Consecinţele unei întâlniri ratate

Pe 29 iulie 2019, doamna îmbrăcată în negru și având în posesia ei coasa mi-a trimis prin intermediul unui infarct miocardic acut o cerere de prietenie. Am dat decline. Iar pe 30 iulie, dimineața, eram la secția de terapie intensivă a Institutului de Boli Cardiovasculare Iași, rupt de realitatea românească, deoarece regulamentul pentru siguranța pacienților interzice orice legătură cu exteriorul. În fapt, de pe 29 iulie până pe 5 august nu am știut ce se întâmplă în așa-zisa viață reală. În schimb, am văzut ce se întâmplă în secția de terapie intensivă a IBCV. Despre calitatea și performanțele medicilor știam, pentru că acestea au fost mediatizate. Nu știam însă că, în realitate, terapia intensivă are un personal de asigurare a actului medical (asistente medicale, infirmiere, îngrijitori etc.) extraordinar, nu numai prin cunoștințe, cât mai ales prin devoțiunea pentru profesie și pacienți. Am văzut multe spitale, dar în foarte puține oameni de o asemenea calitate. Și veți rămâne mirați: preocuparea acestora nu este axată pe salarii și sporuri, durerea lor este că nu pot să facă tot ce sunt capabili să facă, deoarece nicio sală de operație dintre cele care au fost distruse în urma incendiului nu sunt în stare de funcționare.

Pentru cei care au uitat Institutul de Boli Cardiovasculare, centru de referință pentru Moldova și nu numai, a fost distrus în urma unui incendiu și până în prezent ancheta nu a înaintat.

Le-am văzut plângând atunci când un pacient grav nu supraviețuia, pentru că nu existau mijloace cu care să se încerce abordări extreme. A mai fost un eveniment care mă marchează. De la început precizez că știu că, în infarct miocardic asociat cu insuficienţă respiratorie din cauza sechelelor plămânilor mei, pot să apară fenomene de anoxie cerebrală cu unele tulburări de percepție. În același timp, însă, poți accepta și explicația privind legătura din acel moment pe care o stabilești cu abisul. În a doua noapte pe care o petreceam la terapie intensivă, m-am trezit într-o criză de tuse determinată de aerosolii recomandați de medic. După ce m-am liniștit, am luat 25 mg xanax pentru a adormi. Paradox: eu care în viața mea nu am avut vreun atac de panică l-am făcut acum sub influența xanaxului. Pe când personalul era în jurul meu, dintr-o dată un alt pacient (intubat) a intrat în comă. Iar eu am avut următoarea viziune: vorbeam cu el – îmi cerea să promit ceva deși nu îl văzusem în viaţa mea – și, în același timp, purtam un dialog coerent cu asistenta medicală, care nu a vrut să mă lase singur. Nu am mai luat xanax, dar ca un făcut, în fiecare noapte, nu am mai putut să dorm decât maximum o oră – două. În rest, aveam o stare de așteptare. Și în acelaşi timp, aveam o intuiție cu privire la cine va muri, deși nu aveam niciun element de diagnostic, prognostic și nici nu cunoșteam pacientul. Au mai murit patru persoane. Fiecare spunând telepatic (?) ceva ce nu am înțeles și nici nu reușesc să îmi amintesc. În schimb, de fiecare dată, echipa medicală plângea ca și cum le-ar fi plecat cineva din familie. Prin urmare, am promis că mă voi implica în strângerea de fonduri pentru a fi dat cât mai repede în folosinţă IBCV care a fost afectat de incendiu. Din momentul în care mi-am făcut această promisiune și până am ieşit din terapie intensivă, nu a mai murit nimeni, iar eu am putut dormi noaptea.

Acesta este motivul pentru care proiectul meu actual și de viitor este de a contribui la colectarea de fonduri pentru una dintre cele 5 unități de profil pe care le avem în România: Institutul de Boli Cardiovasculare din Iași.

Sumele sunt foarte mari. De aceea, înainte de a mă lansa practic în atragerea de fonduri, îi rog pe toți prietenii mei care vibrează la acest mesaj să vină cu idei și propuneri pe care să le integrăm într-un proiect eficient și realist.

P.S.1. #minciună, adică doamna poreclită Ministrul Sănătății, Sorina Pintea, declara că Institutul a primit bani, dar nu știe să îi cheltuiască. Am verificat. IBCV a primit o cincime din banii necesari reabilitării sale. Așa că după ce a fost #rezist, #pacient_sub_acoperire, #bucătăreasă_model, #stafie_prin_televiziuni_şi_spitale, doamna Ministru se apropie cu pași repezi de Vlăduț Voiculescu și în curând îl va depăși: #incompetent.

P.S.2. Deoarece starea mea de sănătate nu constituie o informație publică sau de interes public am preferat să ascund acest lucru. Le cer scuze prietenilor adevărați de pe Facebook sau din realitate pentru acest lucru și le mulțumesc pentru mesajele de ziua mea.

sursa foto: dedalus.com

Cazul Adela Golea

O știre: „Directorul medical al Spitalului Județean Cluj, Adela Golea condamnată pentru că le-a cerut medicilor să se ocupe în primul rând de pacienții în stare gravă, nu de șoferii aduși de Poliție pentru depistarea alcoolemiei. Faptele au avut loc în urmă cu trei ani, când Adela Golea era medic șef la Unitatea de primiri Urgențe a Spitalului Județean din Cluj. Încadrarea juridică: abuz în serviciu și favorizarea infractorului”. Știrea m-a șocat. Adela Golea este cunoscută ca o doctoriță dedicată profesiei, competentă și corectă. A fost printre primii medici cu specialitatea medicină de urgență din România, a participat nemijlocit la construcția sistemului modern de urgențe conceput de Raed Arafat, a devenit cadru didactic universitar pentru a forma specialiști în domeniu, a muncit zi și noapte, până la epuizare, neglijându-și viața privată. Era un model adevărat. Și cum în România nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, a fost recompesată cu o condamnare.

Totul a început acum 3 ani. Adela Golea, în octombrie 2016, a făcut demersuri pentru o mai bună funcționare a secției UPU, printre acestea numărându-se și clarificarea condițiilor în care are loc recoltarea probelor biologice de la șoferi, la solicitarea poliției. Pe fondul nemulțumirilor legate de numărul tot mai mare de solicitări de recoltare a mostrelor biologice venite din partea polițiștilor, a trimis o adresă către conducerea Spitalului Județean de Urgență Cluj și DSP, în cadrul căreia expunea problemele cu care se confruntă secția pe care o conduce în ceea ce privește recoltările de probe biologice. În finalul acelei adrese, preciza următoarele: „În concluzie, conform legislației Ministerului Sănătății, obligația UPU este de a recolta la persoane vătămate din accidente rutiere sau implicate în această vătămare care necesită asistență medicală de urgență și internare, celelalte categorii vă solicităm să fie rezolvate de către IML/IPJ/ITM conform protocoalelor dintre dânșii”. Nu a primit niciun răspuns și atunci a elaborat o procedură în sensul memoriului. În 22 octombrie 2016, polițiștii s-au prezentat la ora 01:00 și ulterior la ora 04:00 dimineața, la UPU cu doi șoferi și s-au lovit de refuzul asistentelor de a recolta probele biologice de sânge de la cei doi. Polițiștii au luat legătura cu ofițerul aflat la comandă, acesta cu procurorul de serviciu, iar cel din urmă i-a telefonat doctoriței Golea. Aceasta nu a cedat și a spus că recoltarea este de competența IML Cluj-Napoca. Polițiștii s-au deplasat și la IML Cluj-Napoca, însă nu au reușit să obțină recoltarea probelor biologice de sânge pentru că niciun medic nu era în instituție. Același lucru s-a întâmplat și la Spitalul Militar și într-o clinică medicală. Așa că s-a deschis dosar penal împotriva Adelei Golea. Numai împotriva ei, nu și împotriva celorlalți care, de asemenea, au refuzat. Procurorul precizează în rechizitoriu că nu contestă sub nicio formă faptul că, în general, activitatea UPU putea fi îngreunată de recoltarea probelor biologice de sânge, care erau, în ultimii ani, tot mai numeroase, dar „Golea Adela nu a comunicat faptul emiterii dispoziției și organelor de urmărire penală (din cadrul Inspectoratului Județean de Poliție Cluj sau Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca) deși măsura luată avea o influență covârșitoare asupra activității organelor de aplicare a legii, ținute să procedeze la recoltarea, «în cel mai scurt timp» a probelor biologice de sânge de la șoferii depistați în trafic”.

Nu doresc să comentez hotărârea procurorilor și a judecătorilor, deși existau numeroase soluții legale de rezolvare a situației, care nu se finalizau cu dosar penal sau condamnare. Dar Adela Golea nu este nici pedofil, nici interlop, nici tâlhar. Este medic și trebuia să fie pusă la punct. Doresc să comentez două probleme.

A. Problema actelor medicale fără valențe terapeutice la care trebuie să dăm răspuns la câteva întrebări:

Are recoltarea de probe biologice pentru dozarea alcoolemiei valențe terapeutice? Evident, nu. Excepție doar în caz de intoxicații sau accidente.

Poate fi un serviciu UPU încărcat cu asemenea atribuții? La numărul de pacienți, care se adresează acestor unități, și la gradul de încărcare al personalului medical răspunsul este nu. Atribuții suplimentare pot pune în pericol siguranța pacienților și chiar a personalului. Aceasta din două motive: pe de o parte, pentru că nu e vorba doar despre o simplă recoltare, ci și de un examen clinic, care trebuie consemnat în documente oficiale, iar, pe de altă parte, un astfel de caz impune celeritate și va avea obligatoriu prioritate, anulându-se astfel criteriile medicale de prioritizare.

Vom lăsa să scape șoferii care circulă pe drumurile publice după ce au consumat băuturi alcoolice sau droguri deoarece nu va exista proba științifică – dozarea? Bineînțeles că nu. Putem să luam modele, care funcționează în alte țări din U.E. Să existe o nominalizare în fiecare județ a unităților medicale, care pot să efectueze recoltarea de probe (IML-uri, Servicii medico-legale, laboratoare medicale, secții din spitale etc.), iar la unitățile UPU să se apeleze strict în situațiile de accidente și intoxicații.

B. Problema solidarității de breaslă și protecția medicului

Am încercat să văd pozițiile publice ale Ministerului Sănătății, Asociației de Medicină de Urgență și Dezastre (AMUD) și Colegiul Medicilor. Surpriză: din partea primelor două niciun cuvânt. Doamna Ministru Sorina Pintea, care bântuie televiziunile și spitalele în goana după imagine, nu a pomenit nimic despre o problemă care este în curtea sa. Raed Arafat (care o cunoaște bine pe Adela Golea) a apreciat că este mai bine (pentru el) să își manifeste privat și nu public compasiunea. Colegiul Medicilor a postat un comunicat: „Fapta/faptele pentru care colega noastră a fost condamnată nu țin de exercitarea directă a profesiei medicale ci, așa cum reiese din motivarea instanței, țin de administrarea unui serviciu (UPU) recunoscut ca amploare, ca numar, ca gravitate a cazurilor, ca presiune asupra lucrătorilor de acolo. Medicul în cauză s-a interpus, prin actul său administrativ ca șef de compartiment, într-un conflict care nu era al său. Regretam că s-a ajuns la o condamanare penală, chiar și cu suspendare, și manifestăm speranța că instanța de apel va judeca nu doar fapta ci și circumstantele care au generat acțiunea penală. Doamna doctor Adela Golea este colega noastră și ne exprimăm întregul nostru sprijin si compasiune pentru situația în care se află”. Știam mai de mult că optica unora din conducerea Colegiului este că „apără onoarea profesiei și nu a profesioniștilor”. La acest sofism am răspuns că „nu poate exista profesie fără profesioniști”. Și le transmit că dincolo de a transmite întregul sprijin și compasiune, dincolo de speranță, Colegiul Medicilor, Ministerul Sănătății, AMUD au o posibilitate de a materializa aceste vorbe. În dreptul penal român există posibilitatea de interveni în favoarea doctorului Adela Golea. Și să nu-mi spună juristul Colegiului Medicilor că o asemenea acțiune este inadmisibilă. Admisibilitatea unei cereri de intervenție o apreciază instanța. Dacă nu faci nimic rămâi doar cu vorbele. Deși s-ar putea să fie scutiți de acest demers. Citesc: Adela Golea a decis să nu facă apel, deși sentința dată de Judecătoria Cluj în data de 19 iunie nu este definitivă. Aceasta a anunțat că își va da demisia de la spital și de la Universitatea de Medicină și Farmacie Cluj, unde predă Medicina de Urgență. „Nu cred că voi merge mai departe în acest proces. Acum vreau doar să-mi văd de viaţa mea personală, nu mai îmi rămâne altceva. Vom vedea cine va prelua sarcinile mele, eu nu voi continua la spital. Sunt un om demn, nu pot să le mai predau studenţilor şi să lucrez cu angajaţii când eu am dosar penal. Nu intenţionez nici să fac apel, nu cred că voi face. Nu voi face, pentru că eu ştiu cum a mers acest proces şi nu are niciun rost”.

Am scris aceste rânduri cu speranța ca Adela Golea să-și schimbe hotărârea.

P.S.: Am o rugăminte la cei care vor comenta. Sunt suficent de mâhnit de acest caz încât cei care vor veni cu sloganuri de genul „toți suntem egali în fața legii”; „cine greșește să plateasca”; „corb la corb nu își scoate ochii”; „se apară un penal”; „dura lex sed lex” etc. vor avea surpriza nu numai că vor fi șterși și blocați, dar vor primi gratuit și prima lecție de limba turcă.

sursa foto: gazetadecluj.ro

Copii și părinți

Copiii reprezintă o populație vulnerabilă în medicină și din acest motiv necesită o protecție specială. Se pleacă de la următoarele trei premize: 1. copilul nu e un simplu adult în miniatură, ci e biologic diferit în multe feluri de adult; 2. leziunile fizice, care ar părea banale în cazul adultului, ar putea deveni de mare importanță când survin precoce în procesul de dezvoltare; 3. evenimente, care ar putea avea importanță psihologică redusă pentru un adult, ar putea avea un efect devastator asupra sănătății psihice a copilului.

Codurile etice și legislațiile au prevederi speciale destinate protejării copiilor. Prima regulă – obligativitatea obținerii consimțământului informat pentru acte terapeutice, non-terapeutice sau pentru cercetare. Se spune că e inacceptabil și nul consimțământul informat dat de un minor. Atunci cine își dă consimțământul? Răspunsul obișnuit este: părinții sau reprezentantul legal. În plus, atunci când subiecții sunt incompetenți din punct de vedere legal (persoane minore), ei trebuie să fie informați în conformitate cu gradul lor de înțelegere, iar acceptul lor de a participa (mai ales în cercetare) este cerut. Există doua posibilități: ori părinții/reprezentantul legal consimt la actul terapeutic sau refuză și, uneori, copiii nu au șansă de rezolvare a problemei de sănătate. Se pleacă de la ideea că este permis unui adult să se substituie unui minor, bazându-se pe supoziția că un adult urmărește obținerea celui mai bun interes pentru copil și este mai calificat decât copilul să ia o decizie în interesul acestuia. În timp ce acest lucru e suficient de adevărat pentru a fi acceptat ca un principiu general, excepțiile sunt suficiente pentru a provoca îngrijorare. Acest punct de vedere paternalist este aplicat atât la intervențiile terapeutice, cât și la cele experimentale. Dar presupunerea că părinții pot da fără constrângere un consimțământ informat în numele copilului se bazează pe supoziția că ei sunt capabili să dea un consimțământ și pentru ei. Este această afirmație valabilă în toate situațiile? Există dovezi că adulții educați și competenți, în mod frecvent, nu sunt informați adecvat pentru a da un consimțământ pe masură. Prin urmare, abilitatea lor de a vorbi pentru alții poate fi pusă la îndoială. Barierele ar putea să apară nu dintr-o lipsă de înțelegere sau motivație din partea parintelui, cât din acțiunea unor forțe complexe precum: anxietatea bolii, ambianța înconjurătoare a spitalului, o tentă de venerare, încredere sau dependență de medic ceea ce ar duce la acceptarea participarii la un ritual în care puțini sunt informați (Ingelfinger). În plus, la aceste bariere ale consimțământului informat se adaugă aspecte ale relației părinte – copil, care complică luarea deciziei. Înțelegerea vulnerabilității unui copil ar putea conduce la anxietate excesivă cu îngreunarea decizii. Părintele ar putea acționa inconștient contrar dorințelor și intereselor copilului. Problemele etice sunt mult mai complexe în intervențiile non-terapeutice sau în cercetare. Istoria consemnează suficente abuzuri mai ales pe copii institutionalizați.

Cazul școlii de stat Willowbrook. În anii 1950, această instituție găzduia în condiții insalubre circa 6000 de rezidenți, toți diagnosticați cu retard mintal sever. Incidența hepatitei virale A era ridicată în SUA, evaluată la circa 25‰ pe an printre copii și 40‰ pe an printre adulți. Saul Krugman, un cercetător de la Universitatea New York, a început în anii 1950 un studiu, care presupunea infectarea deliberată a copiilor internați cu virusul hepatitei A în scopul de a urmări evoluția naturală a bolii. Nu s-a luat nici o măsură pentru a proteja copiii internați la Willowbrook împotriva hepatitei prin tratament cu gama globulină, a cărei eficiență era binecunoscută la acea vreme. Părinții copiilor nu au fost informați asupra riscurilor la care sunt supuși aceștia. Mai mult, consimțământul părinților era obținut sub presiune. În schimbul consimțământului acestora li faceau diferite promisiuni.

Experimentul de la Școala de Stat Fernald

Școala de Stat Fernald din Massachusetts era destinată găzduirii în regim de internat a copiilor cu deficiență mintală sau care proveneau din familii abuzatoare, sărace sau instabile. În această școală, Massachusetts Institute of Technology a desfășurat între anii 1946 și 1953 un experiment în care 74 de băieți primeau calciu și fier radioactiv în cerealele pe care le consumau la micul dejun. Părinții copiilor nu au fost informați asupra a ceea ce urmează să se întâmple cu copiii lor. Ei au fost informați că băieții vor primi un mic dejun special, care include calciu, și că vor fi răsplătiți pentru participare prin admiterea la clubul de știință.

Cazul Neilsen vs. Regents of University of California a ridicat pentru prima dată o întrebare explicită: dacă părinții au dreptul să accepte participarea copiilor lor la experimente non-terapeutice de cercetare? Apoi, au apărut probleme similare când s-a solicitat consimțământul părinților în scopul donării de organe (rinichi) pentru o rudă. În acest caz s-a cerut demonstrarea avantajelor pe care le capătă donatorul. În cele din urmă, în cazurile în care donorul a fost incapabil să dovedeasca benficiul sau în cazurile în care contactul social cu fratele/sora/ruda n-a fost apropiat și constant, părinților le-a fost anulat consimțământul, iar permisiunea de transplant nu a fost dată de către curte (Lausier v. Pescinski; In re Richardson).

În Marea Britanie, s-a stabilit că „părinții și tutorii nu pot da consimțământ în numele lor la orice procedură care nu le aduce nici un beneficiu minorilor și care reprezintă un risc sau le poate face rău” (Curran and Beecher).

Doctrina substituției judecății este slăbită de inabilitatea adultului de a ști ce dorește un copil. Cu alte cuvinte, adultul poate greși, crezând că poate să decidă că ceea ce este bun pentru el e bun și pentru un copil.

În concluzie, consimțământul servește pentru protecție împotriva riscurilor inacceptabile și respect pentru autonomia fiecărui individ fie că este adult sau copil. Regulile bazate pe granițele inflexibile de vârstă ar putea să nu servescă întotdeauna intereselor și necesităților copilului. Ideal, deciziile ar trebui bazate pe luarea în considerare a tuturor factorilor în fiecare caz în parte, incluzând probabilitatea disconfortului, riscului și capacității intelectuale și emoționale de a consimți al fiecărui copil.

sursa foto: mulberrylearning.com

Confidențialitatea și sistemul medical

Confidențialitatea este una dintre coordonatele majore ale relației medic-pacient. Astazi, cel putin în teorie, se consideră că pacientul este cel care decide dacă informațiile împărtășite medicului sau aflate de acesta în cursul relației medic-pacient pot fi comunicate și altor persoane, inclusiv celor din mediul familial. În fapt, profesia medicală s-a dezvoltat în baza a două principii: devoțiunea față de cel bolnav și secretul medical. Încă de la Hipocrat (460 – 370 î. Chr.) medicii au jurat „Orice aș vedea și aș auzi în timp ce îmi fac meseria sau chiar în afară de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie să fie destăinuit, socotind că, în asemenea împrejurări, păstrarea tainei este o datorie.” Și avem în istorie suficente exemple, cum ar fi prima mișcarea de nesupunere civică consemnată, care a fost a medicilor din Paris (1603), sau exemplu medicilor olandezi (1943), care și-au asumat riscul de a fi deportați în lagărele de concentrare naziste decât să încalce secretul profesional sau să practice eutanasia.

Paradigma clasică era ca informația medicală aparține celui care a fost investigat, el fiind singurul care controlează difuzarea și circulația datelor. Paradigma actuală este că regimul de protecție a datelor biomedicale este fundamentat pe viața privată, dar că exista și un interes public și de aceea secretul medical se înlocuiește cu o confidențialitate. Este tot mai evident că dimensiunea colectivă a sistemelor de sănătate informatizate exercită presiuni inacceptabile asupra valorilor ca viața privată și protecția informațiilor biologice personale. Este tot mai dificil să păstrezi confidențialitatea deoarece din ce în ce mai multe cadre medicale (și nu numai) sunt implicate în îngrijirea pacientului, datele acestuia sunt consemnate în foile de observație, există raportari obligatorii către instituții paramedicale și, nu în ultimul rând, există informatizarea sistemelor de sănătate astfel, s-a ajuns la afirmața „You have zero privacy anyway. Get over it!” (În orice situatie, aveți confidențialitate zero. Treci peste asta!”) – Scott McNealy, (Sun Microsystems, 1999)

De ce trebuie respectată intimitatea și confidențialitatea pacientului?

În primul rând, ca o formă de respectare a demnității pacienților. Pacienții împărtășesc medicilor informații personale. Medicul are datoria de a respecta încrederea pacientului și a păstra private informațiile primite (restricționând/ împiedicând accesul altor persoane la aceste informații).

Apoi, pentru că pacienții „dețin” proprietatea asupra informațiilor personale: acestea sunt esențiale pentru integritatea lor personală.

În sfârșit, pentru pacienți intimitatea este un aspect esențial al demnității lor, invadarea intimității împotriva voinței lor este o violare a demnității lor.

Cu toate acestea se susține că există situații în care păstrarea confidențialității produce mai mult rău decât bine. Astfel, se considera că este licita împărtășirea informațiilor în scopul îngrijirii pacientului. În spital, multe persoane au nevoie de acces la fișa de observație a pacientului pentru a-i putea oferi îngrijire; fiecare este obligat însă să păstreze confidențialitatea în cea mai mare măsură posibilă. Și, în afara spitalului, alți medici sau membrii familiei au nevoie de informații despre pacient pentru a-l putea îngriji și/sau proteja. De asemenea, se susține că afectarea siguranței stării de sănătate a altor persoane (identificabile sau nu) justifică încălcarea confidențialității. De aceea furnizorii de servicii medicale ar trebui să fie familiarizați cu legile care privesc raportarea obligatorie a bolilor infecțioase, suspectarea abuzului asupra copiilor și alte condiții din țara în care practică medicina. Însă, în mod normal, pacienții trebuie informați că anumite informații despre ei trebuie raportate la autoritățile corespunzătoare. Începând cu cazul Tarasoff vs. Regents of University of California, confidențialitatea poate fi încălcată și atunci când pacientul reprezintă un pericol serios pentru alții. Curtea Supremă a statului California a statuat: dacă un terapeut afla că un pacient reprezintă un pericol violent pentru altcineva, atunci are datoria de a pune în practică măsurile necesare de protecție a presupusei victime. Îndeplinirea acestei datorii ar putea însemna să avertizeze presupusa victimă, sau pe cei din jurul ei. În rest, în țările anglo-saxone nu există excepții de la secretul profesional. Și în majoritatea țărilor europene confidențialitatea este protejată. De exemplu, în Franța, se specifică în mod expres „Doctorul chemat să depună mărturie în fața unei instanțe penale sau civile trebuie să se ascundă în spatele secretului. Nimeni nu-l poate dezlega, nici judecătorul, nici chiar pacientul însuși. Într-adevăr, secretul este strict reglementat de lege și este absolut. Este proprietatea pacientului, iar medicul este doar depozitarul informației.”

Dar în România țară membră UE?

Teoretic, putem spune că stăm bine. Codul penal sancționează divulgarea secretului profesional, în afara cazurilor strict prevăzute de lege. Și în acest mod simplu, ultima aserțiune – în afara cazurilor strict prevăzute de lege, ne aduce brutal la realitate. Realitate în care nu există nici secret profesional, nici confidențialitate, nici intimitate. Legea/legile obligă furnizorii de servicii medicale să pună informațiile legate de pacient la dispoziția Casei de Asigurări de Sănătate, Ministerului Sănătății, societăților de asigurări, angajatorului, organelor de urmărire penală, instanțelor de judecată, serviciilor secrete etc. Avem card de sănătate, dosar electronic al pacientului, avem o întreagă birocrație, care vulnerabilizează pacientul. Avem interceptări ale convorbirilor dintre medic și pacient utilizate ca probe. Mai mult, medicii fiind echivalați funcționarilor publici sunt obligați fie să-și denunțe pacienții, fie să fie martori în procese penale sau civile ale acestora și să divulge informații inclusiv medicale. Și mai vorbim despre relația medic-pacient clădită pe încredere.

În concluzie, confidențialitatea în sistemul medical românesc este un exemplu al „formei fără fond”.

P.S.: Rândurile de mai sus nu sunt pentru cei care clamează în piața publică: dacă nu ai nimic de ascuns de ce să te revolți atunci când intimitatea îți este violată? Sunt pentru cei care înțeleg noțiunile de demnitate, democrație, viață privată.

sursa foto: nhs.wales

Post-față la notiță veche

După 2 ani de anchete, după ce au fost blamați, după ce famiile lor au suferit, după ce au fost considerați „penali”, după ce organismele profesionale, care ar fi trebuit să le apere demnitatea, au tăcut mâlc, cei 77 de medici oncologi au aflat că dosarul lor a fost clasat. Au răsuflat ușurați. Am putea spune că totul e bine când se termină cu bine. Și totuși, am câteva întrebări:

1. De ce DNA, fără probe, pe suspiciuni nerezonabile, a comunicat publicului acuzațiile înainte de a le verifica? Nu era mai simplu mai întai să le verifice?!
2. Cine răspunde pentru suferința acestor medici? Cine răspunde pentru comunicatele DNA, care îi prezentau ca infractori? Cine răspunde pentru neimplementarea Directivei Europene, privind prezumția de nevinovăție? Cumva cei care se opun prin manifestații și luări de poziție sub pretextul că apără „independența justiției”? Cumva ziariștii înrolați? Nu, nu va răspunde nimeni.

Am fost printre puținii care și-au manifestat public, de la început, (cu riscurile aferente), îndoielile privind validitatea și soliditatea acelui dosar. Și acum mă bucur că am avut dreptate. Însă, sunt întristat de comentariile și injuriile de atunci ale unor „colegi” medici (și nu numai), foarte activi pe Facebook și mai puțin activi în profesie. Iată ce scriam acum 2 ani:

Nedumeriri

Unii prieteni m-au întrebat de ce nu am comentat cazul celor 77 de medici oncologi față de care DNA a început urmărirea penală. De regulă, nu comentez cazurile la cald, aștept precizările ulterioare pentru a nu greși. Așa am procedat și în această situație. Din păcate nu au apărut niciun fel de precizări și acum sunt obligat să îmi exprim câteva nedumeriri, plecând de la comunicatul DNA.

1. Medicii sunt acuzați că au încheiat contracte fictive de sponsorizare pentru a pleca în India împreună cu familiile. Sponsorizările pentru a participa la manifestări internaționale nu constituie o practică izolată și specifică numai pentru România. Lucrurile sunt foarte clare la nivel internațional. Acum 8 ani de zile, într-o conferință de presă pe care o țineam la București împreună cu Otmar Kloiber, secretar general al WMA (Asociația Mondială a Medicilor) și Konstantin Radziwill, pe atunci președinte al CPME (Comitetul Permanent al Medicilor Europeni), în prezent ministrul Sănătății în Polonia, o astfel de problemă a fost ridicată de un blogger. Prefer să dau în rezumat răspunsurile reprezentanților celor mai mari organizații medicale din lume: În toată lumea, participările la congrese sunt plătite fie de angajator, fie de o firmă de medicamente. Altfel, taxele fiind mari, medicii nu ar participa. Pe lângă programul științific, pentru însoțitori – toate marile congrese specifică și o categorie specială: însoțitorii – există un program turistic la care se pot înscrie și participanții. Singura obligație pe care o au atât sponsorii, cât și medicii este ca aceste sponsorizări să se facă transparent. Cu alte cuvinte, existența unor contracte de sponsorizare pentru a participa atât la congres, cât și la programul social-turistic, nu este o ilegalitate.
2. Comunicatul DNA spune că în schimbul sponsorizării, medicii ar fi fost determinați să prescrie medicamentele produse de firma sponsor. Dacă acest lucru ar fi avut loc, da, ar fi vorba de o faptă ilicită. Însă, aici am mari rezerve. În oncologie există programul național, decontat de Casa de Asigurari, care are niște limitări foarte drastice. Pentru fiecare formă de cancer există un protocol național și medicii sunt obligați să-l respecte, altfel Casa de Asigurări nu decontează. Fiecare pacient intră în programul național pe baza unui dosar medical evaluat de comisia de oncologie a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, comisie care stabilește și protocolul de tratament. Medicii nu pot prescrie cum vor și deci nu pot favoriza o firmă decât dacă pacientul acceptă să plătească din buzunar (lucru extrem de rar pentru că medicamentele oncologice sunt foarte scumpe). Cu alte cuvinte, alegațiile potrivit cărora sănătatea și viața pacienților a fost pusă în pericol, sunt simple alegații pentru că tratamentul prescris era conform protocolului de tratament adecvat formei de cancer pe care o aveau.
3. Comunicatul DNA precizează că era vorba de o firmă de medicamente generice. Medicamentele generice sunt opțiuni terapeutice echivalente ale produselor farmaceutice originale ale căror brevete au expirat. Sunt la fel de eficente ca originalele, dar mult mai ieftine pentru că nu includ în preț și amortizarea costurilor cu cercetarea. Organizația Mondială a Sănătății recomandă și încurajează utilizarea genericelor. Dacă medicii au recomandat potrivit protocolului genericele firmei respective și nu originalele altei firme, au făcut economii masive Casei de Asigurări, au permis să intre în program mai mulți bolnavi și ar trebui premiați și nu condamnați.
4. DNA reproșează faptul că medicii și-au primit diplomele de participare după congres prin poștă. Diplomele de paticipare sunt necesare medicului pentru a face dovada în fața organismului profesional – în speță Colegiul Medicilor – că a efectuat orele de educație medicală continuă. Ele sunt eliberate de organizatori la sfârșitul congresului sau oricând după congres la solicitarea medicului. Dacă medicul nu cere, niciodată. Personal eu nu ridic diplomele de participare la congrese pentru că îmi fac orele de educație continuă solicitate de Colegiul Medicilor (200 ore de EMC în 5 ani de zile) prin articole, carți, etc.

În aceste condiţii, până când aceste nedumeriri ale mele nu primesc răspuns, nu pot să îi condamn pe cei 77 de medici oncologi la care, așa cum specifică și comunicatul DNA, acționează prezumția de nevinovăție. Cu atât mai mult cu cât la numărul mare de pacienți și numărul mic de medici oncologi – în 2013 existau 143 medici specialiști și 112 medici rezidenţi – pentru efortul pe care aceștia îl fac, merită recunoștință.

P.S.: Într-un interviu, doamna Laura Codruța Kövesi a apreciat, ținând cont de o experiență personală, că medicii români sunt foarte bine pregătiți profesional, dar că pot fi corupți prin sponsorizări. A dat și o soluţie: să se interzică sponsorizările, dar statul să acopere aceste cheltuieli de pregătire profesională. Frumos în teorie, foarte greu în practică. Și în prezent Codul Muncii prevede ca angajatorul poate acoperi cheltuielile cu pregătirea profesională, dar medicii nu numai că nu au beneficiat de aceste prevederi, mai mult își iau concediu de odihnă sau fără plată pentru a participa la diferite manifestări științifice. Și nici nu pot să condamn spitalele că nu suportă aceste cheltuieli pentru că atunci când ai bugetul pe care îl ai – să nu uităm ca alocația de hrană pentru un pacient este de 7 lei pe zi (prețul a jumătate de pachet de țigări) – iar costul unui congres pentru un medic este de aproximativ 1.000 de Euro, ar părea chiar imoral să faci aceste plăți.

sursa foto: uag.edu

Experiența malpraxislui medical între previzibil și hazard

Am primit numeroase mesaje prin care mi se solicita prezentarea pe care am susținut-o la Conferința de Malpraxis de la Iași. Iată ce am prezentat:

În limbaj curent, malpraxisul înseamnă răspunderea juridică a medicului – din culpă. Exercitarea profesiei medicale se realizează pe baza unui contract între medic și pacient, implicând din partea medicului angajamentul de a acorda îngrijiri atente și conștiincioase conform stadiului cunoștințelor medicale. Medicul are obligația de diligență, de a face tot ce este posibil prin utilizarea tuturor mijloacelor în interesul pacientului și nu obligația de a obține un rezultat. Aparent lucrurile sunt foarte simple. Și atunci, de ce, mai ales în România, malpraxisul se plasează între previzibil și hazard?

Este previzibil malpraxisul?

Da, aplicând teorema lui Bayes.

Da, în următoarele condiții: să cunoaștem frecvența erorilor; să cunoaștem riscul de apariție a incidentelor și accidentelor pentru fiecare afecțiune în parte; să cunoaștem mecanismele de securitate ale sistemului sanitar.

Pot fi previzibile eroarea și malpraxisul în România?

Nu, deoarece: nu cunoaștem intensitatea fenomenului; nu cunoaștem conținutul noțiunii de malpraxis; nu cunosc cei îndrituiți să analizeze malpraxisul diferența între risc justificat (legitim) și risc nejustificat, între eroare și greșeală; nu datorită manierei de abordare a malpraxisului.

1. Necunoașterea intensității fenomenului. În România, deși mult discutat, nu avem date statistice credibile, privind malpraxisul, și nici un sistem de raportare a erorilor medicale. Însă putem să facem o evaluare empirică. În România, nu avem date statistice credibile, privind malpraxisul, și nici un sistem de raportare a erorilor medicale. În 2015, în statisticile oficiale găsim următoarele date: număr de servicii în sectorul medicină de familie 111.650.857, număr de servicii în ambulator 64.964.866; număr de spitalizări de zi 3.322.268, număr de spitalizări continue 3.761.879; numărul de cazuri de malpraxis (acuzate nu și dovedite) este de 86. În Uniunea Europeană, media cazurilor de malpraxis este de 1,3% (acuzate nu și dovedite). Se observă ușor că frecvența cazurilor de malpraxis în România este mult sub media europeană. Și atunci, de ce în toată presa și într-un segment din opinia publică, malpraxisul este problema principală?

2. Necunoașterea conținutului noțiunii de malpraxis. Datorită presiunii opiniei publice, exprimată prin mass-media, există o „conspirație” între medici – public și mass-media în cadrul căreia se propagă ideea infailibilității medicinei. Se consideră că, odată ajunși la medic, pacienții se vor vindeca și, dacă nu se obține acest rezultat, atunci, sigur este malpraxis. Nu se ține cont de faptul că fiecare pacient este unic și are o individualitate biologică și că, de regulă, medicul trebuie să individualizeze tratamentul, iar, adesea, reacțiile organismului sunt imprevizibile. Orbiți de magia științei și fetișizând tot felul de noțiuni (medicina bazată pe dovezi, ghiduri, protocoale etc.), hazardul este exclus din practica medicală, deși el constituie un factor important. Nu se acceptă faptul că întotdeauna medicul utilizează mijloacele pe care le are la îndemână și nu cele mai bune mijloace care sunt trecute în literatura științifică. Nu se ține cont de faptul că erorile țin de practica medicală și că, doar acele greșeli, pe care un medic bun plasat în aceleași circumstanțe nu le-ar fi comis, sunt imputabile. De exemplu, simplul fapt de a pune un diagnostic eronat sau de a alege o anumită metodă terapeutică nu este suficient pentru a angaja responsabilitatea medicală. Doar dacă se face dovada, privind încălcarea bunei practici a momentului prin nerespectarea uzanțelor profesionale devenite clasice, putem avea indicii de malpraxis.

3. Necunoașterea de către cei îndrituiți să analizeze malpraxisul a diferenței între risc justificat (legitim) și risc nejustificat, între eroare și greșeală. Nu există act medical, chiar și cel mai banal, care să nu fie însoțit de riscuri. De aceea o primă diferențiere trebuie făcută între riscul oportun (calculat, controlat, legitimat), care este asumat pentru că salvează de la un pericol mai mare bolnavul. Riscul inoportun este necrontrolabil, creează un pericol mai mare decât boala propriu-zisă și este o manifestare a orgoliului medical. În această balanță, între riscul oportun și cel inoportun, se rezolvă, în fapt, acuzațiile de malpraxis. Neacceptarea riscurilor conduce la o medicină defensivă, costisitoare și dăunătoare pentru un pacient. Nu orice eroare medicală este imputabilă. În medicină, apar erori de fapt (ţine de natura actului medical) care sunt neimputabile, nu pot fi prevazute și se produc în contextul unei activităţi perfect normale, sunt opera hazardului și erori de normă, care țin de lacune de atitudine profesională – greșeala.

4. Maniera de abordare a malpraxisului. Modul în care este abordat malpraxisul, în România, exprimă starea conflictuală care există în societatea și în sistemul de sănătate. Lecția, pe care au învățat-o alte țări, este că în domenii cu risc crescut, cum este medicina, profilaxia poate fi realizată prin îmbunătățirea calității, prin conceperea procese și sisteme, care să prevină greșelile umane, mai mult decât prin focalizarea pe acuzații și vinovați. Maniera tradițională de abordare a erorii medicale, inclusiv în domeniul juridic, vizează persoana care a comis direct eroarea. Se pleacă de la ipoteza că, dacă se întâmplă ceva, există un vinovat (sau un grup de vinovați) care nu a făcut ce trebuia, când trebuia, unde trebuia sau cum trebuia. Această abordare, precum și inducerea unei astfel de gândiri, este periculoasă și subminează încrederea între medici și pacienți (în detrimentul pacientului). Adeseori, mergând pe această prezumție de vinovăție, medicul devine victimă colaterală și chiar dacă scapă într-un final de acuzele de malpraxis, el este deja mutilat psihic. Eficiența preventivă este modestă, ca să nu spunem nulă, deoarece va exista tendința de a acoperi și de a nu raporta erorile medicale. În schimb, este avantajos pentru instituțiile medicale, sistemul de sănătate și sistemul juridic Tendința actuală constă într-o abordare a sistemului și nu a persoanei. Prezumția, de la care se pleacă, este că oamenii, chiar foarte bine pregătiți/ antrenați, trebuie să se aștepte la erori, chiar în condițiile unei buni organizări, deoarece intervine hazardul. În ceea ce privește malpraxisul a fost emisă teoria schweitzer-ului (Swiss cheese model of system accidents, James Reason Human error: models and management. BMJ2000;320:768-70), după care malpraxisul apare în momentul în care din cauza hazardului o serie de erori minore se aliniază precum găurile dintr-un cașcaval și creează o cale prin care poate să treacă o andrea. Și atunci, pentru a diminua sau chiar a elimina malpraxisul trebuie să analizăm sistemul și sistemul trebuie să aibă bariere de protecție și siguranță.

sursă foto: Wikipedia

Dacă apare un accident, trebuie identificat și trebuie să eliminăm cumulul de fisuri din sistem, care au permis apariția erorii. Cu alte cuvinte, trebuie schimbat modelul cultural de abordare a erorii medicale de la persoană, la sistem prin identificarea tuturor erorilor (imputabile sau neimputabile), analiza mecanismului de apariție și schimbările care sunt necesare în sistem. Trebuie să depășim tendința de culpabilizare a medicului și să amplificăm sistemul parteneriatului medic-pacient în prevenția erorilor. Trebuie să acceptăm că medicul poate greși și atunci când evaluăm malpraxisul să ținem cont de gravitatea greșelii și prejudiciul cauzat.

În concluzie, malpraxisul este previzibil în condițiile în care acceptăm că și hazardul își are locul său. Există o preocupare, privind profilaxia malpraxisului, care, din păcate, nu are efect în România din cauza modalităților de abordare. Fiind răspundere juridică, el este analizat, confirmat și/sau infirmat de către juriști și decidenții din sistemul de sănătate. Din păcate, din cauza „iatrogeniei juridice” determinate de hotărârile instanțelor românești (care se bucură de „imunitate”, nu răspund pentru „malpraxis”), medicina defensivă, dezumanizată, începe să fie calea spre care se îndreaptă medicina românească.

sursa foto: winnipegsun.com

Hiperreglementarea conduce la „iatrogenie juridică”

Într-o postare anterioară, vorbeam despre iatrogenia ca a treia sau a patra cauză de morbiditate și mortalitate (aici puteți citi despre iatrogenie). Iată însă că acest termen poate să fie extins și în domeniul juridic, referindu-ne la modalitatea în care prin reglementări pot să apară „patologii juridice”. Pe 22 septembrie 2017, în cadrul Conferinței de Malpraxis de la Iași, profesorul Toader Tudorel, cu ironia care-l caracterizează, făcea următoarele precizări, privind profilaxia malpraxisului (îl citez cu aproximație): „În România, nimeni nu se poate apăra, invocând necunoașterea legii. De aceea legile trebuie să fie clare, simple, predictibile și ușor accesibile. În România, numai în domeniul penal avem câteva mii de articole cuprinse în diferite legi. Un medic trebuie să le respecte pe toate. Pentru a le respecta trebuie să le cunoască. Soluția este simplă: când se apropie de un pacient, medicul trebuie să aibă o tabletă cu care se conectează pe diferite programe și se informează cu privire la ce trebuie să respecte în acel moment. Poate dura și o oră, două consultarea. După ce s-a informat, se ocupă și de pacient, fiind sigur că nu va încălca nicio lege. Între timp pacientul poate să moară, dar medicul este informat. Aaa, că s-ar putea apoi să fie acuzat de malpraxis deoarece nu a dat dovadă de maximum de diligență, e altă problemă.”

În acest mod, Toader Tudorel justifică necesitatea unei codificări și simplificări a legilor în așa fel încât să nu existe elemente care să permită interpretarea acestora. Mai mult decât atât, arăta că numeroase modificări făcute pe articole în corpul unei legi creează incoerență, deoarece legea reflectă gândirea și concepția legiuitorului din momentul în care a fost adoptată, iar modificările, gândirea și concepția sunt dintr-un alt moment ulterior. Oricine gândește rațional nu poate să nu fie de acord cu un asemenea punct de vedere. Există în România această concepție a reglementării fiecărei situații în parte, în toate domeniile. În 2014, m-a bătut gândul să fac un breviar cu actele normative în domeniul sănătății. Am renunțat. Până în 2006 am inventariat peste 14.000 de acte normative (legi, ordonanțe, hotărâri de guvern, ordine de ministru, norme metodologice etc.) aplicabile în acest domeniu. Mai mult decât atât, existau acte care se contraziceau reciproc. De exemplu, două ordine de ministru emise în aceeași zi, în care într-unul se recomanda vaccinarea BCG la elevii de clasa a VII-a, iar celălalt contraindica vaccinarea BCG la aceiași elevi. Ambele ordine erau valabile și fiecare medic școlar și de familie a făcut cum a considerat că este necesar, fiind însă ab initio vinovați de încălcarea unui ordin (deci de abuz în serviciu).

Același lucru îl întâlnim în toate domeniile. În acest mod, prin pasiunea pe care o avem de a legifera și hiperreglementa, ajungem să blocăm orice inițiativă și orice activitate. Uitați-vă la legile românești: în orice lege, se trec tot felul de contravenții, abateri administrative, abateri disciplinare, infracțiuni, care ar trebui să-și găsească corespondentul doar în legile fundamentale. Nu pot să nu fiu de acord că legile făcute în acest mod și apoi modificate prin declararea unor articole neconstituționale, ajung în final, un adevărat hibrid. Exemplul cel mai concludent este legea 95/2006, privind reforma în Sănătate, care a suferit câteva sute de modificări, și pentru a nu fi declarată abrogată (potrivit legii din România, dacă mai mult de jumătate din articole sunt modificate ea este abrogată de drept), a fost republicată în mai multe rânduri. Aceste modificări duc la pierderea coerenței și realizează o adevărata monstruozitate. Ar fi la fel cum la un Trabant îi punem faruri de Ferrari, caroserie de Mercedes, tobă de eșapament Renault și dorim să participe la curse ca un Volkswagen. În realitate, facem haz de necaz. Construim legi, care permit organelor de forță să le interpreteze, și astfel, creăm o delicvență artificială, dar atât de dragă tinerilor frumoși și liberi. Și determinăm inhibarea și retragerea celor care doresc să facă ceva.

P.S.: În toate cercetările, frica determinată de acuzațiile de malpraxis se plasează pe locul I sau II în motivația migrației medicilor din România. Frică determinată de modul în care orice activitate medicală poate să fie transferată în domeniul malpraxisului. Q.e.d.

sursa foto: ciee.org

Decalogul medicului acuzat de malpraxis

În anul 2000, am publicat împreună cu Trif Bela Almos o carte la Editura Polirom – Responsabilitatea juridică medicală în România. În acea carte, printre altele, ținând cont de cultura conflictuală existentă în societatea din România, am adaptat un decalog care îi sfătuia pe medici ce să facă în condițiile în care sunt acuzați de malpraxis. Cartea, fiind epuizată și neavând timp să elaborez o nouă ediție, urmărind modul în care mass-media găsește în fiecare zi un așa-zis caz de malpraxis și modul în care se apară medicii, îmi permit să îl reiau aici. Atenție: decalogul este pentru cei acuzați pe nedrept de malpraxis.

Iată decalogul:

1. Nu vei lua legătura direct cu avocatul acuzării! – Malpraxisul, fiind o problemă juridică, în momentul în care de bună credință discuți cu un avocat al acuzării și încerci să te justifici, involuntar îi pui la dispoziție argumente în defavoarea ta. Trebuie să înțelegi că el nu este de bună credință, interesul lui este să câștige un proces și că va face uz de toate mijloacele (legale, sperăm!) pentru a obține probe împotriva ta.

2. Nu vei discuta despre caz pe coridoarele instituției! – Dacă speri că vei beneficia de compasiune și sprijin din partea colegilor, te înșeli amarnic. Circulă o butadă în lumea medicală „nimic nu este mai dulce, decât carnea de coleg”. Dimpotrivă, în momentul în care competiția este confundată cu o concurență comercială, s-ar putea ca unii dintre colegi, beneficiind de informațiile pe care le furnizezi, să devină martori ai acuzării.

3. Nu vei lua legătura direct cu cel care a depus plângere împotriva ta! – Ingratitudinea la români este binecunoscută. În momentul în care a depus plângere, poți să fii convins că oricâte argumente vei aduce nu îi poți schimba opțiunea.

4. Nu vei discuta cazul cu presa! – Mai ales cu presa din România. Oricât de prieten te consideri, oricâte servicii le-ai făcut ziariștilor, în goana după senzațional, ei nu vor încerca decât să te înfunde mai mult. Orice declarație va fi interpretată în favoarea creșterii tirajului. În manualele de jurnalism scrie „Un câine a mușcat un om este o informație. Un om a mușcat un câine este o știre”. La fel, „un medic a salvat o viață este o informație. Un medic a greșit este o știre.” Întotdeauna jurnaliștii vor prefera știrea în defavoarea informației, pentru că știrea se vinde, nu informația.

5. Nu vei face nici un fel de modificări la dosarul pacientului! – Fii convins că în momentul în care ți s-a făcut plângerea, documentele medicale sunt deja în posesia acuzatorului. Orice modificare va fi utilizată ca probă împotriva ta.

6. Nu vei râvni la înțelegerea obținută în cazuri similare! – În dreptul român nu funcționează, de regulă, precedentul judiciar. Cum judecătorii au independență și imunitate, pot exista sentințe diferite în cazuri identice.

7. Nu vei primi sfaturi juridice pe terenul de sport! – Chiar dacă ți se pare cazul foarte simplu, nu apela la sfaturi de la persoane care nu sunt interesate direct în acel caz. Nu trata cu superficialitate o asemena acuză.

8. Nu te vei certa cu avocatul acuzării în timpul depunerii mărturiei! – Trebuie să înțelegi că avocatul acuzării, își face datoria și să accepți să asculți cu stoicism chiar și acele argumente care ți se par absurde. Trebuie să înțelegi în același timp că avocatul are aceeași pregătire de bază ca și judecătorul, că ei fac parte dintr-o comunitate (cea a juriștilor) și certându-te cu el, creezi involuntar o impresie negativă și judecătorului.

9. Nu trebuie să fii preocupat de acțiunea de a-l urmări în justiție pe acuzatorul tău, pe care îl consideri vinovat de acuze lipsite de temei (acțiune juridică frivolă)! – Atât opinia publică, cât și instanțele nu privesc favorabil o astfel de acțiune, chiar dacă tu ai dreptate. Dimpotrivă, vor gândi: „cât de inuman este acest doctor care dă în judecată un om aflat în suferință, un pacient. A greșit pacientul, dar trebuie să fim înțelegători”.

10. Nu te vei înșela de unul singur, luând locul avocatului pledant! – Trebuie să înțelegi că nu ai pregătirea de a intra într-un domeniu atât de complicat cum este domeniul dreptului. Există proceduri, acte specifice și te poți afla în situația în care pierzi pe procedură, deși în fond ai dreptate.

sursa foto: winnipegsun.com

Paradoxul românesc al vaccinărilor

În România, există un paradox în privința vaccinărilor. Toate sondajele de opinie arată că între 92 – 95% din populație este favorabilă vaccinării, dar, dacă luăm în serios raportările oficialităților, rata de vaccinare a coborât în unele situații până la 60% ceea ce nu asigură o întrerupere a circuitului virusului. Soluția găsită de autorități este una simplă și cazonă: vaccinarea obligatorie. Personal, cum am mai declarat, sunt pro-vaccinare, dar împotriva vaccinării obligatorii. Paradoxul expus mă face să fiu sceptic cu privire la succesul măsurilor punitive. Însă același paradox poate fi explicat prin existența altor factori care au condus la această rată scăzută de vaccinare. Dintre aceștia amintesc:

1. Inexistența vaccinurilor în cantitate suficientă care să acopere populația țintă. Aceasta este o problemă cronică în România. Fiți sinceri, de câte ori nu ați întâlnit părinți care căutau cu disperare un anumit vaccin pentru copiii lor?!
2. Neîncrederea unor părinți în calitatea vaccinurilor. Astăzi, când aflăm că alimentele au grad de siguranță diferit pentru țările din Vestul și Estul Europei, această neîncredere a crescut.
3. Neîncrederea în vaccinuri polivalente. În încercarea de a ne proteja de absolut toate bolile transmisibile infecțioase (lucru absolut imposibil), au fost lansate pe piață tot felul de vaccinuri polivalente (tetra, penta, hexa etc.) fără ca să se studieze dincolo de efectul imunizant și toate reacțiile adverse ale aditivilor utilizați.
4. Propaganda provaccin bazată pe frică și informații trunchiate. Studiu de caz: pandemia cu virusul gripal A(N1H1). După ce OMS a modificat, la propunerea unor experți, criteriile de declarare a pandemiei, spaima unanimă a populației, bine întreținută mediatic, a obligat guvernele din aproape toată lumea să supraliciteze pentru cumpărarea de sute de milioane de doze de vaccin, încă înainte de terminarea testelor de siguranță și de primirea aprobărilor instituțiilor de control. În România, specialiștii (aceiași, cu nume și prenume, care promovează vaccinarea fără consimțământ), descriau chiar un scenariu apocaliptic cu 3 (trei) milioane de morți dacă toată populația nu se vaccinează. Atunci, ca și acum, când am ridicat problema consimțământului am fost atacat din toate părțile. A trebuit să vină apoi Prof. Dr. Wolfgang Wodarg, specialist în boli pulmonare, igienă și sănătate publică, conducătorul Comisiei de Sănătate a Parlamentului German și Președinte al a Comitetului pentru Sănătate al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care să arate că panica populației de o pandemie gripală este o „orchestrație mediatică”, „o afacere excelentă pentru industria farmaceutică” și că experții OMS-ului erau plătiți de firmele de medicamente cu contracte de cercetare de milioane de euro pentru ca panica să nu dispară. Prof.Dr. Johannes Löwer, directorul Institutului Paul Ehrlich semnala și el că respectivul vaccin anti-gripal poate fi mai periculos decât gripa. Finalul: pandemia a dispărut, gripa N1 H1 s-a dovedit a fi mai benignă decât alte forme de gripă (ca manifestare clinică și mortalitate), frecvența și gravitatea accidentelor post-vaccinale a depășit cu mult evoluția naturală a gripei. Și specialiștii nu și-au cerut nici măcar scuze. Au spus: Dar dacă ar fi apărut milioane de morți. Mai bine vaccinăm.
5. Inexistența reală (nu formală) a unui proceduri de raportare a incidentelor sau accidentelor post-vaccinare în România. Mai mult, există chiar tendința ca acolo unde se raportează, datele finale să nu fie accesibile publicului larg. Această secreto-manie crește neîncrederea în vaccinare. Este cel puțin paradoxal ca la același tip de vaccin reacțiile post-vaccinare în România să fie de 10 ori mai mici decât în Germania sau Marea Britanie.
6. Inexistența unor cercetări științifice care să facă posologia riscului, și anume, să calculeze raportul între riscul de a face o anumită boală de o anumita gravitatea față de riscul accidentului sau incidentului post-vaccinal (gravitatea acestuia).
7. Transferul responsabilității sociale a statului și a companiilor farmaceutice către cetățeni și medici. Statul nu își asumă nicio măsură să intervină (inclusiv economic) în a susține familiile sau individul afectat de o reacție post-vaccinală, iar companiile, trecând în prospectele lor toate reacțiile adverse posibile sau mai puțin posibile, nu își asumă nici ele nicio responsabilitate. În schimb, responsabili vor fi părinții sau individul și, în buna tradiție românească, medicii care vor fi acuzați de malpraxis deoarece nu au evaluat cum trebuie pe cel care a fost vaccinat. Pentru medicii atât de entuziasmați de obligativitatea vaccinării le transmit un mesaj: când vor fi acuzați de malpraxis, vor avea puține șanse cu instanțele din România și nu numai să se poată apăra. Vom vedea acest lucru imediat după ce vaccinarea va fi obligatorie. Și o spun pe baza experienței pe care o am în domeniul malpraxisului.
8. Lipsa unui sistem de evidență a populației țintă. Într-o țară în care nici acum nu știm câți alegători sunt și câți cetățeni mai au rezidența în România, nu poate nimeni să mă convingă că știm câți copii trebuie vaccinați cu un anumit vaccin sau care este procentul real a celor vaccinați. De altfel, epidemia de rujeolă a evidențiat acest lucru. Cei care erau nevaccinați proveneau fie din anumite grupuri sociale defavorizate în care nici măcar părinții nu aveau toți cărți de identitate, fie dintre copii reîntorși în România din Italia sau Germania unde epidemia de rujeolă exista la acel moment.

Și lucrurile pot continua cu alte aspecte care ar trebui remediate înainte de a discuta despre vaccinarea obligatorie.

Ceea ce mă întristează este limbajul și lipsa de argumente a celor care se declară luptători pentru binele societății și în consecință consideră că o lege care să oblige la vaccinare va rezolva problema. Am urmărit luările de poziție ale Primului Ministru Mihai Tudose (care de când a renunțat la titlul de doctor în siguranță națională, a devenit expert în vaccinologie) și ale altor politicieni (Eugen Tomac, Ludovic Orban, etc.), ale unor așa-ziși specialiști în vaccinologie, începând cu tot felul de președinți a unor organizații fantomă (de sceptici și seculariști) și terminând cu ziariști și comentatori care le știu pe toate. Concluzia este că le lipsește cultura dialogului și răspund unor critici prin insultă. Dar cel mai mult m-au întristat comentariile devenite virale ale unui așa-zis medic sau ale unei asistente medicale, care, încălcând regulile deontologice, aduc drept argumente științifice expresii de genul „idioților”, „să crăpați”, „să vă fac autopsia” etc. La toți aceștia am verificat care le este expertiza în domeniu (ISI Thompson, Google Academic etc). Zero. De aceea m-a impresionat modul rațional în care un medic, un adevarat medic, Valeria Herdea, activist pro-vaccin abordează acest subiect. Chiar dacă nu sunt 100% de acord cu ea. Merită să fie apreciată și citită: http://evz.ro/valeria-herdea-vaccinarea-problema.html

sursa foto: statecapitallobbyist.com

Eppur si muove

Peste 3000 de ani oamenii au crezut că Pământul este plat. Cei care nu erau de acord cu această teorie erau lapidați, arși de vii sau ostracizați. Încet, încet s-a ajuns la concluzia (pe bază de dovezi) că forma Pământului este sferică. Dar există și astăzi milioane de oameni care continuă să creadă că Pământul este plat. Dovadă a evoluției societății, ei nu sunt lapidați, arși de vii sau ostracizați. Își susțin punctul de vedere în dezbateri și sunt combătuți cu argumente.

Peste 3000 de ani oamenii au crezut că Pământul este static și în centrul Universului. Cei care nu erau de acord cu această teorie și afirmau că are o mișcare de rotație și de revoluție în jurul Soarelui (de exemplu, Copernic, Galileo Galilei, Giordano Bruno) erau lapidați, arși de vii sau ostracizați. Încet, încet s-a ajuns la concluzia (pe bază de dovezi) că Pământul nu este centrul Universului și are mișcare de rotație și revoluție. Dar există și astăzi milioane de oameni care continuă să creadă că Pământul este static și centrul Universului. Dovadă a evoluției societății, aceștia nu sunt lapidați, arși de vii sau ostracizați. Își susțin punctul de vedere în dezbateri și sunt combătuți cu argumente.

De peste 250 de ani de când Edward Jenner, în anul 1796, a făcut prima inoculare antivariolică, oamenii cred că vaccinarea este o manoperă eficientă și cu riscuri minore în prevenția bolilor transmisibile. Dovezile obținute până în prezent par să susțină acest punct de vedere. Dar există și astăzi milioane de oameni care nu cred în vaccinuri. Unii sunt total antivacciniști (vaccinarea este periculoasă și nenaturală, vezi filozoful Ivan Ilich – Nemesis Medicine) sau moderați care contestă abuzul în vaccinologie și apăra autonomia persoanei. Atitudinea lor deranjează autoritățile sanitare și fanaticii vaccinologiei.

În acest context, o doamnă directoare de la DSP Suceava s-a gândit cum poate să se remarce și să-și mulțumească șefii din Minister, mai ales că însuși premierul Tudose (da, chiar domnul Tudose), se interesează de campania de vaccinări. Avea în județ un medic stomatolog care scria pe Facebook articole antivaccinare. Cum să-l pună la punct? Lapidarea, arderea pe rug sau ostracizarea i-ar fi plăcut, dar nu erau posibile. Să-l dea în penal? Imposibil pentru că medicul nu făptuise o acțiune sau inacțiune materială de a împiedica vaccinarea. Și culmea, în Codul Penal nu este trecut delictul de opinie. Încă. Se poate remedia aceasta omisiune în viitor. Să-l sancționeze administrativ, nu poate pentru că nu îi este subordonat. Și atunci Bingo! Răspunderea disciplinară. Îl reclamă la Colegiu Medicilor Dentiști cu solicitarea de a i se interzice practicarea medicinei. În baza cărei prevederi din lege? Ce articol din Codul deontologic sau din lege a încălcat medicul respectiv? Astea sunt amănunte, fleacuri care nu o interesează pe doamna directoare. Scopul a fost realizat. Toată țara a auzit de ea, șefii sunt mulțumiți, vacciniștii o aplaudă, antivacciniști o blamează – este vedetă.

Ridicolul situației mă întristează pentru că reflectă modul superficial și primitiv în care este tratată o problema atât de serioasă cum este problema vaccinărilor. În locul unor dezbateri profunde și argumentate, în locul unui dialog se recurge la folosirea bâtei și a pumnului în gură.

Dacă peste 3000 de ani se va spune despre vaccinuri ………….?

Eppur si muove

sursa foto: medium.com