturile în numeroase procese care au durat până în secolul XIX.
În păduricea Rădășenilor, s-au concentrat arcașii lui Ștefan cel Mare și Sfânt pentru a proteja Suceava, atunci când ungurii asediau Baia.
Domnitorul Ștefan al II-lea Tomșa (1611 – 1615 și 1621 – 1623) este menționat în tradiția satului, ca un adevarat protector și de aceea mă voi opri asupra acestui personaj de roman.
În hrisoave, este menționat că pe la 1580, la Rădășeni funcționa o Școala bisericească și „fiind Ștefan Vodă Tomșa copil mic și sărac, au învățat carte la Școala din Rădășeni” (PS Timotei Prahoveanul, Rădășeni – o grădină a Raiului, ISBN 978-606-759-077-7).
Ulterior, Ștefan Tomșa a ales meseria armelor participând la luptele dintre francezi și spanioli în Pirinei, a fost lefegiu în armata lui Ștefan Bathory, iar cu armata turcească a luptat cu perșii. Vorbea fluent cinci limbi străine. Ajuns domn în Moldova, în plin război dintre poloni și turci, a fost obligat să poarte lupte cu dușmani externi și interni. În vara lui 1612, a înfrânt armata polonă la Cornul lui Sas. Au murit în bătălie, potrivit cronicilor vremii, peste 8.000 de nobili poloni și vreo 10.000 de soldați, iar liderii oastei poloneze au fost prinși și întemnițați. Bătălia este amintită de Sadoveanu în Neamul Șoimăreștilor. Împreună cu Radu Mihnea au întreprins o expediție militară în Transilvania, sprijinindu-l pe Gabriel Bethlen să ajungă principe. În vara lui 1613, zdrobește o rascoală a boierilor (decapitează 75 de dregători), iar în septembrie 1615 înfrânge răzvrătiții (care asediau Iașiul) la Fântâna lui Păcurar. A salvat Transilvania de pârjol tătăresc (în august 1615), dar, în noiembrie 1615, polonii intra în Moldova, înfrâng mica oaste a lui Tomșa pe dealul Tătaranilor și domnitorul fuge din țară. Tomșa redevine domn al Moldovei șase ani mai târziu, când s-a apucat să ctitorească Mănăstirea Solca pe care n-a mai apucat să o termine deoarece a fost mazilit și a murit printre străini pe malurile Bosforului. Tomșa se purta aspru cu boierii nu numai pentru că s-au ridicat împotriva domniei sale, ci și pentru că erau nedrepți cu săracii. De altfel, i se mai zicea și „voievodul țăranilor”, deoarece era bun și drept cu țăranii, știind că boierimea comitea abuzuri împotriva răzașilor.
Ștefan al II-lea Tomșa nu a uitat că a învățat carte la Rădășeni. L-a făcut sat domnesc și a construit o biserică din lemn cu hramul Sfinților Mucenici Mercurie și Ecaterina – unul dintre puținele lăcașuri de lemn pictate direct pe bârnă, la interior – care există astăzi.
După răpirea Bucovinei de către Imperiul Austro-Ungar (1775), capitala ținutului de Nord a Moldova a fost (pentru o scurta vreme) la Rădășeni. În Unirea Principatelor, rădășenenii au avut un rol deosebit.Din Comitetul Ținutal al unioniștilor, constituit în 1856 la Fălticeni, au făcut parte și trei reprezentanti din Rădășeni între care Toader Grumăzescu, ulterior deputat și prieten a lui Alexandru Ioan Cuza și a lui Mihail Kogălniceanu.
Despre Rădășeni au scris pagini minunate Sadoveanu, Iorga, Topârceanu, A.D. Xenopol, dar mai ales Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanu, fiu al satului.
Să ne întoarcem însă la evenimentul aniversar.
Când am primit invitația de a participa, am fost uimit și emoționat. Viața a făcut ca să nu mai poposesc pe acele meleaguri de peste 45 de ani (deși le-am purtat în suflet tot timpul) și am crezut că oamenii m-au uitat. În plus, m-am retras din viața publică și deci nu îi pot bânui că au avut un oricare interes. A fost un demers sincer, ce dovedește caracterul acelor oameni, iar pentru mine o întoarcere în timp.
La terminarea facultății, am ales să fiu medic în Rădășeni din mai multe rațiuni: era lipit de Falticeni (puteam deci să fac naveta de acasă), cunoșteam comuna (am avut colegi de liceu din Rădășeni), știam că oamenii erau preocupați de sănătatea copiilor (patologia pediatrică și mortalitatea infantilă era în acea perioadă coșmarul oricărui medic de circă) și mai știam că preotul, profesorul și medicul erau respectați în comunitate.
Eram însă îngrozit de un gând: voi putea face față exigențelor oamenilor mai ales că înaintea mea au fost medici excepționali? Există o prejudecată potrivit căreia rădășinenii sunt distanți, reci, neprietenoși față de străini și chibzuiți (ca să nu se spună zgârciți). Această percepție publică era și datorită faptului că cei din Rădășeni nu erau numai pomicultori destoinici, dar și negustori iscusiți. Se spunea că toate magazinele de legume fructe din Moldova aveau șefi rădășineni. Chiar dacă era o exagerare totuși în aproape fiecare localitate întâlneai un gestionar din Rădășeni.
Ajuns la Rădășeni am descoperit că lucrurile stau cu totul altfel. Am găsit la dispensar un colectiv unit, care m-a primit cu brațele deschise și de la care am învățat o mulțime de lucruri practice. Am descoperit că oamenii din Rădășeni, odată ce te-au acceptat, sunt calzi, loiali, generoși. Oamenii, care erau atașați de valorile tradiționale, de familie și credință, respectau munca, lucrul bine făcut și știința de carte, erau asemenea locului în care trăiau. Este de neimaginat cum arată satul primăvara, când înfloresc copacii și casele nu se mai zăresc de flori. În acest sat, datorită locuitorilor săi m-am călit, am căpătat încredere și curaj.
Astăzi cei cu care am lucrat s-au mutat la Domnul, la fel cum au făcut și mulți dintre cei cu care m-am împrietenit. Am avut însă fericirea să-i întâlnesc pe copiii lor.
Viața mea a fost legată de trei locuri: Fălticeni (unde m-am născut și am făcut liceul), Iași (unde am studiat și m-am stabilit), Rădășeni (punctul inițial al dezvoltării profesionale). Faptul că toate trei localitățile m-au onorat cu titlu de „cetățean de onoare” înseamnă pentru mine un semn că am lăsat o urmă în sufletul oamenilor.
La mulți ani, Rădășeni!
Stepanakert, orașul situat într-o vale pe versanții estici ai lanțului muntos Karabakh, a fost capitala Republicii Artsakh (Nagorno-Karabah) înainte de ofensiva azeră din 2023.
Regiunea Nagorno-Karabah a avut o istorie tragică. Populată predominant de armeni, a fost revendicată, după căderea Imperiului Rus din 1918, atât de Republica Democrată Azerbaidjan, cât și de Republică Armenia (prospăte țări independente), conducând la un scurt război în 1920. După ce Uniunea Sovietică a ocupat și integrat cele două state independente s-a creat în 1923 Regiunea Autonomă Nagorno-Karabah (NKAO) în cadrul RSS Azerbaidjanului. Autoritățile sovietice azere au făcut presiuni asupra armenilor pentru ca aceștia să părăsească regiunea, au impus măsuri discriminatorii pentru a suprima cultura și identitatea armenească în Nagorno-Karabah, i-au încurajat pe azeri să se stabilească în această zona dar, cu toate acestea, armenii au rămas populația majoritară. La sfârșitul anilor 1980, a reapărut disputa între Armenia și Azerbaidjan cu privire la aceasta regiune. În 1991, un referendum organizat în Regiunea Autonomă Nagorno-Karabah și provincia vecină Shahumyan a dus la declararea independenței. Azerbaidjanul nu a recunoscut rezultatele și a declanșat în 1992 Primul Război Nagorno-Karabah. Războiul a fost câștigat de Artsakh cu sprijinul Armeniei. Un acord de încetare a focului a fost semnat în 1994, acord care îngheța conflictul și care a lăsat teritoriul populat predominant de armeni independent de facto, cu un guvern autoproclamat.
În 2020, în al doilea război Nagorno-Karabah, Azerbaidjanul a obținut victoria și a ocupat o parte semnificativă din teritoriul revendicat al Artsakh. Coridorul Lachin, care leagă Artsakh de Armenia, a fost blocat în decembrie 2022, iar în septembrie 2023, Azerbaidjan a lansat o altă ofensivă militară, obligând Guvernul din Artsakh să inițieze discuții și să dezarmeze luptătorii armeni. La 28 septembrie 2023, președintele Artsakh a semnat un decret de dizolvare a tuturor instituțiilor republicii, punând capăt existenței acesteia. Până la 1 octombrie 2023, aproape întreaga populație a regiunii a fugit în Armenia.
Stepanakert a fost inițial o așezare armeană numită Vararakn. În perioada sovietică, în 1923, orașul a fost redenumit Stepanakert („orașul lui Stepan”), după revoluționarul bolșevic armean Stepan Shahumian. A devenit capitala Regiunii Autonome Nagorno-Karabah, un centru de activitate economică și industrială.
În timpul Republicii Artsakh (1991-2023), orașul a fost un centru regional de educație și cultură, exista o Universitatea Artsakh, școli muzicale și un palat al culturii. Economia era bazată pe industria serviciilor și avea întreprinderi variate, cele mai importante fiind procesarea alimentelor, vinificația și țesutul mătăsii. În 2021, populația din Stepanakert era de 75.000 locuitori.
La 29 septembrie 2023, armata azeră a preluat controlul orașului pustiu, deoarece aproape întreaga populație armeană s-a refugiat în Armenia. O echipă Al Jazeera a transmis din oraș în acea zi, arătând străzi pustii, case parasite, reporterul exclamând „Un oraș fantomă fără suflet”.
Deși Ilham Aliyev a promis că va respecta drepturile populației armene rămase, oficialii azeri au redenumit Enver Pașa (unul dintre principalii autori ai genocidului armean) una dintre străzile din Stepanakert.
Poemul cinematografic a lui Varujan Vosganian, Stepanakert – 30 septembrie 2023, regizat de Armine Vosganian, muzica Komitas și Mihaela Vosganian este despre tragedia poporului armean din Karabakh. Urmariți-l. Durează doar trei minute.
sursa foto: phoenixtour.org
Practic necunoscut generațiilor mai tinere, pentru cei de vârsta mea, Mircea Crișan (1924 – 2013) a fost unul dintre cei mai iubiți actori. Pe numele său real Mauriciu Kraus, el s-a născut într-un vagon de tren, în timp ce părinții lui, artiști ambulanți, călătoreau cu bâlciul prin Maramureș. La vârsta de 19 ani s-a angajat ca vânzător de mezeluri și a debutat la Teatrul Barașeum ca figurant în piesa „Lozul cel mare” de Shalom Aleihem. A urmat cursurile Conservatorului de Artă Dramatică, la clasa Mariei Filotti (1944 – 1946). În 1946, debutează în revista „Ca la noi la nimeni”, regizor H. Nicolaide, alături de Maria Tănase, Sephi Alşec, Beno Verea și alții, în care obține un succes deosebit. A jucat la Teatrul Armatei, la Teatrul Savoy și la Teatrul Constantin Tănase. În1964, i s-a acordat titlul de Artist Emerit.
În 1968, după turneul pe care l-a făcut împreună cu alți artiști români de la Teatrul „Constantin Tănase” la Paris, Mircea Crişan a cerut azil politic. S-a stabilit ulterior în Germania unde, cu numele Mircea Krishan, va avea o carieră impresionantă, apărând în televiziunea germană în peste 60 de filme și 90 de show-uri. A colaborat cu mulți artiști cunoscuți, între care Rudi Carell și Gisela Schlüter. UNITER i-a acordat Premiul special pentru teatru de revistă în 2007.
Mircea Crişan era unic prin stilul său, practicând un umor fără vulgarități grosolane, fără răutate, dar care a deschis ochii celor contemporani lui. Iată un exemplu:
După stabilirea în Occident, Mircea Crişan a devenit indezirabil în România, autoritățile comuniste dând ordin să se distrugă orice înregistrare a sa, iar familia a fost supusă represaliilor (de exemplu, soția sa, actrița și cântăreața Sorina Dan, a fost concediată de la teatru). Atunci, actorul a decis să-i trimită o scrisoare lui Ceaușescu.
„Stimate tovarășe Ceaușescu,
Am auzit că în România ar circula un zvon despre mine, cum că aș fi fugit. Aceasta este o calomnie și o minciună sfruntată. Eu n-am fugit nicăieri. Eu sunt aici, la Paris. Pentru că eu sunt un artist, și așa cum ne-a învățat Lenin, arta nu are hotare. Și, în afară de asta, de ce să fi fugit? Ce e rău în România? Spuneți și dumneavoastră, că doar acolo trăiți, vă lipsește ceva? N-aveți în România tot ce vă visați … Nu sunteți liber și faceți tot ce vreţi?… Și nu numai d-voastră, care sunteți șeful statului, dar toată lumea, de pildă simpatica dvs. soție și drăgălașii d-voastră copilași. Unde, decât în România, ar putea ei s-o ducă așa cum o duc? Și am auzit și alte zvonuri despre mine, că acum, dacă mă aflu aici, o să încep să fac bancuri despre dumneavoastră și despre prea distinsa d-voastră soție, și să vă iau în balon la postul de radio «Europa Liberă» și la «Radio Londra» și la «Vocea Americii» și la o mulțime de alte posturi și voci. Că eu doar v-am cunoscut și personal, așa că material, slavă Domnului, aș avea destul! Dar nici asta nu e adevărat: cum aș putea să-mi bat joc și să-l fac de râsul lumii pe un om care sunt sigur că o să mă înțeleagă și o să dea ordin imediat ca familia mea din România să fie lăsată în pace? Închei strigând, așa cum ne-a învățat fratele și învățătorul nostru Mao-Tze-Dun: «Trăiască lupta pentru libertate!»
Cu stimă,
Mircea Crişan”
Păcat că nimeni nu încearcă să reediteze „opera” lui Mircea Crişan.
sursa foto: ziarpiatraneamt.ro
Când aviația NATO bombarda Belgradul, sârbii cântau Tamo daleko. Când Novak Đoković a fost expulzat din Australia, sârbii l-au așteptat la Belgrad, cântând Tamo daleko. În campania electorală a lui Aleksandar Vučić, susținătorii săi cântau același cântec. Sârbii din Kosovo cânta în aceste zile Tamo daleko.
De ce acest cântec? Ce semnifică el pentru sârbi?
Tamo daleko / Acolo departe este un cântec popular sârbesc cu o istorie fascinantă. Există mai multe variante ale cântecului, toate terminându-se cu versul Živela Srbija „Trăiască Serbia!”. Au fost înregistrate mai multe variante moderne ale cântecului, cele mai cunoscute fiind ale lui Goran Bregović și André Rieu.
Pentru a înțelege cântecul trebuie să apelăm la câteva elemente din istoria Serbiei.
Regatul Serbiei a fost în război împotriva Austro-Ungariei și a altor Puteri Centrale din 28 iulie 1914, (când guvernul austro-ungar i-a declarat război), până la capitularea Austro-Ungariei la 3 noiembrie 1918.
În primul an de război, (august – decembrie 1914), armata Serbiei, deși în inferioritate numerică, cu armament deficitar, muniție insuficientă și artilerie limitată în număr de piese, a câștigat bătăliile de la Cer / Țer (16 august – 20 august), Sabac (21 – 24 august), Drina (septembrie 1914), Belgrad (3 – 15 decembrie), reușind să respingă trei ofensive ale inamicilor și să-i alunge din țară. Au urmat 8 luni de acalmie penru ca apoi Serbia să se confrunte cu Tripla invazie. În septembrie 1915, 800.000 de soldați austrieci, unguri, germani și bulgari, conduși de feldmareșalul Anton Ludwig August von Mackensen, au atacat dezlănțuit armata sârbă, care avea 200.000 de soldați. După ce a rezistat eroic timp de patru luni, producând pierderi enorme atacatorilor, armata sârbă a fost copleșită. În iarna anului 1916, aproximativ 120.000 de soldați sârbi s-au retras, împreună cu populația civilă, prin munții înzăpeziți din Muntenegru și Albania (sub asaltul forțelor superioare ale Puterilor Centrale) până la coasta Mării Adriatice. Din cauza frigului și a foametei, în timpul acestei călătorii numită Golgota Albaneză, 72.000 de oameni au murit. Rămășițele armatei sârbe au fost evacuate în insula Corfu de către Franța și Marea Britanie. Aliații nu au avut timp să se pregătească să primească soldații sârbi. Corfu nu avea mâncare, îmbrăcăminte, lemn de foc și corturi. Soldații epuizați au stat în ploaie zile în șir. Oamenii au început să se îmbolnăvească și să moară în masă. Bolnavii erau duși pe insula Vido, iar morții erau aruncați direct în apă. În unele zile, mureau 300 de oameni pe zi. În total, aproximativ 5.000 de soldați sârbi sunt în apele din jurul insulei Vido. Sârbii numesc aceste locuri „Mormântul Albastru”.
După refacere, armata sârbă a fost transferată pe frontul de la Salonic, unde, în septembrie 1918, forțele sârbe împreună cu alte forțe aliate au spart frontul și Bulgaria a fost forțată să se predea. Armata sârbă a fost de neoprit și la 1 noiembrie 1918, Belgradul a fost eliberat.
Serbia a plătit un preț disproporționat de mare pentru marea sa victorie din Primul Război Mondial: în timpul războiului, a pierdut între 1.100.000 și 1.300.000 de locuitori, ceea ce reprezenta aproape o treime din populația totală și aproximativ 60% din populația masculină.
Tamo daleko a fost compus pe insula grecească Corfu, în 1916.
Tema cântecului este următoarea: Un soldat își cântă durerea și speranța pe insula grecească Corfu, unde a ajuns după retragerea trupelor sârbe prin Albania de Nord. Cântă despre satul său ruinat, despre biserica în care s-a căsătorit și despre greaua retragere în care și-a pierdut mulți dintre tovarăși. Textul în sine exprimă dorul unui soldat pentru patria sa. Dar conține și cuvintele „Živela Srbija!”, care sunt considerate strigătul de luptă sârbesc al tuturor timpurilor.
Acolo, acolo departe de mare / Acolo e satul meu, acolo e Serbia. / Acolo. departe, unde înflorește galben lămâia / Nu a existat decât o singură cale pentru armatele sârbe. / Acolo, departe, unde crinii mici au floare albă / Acolo, tatăl și fiul, împreună, și-au dat viețile lor, / Acolo unde în tăcere călătorii trec Moravia / Acolo au rămas icoana mea, familia mea sfântă. / Acolo unde Timocul salută orașul lui Veljko / Acolo Biserica în care m-am căsătorit în tinerețe a fost arsă. / Fără patrie, am stat în Corfu / Dar cu mândrie am strigat: Trăiască Serbia!
Identitatea compozitorului a rămas subiect de dispută timp de mai multe decenii. În 2008, istoricul Ranko Jakovljević a descoperit că Đorđe Marinković, un muzician amator din satul Korbovo de lângă Kladovo, a fost cel care a compus muzica și versurile cântecului, în 1916, înregistrând drepturile sale de autor la Paris în 1922.
Tamo daleko este considerat imnul fiecărui soldat care și-a părăsit familia și a plecat la război. El a ajuns să fie privit ca o formă de imn național în diaspora sârbă în timpul Războiului Rece, iar unele dintre versurile sale au fost interzise în Iugoslavia lui Tito, pentru că evocau renașterea sentimentului național sârb. Cântecul a fost interpretat la înmormântarea inventatorului sârb Nikola Tesla în ianuarie 1943.
Deși este cel mai faimos cântec popular sârbesc, este puternic contestat de globaliști pentru că ar fi o expresie a naționalismului ortodox și al suveranismului. În realitate, este expresia patriotismului și demnității.
P.S.1: O expicație: Veljko din versul Acolo unde Timocul salută orașul lui Veljko este Veljko Petrović (c. 1780 – 1813), cunoscut sub numele de Hajduk Veljko – unul dintre vojvodas (comandanții militari) ai Forțelor revoluționare sârbe în prima răscoală sârbă împotriva Imperiului Otoman (1804 – 1813). A luptat la eliberarea Belgradului (1806), unde a excelat în luptă. În 1807, a devenit buljubaša / буљубаша și i se acordă permisiunea să conducă revolta în zonele Krivi Vir și Crna Reka. În 1809, deși era depășit numeric, a apărat Soko Banjade de turci. Curajul personal a fost extraordinar și a câștigat o faimă deosebită în toată Serbia și Balcani. În 1810, a fost decorat cu Crucea de Aur a Rusiei pentru vitejia sa. În bătălia de la Varvarin a fost rănit și a ramas ușor schilodit. În 1811, a devenit Voievod al Văii Timocului și a fost trimis la Negotin. În 1813, a distrus un detașament de cavalerie turcă la Bukovče. În vara anului 1813, 16.000 de soldați turci au atacat Negotin, care era apărat de 3.000 de soldați sârbi. Într-o dimineață, după douăzeci de zile de apărare eroică, Veljko a condus reparațiile șanțulu din jurul orasului și a fost lovit de o ghiulea de tun. A murit imediat. Bătălia de la Negotin s-a încheiat cu pierderi masive turcești și evadarea cu succes a rebelilor sârbi. Fratele său, Milutin, l-a îngropat în biserica din Negotin.
P.S. 2: Informațiile despre cântec mi-au fost furnizate de un prieten sârb, profesor de Genetică la Universitatea din Belgrad, cu care am fost coleg 10 ani în Comitetul Director de Bioetică al Consiliului Europei.
sursă foto: lemonde.fr
Cine a urmărit evenimentele din România din ultimii ani, comentariile din presă și prestația politicenilor, nu poate să nu fi remarcat slaba prestație intelectuală a celor de mai sus. Pentru că e sâmbătă și trebuie să ne descrețim frunțile, postez o poezie veche, dar atât de actuală.
ODĂ PROȘTILOR
Ion Pribeagu
Cu prostul care n-are școală / Te lupți puțin și-ai câștigat. / Dar duci o luptă colosală / Cu prostul care are școală! / De-ar fi să-i luăm pe toți la rând, / Și actualii, dar și foștii, / Cei mai deștepți de pe Pământ / Au fost întotdeauna… PROȘTII. / Nu te ruga la ursitoare / Să-ți facă-n viața ta vreun rost, / Mai bine urlă-n gura mare : / „Iubite Doamne, fă-mă… PROST!” / De ce să tragi ca la galeră, / Să-nveți atâtea fără rost, / De vrei să faci o carieră, / Ajunge numai să fii… PROST. / În lumea asta cu de toate, / Unde se-nvață contra cost, / Păcat că nici o facultate / Nu dă și diploma de… PROST. / Avem impozite cu carul,
Dar înotăm în sărăcie / și ce buget ar avea statul / Dintr-un impozit pe… PROSTIE… / Ei sunt ca iarba, cu duiumul, / Să nu-i jignești, să nu-i împroști! / O, Doamne, de ne-ar crește grâul / Cum cresc recoltele de… PROȘTI. / Și-n lumea asta răsturnată, / Unde cei strâmbi sunt cei mai drepți, / Savanții noștri mor de foame / Și numai PROȘTII sunt deștepți.
Ion Pribeagu a fost pseudonimul literar al lui Isac Lazarovici (1887-1971) poet și umorist român și israelian de limba română, evreu născut în nordul Moldovei, la Sulița, județul Botoșani. A scris foarte mult pentru teatre, trupe artistice, reviste umoristice, texte pe care le-a citit și la radio.
Este autorul versurilor în limba română ale cunoscutului tangou compus de Benjamin Tagle Lara – „Zaraza”, melodie care a fost înregistrată în studiourile Odeon din Berlin în 1931 și a devenit șlagăr mondial. În perioada 1939 – 1944, a scris toate textele umoristice pentru spectacolele lui Constantin Tănase. În anul 1962, a emigrat în Israel, unde a continuat să scrie poezie umoristică în limba română în „Cronica rimată a cotidianului Viața Noastră” din Tel Aviv și a fost autorul a câtorva spectacole de revistă.
Circula o poveste cu privire la plecarea lui Ion Pribeagu în Israel.
După ce de patru de ori i se respinsese cererea de emigrare, Ion Pribeagu s-a decis să-i scrie chiar lui Gheorghiu-Dej. Iată scrisoarea:
„Am depus actele toate / Și bilet de sănătate, / Și fotografii recente, cazierul cu amprente, / Plus biletul de vaccin / Că n-am fost supus străin, / Note bune la purtare, / Ordinul de concentrare, / Act de naștere-al lui tata, / De la fisc pe cinci ani plata. / Anexez aici chitanța / Că-s la zi cu Manutanța, / Am dovada de la „Sacra”/ C-am trăit bine cu soacra, / Că n-am bloc, că n-am moșie, / Că n-am stat la pușcărie, Că n-am fost nici beat, nici mort. / Am și act de cununie / Și-mi mai trebuie-o hârtie, / Doar atâta: Pașaport.” Gheorghiu-Dej s-a amuzat când a citit in ședința Biroului Politic. Râdeau și Maurer, și Drăghici, și Apostol. Numai Iosif Chișinevschi avea o mutră amară. „Mă, tu de ce nu râzi?”, l-a întrebat Dej. „E un dușman al țării, acest Pribeagu”, a răspuns Chișinevschi. „Mă, ce fel de ovrei ești, când n-ai pic de umor?”, s-a amuzat Dej. Și i-a aprobat lui Pribeagu eliberarea pașaportului.
sursă foto: afiș film Idiocracy (https://www.imdb.com/title/tt0387808/?ref_=tt_mv_close)
Prezenta postare a fost inspirată de lansarea la București a pseudo-operei științifice a lui Oliver Jens Schmitt, „Biserica de Stat sau Biserica în Stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române 1918 – 2023”. Nu am intenția să răspund la acest pamflet împotriva BOR. A făcut-o mult mai bine decât aș fi putut să o fac eu, un reputat teolog romano-catolic, Remus Mircea Birtz într-o recenzie de 40 de pagini intitulată Între așteptări și nedumeriri.
Ce m-a intrigat a fost lipsa de reacție a BOR la scandalosul/revoltatorul discurs ținut de Gabriel Liiceanu, la lansare, împotriva Bisericii Ortodoxe. Lipsa de reacție poate fi explicată prin faptul că acesta este unul dintre semnatarii scrisorii privind Pascaliile, „scrisoarea semnată de personalități reale ale societății civile creștin ortodoxe din România, oameni din interiorul, nu din exteriorul Bisericii, care constant au apărat-o și sprijinit-o public” – ca să citez un clasic în viață. Alt semnatar, domnul Teodor Baconschi ne recomandă să citim „opera” lui Oliver Jens Schmitt: „Important e să citim critic volumul și să-l folosim – cu mijloace intelectuale și academice autohtone – pentru a deschide o dezbatere onestă despre pactizările unei bune părți a ierarhiei și clerului BOR cu ultimele patru dictaturi, survenite – ca «soluții» ale unei aparent perpetue crize identitare – după 1918.” Sau „E scrisă civilizat, fără presupoziții și propensiuni pamfletare. Mai mult – dacă n-ar fi tot soiul de prostovani pripiți spre verdicte necugetate – toată societatea noastră chinuit democratică ar avea de câștigat din citirea ei”.
Deoarece nu fac parte dintre „personalități reale ale societății civile creștin ortodoxe din România” (sunt un simplu credincios creștin ortodox), îmi asum riscul de a fi calificat drept „prostovan”și să declar că acea carte este departe de a fi o operă științifică, este o însăilare de opinii ale unei persoane seculariste și anticlericale, care disprețuiește ortodoxia română (și nu este singurul).
Privind însă la modalitatea în care s-a manifestat așa-zisul „sprijin public” al acestor „personalități” (pe scurt: boicotarea Referendului pentru familie, atacuri cuun limbaj suburban al Ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, susținerea voalat a unor fapte pe care Biserica le consideră păcate, obiediența față de inovațiile Occidentale etc.) m-am întrebat dacă nu cumva ne aflăm în prezența unui curent secularist în ortodoxia română. Cele expuse mai jos nu au pretenția de operă științifică, sunt simple reflexii fundamentate de lecturi nesistematizate.
Când am întâlnit în lucrările istoricului Christopher Henry Dawson (1889 – 1970), termenii de „creștinism secular” și „creștini seculari” am fost surprins. Dawson i-a folosit pentru a argumenta că boala de bază de care suferă societatea nu este politică sau economică, ci este spirituală. Dawson era, desigur, preocupat și de problemele politice și economice cu care se confruntă societatea (el s-a opus creșterii puterii guvernelor moderne, încălcării constante a libertății individuale, existenței unui control birocratic centralizat etc.), dar el considera că acestea sunt doar simptomele superficiale ale unei stări de rău mult mai profunde, deoarece civilizația occidentală se confruntă cu o criză spirituală gravă chiar dacă progresul științific, tehnologia și comerțul, au avut tendința de a unifica întreaga lume. Pentru ca o cultură umană să supraviețuiască, trebuie obligatoriu, după Dawson, să aibă și niște rădăcini religioase: „Secularizarea unei societăți implică devitalizarea acelei societăți… Eliminarea unei religii nu este un semn de progres, ci un semn al decăderii sociale.” afirma el în Progress and Religion: An Historical Inquiry.
Am întâlnit, apoi, termenii de creștinism secular și la alți autori (Ivan Illich, Charles Taylor, Hans Joash, Marcel Gauchet etc.) și am încercat să-i înțeleg. Nefiind teolog, m-am aplecat asupra definițiilor simple din dicționare:
Raportat la aceste definiții se observă că termenii de creștinism secular și creștin secular sunt oximoroane, figuri de stil fără sens în care se îmbină două noțiuni contradictori; este ca și cum ai spune întuneric luminos sau credincios necredincios.
Contradicția este de esență: secularismul se bazează pe înțelepciunea umană, o realitate naturală percepută de sine și o viziune empirică asupra lumii în timp ce creștinismul se bazează pe înțelepciunea divină, o realitate supranaturală și o viziune asupra lumii condusă spiritual. Secularismul spune că omul nu are nevoie de Dumnezeu. Obiectivul său principal este eliminarea totală a tuturor elementelor religioase din spațiul public (acceptându-le în unele cazuri doar în spațiul privat).
Umanismului creștin este bazat pe caritate, filantropie, empatie, dăruire față de aproapele tău (cum au fost ele afirmate în gândirea Sfantului Vasile cel Mare, Fericitul Augustin, Tomas d’Aquino și alții) în timp ce umanismul secular (care a luat naștere din iluminismul secolului al XVIII-lea), ne învață că nu există adevăruri obiective sau absolute care să definească binele și răul.
Umaniștii creștini înțeleg că toate comorile înțelepciunii și cunoașterii sunt ascunse în Hristos (Coloseni 2:3) și căuta să creasca în cunoașterea deplină a tuturor lucrurilor bune pentru slujirea lui Hristos (Filipeni 1:9; 4:6; Coloseni 1:9).
Umaniștii seculari resping noțiunea de adevăr revelat și nu recunosc cuvântul lui Dumnezeu, drept standardul pe baza căruia se măsoara sau testează calitatea tuturor lucrurilor. Umaniștii seculari își bazează moralitatea și ideile despre dreptate pe inteligența critică, fără ajutorul Scripturii, pe care creștinii se bazează pentru cunoașterea despre bine și rău, bine și rău. Umanismul secular își propune să vindece această lume și să-l glorifice pe om ca autor al propriei sale mântuiri progresive. Prin contrast, umaniștii creștini îl urmează pe Iisus Hristos afirmând că mântuirea va fi dobândită în împărăția veșnica a lui Dumnezeu.
Umaniștii seculari dezvoltă și folosesc știința și tehnologia, ca instrumente menite să slujească strict scopurilor umane fără a se referi la Dumnezeu în timp ce pentru creștini, aceste instrumente trebuie folosite în slujirea omului spre slava lui Dumnezeu. Pentru umaniștii seculari, natura este o forță eternă, care se autoperpetuează, pentru creștini forța supremă este Dumnezeu. Idealul umanismului secular este omenirea însăși ca parte a naturii necreate, eterne; scopul lor este auto-remedierea omului fără referire sau ajutor de la Dumnezeu.
În opinia mea, umanismul alimentat numai de rațiune pură nu poate reuși (este o utopie) fapt recunoscut chiar și de iluministul Immanuel Kant în Critica rațiunii pure. Alexandru Soljenițîn, în celebra prelegere din 8 iunie 1978, afirma că umanismul secular nu oferă o soluție pentru starea disperată a omenirii. El spunea „Dacă umanismul ar avea dreptate să declare că omul este născut pentru a fi fericit, omul nu s-ar fi născut pentru a muri. Deoarece trupul său este sortit să moară, sarcina lui pe pământ, evident, trebuie să fie de natură indeosebi spirituală”.
Secularismul este temporal, exact inversul creștinismului care este permanent și atemporal. Seculariștii cred că omul este măsura tuturor lucrurilor, că morala este centrată pe om, nu pe Dumnezeu. Prin urmare, nimeni nu are dreptul să determine binele de rău, iar moralitatea este cel mai bine determinată de ceea ce este bun pentru societate la un moment dat. Seculariștii nu cred că omenirea poate avea un set de valori permanente, așa cum sunt specificate în Biblie. Secularismul afirma toleranța și diversitatea, dar de multe ori seculariștii sunt intoleranți cu cei care gasesc în Biblie standardul lui Dumnezeu pentru moralitate.
Rezultă din cele de mai sus că secular nu poate fi în niciun fel alăturat cuvântului creștin, deoarece diferența majora este că secularul este natural/carnal, iar creștinismul este supranatural/spiritual.
Asta nu înseamnă că secularismul și creștinismul nu pot conviețui, în anumite limite. Însuși Iisus spune, răspunzând unei capcane întinse de farisei și irodieni: „Dați cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Marcu 12, 13-17; Matei 22, 15-22). Prin intermediul acestei fraze, Iisus separă cele două tabere, a sacrului și a puterii politice seculare și stabilește limitele acestei conviețuiri. Altfel spus, într-un limbaj obișnuit, creștinismuleste în întregime metafizică, în timp ce secularul se referă la lucruri lumești. Creștinismul este darul lui Dumnezeu pentru oameni, dar care trebuie să fie folosit pentru îmbunătățirea spirituala a comunității.
Cu toate acestea, din punct de vedere istoric, realitatea a fost cu totul alta. Dupa ce împăratul Teodosie a impus creștinismul ca religie oficială a Romei (la 8 noiembrie 392), interzicând alte culte, Biserica Apuseană, ca instituție cu pretenții universale, care conducea pe toți creștinii, s-a aplecat mai mult decât era necesar asupra lumescului, impunând un stat de drept canonic. Adesea însăși convertirea la creștinism a fost alterată, folosind argumentul forței în loc de forța argumentelor (vezi istoria Inchiziției). Alteori, Biserica a respins descoperirile noilor științe empirice și a emis declarații contradictorii cu privire la chestiuni care se aflau în afara domeniului credinței. Secularismul în Europa este așadar o „invenție creștină” care a fost pusă treptat în aplicare atunci când puterile politice, la sfârșitul Evului Mediu, și-au câștigat independența față de autoritatea papilor opunând puterea temporală puterii spirituale, lucru ce a fost desăvârșit de iluminiștii francezi, care au introdus primatul rațiunii. Astfel, de la un secularism slab, acceptabil și pentru oamenii religioși și pentru atei, agnostici, panteiști, raționaliști și sceptici, s-a trecut la un secularism „a-religios”, care se referă la un mod de a trăi și de a gândi străin de Dumnezeu și de dimensiunea religioasă, punând existența sau inexistența lui Dumnezeu între paranteze, nepronunțându-se asupra acestui aspect. Finalul acestei „evoluții” a fost secularismul „anti-religios”, care se referă la un mod de a trăi și de a gândi ostil lui Dumnezeu și religiei, care neagă existența și voința lui Dumnezeu și, deci, a unui plan divin de viață. Cel din urmă, deși se declară tolerant, în realitate, este militant și agresiv în special împotriva creștinismului. Refuzul de a menționa, chiar în trecere, rădăcinile creștine ale Europei în Preambulul Constituției Europene, Tratatul de la Roma II (care nu a fost ratificat), este cea mai bună mărturie în acest sens. Era vorba pur și simplu de a menționa rolul religiei alături de cel al filosofiei, deoarece civilizația europeană își găsește cele două izvoare principale la Ierusalim și la Atena, în religie și în filozofie.
În același timp, trebuie să recunoaștem că în zilele noastre atât chemarea la o revenire la un stat religios, cât și la separarea completă a religiei de stat sunt, după mine, lipsite de orice validare biblică, deoarece creștinii sunt și cetățeni ai unui stat secular și de aceea au drepturi și obligații, dar, totodată, fac parte dintr-o comunitate, care nu se confundă cu statul. În calitate de cetățeni, ei pot folosi pârghiile legale pentru a cenzura derapajele statului secular și a se angaja într-un „război” spiritual împotriva patimilor mândriei, poftei, lăcomiei, mâniei, invidiei și lenei, astfel încât o persoană să poată crește în virtuțile smereniei, răbdării și iubirii. Trebuie să acceptăm că Biserica nu este statul, este un corp de oameni în cadrul oricărui stat. Din păcate ceea ce s-a întâmplat nu este că secularul a devent creștin, ci că mulți creștini devin seculari. Cu toate acestea creștinismul, cu peste 2,4 miliarde de adepți rămâne principala religie pe glob.
Creștinii seculari sunt, de fapt, seculariști, care se agață de titlul de creștin ca de un fel de plasă de siguranță. Unii susțin că sunt creștini pentru că urmează învățăturile lui Hristos, dar nu cred în învierea Sa sau că El este Fiul lui Dumnezeu. Alții din cauza nostalgiei de a fi crescut într-un cadru familial /social creștin. Ei folosesc un nume general – creștin – ca un identificator care ilustrează faptul că fac parte dintr-un grup cu rădăcină istorică. Majoritatea creștinilor seculari neagă însă supranaturalul, învierea și miracolele, mărturisind în același timp o credință superficială în Dumnezeu. Ei nu cred că Biblia este pe deplin adevărată, urmează viziuni, practici și obiceiuri seculare asupra lumii, idolatrizează știința și, în cele din urmă, fac sau cred că fac tot ce este corect în ochii lor.
Trebuie să ne ferim mai ales de seculariștii din interiorul bisericii care neagă a fi seculari, adevarați lupi în blănuri de oi. Aceștia constituie adevăratul pericol (nu cei de alte religii, agnosticii, ateii etc.) pentru că ei cangrenează creștinismul din interior. Seculariștii din interiorul bisericii, sub pretextul modernizării, adaptării la societate, la vremurile noi, la progres etc. nu numai că tolerează, dar și justifică viziunea seculară asupra lumii doctrine șocante, false teorii (cum ar fi teoria genului), avortul, promiscuitate sexuală, homosexualitatea, relativismul moral etc..
Rezultă o confuzie teologică care poate duce la o Biserică secularizată, la un creștinism lipsit de sacru și sfințenie, o adevărată struțo-camilă, care poate justifica orice indiferent de dogmă sau doctrină religioasă. Ce nu se înțelege este că a fi secular și a avea o etică bună este un lucru, dar a fi creștin este cu totul altceva. Nu pot fi slujiți doi conducători contrastanți. „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona” (Matei 6:24). Cine Îl urmează pe Hristos nu poate fi secular, iar cine este secular nu poate, logic, să-L urmeze pe Hristos. Ceea ce vedem astăzi la creștinismul secular este o degradare istorică prin care filozofiile seculare au depășit limitele bisericii și au schimbat doctrinele și legile biblice istorice, făcându-le lipsite de sens și irelevante.
În concluzie, contrar tendințelor actuale, dacă se scutură de secularismele progresiste, ținând cont de crizele repetate și de setea de sens a oamenilor, creștinismul poate juca din nou un rol decisiv în viitorul umanității
P.S.1: Conform Faptelor Apostolilor 11:26, ucenicii lui Hristos au fost numiți creștini pentru întâia dată în Antiohia. În greacă, cuvântul „creştin” (hristianos) derivă din cuvântul Hristos. Prin urmare, cineva poate fi considerat creștin dacă Îl urmează pe Iisus Hristos.
P.S.2: Dacă citește această postare domnul Vasile Bănescu, promotor al „modernizării ortodoxiei”, o să mă eticheteze drept „fundamentalist ortodox” sau adept al„filetismului pravoslavnic, sumbră erezie pe care o cultivă un analfabet religios”. Nu mă afectează deoarece sunt obișnuit cu sofismele domniei sale. Nu sunt obișnuit cu limbajul suburban pe care îl folosește în polemici (vezi atacurile la IPS Teodosie pe care eu îl respect în mod deosebit), dar pot să-l ignor.
sursă foto: posterlounge.com – Return of the Prodigal Son by Rembrandt van Rijn
În zilele noastre, asistăm cu indiferență la dispariția legendelor și simbolurilor milenare. Noii profeți ai apocalipsei COVID, transformați în dulăii războiului, încearcă prin toate metodele, să ne facă să uităm tot ce ține de tradiție, pentru că doar așa ne pot controla. Singura cale de a rezista este de a vorbi în mod constant despre simboluri.
Un simbol al păcii, acceptat de milenii, este porumbelul. Astăzi, datorită unei fetițe, Sadako Sasaki, s–a adăugat un nou venit – cocorul.
Despre cocori
Cocorii sunt o familie (Gruidae) de păsări mari, înalte și cu gât lung din grupul Gruiformes. Astăzi mai există doar 15 specii de cocori dintre care nouă sunt, din păcate, pe cale de dispariție. Cauzele principale le reprezintă vânătoarea, desecarea mlaștinilor și reducerea suprafețelor de pășuni, la nivel global. Cele mai amenințate specii sunt Cocorul din America de Nord și Cocorul siberian.
Cocorii trăiesc pe toate continentele, cu excepția Antarcticii și a Americii de Sud. Numele de gen și de specie provine din cuvântul latin „grus”, cu referire la sunetul particular pe care îl emite pasărea. În România, trăiesc două specii: cocorul mare (Grus grus) (114 cm), care cuibărește în Delta Dunării și cocorul mic (Grus virgo), care atinge 96 de cm înălțime și poate fi văzut rar, deoarece este numai în trecere, cuibărind în Asia Centrală și iernând în delta Nilului. Lucrările necontrolate din Delta Dunarii (inclusiv canalul Bîstroe) vor conduce la dispariția cocorului mare.
Cocorul Sarus (trăiește în unele părți din Australia, India și Asia de Sud-Est) este cunoscut drept una dintre cele mai înalte păsări zburătoare.
Cocorul cu coroană roșie (cocorii japonezi) trăiește nu numai în Țara Soarelui Răsare, ci și în China, Siberia, Coreea. În Japonia, ei cuibăresc în estul insulei Hokkaido, lângă Kushiro. Pasărea are peste un metru jumătate înălțime și peste 13 kilograme în greutate, penajul alb, exceptând vârfurile aripilor și gâtul de culoare neagră și o pată roșie în creștet. Picioarele sunt, de asemenea, negre. Cocorii din Hokkaido, spre deosebire de frații lor, nu migrează în timpul iernii aspre.
Cocorul siberian (cocorul alb siberian sau cocorul de zăpadă) se distinge de toți ceilalți cocori pentru că are penajul complet alb, cântărește 4,9 – 8,6 kg are o înălțime de aproximativ 140 cm. anvergura aripilor este de 210 – 260 cm și lungimea este de 115 – 127 cm.
Cocorii sunt păsări cu unele caracteristici comportamentale, care au captivat omenirea. Sociabili, trăiesc în stoluri mari cărora le sunt loiali până la sacrificiu. Sunt foarte vocali, folosesc mai multe tipuri diferite de strigăte, dar comunică și cu ajutorul corpului lor. Sunt curajoși, rezistenți, înfruntă orice piedici și sunt capabili să se apere bine. Sunt teritoriali, iar masculii se vor lupta chiar mai viguros decât de obicei în perioadele de împerechere. Cocorii se angajează în parteneriate monogame pe viață, în cele mai multe cazuri cu partenerul găsit în tinerețe, cu mult înainte de a fi la vârsta reproducerii. Dansurile lor de împerechere sunt deosebit de grațioase, fiind o reală sursă de inspirație pentru artiști.
Simboluri și legende
Ippontōchō-zu de Hara Zaichū
În mitologia greco- romană, cocorii au fost considerați simboluri ale bucuriei și sărbătorii, uneori și păsări justițiare cum ar fi de exemplu în legenda lui Ibycus.
Ibycus, poet liric grec, fiul istoricului Polizel din Messana, a trăit în a doua jumătate a secolului al VI – lea î.Hr. și a scris șapte cărți de versuri în dialectul doric. Capturat de bandiți într-un loc pustiu, el a fost jefuit și ucis. Înainte de a muri, a văzut un stol de cocori și i-a implorat să caute dreptate pentru el. Cocorii i-au urmărit pe hoți peste tot până când, la un spectacol, unul dintre bandiți i-a văzut și a exclamat înfricoșat: „Uite, răzbunătorii lui Ibycus!”. Au fost imediat arestați, crima a fost mărturisită și bandiții pedepsiti. De aici expresia, „cocorii lui Ibycus”.
Pliniu cel Bătrân scria că în stolul de cocori, unul dintre ei stă de pază în timp ce ceilalți dorm. Santinela ținea o piatră în gheare, astfel încât, dacă adoarmea, scăpa piatra și se trezea. Un cocor, care ține o piatră în gheare, este un simbol binecunoscut în heraldică și este cunoscut ca un cocor în vigilența sa.
În cultura africană, cocorii sunt îndrăgiți pentru frumusețea lor și văzuți de unele triburi ca un simbol al curajului. Unul dintre triburile africane, Xhosa, numește cocorul – „Indwe”. Războinicii curajoși sunt onorați cu pene de cocor albastru pe care să le afișeze în păr, iar acești războinici acționează pentru a restabili ordinea atunci când apar probleme. Cocorul albastru este pasărea națională a Africii de Sud și este semnificativă din punct de vedere cultural pentru oamenii acelei țării fiind simbolul tandreței, blândeței și contemplației interioare.
La nativii americani aceste păsari sunt asociate cu norocul. În mitologia unor triburi, cocorul joacă rolul de pacificator.
Pentru europeni, cocorul este un simbol al primăverii și al redeșteptării naturii la viață, iarîn creștinism, cocorii sunt asociați cu puritatea și harul. În pildele și arta creștină, sunt considerate păsări vigilente, simboluri ale previziunii și un dușman natural al Diavolului.
Simbolistica cocorului este semnificativă pentru cultura indiană.
În grupul etnic indian Gondi, aceste păsări sunt considerate a fi sacre. Deoarece își aleg un partener pe viață, în statul Gujarat, un cuplu de proaspăt căsătoriți este dus să vadă o pereche de cocori Sarus pentru a avea o căsnicie fericită.
În hinduism,această pasăre este cunoscută ca simbol etern al iubirii necondiționate, al devotamentului și al norocului. Sarus are o poziție specială în folclor și acest lucru se reflectă în mențiunea sa în unele povești și cântece populare indiene. Poetul Valmiki, considerat un avatar a lui Brahma, a fost inspirat să scrie epopeea Ramayana imediat după ce a blestemat un vânător pentru că a ucis un cocor Sarus.
În budism, cocorii sunt venerați ca Bodisatva – ființe care au atins propria iluminare și caută să-i ajute pe alții pe această cale, iar călugării se roagă pentru întoarcerea în siguranță a păsărilor din migrație.
În Siberia, circulă o veche legendă potrivit căreia cocorii poartă pe aripile lor sufletele războinicilor morți. Inspirat de această legendă, Rasul Gamzatov, poet din Daghestan, a scris în 1965, în limba munților – avar (o limbă caucaziană din Nord-Est a subgrupului avar-andic), un poem intitulat Cocorii. Tradus în 1968 în limba rusă de Naum Grebnev, poemul a fost publicat în „Novyi Mir”, iar celebru actor și cântăreț Mark Bernes, care a fost impresionat de poem, l-a rugat pe Yan Frenkel să compună muzica. Barnes avea să imprime cantecul în ziua de 9 iulie 1969. Murea peste cinci săptămâni, la 16 august, răpus de un cancer pulmonar. Așa s-a născut impresionantul Belâi Juravli (Cocorii albi). Cine este interesat îl poate asculta, în limba română, interpretat de regretatul cântăreț basarabean Ștefan Petrache.
În anul 2000, tenorul Dmitri Hvorostovski lansează versiunea proprie a Cocorilor albi cu un succes uriaș în întreaga lume.
Cocorul este pasărea sacră a Japoniei. Japonezii consideră cocorul drept „pasărea fericirii”. Tradiția japoneză susține că pasarea cocor este una dintre cele trei creaturi sfinte, care pot trăi 1.000 de ani. Poziția înaltă și modelul de zbor o fac simbolul perfect al puterii, reprezentând, în plus, norocul și curajul. A fost venerat în basmele populare japoneze, desene, origami, modele de kimono și în tot felul de arte, din vremuri pe care istoria nu o poate data. Printre cele mai frumoase și cunoscute basme este Tsuru no Ongaeshi.
Un bărbat salvează o cocoară care fusese doborâtă de vânători. În acea noapte, o fată frumoasă apare la ușa bărbatului și îi spune că vrea să-i fie soție. Bărbatul îi spune că nu este suficient de bogat pentru a o întreține, dar ea îi spune că are un sac de orez, care le va umple stomacul. În fiecare zi, orezul nu coboară niciodată în sac și rămâne mereu plin. Apoi, îi spune bărbatului că merge într-o cameră să facă ceva și că el nu trebuie să intre până nu termină ea. Dupa șapte zile iese, foarte slăbită, cu o piesă vestimentară frumoasă, care este vândă apoi la un preț foarte mare. Acum sunt bogați. Dupa un timp, soția se întoarce în camera sa, spunându-i încă o data barbatului să nu intre până nu va termina ea. Bărbatul curios se uită înăuntru, realizând că femeia este cocoara pe care a salvat-o și că țesea veșmântul din propriile pene. Când cocoara vede că bărbatul a aflat adevărata ei identitate spune că nu mai poate sta acolo și zboară. A fost ultima dată când bietul bărbat a văzut-o pe cocoara recunoscătoare care îi devenise soție și care își smulsese propriile pene pentru a-l feri de sărăcie. Nu s-a mai căsătorit niciodată și a trăit singur până la sfârșitul zilelor.
Cocorul simbolizează longevitatea, fidelitatea, dragostea și autoritatea.
Japonezii sunt maeștrii artei tradiționale a plierii hârtiei cunoscute sub numele de origami („oru” -a împături și „kami” –hârtie). Origami și cocorul sunt împletite în cultura japoneză datorita legendei Senbazuru, care afirma că, dacă cineva a creat origami a 1.000 de cocori (câte una pentru fiecare an de viață al cocorului), timp în care spune 1.000 de rugăciuni, maiestuoasa „pasăre a fericirii” este capabilă să îndeplinească dorința acelei persoane.
Sadako Sasaki – fetița care a scris istorie
Sadako Sasaki s-a născut pe 7 ianuarie 1943. În dimineața zilei de 6 august 1945, la ora 8:15, când bombardierul Enola Gay, pilotat de Colonelul Paul Tibbets a lansat bomba atomică „Little Boy” asupra orașului japonez Hiroshima, Sadako Sasaki era acasă, la aproximativ 1,6 kilometri distanță de punctul zero. A fost aruncată pe fereastră și a fost găsită de mama ei în viață, fără răni aparente. Bunica ei a fugit înapoi în casă și a murit în incendiul declanșat de bombă. În timp ce fugeau departe de casa cuprinsă de flăcari, Sadako și mama ei au fost prinse de „ploaia neagră” – un fenomen observat după bombe atomice, format prin combinația de cenușă radioactivă amestecată cu ploaia. Sadako a crescut aparent fără nicio urmare asupra sănătății. A crescut normal și chiar și-a dezvoltat un temperament vesel și un talent pentru atletism, fiind un membru important al echipei de ștafetă a clasei. În noiembrie 1954, au apărut primele simtome, iar în ianuarie 1955, a fost diagnosticată cu leucemie malignă acută devenind hibakusha– un termen japonez, care înseamnă „persoană afectată de bombă”. A fost internată la Spitalul Crucii Roșii din Hiroshima pentru tratament. În august 1955, prietena lui Sasaki, Chizuko Hamamoto, i-a povestit legenda Senbazuru și atunci și-a propus să plieze 1.000 de cocori pentru a i se îndeplini dorință de a se însănătoși și de a alerga din nou. Pe măsură ce plia cocorii, dorința s-a modificat: să se vindece lumea în loc de ea însăși, să fie pace mondială. Deși avea destul timp, lui Sasaki îi lipsea hârtia, așa că folosea ambalajul de la medicamente sau mergea în camerele altor pacienți pentru a cere hârtia din cadourile lor. Prietena ei Chizuko, a adus și ea hârtie de la școală. Până la sfârșitul lunii august 1955, Sasaki și-a atins obiectivul și a continuat să plieze încă 300 de exemplare.
Sadako a murit în dimineața zilei de 25 octombrie 1955, la vârsta de 12 ani, cu familia și prietenii în jurul ei. A fost îngropată cu o coroană de 1.000 de cocori de hârtie și astfel cocorul a devenit un simbol al speranței și păcii.
După moartea ei, prietenii și colegii de școală au publicat o colecție de scrisori ale ei pentru a strânge fonduri pentru un memorial, pentru ea și pentru toți copiii care au murit din cauza bombei atomice. În 1958, o statuie a lui Sasaki ținând în mână un cocor de aur a fost dezvelită în Parcul Memorial al Păcii din Hiroshima. La poalele statuii se află o placă pe care scrie: „Acesta este strigătul nostru. Aceasta este rugăciunea noastră. Pace în lume”.
Sadako Sasaki și cocorii ei a devenit un simbol internațional pentru o lume pașnică. În fiecare an, în Parcul Păcii din Hiroshima, statuia Sadako Sasaki este acoperită cu cocori în origami pentru a transmite un mesaj de speranță.
Simboluri, legende, mesaje ale copiilor – victime inocente ale bombardamentelor. Este alegerea noastră: să le uităm sau să devenim vorbitori în numele lor.
P.S. Prin anii ’70, pe când scriam în presa studențească, cenzura era exercitată de o așa-numită „Direcție a presei” populată de politruci vigilenți. Astăzi, în democrație, caracterizată și de libertatea de exprimare (sîc!) Direcția presei a fost revitalizată sub numele Consiliul Național al Audiovizualului, populat de persoane orgolioase și limitate, numite de partidele politice (tot un fel de politruci). Aceștia, analfabeți funcționali în domeniul științific al medicinei, au sancționat drastic, în timpul pandemiei, orice opinie contrară narațiunii oficiale. Astăzi, deși s-a dovedit că nu au avut dreptate, în loc să-și ceară scuze, vor să extindă cenzura și asupra mediului on-line, chemând de exemplu „la discuții” pe realizatorul Ionuț Cristache de la Evenimentul Zilei. De aceea voi republica pe blog tot ce am scris privind pandemia COVID-19 și aștept „discuțiile” cu onorabilele doamne și onorabilii domni din CNA.
sursa foto: pixabay.com
De câteva zile, timid, în dezbaterea publică, și-a făcut loc un nou subiect: persecuția preoților și credincioșilor ortodocși români din Ucraina. Dezvăluirile le-a făcut Mitropolitul de Bănceni, Longhin (Mihail Jar).
A. În 1997, împreună cu Varujan Vosganian, Paul Ghițiu, Paul Mitroi și reprezentanți ai presei ne-am deplasat pentru 5 zile în Cernăuți și în zonele Herța și Noua Suliță. La întoarcere, pe când ne îndreptam spre graniță, la 12 kilometri de punctul vamal, în Bănceni, am zărit, pe un deal, o strălucire aproape neomenească. Spre acel deal, ducea un drum pe care am zărit mergând câțiva oameni. Curioși i-am întrebat unde merg, unde duce acel drum și ce e cu acea strălucire. Ne-au răspuns: „mergem să construim o Catedrală și drumul duce spre poiana La stejar. Lucirea din zare este acoperișul Catedralei”. Am luat-o și noi pe acel drum și după câțiva kilometri am văzut construcția. Ne-a întâmpinat Părintele Mihai Jar, îmbrăcat în straie monahale pline de ciment și var; pentru că era ora prânzului ne-a invitat la masă. Ne-a povestit despre Catedrala pe care o construia. Ne-a spus că, într-o noapte, i s-a arătat în vis Maica Domnului și i-a spus că are datoria să construiască o Catedrală. Apoi, l-a și condus pe un deal, într-o poiană unde viețuia un stejar secular. S-a dus și l-a văzut uscat și fără nicio frunză. A pus prima piatră și atunci stejarul a înfrunzit. Târziu, când i-au căzut frunzele, stejarul s-a prăbușit ca și cum și-ar fi încheiat misiunea. A început construcția, dar a început cu un orfelinat; un orfelinat, care, pe atunci (l-am vizitat), avea 40 de locuri pentru copii cu handicap. Vizitasem multe astfel de așezăminte în occident, dar nu am văzut unul care să fie atât de frumos și de bine dotat. Măicuțele îngrijeau acești copii cu o dragoste care nu poate fi descrisă. După care a început construcția Catedralei. Autoritățile ucrainene au venit și au cerut pentru teren un milion de dolari. O sumă imensă și care părea a fi un obstacol de netrecut. Dar l-a trecut. Credincioșii au mers un an de zile pe jos până în Siberia, cerșind și au reușit să strângă peste 2 milioane de dolari. Astfel, au devenit proprietarii pământului. Părintele Jar ne-a mai povestit că această construcție este făcută prin voluntariat: unii vin și muncesc atunci când au timp; alții dau donații în alimente pentru a hrăni muncitorii; alții fac donații în bani pentru a se cumpăra materiale. Și încet-încet Biserica creștea odată cu extinderea așezămintelor pentru copii orfani. După ce am luat masa și am vizitat locurile, Părintele Jar ne-a spus „haideți să vă arăt taina acestei Mănăstiri”. Ne-a condus printr-un tunel la o adâncime de 6 metri și o lungime de peste 60 de metri într-o chilie situată exact sub viitorul altar al Bisericii. În chilie, erau două paturi și trei tineri călugări, care făcuseră legământul să nu iasă de acolo până la sfârșitul vieții lor lumești. Și mai era o Psaltire. Pe rând, fără pauză, unul dintre ei citea acea psaltire. „Când am început să construim Biserica, vrăjmașul a încercat să ne împiedice. Se dărâmau ziduri, aveau loc accidente, veneau furtuni și altele ca acestea. Atunci am luat hotărârea să punem păvază vrăjmașului, citind Psaltirea. De atunci nu au mai avut loc astfel de întâmplări. Aceasta este arma noastră – Psaltirea neadormită.”
A fost o „armă” teribilă. Mănăstirea Înălțarea Domnului în satul Bănceni a fost sfințită în 1998. Apoi, Părintele Jar a construit o mănăstire de maici în cinstea Icoanei Boiana a Maicii Domnului în satul Boian. În paralel cu mănăstirile, s-a angajat în construirea unui adăpost pentru orfani. A construit un complex de clădiri cu dotări excepționale unde au primit adăpost și iubire peste 400 de copii din toata Ucraina. Statul ucrainean l-a decorat în mai multe rânduri: Ordinul de Merit, gradul III, titlul Erou al Ucrainei (cu acordarea Ordinului), Crucea Sfântului Panteleimon Vindecatorul, premiul național „Mândria țării”, ordinul „Patriot al Ucrainei”; ,,Ordinul Independenței Ucrainei”.
Pentru cei care au răbdare să-l urmarească, iată un emoționant reportaj despre minunile de la Bănceni.
Este bizar ca dintr-o dată Mitropolitul Jar să devină dușman al Ucrainei, să fie propus pentru a i se ridica cetățenia ucraineană și a fi deportat odată cu confiscarea bunurilor mănăstirilor. Vina lui: aparține unei anumite biserici ortodoxe neagreată de autorități și predică în limba română.
B. Titlu pe site-ul Știri pe surse: Preoții români din Ucraina trăiesc zile de coșmar: Ucrainenii au venit peste noi! Au intrat cu armele, au pus stareții la zid Autor: Lucian Negrea, Reporter. Publicat: 19/01/2023 07:03
„Părintele Mihail Jar, starețul ortodox român al Mănăstirii Bănceni din regiunea Herța (Ucraina), a explicat, la Antena 3 CNN, faptul că preoții români din Ucraina trăiesc clipe de coșmar. Serviciile secrete ucrainene au luat cu asalt mănăstirile, au intrat noaptea peste clerici în case și au spart geamurile bisericilor. «Au început prigoanele grele și mari, ne-au distrus complet. Ne-au distrus, pur și simplu; trebuie să răbdăm pentru Hristos, pentru credință. Dar nu în felul ăsta. Nu te poți ruga nici la Dumnezeu acum, să stai să dormi cu frică în casă. Au intrat noaptea la Mitropolie la Cernăuți, au intrat noaptea peste ei în case cu (puști) automate, i-au pus (pe clerici) la perete, au spart geamurile. (…) Au mers la mănăstiri de maici, le-au pus la pământ, le-au apăsat cu călcâiul pe cap, lucruri foarte grele»”, a spus preotul român la Sinteza Zilei.
Reacțiile la aceste dezvăluiri au fost diferite:
1. Aprobare deplină a acțiunilor autorităților ucrainene. Iată un comentariu la articolul lui Lucian Negrea (păstrez modul de exprimare al autorului comentariului): “Nu se zice, decat de a astuia care e sluga la rusi. La fel cum alaltaieri A3 zicea ca sunt 13 preoti pe o lista de retragere a cetateniei si ca „iata cum romanii sunt asupriti in ucraina” fara sa se spuna ca doar asta e roman, ceilalti 12 si rusi. Adica rusi cu cetatenie rusa si pasapoarte rusesti! Dar sa ne apucam noi sa ne certam cu ucrainenii pentru rusii aia si prostul de roman bagat intre ei. Popa prostul ala care linge la biserica rusa unde e in filmul ala, ca nu il gasesc?”
Unuia cu un asemenea limbaj, în mod normal, nu ar trebui să-i raspunzi. Totuși pentru cei care pot fi influențați, trei precizări:
a. Legislația ucraineană interzice dubla cetățenie. În consecință, preoții nu pot avea cetățenie rusă și pașapoarte rusești.
b. În Ucraina, există două Biserici Ortodoxe: una istorică, subordonată canonic Patriarhiei Moscovei, dar cu un grad crescut de autonomie și una recentă, apropiată de autoritățile de la Kiev, subordonată canonic Patriarhiei de la Constantinopol. Dintre cele 130 de parohii ortodoxe românești din Ucraina, peste 100 au rămas în cadrul Bisericii ortodoxe tradiționale, deoarece doar aceasta permite ținerea slujbei în limba română.
c. Biserica Ortodoxă supusă Patriarhiei Moscovei este încă legală în Ucraina și orice măsură trebuie să fie urmare a unei hotărâri judecătorești și nu a unui ordin administrativ.
2. Justificarea măsurilor autorităților ucrainene prin războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei. Cei care au o astfel de abordare spun că aceste probleme vor fi discutate și rezolvate după ce Rusia fie v-a fi învinsă, fie se va ajunge la un acord de pace. A introduce acest subiect în agenda publică (inclusiv cel legat de interzicerea studierii în școli în limba minorității române) echivalează cu un sprijin direct dat agresorilor ruși și subminarea eforturilor ucrainenilor, care apară cu arma în mână valorile occidentale. Ucrainei trebuie să i se acceptă orice pentru faptul că lupta cu rușii. După ce va fi ridicată legea marțială în mod cert Ucraina se va apleca și asupra drepturilor minorităților. Și aici sunt necesare două precizări:
a. Persecutarea românilor nu a fost determinată de agresiunea lui Putin. Ea își are rădăcinile încă de la declararea statului independent Ucraina. Să nu uităm că Ucraina este un stat relativ tânăr și își exprimă frustrările prin atitudini naționalist-extreme. Mahno, Petlura, Bandera și-au construit cariera politică prin acțiuni brutale de eliminare a celorlalte naționalități. Pare paradoxal că tocmai aceste personalități se bucură (mai ales după Maidan) de recunoaștere oficială în Ucraina, uitându-se de masacrele împotriva polonezilor, rușilor, românilor, evreilor, de colaborarea cu naziștii a lui Bandera.
Am fost de mai multe ori în Ucraina. Am văzut naționalismul ucrainean în acțiune și nu mi-a plăcut. Am văzut atitudinea față de români. Ștefan cel Mare este un criminal de război, România un stat agresor care au ocupat regiunile Cernăuți (în 1918) și Odessa (în 1941), eliberate abia în 1944. Exista îngrijorare că acest lucru se poate repeta. De aceea, chiar dacă nu se recunoaște oficial, există o politică de asimilare a românilor. În 15 ani, la vizitele mele în Ucraina, în fiecare an, am întâlnit tot mai puțini oameni care vorbeau limba română. Este puțin probabil ca lucrurile să se schimbe la terminarea războiului.
b.Convenția europeana a Drepturilor Omului în articolul 9 prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor”.
Articolul 1 al Protocolului nr.1 la Convenție prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Jurisprudenţa CEDO arată o constantă conform căreia, în sensul articolului 9, libertatea gândirii, conștiinței și religiei reprezintă unul din fundamentele unei „societăți democratice” în sensul prevăzut de Convenție. Ea este în egală măsură un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți. Această libertate implică mai ales cea de a adera sau nu la o religie, precum și libertatea de a o practica sau nu (hotărârea Kokkinakis contra Greciei; Buscarini și alții contra SanMarino, Mitropolia Basarabiei contra Republica Moldova etc.). Statul trebuie să fie neutru și imparțial în exercițiul dreptului său de reglementare în domeniu și în relaţiile sale cu diversele religii, culte și credințe. Curtea a afirma repetat că articolul 9 trebuie să fie interpretat în lumina articolului 11 al Convenției, care protejează viața asociativă contra oricărei imixtiuni nejustificate a statului. Autonomia comunităților religioase este indispensabilă pluralismului într-o societate democratică și își are locul chiar în centrul protecției oferite de articolul 9. În plus, unul din mijloacele de a exercita dreptul de manifestare a religiei pentru o comunitate religioasă, în totalitatea colectivului său, îl reprezintă posibilitatea de a asigura protecția jurisdicțională a comunității, a membrilor și a bunurilor sale, în așa fel încât articolul 9 să fie asigurat nu numai în lumina articolului 11, dar în egală măsură și a articolului 6 al Convenției. Aceste drepturi nu pot fi suspendate în nicio circumstanță, nici măcar în război.
3. Simpatie față de ortodocșii români din Ucraina fără empatie.
Empatia este diferită de simpatie; înseamnă să ai aceleași trăiri cu cel cu care empatizezi, să te pui în situația lui, să urci pe dealul Golgotei împreună cu el. Unii dintre cei care simpatizează cu românii ortodocși vorbesc însă despre schimatici, alții despre ecumenism (fără să înțeleagă termenul), iar alții fac apel la Mitropolitul Longhin să supună canonic bisericile din Bucovina ucraineană Patriarhiei de la București. Este cel puțin cinic să propui, profitând de necazul altora, o astfel de soluție, care, în plus, este și nerealistă. Ar trebui să existe acordul credincioșilor, acordul Patriarhiei Române, acordul Patriarhiei Constantinopolului, recunoașterea de către autoritățile ucrainene, potrivit legii. După ce ani de zile românii din Ucraina au fost abandonați de România, o astfel de cerință e greu de acceptat. Mai mult, oficierea slujbelor în limba română va fi suspendată în tot acest interval.
4. Condamnarea cu vehemență a acțiunilor autorităților ucrainene. Se solicită uiltimativ oprirea ajutorului către Ucraina. Este o soluție imposibilă. În momentul în care a aderat la Uniunea Europeană și NATO, statul român și-a asumat niște obligații pe care, ne place, nu ne place, trebuie să le respecte. Cât timp aceste organizații susțin Ucraina, România nu poate face excepție decât dacă le părăsește. În momentul de față, o majoritate consistentă susține apartenența la aceste structuri și, într-o democrație, trebuie să se respecte voința majorității.
Există și o soluție la care nu am văzut mulți aderenți: intervenția statului român. Nu am văzut-o la mulți, deoarece cota de încredere în statul român este mică. Statul român ar tebui să cheme ambasadorul Ucrainei pentru explicații, să informeze opinia publică din țările aliate și guvernele respective despre aceste abuzuri în așa fel încât Ucraina să înțeleagă că nu poate accede în UE și NATO dacă nu respectă drepturile minorităților și libertatea religioasă. Este însă o utopie să crezi că statul și politicenii români vor avea o astfel de atitudine.
În concluzie, în România, nu există un consens și în buna tradiție națională vom privi cum creștinii români ortodocși urcă dealul Golgotei.
P.S.1: Mă aștept ca prezenta postare să supere pe toata lumea, așa cum s-a întâmplat cu postările mele din timpul pandemiei. Nu sunt putinist, condamn războiul, dar nu-mi cereți să-l aplaud pe eroul omenirii, Zelensky. Sunt doar un conservator sceptic, care nu suportă propaganda mincinoasă și politica dublului standard.
P.S.2: Titlul mi-a fost inspirat de predica I.P.S. Longhin Jar, din 20 noiembrie 2022.
P.S.3: Sunt convins că după mini-vacanță și festivismele patriotarde din 24 ianuare, acest subiect, soarta românilor din Ucraina, va fi uitat.
sursa foto: droitwichstandard.co.uk/
La sfârșitul secolului al XIX-lea, filozoful Friedrich Nietzsche (1844-1900), în Die fröhliche Wissenschaft, a făcut un anunț: Dumnezeu este mort („Gott ist tot”) – exprimând ideea că Iluminismul a „ucis” posibilitatea credinței în Dumnezeu sau în orice zeu care a fost venerat vreodată. Cu alte cuvinte suntem orfani.
Pe măsură ce societatea este bântuită de tot felul de crize, iar cultura occidentală pătrunde din ce în ce mai adânc fie în ceea ce istoricul Christopher Henry Dawson (1889 – 1970) numea „creștinătate secularizată”, fie în secularism „progresist”, domeniul interdisciplinar, care din 1970 poartă numele de bioetică, poate fi înțeles doar ca un microcosmos al întregului. De aici întrebarea: ce fel de bioetică este acceptabilă într-o lume orfană de Dumnezeu?
1.Context cultural-istoric
Cunoașterea este întotdeauna încorporata în anumite perspective condiționate din punct de vedere cultural și istoric.
În ultima sa carte, After God: Morality & Bioethics in a Secular Age/ După Dumnezeu: morală și bioetică într-o epocă seculară (2017), scrisă pe patul de spital, în timp ce urma un tratament pentru cancer, H. Tristam Engelhardt Jr.(1941-2018) a arătat implicațiile morale și epistemice ale trăirii într-o cultură, care a ajuns să-L respingă pe Dumnezeu. Este o lucrare profetică, strălucitoare și serioasă, scrisă știind că timpul îi era limitat. Engelhart ne atrage atenția asupra unei realități de necontestat – hipersecularizarea societății și consecințele acesteia.
Trebuie să acceptăm, vrem, nu vrem, că, până în secolul al XVIII-lea, întreaga istorie a civilizației europene s-a desfășurat sub semnul credinței creștine. Odată cu apariția Iluminismului are loc o schimbare semnificativă ale cărei urmări le simțim și în prezent.
Filozofii iluminiști nu constituiau un grup omogen în ceea ce privește credința: unii, precum Diderot, pun la îndoială existența lui Dumnezeu și se declară atei, alții, ca Voltaire, se proclamă deiști, dar anticlericali – refuzând riturile și dogmele religiei, și, în fine, cei precum Jean Jacques Rousseau, pentru care religia era esențială. Ce-i aduna la un loc erau ideologia și scopurile comune.
Filosofia Iluminismului afirmă primatul rațiunii asupra credinței. Creștinismul este redus la principiile sale etice. Scopul Iluminismului este de a lupta împotriva „superstițiilor” legate de practicile religioase și de aceea a fost atacată și ridiculizată Biserica Creștină. Această secularizare a gândirii constituie începutul decreștinarii Europei vestice.
Revoluția Franceză din 1789 a preluat ideile iluminiștilor, transformând anticlericismul violent în anticreștinism. Biserica Creștină a fost interzisă (la fel și alte religii), iar creștinismul a fost înlocuit cu o nouă religie de stat – Cultul „Rațiunii” cu „Temple ale Rațiunii”. În această perioadă, mii de credincioși au fost ghilotinați, toate mănăstirile au fost distruse, 30.000 de preoți au fost executați sau exilați. În secolul XX, bolșevicii, în Rusia, au făcut din ateism „religie de stat”. În scurta perioadă în care a existat cea de-a Doua Republică Spaniolă (1931 – 1936), precum și în timpul Războiului civil spaniol (1936-1939), Biserica a fost una dintre principalele ținte ale propagandei republicane. „Extazul” republican din primele luni ale conflictului a produs cea mai mare parte din pagubele Bisericii înregistrate de-a lungul războiului. S-a estimat că mii de preoţi, călugări, maici şi alți slujbași ai Bisericii şi-au pierdut viaţa în urma execuțiilor republicane, iar acțiunile de incendiere a lăcașurilor de cult și de profanare a cimitirelor au distrus aproape în totalitate posesiunile bisericii din teritoriile controlate de republicani. Numărul victimelor „Terorii Roşii” din Spania este estimat a fi între 38.000 şi 72.000.
Filosofia iluminismului din secolul al XVIII-lea modelase scepticismul și batjocorirea credinței creștine și dorea să-i facă pe oameni să creadă în dihotomia dintre credință și rațiune. Chiar dacă sentimentul religios a început să se trezească la începutul secolului al XIX-lea, el era încă zdrobit de sofismele secolului precedent.
Peste Ocean, Statele Unite ale Americii au fost timp de un secol mai puțin influențate de iluminismul anticreștin. Aceasta deoarece Părinții Fondatori erau profund religioși. În anii ’30 ai secolului XX, din cauza persecuțiilor, intelectualii europeni (mulți fiind atei, agnostici, anticreștini, afiliați curentelor de stânga etc.) și-au găsit adapost în universitățile americane unde au putut să-și propage ideile. În decurs de șase decenii universitățile mari americane s-au transformat în bastioane ale ideologiei de stânga și instrumente ale decreștinizării. Tot felul de „progresisme” elaborate în aceste creuzete s-au răspândit (prin intermediul politicenilor, a unor mișcări civice și a mass-mediei) în societatea americană și, apoi, au fost exportate în Europa. Nu fără a exista o rezistență din partea majorității oamenilor religioși.
În anumite privințe definitorii, impactul iluminismului din secolul al XVIII-lea a fost resimțit în mod unic în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, având efecte bune și rele. Alungarea din mediul academic și ștergerea discursului religios din dezbatera publică însoțite de fragmentarea constantă a profesiilor sub presiunile reducționiste ale forțelor economice și ale altor forțe sociale, arată acest impact întârziat care a diminuat radical posibilitatea exprimării unei viziuni creștine în cultura occidentală. Dacă religia este îndepărtată din metafora dezbaterilor publice, atunci pierde orice oportunitate de a modela instituțiile publice și implicit pe cele ale culturii.
În această dorință de a exclude discursul religios din „piața publică” și de a-l anula pe Dumnezeu, toate mijloacele au fost utilizate inclusiv știința.
Studiu de caz – Neuroteologia
Filozoful Ludwig Andreas von Feuerbach (1804 – 1872), susținator al ateismului și materialismul antropologic, în cartea sa, Das Wesen des Christentums (Esența creștinismului), publicată în 1841, afirma că omul l-a creat pe Dumnezeu. Dumnezeu nu este nimic altceva decât om: el este, ca să spunem așa, proiecția exterioară a naturii interioare a omului. Această proiecție este numită himeră de Feuerbach. Afirmația centrală a lui Feuerbach, în Esența creștinismului, este că religia constituie o formă alienată a conștiinței de sine umană în măsura în care implică relația ființelor umane cu propria lor esență, ca și cum ar fi cu o ființă distinctă de ei înșiși.
In anii noștri, o nouă ramură a neuroștiințelor – neuroteologia – încearcă să susțină cu „probe științifice” același lucru. Susținătorii neuroteologiei (dintre care amintim pe Michael Persinger, Andrew B. Newberg, David Biello, Chris A. Gajilan, Matthew Alper, Jeff Anderson, Michael Ferguson, Jared Nielsen Jace King, Li Dai, Danielle Giangrasso, Rachel Holman, Julie Korenberg, James Giordano) spun că există o bază neurologică și evolutivă pentru experiențele subiective clasificate în mod tradițional ca spirituale sau religioase. Ei încearcă să explice experiența și comportamentul religios în termeni neuroștiințifici.
Termenul de neuroteologie a fost folosit pentru prima dată de scriitorul și filozoful mistic Aldous Huxley (1894-1963) în romanul utopic Island (1962) – o reluare peste ani și într-un alt context a înfricoșătoarei distopii Brave New World (1932). Huxley l-a folosit într-un context filosofic.
Termenul a fost preluat de Laurence O. McKinney în cartea „Neurotheology: Virtual Religion in the 21st Century”(1994). Potrivit lui McKinney, dezvoltarea pre-frontală, la oameni, creează o iluzie a timpului cronologic ca parte fundamentală a cunoașterii normale a adulților după vârsta de trei ani. Incapacitatea creierului adult de a recupera imaginile anterioare experimentate de un creier infantil creează întrebări precum „de unde am venit” și „unde se duce totul”, despre care McKinney sugerează că a dus la crearea diferitelor forme și explicații religioase.
Există un interes considerabil pentru neuroteologie la nivel mondial. O căutare în decembrie 2021 în Thompson ISI arată 86 de articole, iar în Google Scholar, peste 152 pagini de referințe, atât de cărți, cât și de articole științifice.
În esență, adepții neuroteologiei, utilizând mai ales tehnologiile de imagistică a creierului, sugerează următoarele:
– contemplarea spirituală intens concentrată declanșează o alterare a activității creierului care ne conduce la perceperea experiențelor religioase transcendente ca realitate solidă, tangibilă;
– exista o baza neurobiologică a sistemului de credințe uman în care sunt implicate rețele cerebrale bine caracterizate; zonele esențiale ale creierului pentru această funcție se află în partea frontală a creierului, iar sentimentele spirituale au fost asociate cu cortexul prefrontal medial, care este o regiune complexă, activată de sarcini care implică evaluare, judecată și raționament moral; sentimentele spirituale au activat și regiuni ale creierului asociate cu atenția concentrată;
– sentimentele spirituale puternice au fost asociate reproductibil cu activarea în nucleul accumbens, o regiune esențială a creierului pentru procesarea recompensei;
– explicațiile supranaturale pot fi întărite de rețele neuronale antice din punct de vedere evolutiv, care codifică recompense și pedepse; într-o lume încărcată de pericole, o teorie coerentă a lumii, care presupunea existența unei ființe sau a unor ființe supranaturale ar avea valoare de supraviețuire la nivel individual;
– implicarea în practici religioase poate crește durata de viață și crește rezistența față de boli, rugăciunea crește bunăstarea fizică și psihică a unei persoane prin activitate neuro-endocrină (nu prin intervenție divină);
– implicarea în practici spirituale crește nivelul de serotonină, care este neurotransmițătorul „fericirii” și de endorfine; se sugerează că experiența religioasă activează aceleași circuite ale creierului ca sexul și drogurile; vă aduceți aminte de lozinca marxistă: Religia opiu pentru popor?
Rezultatele cercetării neuroteologice trebuie privite și interpretate cu precauție.
Interpretate tendețios de curentul progresist – scientist și de presa avidă de senzațional se induce în opinia publică ideea că religia este o creație constructivă a creierului, iar Dumnezeu o iluzie, o halucinație, o percepție fără obiect (care poate fi creată artificial prin stimularea anumitor regiuni ale creierului) sau cum spune întemeietorul curentului The new atheism, Richard Dawkins: „Religia este, în primul rând, o greșeală patologică făcută de creier”.
Una dintre problemele majore cu care se confruntă neuroteologia, este problema capacității de a determina starea subiectivă a subiectului. La urma urmei, nu se poate ști niciodată exact ce gândește un subiect de cercetare în momentul exact al imagisticii. Când se iau în considerare stările spirituale, abilitatea de a măsura astfel de stări empiric, fără a le perturba, este aproape imposibilă.
Apoi, toate cercetările au examinat influiența practicilor religioase asupra creierului și nu a creierului asupra acestora. A extrapola rezultatele în domeniul teologic, nu este numai un materialism vulgar, dar și neștiințific. Cercetările arată, de fapt, că arhitectura creierului uman este astfel construită încât face posibil accesul la expierența spirituală. Așa cum declara Andrew Newberg în 2019 „Religia satisface nevoile pentru care creierul nostru este creat a le avea. Aș susține că până când creierul nostru nu va suferi o schimbare fundamentală, religia și spiritualitatea vor fi cu noi pentru mult, mult timp.”
In 2014, Tristam Engelhardt scria că evaluările unui număr dintre cei mai proeminenți și venerați intelectuali creștini din ultima jumătate de secol, cum ar fi papii Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea arată o decreștinare a lumii. Ioan Paul al II-lea a recunoscut decreștinarea radicală a Occidentului, o „decreștinare, care atinge foarte multe popoare și comunități întregi cândva bogate în credință și viață creștină, [și care] implică nu numai pierderea credinței sau a oricărui eveniment religios care devine irelevant pentru viața de zi cu zi, dar, de asemenea, și în mod necesar, un declin sau o întunecare a simțului moral” (Ioan Paul al II-lea, 1993). Dar spune Engelhardt „nici Ioan Paul al II-lea, nici Benedict al XVI-lea nu au apreciat în mod adecvat că ceea ce s-a întâmplat a fost, cel puțin parțial, un rezultat al încercării romano-catolicismului post-Vatican II de a vorbi și gândi într-un idiom laic sau filosofic deschis tuturor. Printre altele, această concentrare asupra filosofiei a ridicat întrebarea de ce ar trebui să se acorde atenție argumentelor teologilor, care au scris ca filosofi morali, când aceleași argumente filozofice erau adesea (de obicei) făcute mai clare și mai bine de către filozofi laici”. De aceea, deși diagnosticul a fost corect, terapia recomandată a fost la fel de greșită. „Atât Ioan Paul al II-lea, cât și cardinalul Josef Ratzinger au cerut ajutor nu spre Ierusalim, ci spre Atena. Ei au reafirmat credința în rațiune care a condus dialectica credinței, rațiune care a contribuit la modelarea creștinismului occidental. Ioan Paul al II-lea a văzut că remediul pentru decreștinizarea Occidentului se află într-o filozofie mai bună”. Altfel spus, apelul lor s-a adresat filozofilor și profesorilor de filozofie pentru recuperarea adevărului metafizic, dezvoltând o etică rațională (care să apropie etica seculară de etica religioasă) și nu către teologi pentru a explica adevărurile credinței (H. T. Engelhardt, The Recent History of Christian Bioethics Critically Reassessed, Christian Bioethics 20 (2):146-167 -2014).
Alungarea religiei din societate a afectat însăși știința. Accentul s-a mutat de la adevărul științific la evaluări încorporate politic cu privire la utilitatea socială, inclusiv cât de bine astfel de judecăți presupus „științifice” corelează cu viziuni deosebite asupra lumii favorizate în prezent. Aceasta îl face pe Mark Cherry să afirme „Nietzsche a avut dreptate: cultura dominantă a Occidentului caută să fie pe deplin după Dumnezeu. Un lucru este însă să apreciezi că pentru cultura seculară, Dumnezeu este mort, alta este să ne dăm seama că moralitatea seculară, ca urmare, nu are niciun fundament final sau punct final de focalizare morală pentru a fundamenta judecățile etice”. Unul dintre exemplele prezentate de Mark Cherry merită reținut „analiza morală și explorarea științifică se îndepărtează în mod obișnuit de considerentele adevărului în sine, în sensul corespondenței unei propoziții cu natura profundă a realității, față de considerentele mai mult sau mai puțin utile. În plus, astfel de considerații sunt întotdeauna plasate în anumite contexte sociale, politice și culturale. Aici s-ar putea lua în considerare, de exemplu, modalitățile în care a devenit aproape imposibil din punct de vedere politic pentru oamenii de știință să studieze implicațiile disforiei de gen sau ale regretelor față de operația transgender. Universitatea Brown, de exemplu, a scos recent un articol de pe site-ul său web, care raportează un studiu al unui membru al propriei facultăți cu privire la „disforia de gen”. În loc să susțină căutarea științifică atentă a adevărului, universitatea a decis să se conformeze presiunilor din partea activiștilor „transgender” conform cărora cercetarea este „transgenderfobă” (Mark J.Cherry, Bioethics without God: The Transformation of Medicine within a Fully Secular Culture, Christian bioethics: Non-Ecumenical Studies in Medical Morality, Volume 25, Issue 1, April 2019).
Exista însă și un revers.
A fost suficient ca în societatea orfană de Dumnezeu, în universul biotic să-și facă simțită prezența în 2020, un nou membru (microscopic) pentru ca viața să se schimbe fundamental. De la senzația că omul a devenit stăpân al gândirii și al naturii, de la confortul individual și imaginea de maximă securitate (induse de progresul științific și de tehnologiile moderne) a trecut brusc la sentimente de neputință și frică irațională. Atunci când s-a aflat în fața unui nou dușman pentru care nu era pregătit omul contemporan, lipsit de credință, a ales să fugă și să se izoleze social. Aceasta deoarece omul contemporan a ales să înlocuiască spiritualitatea și sacralitatea vieții cu un idol nou: știința. În momentul în care a constat că idolul este fals, omul s-a simțit dezarmat și vulnerabil (mai ales cel fără o viață religioasă). Speriați, oamenii par să se fi resemnat și cu noile intruziuni ale autorităților în viața lor și, uneori, chiar acceptă cu bucurie limitarea drepturilor. Filozoful Peter Sloterdijk găsește explicația acestui derapaj în fragilitatea nevrotică a omului contemporan, care duce la o adevărată psihopatologie determinată de frică. Cu mii de ani în urmă, înţeleptul Solomon scria „Pentru toți cei vii este o speranță” (Eclesiastul, 9:4). Omul credincios are aceasta speranță. Omul lipsit de credință, care L-a ucis pe Dumnezeu, vrea să fie zeu în loc să fie om. Și-a pierdut speranța.
(va urma)
P.S.1 Afirmația completă a lui Nietzsche: Dumnezeu este mort. Dumnezeu rămâne mort. Și l-am ucis. Cum ne vom mângâia pe noi înșine, ucigașii tuturor ucigașilor? Ce a fost cel mai sfânt și mai puternic dintre tot ce a deținut lumea până acum a murit sub cuțitele noastre: cine va șterge acest sânge de pe noi? Ce apă avem pentru a ne curăța? Ce sărbători ale ispășirii, ce jocuri sacre trebuie să inventăm? Nu este măreția acestei fapte prea mare pentru noi? Nu trebuie să devenim noi înșine zei pur și simplu pentru a părea demni de asta?
P.S.2 „Creștinismul secularizat” a pătruns și în România. Este suficient să le vezi pe „amazoanele creștine” Gabriela Firea și Alina Gorghiu în fruntea celor care luptă pentru dreptul la avort (pe care de altfel nu l-a luat nimeni) sau să citești declarațiile ambigue ale lui Vasile Bănescu și a altor intelectuali declarați creștini, pentru a constata asta. Îmi vine în minte o epigramă atribuită lui Păstorel Teodoreanu – „Ia te uită mangafaua/ Când cu crucea când cu steaua/ Parc-ar fi popa Burducea/ Când cu steaua când cu crucea” – Preotul Burducea a fost ministru în guvernul Petru Groza.
sursa foto: wga.hu – Christ Healing the Blind (1650) – Nicolas Poussin (1594-1665)/ Oil on canvas, 119 x 176 cm/ Musée du Louvre, Paris
Vasile Astărăstoae 